DE PILDĂ, SĂ DĂM O PILDĂ

Trebuie să spun din capul locului că tot nu m-am pus la curent cum se cuvine cu ce se mai întâmplă prin politichia românească, ba până şi linkurile de pe Facebook le accesez tot mai rar, aşa că informaţiile din ultimele zile mi-au fost furnizate mai degrabă din gură în gură, sau, mă rog, din gură în ureche, de către oameni care le-au auzit şi ei, fără să-şi propună în mod special, la radioul din maşină, înainte să apuce să schimbe pe un program cu muzică, deşi aseară, de pildă, preţ de vreo douăzeci de secunde, aflând eu, pe căile indicate mai sus, că liderul liberal Crin Antonescu şi-a dat demisia din funcţia de preşedinte al Senatului, pe care cu aceeaşi ocazie am realizat că (încă) o deţinea, adică o deţinuse, m-a bântuit ispita de a rămâne pe un post de ştiri. I-am rezistat totuşi, destul de lejer, când am (re)văzut feţele invitaţilor şi realizatorilor.

Mă gândeam însă că din textul meu precedent dedicat rupturii din USL – care la vremea aceea încă nu se petrecuse, dar era mai iminentă decât crezusem, aşa că s-a materializat abrupt după numai câteva ore de la postare – cititorul acela fidel, şi-aşa înjumătăţit, o fi rămas cu impresia că sunt trup şi suflet alături de liberali şi că apreciez gestul lor “curajos”, “demn”, “responsabil” etc., de a părăsi guvernarea, aşa cum văd că fac mulţi dintre simpatizanţii lor mai vechi sau mai de ieri, de-alaltăieri. Nici pomeneală!

La drept vorbind, deşi am explicat atunci că el (gestul) ar fi pe undeva de înţeles, în special dacă existau informaţii de culise certe că pesediştii (le) pregătesc o mare cacealma, lansându-şi, de pildă, propriul candidat la preşedinţie în ultima clipă sau dându-i afară în şuturi de la guvernare într-un moment aleatoriu ales de ei, mie tot îmi pare unul nu doar cam iresponsabil, de vreme ce, inclusiv prin atitudinea ulterioară, s-a urmărit crearea unei (noi) crize politice, căderea guvernului, negocierea unei alte majorităţi, eventual reactivarea laşului preşedinte al morţilor (Traian Băsescu, pentru cine a uitat cui şi de ce îi spun aşa) etc., ci şi stupid, dacă nu de-a dreptul nebunesc, din perspectiva propriilor interese, pe lângă cele ale electoratului partizan, fiindcă tot ce vor obţine este doar o pierdere de capital (şi mai acută), concretizată într-o înfrângere (şi mai) usturătoare la prezidenţiale. De bine, de rău, dacă ar fi continuat să joace, măcar de faţadă, rolul aliaţilor loiali ai pesediştilor (cu care, în afara marelui “pericol” Traian Băsescu, de care adversarii continuă să se sperie precum calul care a mâncat prea mult ovăz, nu i-a obligat nimeni să se înhăiteze de la bun început), aveau o şansă din două: fie social-democraţii chiar îşi respectau angajamentele până la capăt şi îl susţineau fără rezerve pe Antonescu la preşedinţie, ceea ce practic i-ar fi asigurat victoria, fie făceau manevra aceea cu propriul candidat pe ultima sută de metri, dar, în acest caz, electoratul, oricât de obtuz ar fi el în viziunea politicienilor, putea înţelege limpede cine sunt adevăraţii trădători din USL. Or, aşa cum, în afară de liberali, toată lumea a înţeles din politica ultimilor douăzeci şi mai bine de ani, întotdeauna partidul care dinamitează (pe drept sau nu, că asta chiar e mai greu să discearnă oamenii de rând) o alianţă este cel care pierde. În cazul de faţă PNL, în cel ipotetic PSD. Cu alte cuvinte, Crin Antonescu şi-a dat singur foc la valiză, de teamă ca nu cumva, cândva, eventual, poate sau chiar probabil, să-i dea foc alţii, respectiv pesediştii. Tot ce a obţinut însă, e o imagine de sinucigaş uşor sărit de pe fix, în locul uneia de victimă nevinovată trasă pe sfoară de nişte ticăloşi.

În încheiere, aş vrea să vin cumva în apărarea celor care – la fel ca şi mine, pe undeva – sunt acuzaţi de inconsecvenţă şi duplicitate, pentru că atunci când s-a creat USL se opuneau din răsputeri alianţei liberalo-pesediste, prevestind numai lucruri rele, în timp ce acum, când USL s-a destrămat – ca urmare, vezi Doamne, a faptului că liberalilor le-ar fi venit mintea românului cea de pe urmă la cap – tot ei, cârcotaşii de serviciu, sunt cei care militează activ pentru menţinerea alianţei pe care la început o înfierau. Ca să mă fac mai bine înţeles, am să dau un exemplu grăitor:

Imaginaţi-vă două personaje, pe nume, să zicem, Ionel şi Gigel. Într-o bună, frumoasă şi mai cu seamă toridă zi de vară, Gigel apare, hodoronc-tronc, înveşmântat într-o şubă, cu pantaloni groşi, cizme în picioare şi o căciulă de blană trasă adânc pe cap. Uimit, Ionel începe să-şi dojenească amicul, explicându-i că e absurd ce face, că o să-i fie cald, o să transpire, se va deshidrata şi riscă să ajungă chiar la spital. Gigel, pe de altă parte, aduce şi el argumentele lui, oricare ar fi acelea, în favoarea vestimentaţiei, pe care, de altfel, încăpăţânat, o păstrează… fix până vine frigul. Odată cu primele zile reci de toamnă-iarnă, când temperaturile încep să coboare şi sub zero grade, Gigel scapă de şubă, cizme şi căciulă, rămânând în maiou şi chiloţi. La fel de contrariat ca şi în urmă cu câteva luni, Ionel îşi conjură amicul, de această dată, să… NU renunţe la hainele călduroase, argumentând că s-a făcut frig şi astfel dezbrăcat poate să răcească. Gigel, nu şi nu, că e mult mai sănătos să rămână în chiloţi şi maiou, fiindcă aşa organismul se căleşte, se asigură mai eficient termoreglarea etc.

Ei bine, la o privire din afară, eventual a unor pretinşi analişti (politici) independenţi şi obiectivi, ambii cetăţeni par cam la fel de inconsecvenţi. În schimb, pentru oamenii cu bun-simţ, numai unul dintre ei pare (şi) dement.