O CÂRTEALĂ MICĂ

Fiindcă tot nu mai scrisesem de multă vreme despre tenis, şi dacă tot am început să mă uit (iarăşi) aproape cu regularitate, mai ales la fete, azi voi cârcoti câteva cuvinte la adresa Simonei Halep.

Aşadar, în ciuda faptului că mai toţi cei care se referă la ea, fie în calitate de experţi, fie de simpli suporteri-patrioţi, simt nevoia să adauge că o văd ajungând, cât de curând, numărul 1 mondial, şi cu toate că şi mie îmi place teribil de ea, dar mai degrabă pentru că este o compatrioată care ne face cinste (spre deosebire de 99,99% din restul de 22 de milioane), decât o jucătoare fabuloasă, ţin morţiş să consemnez aici, acum, cu riscul asumat şi chiar dorinţa lăuntrică şi fierbinte de a mă face (încă o dată) de râs, debitând o previziune ce se va dovedi penibil de eronată, că, în opinia mea de diletant, anul viitor, pe vremea asta, dacă nu cumva şi (mult) mai devreme (în funcţie de felul cum se socotesc punctele alea despre care toată lumea simte nevoia să sublineze, pe bună dreptate, că le are de apărat după un an 2013 cu adevărat de excepţie), minunata noastră fată nu se va mai afla nici măcar în Top 20.

Sigur, dincolo de ce am visat eu azi-noapte, după ce am adormit târziu, fantazând la Ana Ivanovici (fostă şi ea, cândva, de mult, numarul 1) pe care tocmai o văzusem bătută măr în turneul de la Miami, unde Simona a abandonat din primul tur, aş avea şi vreo două argumente, printre care tocmai acesta, amintit în treacăt şi de un cetăţean care chiar se pricepe, recte Ion Ţiriac, şi anume că românca e cam fragilă, astfel încât după un turneu excelent, urmează aproape obligatoriu unul la care absentează accidentată.

De altfel, se poate vedea şi cu ochiul liber că nu are tocmai un fizic care să o recomande, şi mă refer în special la faptul că în general jucătoarele care în ultimii ani au ajuns în vârful ierarhiei mondiale – cu excepţia Serenei Williams, care ar fi putut face o carieră la fel de strălucită și în competițiile de lupte libere sau haltere – sunt care mai de care mai subţirele şi mai înăltuţe, numai bune de fotomodele, gen (în ordinea preferinţelor mele) Maria Sharapova, Ana Ivanovici, Caroline Wozniacki, sau chiar Agnieszka Radwanska şi Victoria Azarenka, pe care, în schimb, le cam antipatizez. Faptul că din acest punct de vedere (fizic), Simona e doar frumuşică şi are poate cei mai expresivi ochi din circuitul mondial nu cred să o ajute foarte mult.

În fine, deşi probabil că în primul rând, dar aici chiar îmi dau cu părerea ca un amator cu ifose de expert, mie îmi pare că Simona nu stăpâneşte (perfect) anumite procedee tehnice, şi mai ales aşa-numita “lovitură scurtă” (cred că pe vremuri i se spunea “stop”, dacă nu fac eu o confuzie regretabilă), din care nu-mi amintesc s-o fi văzut realizând mai mult de una la trei-patru meciuri, şi atunci doar dacă n-a avut încotro, adică oarecum din nimereală, fiindcă a ajuns cu greu la mingea adversarei. Sigur, teoretic, având în vedere vârsta ei, cred că aici ar mai avea timp să progreseze, asta presupunând că are sau va avea un ceva antrenor, fiindcă deocamdată lucrurile am impresia că sunt cam neclare (şi) în privinţa asta.

Cum aminteam din capul locului, tare mi-aş dori să mă înşel în prorocirile mele sumbre, de Cassandră acrită de viaţă, însă există o mulţime de jucătoare, altminteri talentate, care după câte un sezon formidabil şi o ascensiune fulgerătoare în clasamentul WTA, unde au ajuns chiar lidere la o vârstă fragedă, au coborât cel puţin la fel de vertiginos, (re)intrând, la deplina maturitate sportivă, într-un soi de mediocritate.