FĂRĂ STIL

Până nu demult, aveam doar așa, ca o vagă bănuială, bazată însă și ea, ce-i drept, pe câteva indicii destul de clare, că stilul meu de exprimare (în scris) – unul cu prea multe cuvinte, după cum mi-a spus la un moment dat cineva, iar eu, în loc să mă simt ofensat, am avut aroganța de a fi, dimpotrivă, măgulit, făcând o total lipsită de modestie analogie cu nici mai mult nici mai puțin decât Mozart, acuzat și el că, nu-i așa?, compune cu prea multe note – e departe de efectiv standardele (că parcă ar fi vorba de un STAS) la modă în lumea chipurile literară autohtonă, unde, după cum am început să constat și practic, prin lecturi de fragmente de cărți ale scriitorilor români contemporani și în vogă [dat fiind că o carte întreagă din această categorie n-am citit niciodată, inclusiv pe când parcurgeam câte un volum consistent la două-trei zile, și cu atât mai puțin în ultimii mulți ani, de când nu mai citesc practic deloc, încât, cum îmi place să glumesc mai degrabă de unul singur, că (nici) prieteni nu prea mai am, mi-am împlinit visul din tinerețe de a ajunge să scriu mai mult decât citesc chiar și dacă scriu două rânduri pe zi], se practică o scriitură minimal(ist)ă, aproape telegrafică, și perfect banală, plată, în ceea ce eu numeam „manieră de compunere de clasa a patra”, până să realizez că, în zilele noastre, când materia pe care generația mea o studia printr-a opta se predă acum într-a-ntâia, e mai degrabă una de grădiniță, fără nicio grijă pentru stil sau măcar exprimare frumoasă, dar care, desigur, își atinge scopul, în sensul că... spune povestea (pe lângă că se vinde, fiind accesibil), la fel cum își atinge scopul un cetățean doar vag alfabetizat care se duce la magazinul din colț și cere, simplu, „o pâine!”, în loc să se complice cu vreun prea retoric și pretențios, dacă nu de-a dreptul „prezumțios”, „emfatic”, după cum i-am văzut pe unii critici că se grăbesc să catalogheze un stil „cu prea multe virgule” sau „cu aglomerări adjectivale” în locul celui „simplu, direct, la obiect, fără înflorituri inutile” al confraților pe deplin realizați, „vă rog frumos să-mi dați o pâine, dacă sunteți amabilă”, sau ceva de genul, nefiind, în cazul scriitorilor, desigur, vorba de vreo lipsă de politețe (ci, mai degrabă, de talent), cum e în exemplul meu poate nu foarte fericit găsit, dar cam despre asta e vorba, sau când, pentru a descrie că un om se duce la muncă, e mai mult decât suficient un „Vasile s-a dus la muncă”, fără considerații despre ce mai gândea Vasile pe drum, ce mai vedea în jur sau pe ce străzi aglomerate și/sau murdare, pline de oameni așa și pe dincolo mergea, adicătelea NON-stilul „Ana are mere. Ele sunt roșii. Au un gust dulce și bun”, cu varianta mai elaborată, de, totuși, elev de clasa a patra având ca temă o compunere cu titlul „Cum mi-am petrecut vacanța de vară”, „Eu în vacanță am fost la mare. A fost frumos. M-am jucat cu copiii pe plajă. Și am făcut baie (N.B. Multe propoziții care încep cu „și”, „apoi”, dar/însă”, doar ca să nu devină, Doamne ferește!, fraze). M-am jucat cu găletușa în nisip. Am mâncat la restaurant cu mama. Și cu tata. Apoi ne-am întors acasă.”, deoarece o exprimare deja excesiv de complexă, precum „Ana are niște delicioase mere dulci și roșii” se consideră că e deja prea mult pentru cititor și, mai cu seamă, pentru orice editor care se respectă și care oricum nu acceptă decât în cazuri cu totul și cu totul excepționale, de la un autor cu susținere (de tip proptele) colosală sau nume deja celebru, un manuscris de peste 150 de pagini.

În aceste condiții, pe lângă altminteri foarte interesant, mi s-a părut mai degrabă ușor caraghios faptul că una dintre reprezentantele acestui nou val de debutanți mai necopți decât i-ar recomanda vârsta, respectiv în jurul a patruzeci și cinci de ani (așadar de viață, nu de carieră!), a inițiat, în urmă cu câteva săptămâni, pe o platformă cu pretenții literare și pe Facebook, ceea ce-i cam tot aia, o dezbatere pe fix această temă, ce înseamnă stilul și cât de important este el în raport cu tema și/sau subiectul unei cărți, primind răspunsuri dintre cele mai variate, inclusiv... corecte din punctul meu de vedere (multe dintre ele venite tot din partea unora mai degrabă fără, dar care trăiesc cu greșita impresie că ar avea), însă în general argumentate nu foarte convingător, părerea mea fiind, cel puțin de la o lungă vreme, adică după ce am scris, poate, prima scrisorică din armată către mama și mi s-a părut penibil să înșir doar niște cuvinte seci, gen „Am primit pachetul, mulțumesc. Eu sunt sănătos. Mă înțeleg bine cu ceilalți militari. Ofițerii sunt de treabă. Mâncarea e bună.” (minciunile erau necesare pentru fentarea cenzurii), că stilul este sau ar trebui să fie precumpănitor în raport cu orice, inclusiv sau mai ales cu „povestea” (poate cu excepția puținelor cazuri din istoria literaturii când povestea e una cu totul și cu totul deosebită), care nu e decât un pretext, un, efectiv, schelet, care, la fel ca unul uman, descoperit la zeci de ani după deces, nu spune nimic despre frumusețea femeii care l-a deținut, despre inteligența răposatului și așa mai departe, sau ca structura de rezistență a unei clădiri superbe pe care cu siguranță arhitectul a imaginat-o și desenat-o înainte să știe cum va sta propriu-zis în picioare, după care inginerul a calculat-o și proiectat-o folosindu-se de universalitatea științelor exacte, unde nu e nevoie de cine știe ce originalitate, cu alte cuvinte, stilul exprimării, scriitura, este tocmai ceea ce individualizează literatura și o distinge de orice alt domeniu care se ocupă cu scrisul ca simplu... instrument de relatare a unei întâmplări, a unei povești, cum ar fi jurnalismul, de-o pildă, unde „stilul” e în principiu de-a dreptul interzis, sacrificat pe altarul „obiectivității”, sau comunicarea uzuală, inclusiv situația în care soțul îi descrie consoartei ziua lui de lucru în termeni de „m-am certat cu șeful”, „m-am înghesuit în autobuz”, „m-am întâlnit cu Popescu în lift”, mai cu seamă că și marii povestitori, indiferent dacă în scris sau oral, sunt tocmai cei care izbutesc să redea cele mai banale întâmplări, cum ar fi orele petrecute în sala de așteptare a unui dentist, de care am avut cu toții parte la un moment dat sau altul de-a lungul vieților noastre, în așa fel încât cititorul sau ascultătorul să fie fermecat, fascinat, să se tăvălească pe jos de râs sau să izbucnească în lacrimi de tristețe și compasiune, în timp ce la noi, din câte, cum spuneam, tocmai constat – după ce până în urmă cu vreo doi ani, din varii motive, eram cu totul rupt de „lumea literară” autohtonă, trăind cu impresia că de fapt nici n-ar (mai) exista cu adevărat una, când, dimpotrivă, ea există și e clocotitor de stufoasă –, s-a petrecut un soi de șablonizare (dacă aș fi cu adevărat rău aș spune „manelizare”), de tipizare a scrisului, poate dictată de „cererea” prea puținilor cititori și nu îndeajuns de multor editori din România, prin care, după cum spunea, în fapt cu ironie la adresa celor care susțin asta, un bine cunoscut domn Cutare, despre care am mai tot pomenit în ultima vreme, „toți scriu la fel”, sentiment pe care, până să-l ilustreze atât de scurt și cuprinzător respectivul ca pseudocitat batjocoritor din alții, eu îl aveam doar sub o formă nelămurită, manifestat/ă în tendința de a lăsa baltă orice text după primele rânduri parcurse, asta pentru că și în calitate de cititor mi-am schimbat de zeci de ani preferințele, de la adolescentina înclinație spre „cărțile cu dialog” (pe care un alt, se pare, aproximativ celebru scriitor român contemporan mărturisea pe Facebook că... și-a păstrat-o intactă încă din copilărie!) și cele „scrise pe înțeles”, la adorarea autorilor cu stiluri aparte, mai puțin convenționale și, în egală măsură, captivante (pentru mine), indiferent despre ce mărunțișuri ar scrie și de cât de prea pe larg, iar fenomenul actual din literatura românească e, cumva, simetric (adicătelea identic de pe dos) celui din urmă cu câțiva ani din cinematografie și chiar teatru, când ajunsese la mare preț originalitatea „viziunilor” regizorale într-un domeniu în care, dimpotrivă, spre deosebire de literatură, ar trebui să prevaleze tocmai subiectul, tema, acțiunea, punându-se așadar de fiecare dată accent exact pe ceea ce NU caracterizează operele de valoare, adică „stilul” în cinematografie și lipsa lui în literatură, asta pe lângă că, pe de altă parte, dar la fel de paradoxal, actuala tendință a scriitorilor de la noi (îmi) amintește de cea a cineaștilor... și mai contemporani, de sorginte protevistă, care scot pe bandă rulantă filme gustate de public tocmai pentru că sunt... simple, pe înțeles, populare, cu înjurături, agramatisme... intenționate etc., de unde și comparația mea cu „manelismul”, în sensul că (avem impresia că) trăim într-o epocă de adevărată efervescență chipurile culturală, cu o cinematografie și, iată, mai nou, literatură înfloritoare, suprasaturată de scriitori, inclusiv debutanți, și cărți publicate cu toptanul, doar că mie unuia mi se pare, cumva, prea frumos să fie adevărat, pentru că e mai degrabă nefiresc ca gustul publicului să fi devenit, brusc și fără vreo cauză decelabilă, atât de elevat și evoluat încât să prizeze cantități atât de copleșitoare de opere de certă valoare, umplând cinematografele la filmele românești și asaltând librăriile și târgurile de carte la standurile cu literatură contemporană autohtonă, asta fiind la fel cum tot omul, dacă-l întrebi, pretinde că e înnebunit după „muzica bună”, după care, cu prima ocazie, înțelegi că se referă la, desigur, manele și alte gunoaie de felul ăsta (oricât de, cică, nediscutabile ar fi gusturile), astfel încât un artist, chiar și fără ghilimele, dar preocupat mai mult de succes decât de artă, va prefera să abordeze genurile și stilurile comerciale, recte, dacă ne referim la muzică, unde e mai ușor de sesizat, manelele și cântatul la nunți, decât să compună muzică simfonică sau chiar rock și să spere să ajungă să dea concerte în Sala Palatului, dar mai curând prin câte un club cu două-trei zeci de fani.

Firește, însă, că toate acestea pot și, cu siguranță, vor fi puse, de către cei care nu sunt de acord cu ele, respectiv cu mine, pe seama frustrărilor mele, altminteri reale, de ce să nu recunosc?, cum sunt toate cele trăite de măcar treizeci de ani încoace (în sensul că pe vremea lui Ceaușescu eram și prea tânăr, și nici așteptările nu erau mari), când mai nimic din ce am crezut că e bun și frumos, de la politică și până la, iată, artă, nu a triumfat, decât, poate, din când în când și pentru mult prea puțin, spre insignifiant, timp.

P.S. Nu mai departe de azi, având eu, după o absolut neașteptat și profund surprinzător de lungă perioadă, probleme cu compania de telefonie mobilă, și anume Vodafone, am descoperit că, în locul vechii reprezentante timpurii a Prostiei Artificiale autohtone, „Andreea”, cu care eram obligat să mă conversez, verbal, minute în șir într-un soi de dialog al surzilor, a fost introdusă, dar online, pe WhatsApp, versiunea 2.0, (re)botezată „TOBI”, care, însă, de la prima mea ditamai fraza „Am probleme cu o cartelă care mi s-a dezactivat și nu mai pot efectua apeluri”, mi-a răspuns prompt: „N-am înțeles. Te rog să reformulezi în mai puține cuvinte”, ceea ce m-a făcut să mă gândesc, doar vag amuzat, că parcă s-ar fi format la cursul de „scriere creativă” al domnului Cutare, mare adept al stilului „direct, clar, fără înflorituri inutile”, și e numai bun să se angajeze ca redactor-șef la o mare editură care promovează autorii români contemporani, după care m-am conformat și eu, că nu e mare scofală, și am scris, cu punct și de la capăt de rând, încât probabil că aș fi fost selectabil și pentru vreo antologie de poezie: „Am probleme cu cartela./ S-a dezactivat./ Nu mai pot suna.”, reușind astfel s-o scot la capăt cu mașinăria (și, ulterior, cu cititoarea de literatură și reclamații în carne și oase) și să obțin asistența tehnică de care aveam nevoie.

P.P.S. Pentru că, absolut întâmplător, prin una din coincidențele acelea despre care aproape că am scris și eu o carte întreagă, fix înainte să postez acest text mi-au căzut ochii pe două fragmente de roman, ale unor autori diferiți, scrise însă exact la fel, trebuie să mai consemnez și existența unui alt chipurile stil, și anume cel în care autorii înșiră, de fapt, tot niște propoziții simple, practic doar cu subiect și predicat, dar despărțite nu prin puncte, ci prin virgule, respectiv, dacă ar fi să adaptez exemplele de mai sus, ceva de genul: „Ana are mere, ele sunt roșii, au un gust bun și dulce” sau „Eu în vacanță am fost la mare, a fost frumos, m-am jucat cu copiii pe plajă, și am făcut baie, m-am jucat cu găletușa în nisip, am mâncat la restaurant cu mama, și cu tata, ne-am întors acasă.”

Cum ar veni, ăsta e maximum de rafinament, atins doar de o mână de, carevasăzică, scriitori români contemporani celebri, ajunși la deplina maturitate artistică.