PAUZA DE RECLAME: MORBIDE, GREȚOASE ȘI NOCIVE

După cum fidelul meu cititor imaginar știe deja prea bine, dar tot o repet, că n-am găsit altă introducere, stau foarte prost cu memoria, așa încât, la un efort mnemotehnic oricât de gigantic, din noianul reclamelor aberante perindate pe la televizor fie și în ultimele doar câteva luni, dar care nu mai rulează în prezent, nu-mi vine în minte decât cea de astă-iarnă, făcută la niște ceva bombonele parcă, în care niște copilași zburdalnici și sadici invitaseră în fața focului din soba casei un om de zăpadă, care, în timp ce-și exprima recunoștința veșnică și spunea cât e de fericit și că speră ca seara aceea să nu se mai termine niciodată, începe, firește, să se topească și, practic – pentru că era un om de zăpadă vorbitor și, deci, însuflețit –, moare, spre marea satisfacție a copilașilor, care, din punctul meu de vedere, păreau mai degrabă niște naziști încântați de efectele devastatoare ale unui experiment aberant făcut cu și pe evrei, așa că nici nu mă mai mir de halul în care ajung să și crească odraslele din ziua de azi, îndopate cu astfel de bombonele și reclame, însă din noianul celor care încă rulează și nu sunt doar pur și simplu dezgustătoare (dar, presupun, de mare efect la publicul larg decerebrat), precum seria cu personajele acelea cărora le-a crescut în frunte o gaură de cur cu dinți vorbitoare (a trebuit să fac mari eforturi de imaginație ca să înțeleg că se vrea a fi o gură, dar și așa mi se pare scârbos), ci de-a dreptul nocive, încurajând, fie și subliminal, comportamentele deviante și cu efecte sociale devastatoare [ceea ce, însă, firește că nu deranjează pe niciunul din îmbuibat-încuiații din CNA, care în schimb sar în sus de g(a)ura din frunte la cine știe ce alte fleacuri, ca de pildă că mai apar încă oameni la televizor care-și alintă echipa favorită, FCSB, cu apelativul „Steaua”, la fel cum alții își alintă FCU-ul sau CSU-ul cu „Știința” sau „Universitatea” (iar odinioară, cei de la defuncta mea favorită Progresul erau „bancarii”),  lucru, vezi Doamne, de neiertat și de pedepsit drastic și penal, de vreme ce există o decizie judecătorească parțial definitivă și pe deplin stupidă], se detașează cea la o marcă de bere, în care, în miezul zilei, într-un decor montan, unde alcoolul ar trebuie să fie cu strictețe evitat, un cetățean-cabanier iresponsabil și lacom de bani, care și-a mai și construit stabilimentul într-o zonă în principiu interzisă, mult prea aproape de albia unui râu care poate ieși oricând din matcă, îl ademenește pe un turist altminteri destoinic, care-și propusese o serie de obiective legitime și îndrăznețe, respectiv să ajungă nu știu unde, să studieze nu știu ce, să admire un apus de nu știu care și așa mai departe, să ia mai întâi o pauză și să înghită (măcar) o bere, exact așa cum face orice muncitor de pe șantierele patriei, care, înainte să se apuce de treabă, adică fie și doar să dea o gaură într-un perete cu bormașina la șase dimineața, rade măcar o sticlă, să-și găurească și mâna și să-și reteze degetul mai cu spor, iar eu îmi imaginez cum ar fi ca, după reclama asta, să urmeze aia cu „încă una și mă duc”, ca să fie măcar două înainte ca fostul turist destoinic, acum deja cherchelit, s-o apuce pe... două cărări, până pe și dincolo de marginea unei prăpăstii, ca să aibă și salvamontiștii trecuți mai devreme pe la cabana din reclamă cum să-și justifice existența și veniturile oricum de mizerie și să ajungă... a doua zi după nenorocire la bietul montaniard căzut mort, inclusiv de beat.