FINAL DE MASCARADĂ: UN FLEAC, A BIRUIT

Dat fiind că acum e vorba mai degrabă despre un lucru efectiv de nimic, un fleac, nici măcar nu pot să spun că se numără cu adevărat printre zecile, dacă nu chiar sutele de situații în care mi-aș fi dorit din tot sufletul să NU am dreptate, ca de pildă în legătură cu multe din evenimentele nefericite, dacă nu și tragice, pe care nu le credea (mai) nimeni posibile sau măcar probabile, dar în cele din urmă s-au întâmplat în pandemie sau, la o scară mai mare și mai largă, în ultimii treizeci și cinci de ani în politica românească, de la victoriile lui Ion Iliescu în practic toate rundele de alegeri, mai corecte sau mai fraudate, la care a participat și până la toate rupturile alianțelor „democratice”, în care n-am crezut nicio clipă, gen CDR, ADA sau USL [adică cele în care liberalii mai buni, de odinioară, se băgau, practic, prostește, ba lângă țărăniști, ba lângă ped(el)iști, ba de-a dreptul lângă pesediști], bașca nefasta eternizare a lui Băsescu în funcție în ciuda tuturor optimiștilor care-i prevedeau sfârșitul după fiecare suspendare sau dezvăluire cutremurătoare a presei, însă trebuie să consemnez, fie și lapidar după standardele mele, că protagonistul despre care scriam în urmă cu două zile că a făcut parte din juriul care (ș)i-a nominalizat propriul text la un premiu acordat de propria revistă-platformă-grup, iar eu puteam să pariez că va și birui, l-a, desigur, într-adevăr, și câștigat, cu precizarea că baremi n-a triumfat asupra niciunuia dintre contracandidați, deoarece... au câștigat și ei, toți nominalizații, de-a valma, oarecum ex-aequo, ca să nu se supere nimeni și să facă scandal, așa încât singurele mele motive de reală stupefacție nemărginită sunt unele cu totul noi, și anume ipocrizia și lipsa de bun-simț al ridicolului manifestate în continuare (și chiar duse pe noi culmi) de protagonist, care, într-o postare, își exprima, vezi Doamne, uimirea pentru victoria chipurile cu totul neașteptată, care l-a făcut să-și pună femeiește mâna la gură de surprindere într-o poză, și fericirea pentru primul său premiu literar dintr-o carieră prodigioasă începută la frageda vârstă de spre 50 de ani, iar într-o alta, de a doua zi, insista că nu și-a revenit încă din „amețeala evantaiului de senzații” de la premiere, dar, totodată, îi și mustra pe „colegii scriitori care nu au avut nicio reacție la bucuria mea” (poate ca să nu-și manifeste, dimpotrivă, prea vădita scârbă, aș zice eu), adăugând, totuși, cu falsă modestie și  trucată generozitate, că nu se supără, asta în condițiile în care, cu doar câteva zile înainte, într-o altă postare, ușor eliptică, însă doar pentru cine nu-i cunoștea deja frustrările, complexele și idiosincraziile, îi boscorodea pe toți confrații cărora „le plouă cu felicitări în cap” după ce „până mai ieri, când erați niște iluștri anonimi, nu vă băga nimeni în seamă”, astfel încât, dincolo de lipsa de logică – dat fiind că, așa cum observa și o comentatoare, toți oamenii care au devenit celebri au fost la un moment dat, până au făcut ceva... remarcabil, care să merite felicitări, niște „iluștri anonimi” pe care, firește, nu-i felicita nimeni, fiindcă nu-i cunoștea și nu făcuseră încă nimic care să merite felicitări, dăăă! –, probabil că acum e tentat să-și înghită cuvintele și/sau să-și șteargă postarea, pentru că fix aceeași cugetare tâmpă i se poate aplica perfect și lui însuși, mai cu seamă că, spre deosebire de mulți dintre cei vizați de ea, care primeau complimentele pentru vreun premiu cu adevărat semnificativ, protagonistul se bucură acum ridicol de tare și plouă pe el cu felicitări pentru un premiu de nimic, obținut mai degrabă fraudulos, în urma unei gigantice mascarade.