ZOOVISION

Nu există ilustrare mai elocvent-concludentă, fără putință de obiecții și tot felul de nuanțe și scuze politicianist-naționaliste, în care altminteri excelăm penibil, a expresiei „suntem ultimii oameni”, cu referire la, în general, noi, românii, iar în particular la nenorociții care ne conduc într-un fel sau altul, decât faptul că, anul acesta, România, spre deosebire de aproape oricare țară din Europa, fie și de dimensiunile Sloboziei sau cu populația Afumațiului, ori despre care mulți nici nu știau că se află pe continent, ori că e națiune de sine stătătoare, nu participă la Eurovision, din rațiuni de imbecilitate, impotență și nemernicie a indiferent cui și a tuturor celor implicați în decizie, cu siguranță NU doar din TVR, lucru care, firește, are în schimb avantajul de a ne scuti să ne mai facem o dată în plus de rușine – de data asta cu eventualele nuanțe ce țin de absurdul dicton că gusturile nu se discută – trimițând cine știe ce afon/ă sau păcălici/fufă, ca să fim tot ultimii, dar măcar dintre cei care cumva există, viețuiesc, nu fac figură de fantome sau zombi, ca noi anul ăsta, când, culmea ghinionului nostru tradițional, poate că am fi avut o șansă de a trece măcar de semifinale, mai ales dacă nimeream în cea de ieri, când am asistat la un spectacol grotesc al celor mai felurite forme de aproape viață de la un circ sau o grădină zoologică și-așa improbabil/ă, (NE)demn/ă de imaginația prodigioasă, dar uneori aflată la limita patologicului, a celor mai mari maeștri ai genului SF, cu concurenți de nenumărate sexe variate și incerte, dar care s-au întrecut în a-și etala nuditățile și înclinațiile sexuale maladive, și unde absolut toate cele ce, pesemne, se identifică, în mod personal, dar categoric eronat, a fi mai aproape de unul aproximativ feminin au apărut desculțe și cu niște zdrențe băgate prin toate găurile și mulate la limita plesnitului pe toate rotunjimile plasate în locurile unde femeile adevărate au organele genitale, sânii sau, respectiv, fundul curului, și cu cei care odinioară ar fi fost luați drept mai aproape de bărbați fluturându-și ce-ar fi vrut ei (?) să aibă acolo, dar s-au rușinat operatorii să filmeze, ca să nu demonstreze contrariul, toate astea fără să mai pomenesc de partea așa-zis muzicală, care a lipsit practic cu desăvârșire, inclusiv în cazul Moldovei, care, sărmana, deși s-a dovedit oricum mai bogată ca România, permițându-și măcar să organizeze o selecție națională și să trimită o ceva solistă nici chiar frumoasă, dar nici cu adevărat tânără, care și-a fâlfâit și ea cum a putut și ce a avut pe sub o eșarfă pusă câș în chip de sutien sau bustieră mai potrivit/ă pentru o dihanie cu mamele inegal dimensionate și aleatoriu dispuse, a dat faliment în cele nici două luni scurse între timp, astfel încât n-a mai găsit resurse financiare să le trimită pe toate cele vreo cinci interprete apărute pe scenă în finala de acasă, ci doar pentru una singură, cântăcioasa propriu-zisă, parcă rătăcită din culise pe când căuta bufetul cu gustări gratuite, singurele lucruri pozitive de aseară fiind, pe de-o parte, mintea de pe urmă a organizatorului european al festivalului, care, la deja spre douăzeci de ani de când o tot spun, s-a gândit în sfârșit și el să-i oblige sau, mai curând, să le dea șansa celor „cinci (țări) mari”, calificate an de an din oficiu, alături de câștigătoarea din anul precedent, să-și prezinte live și integral pe scenă piesele, câte trei în fiecare din cele două semifinale, lucru pe care ar fi trebuit să-l ceară chiar ele încă de la prima ediție când s-a inventat această fază preliminară, pe atunci de fapt o „semifinală” unică și organizată doar pentru cele mai defavorizate dintre națiuni, dar care atunci au ajuns să devanseze in corpore piesele celor intrate direct în finală, demonstrându-se, în felul acesta, secretul lui Polichinelle, și anume că e un avantaj decisiv ca o melodie să poată fi auzită (și interpretată, inclusiv pentru perfecționare) de două (sau cât mai multe) ori, pe de alta (mă refer așadar la părțile bune ale spectacolului de ieri) piesa și, la drept vorbind, întreaga apariție a reprezentantului Germaniei, unul din cei/cele maximum trei (din 18!) care s-au prezentat aproape decent, și, în fine, prestația Luxemburgului, revenit, din câte am înțeles, în concurs după 31 de ani (ceea ce le poate da idei crețe și dobitocilor noștri!), și care, din punctul meu de vedere, se numără printre favorite, chiar dacă simpatica solistă cu siguranță tânără și, la fel de cert, femeie a avut o interpretare semnificativ mai slabă în concurs decât în clipul de prezentare, pe care îl văzusem deja, zilele trecute, alături de absolut TOATE celelalte, ceea ce mă face să fiu sigur încă de pe-acum că ne aflăm în fața celei mai slabe ediții internaționale din ultimii mulți (dacă nu toți!) ani de când mă uit eu cu statornicie, perseverență și chiar un soi de eroism la Eurovision, inclusiv când, ca anul acesta, noi n-avem nicio legătură cu el.

ACTUALIZARE: În condițiile în care, după socotelile mele, absolut nicio porcărie sinistră din cele două semifinale NU a ratat calificarea în marea finală, în schimb, de pildă, favorita mea, Belgia, care, chiar și cu rateurile vocale ale solistului din concurs, ar fi meritat-o, n-a obținut-o, la fel ca și alte câteva piese cât de cât decente, ceea ce spune totul despre gusturile publicului din ziua de azi, trebuie totuși remarcat că a doua semifinală a fost infinit mai bună decât prima, ceea ce, totuși, desigur, nu înseamnă mare lucru, la cât fusese... coborâtă ștacheta, însă per total am reușit să adun vreo trei sau patru aproape melodii, cum ar fi ale Lituaniei, Israelului și Elveției, plus precalificata Italia, pe a cărei reprezentantă, cum spuneam și-n urmă cu trei ani, când a câștigat Måneskin, o știu... de mică, fiindcă i-am urmărit practic toate evoluțiile de la Sanremo, și, în fine, ca o notă strict subiectivă, mai degrabă pentru... prezența scenică a solistei, Austria.