MIZĂ MAI MICĂ, NESIMȚIRE (CEL PUȚIN) LA FEL DE MARE

Pentru că, în ciuda tot mai numeroaselor dovezi palpabile pe care le descopăr eu, retroactiv, și/sau care continuă să apară în timp real, îmi vine, cumva, greu să cred că mizeria e chiar atât de mare pe cât se arată, și aproape că aș fi tentat să-mi spun că doar mi se pare mie, dintr-un soi de invidie sau ceva, privesc, de fiecare dată, chestiunile de acest fel cu scepticism și, mai cu seamă, circumspecție, oprindu-mă la fiecare pas și încercând să găsesc alte explicații raționale și plauzibile pentru, poate, înșelătoarele prime, secunde și chiar terțe aparențe, unul dintre cele mai recente exemple fiind momentul în care, citind din nou, chiar pe pagina de Facebook a, să zicem, protagonistului – altfel un tip care face paradă de moralitate, se arată la fel de oripilat ca mine de chestiunile de genul acesta și are numeroase postări despre (lipsă de) integritate și onestitate, loialitate/trădare etc. – semnalarea unui set proaspăt de premii aproximativ literare, acordate de un fel de revistă (online), sau grup, sau platformă, am constatat că printre nominalizații la una din bizarele categorii,  gen „cel mai bun personaj” sau „cel mai bun final”, cu o arie de selecție dintr-un talmeș-balmeș de cărți, filme și spectacole de teatru, figurează și însuși protagonistul, despre care știam deja, întâmplător, că este unul dintre membrii (fondatori? ai) revistei-platformă-grup și poate cel mai asiduu colaborator, publicând, practic, număr de număr nu doar propriile creații artistice, în special proză scurtă (în foileton), ci și recenzii, cronici, eseuri și așa mai departe, ceea ce, cum spuneam, în prima fază m-a intrigat puțin, pentru că mi s-a părut că ar fi ca și cum eu, pe propriul meu blog, mi-aș nominaliza la un premiu oarecare propriul meu articol, poate alături de niște editoriale adevărate ale vreunui Cristoiu sau Nistorescu apărute în publicații de prestigiu (printre nominalizările de pe platforma respectivă figurează și cărți apărute la Polirom, de pildă), după care, în a doua, cum de asemenea spuneam, sau măcar sugeram, mi-am zis că sunt eu cârcotaș și invidios, fiindcă, totuși, platforma cu pricina nu e nici pe departe ca blogul meu, ținut/ă de un singur autor, fie și genial, ca mine (glumesc, desigur!), ci aduce mai degrabă cu unul colectiv, având un număr semnificativ de, cum ar veni, redactori și unul de-a dreptul impresionant de colaboratori mai mult sau mai puțin externi, așa încât se prea putea ca juriul, în sine, să fie alcătuit din doar colegi de-ai protagonistului, care, firește, îi apreciază la superlativ munca și au socotit că, în ciuda unei, chiar și-așa, destul de consistente aparențe de – dacă ar fi fost vorba de vreun minister, de pildă, cum mai scriam eu deunăzi, sau orice fel de instituție carevasăzică publică – scandalos conflict de interese, adicătelea o chestie aflată cam la marginea de foarte jos a moralității (de legalitate se pare că n-are cum să fie vorba când ne referim la mediul privat, unde orice fel de Becali face fix ce vrea el cu și pe banii lui, inclusiv o mare treabă mare), merită cu prisosință să-i fie recunoscut talentul nepereche, numai că, parcurgând eu, fie și cam pe diagonală și împotriva tendinței din ultima vreme, pagina cu nominalizări până la capăt, am descoperit, deja cu o silă irepresibilă, că protagonistul însuși e unul dintre de altfel deloc numeroșii membri ai juriului, vreo patru, ceea ce chiar nu mai lasă loc de niciun dubiu că ne aflăm în fața unei parcă și mai mari mizerii decât cea despre care scriam nu demult, cu ziarul care nominalizează pentru un premiu, chipurile „național”, doar cărțile apărute la editura din același oraș și la care publică un membru din același oraș al juriului pentru premiul ziarului din același oraș..., cu deosebirea că, acum, fițuica de care vorbesc e una mai degrabă obscură, ceea ce mă face să înțeleg cu atât mai greu ce măruntă vanitate meschină l-a putut mâna în luptă pe protagonist, de vreme ce premiul cu pricina nici măcar nu e din cele care să merite a fi trecute într-o biografie literară oricât de săracă, în schimb mă gândesc ce ridicol și de-a dreptul isteric de caraghios ar fi să NU îl obțină, rămânând doar un amărât de finalist, lucru care mai degrabă o să-i amplifice paroxistic văditele frustrări și complexe, doar dacă nu cumva – așa cum mă tem că se va dovedi că nu mă-nșel să anticipez – lucrurile sunt aranjate până la capăt, iar respectivul va triumfa glorios asupra bieților contracandidați neimplicați efectiv în organizarea NEcinstitei competiții.