EUROVISION 2024: SPLENDOARE ȘI EXTAZ

Și totuși, așa cum și scriam că se întâmplă de (cele mai) multe ori (în România), când un subiect oarecare „împarte țara în două”, sau în și mai multe, iar cât de curând realizezi că amân... toate taberele au, de fapt, argumente stupide chiar și când susțin o cauză aproximativ corectă, a trebuit ca Eurovisionul să fie câștigat de o piesă bună, cu o linie melodică variată, trecând de la rap la operă, interpretată absolut impecabil de unul dintre, până la urmă, cei mai puțin ciudați dintre toți ciudații perindați pe scenă în cele trei zile de concurs, un fel de băiețel cu opțiuni sexuale și de gen încă necristalizate pe deplin, care i-a subtilizat costumația de... fetiță, roz, cu pene și cu fustiță cu vedere la chiloței, concurentului nostru de anul trecut (care avea, totuși, pantalonași scurți, acum văd) parcă doar ca să demonstreze că numai vestimentația fistichie de scenă nu e suficientă pentru a triumfa într-o competiție oarecum muzicală dacă ai o porcărie de piesă, cum a schimonosit-o al nostru pe cea cât de cât decentă cu care câștigase la Selecția Națională, cu o voce de excepție (la Nemo, reprezentantul Elveției, mă refer), care mă face să am doar teama de a nu se descoperi că a trișat, făcând play-back, la cât de perfect a sunat live, și un „show” original, în care (părea că) se plimba de colo-colo pe un soi de antenă parabolică-titirez ce se rotea eliptic în toate felurile și planurile, lăsând impresia că are și abilități de echilibrist, fără ca asta să-i afecteze câtuși de puțin acuratețea partiturii vocale, încât, trebuie să recunosc, în clipa în care și-a încheiat evoluția din finală mi-am spus că ar merita din plin să devină câștigător, chiar dacă au fost vreo două-trei piese și cam tot atâtea fete frumoase care... m-au mișcat mai mult, dar interpretările nu s-au ridicat nici pe departe la înălțimea celei a elvețianului, iar faptul că a obținut, cred, un record de puncte de la juriile de, totuși, specialitate din zeci de țări, nu (doar) de la publicul imberb cu gusturi îndoielnice din întreaga lume, ar putea să le spună ceva și detractorilor, a trebuit, așadar, să câștige el ca să se trezească toți criticii muzicali, vestimentari și de moravuri de pe Facebook să descopere subit ce concurs de rahat a ajuns Eurovisionul, în ce hal s-au degradat oamenii din ziua de azi și unde o să ajungem dacă..., folosind tirade ucigătoare și distribuind din greu un cvasieseu delirant al purtătorului de cuvânt al BOR postat nu pe oficiosul Patriarhiei, dacă există așa ceva, ci, desigur, tot pe Facebook, unde a strâns mii de like-uri de la, n-am nicio îndoială, urmașii de nădejde (inclusiv la modul biologic vorbind, ca fii și nepoți buni, de sânge) ai celor care în anii optzeci ai tinereții mele vedeau în orice concert rock trimiteri la ritualuri satanice și puteau să-și bage mâinile-n foc, cu trupuri cu tot, că unele texte, inclusiv ale încă de pe-atunci bătrânilor Beatleși, aveau sensuri diabolice sau îndemnau la lucruri necurate dacă le citeai de la coadă la cap, iar o „prietenă” de-a mea de pe Facebook, încă și mai toantă decât media celor amintiți, făcea referiri la, vezi Doamne, decența cu care se manifestau artiștii homosexuali de odinioară, aducând exemple celebre, printre care și pe Elton John, ceea ce nu dovedește decât că respectiva n-a văzut nici măcar filmul dedicat britanicului, Rocketman, pentru a-și face o oarecare idee despre ce costume țipătoare și strigătoare la cer purta și el încă de acum zeci de ani, chiar și fără să fie, ca Nemo, reprezentant declarat al nici nu mai contează cărui curent de sărmani derutați sexual din ziua de azi, cu stindard și așa mai departe (sincer, eu n-am înțeles nici până acum ce hram poartă, fiindcă bucata aia de cârpă mi se părea mai puțin colorată decât cele de pe la paradele gay, ale comunității LGBT, dar nici nu mă interesează prea mult, câtă vreme cântecul a fost OK, așa cum n-am înțeles nici până acum, după două triumfuri la Eurovison și un microrecital plus o înmânare de mare premiu chiar la ediția asta, ce fel de ființă – bărbat, femeie, gnom... – este Loreen, dar de asemenea nici nu mă interesează, fiindcă mi-au plăcut piesele ei), la fel cum nu era nici Freddie Mercury, devenit, abia după ce a trecut în neființă, un idol al celor care-l auziseră în cel mult două piese foarte slabe, cu tentă de discăreală ordinară, de pe la finalul tragic și prematur al carierei lui și al trupei Queen, și care au uitat sau, mai degrabă, nici n-au știut vreodată ce costume și posturi mai degrabă dezgustătoare etala și el prin concerte, asta ca să nu mai spun, cum de fapt cam aminteam în primele cuvinte, că unii dintre cei care deplângau victoria Elveției își exprimau regretul amarnic că nu a câștigat... Croația, cea despre care, trebuie să amintesc și asta, îmi spusesem, încă de la prima audiție, că mă tem serios să nu câștige, dat fiind că avea o piesă suficient de kitsch, cu ritmuri obsedante, iritante, provocatoare de dureri de cap (chiar dacă pe alocuri cu adevărat antrenante) și greu de uitat prea curând după ascultare, oricât de mult ți-ai dori, dovadă în plus nu că gusturile nu se discută și punct – pentru că unele sunt cu adevărat discutabile, iar altele pur și simplu proaste, ca-n sintagma „de prost gust” –, ci doar că e mai cuminte să nu te apuci s-o faci.

P.S. Trebuie, totuși, să mai adaug, separat și distinct, ca să fie mai ușor de înțeles și pentru eventualii mei cititori neimaginari, recte reali, dar ocazionali, că mulți, dacă nu chiar covârșitoarea majoritate a „prietenilor” mei de pe Facebook care înfierează cu mânie tradițională prestația și orientarea sexuală a lui Nemo sunt fix dintre cei care, până ieri și începând iarăși de azi, au făcut și fac mare paradă, pe de-o parte, de „toleranță”, „diversitate”, „deschidere”, „liberalism” și așa mai departe, cu feminism și „corectitudine politică” cu tot, iar pe de alta de „bun-gust”, „rafinament” și „orizonturi largi”,  admiratori, de pildă, ai poeziei moderne, aia care se distinge de proză mai degrabă pe criterii strict grafice, prin faptul că e alcătuită din cuvinte mai puține, fără punctuație, fără majuscule și fără sens, dispuse aleatoriu, dar de la cap de rând, și împănate cu englezisme, de genul:

SPLENDOARE ȘI EXTAZ

te văd

când ascult cu

gura mea shut up

în pântecul încătușat

de zbor

al

pizdei