BIG BROTHER POLITIC

De când a început campania electorală, în cel puţin două rânduri Realitatea TV a fost sancţionată de CNA pentru că nu a reflectat în mod echilibrat dezbaterile politice, defavorizând vădit partidele de opoziţie, PNL şi UDMR. De fiecare dată, diriguitorii postului au ţinut să precizeze oficial că decizia nu li se pare justă, deoarece nu se poate face un bilanţ concludent decât la încheierea celor 30 de zile de campanie.

Pe undeva poate au şi ei dreptate, numai că, la câte lungi transmisiuni de la cele mai obscure lansări de candidaţi PD-L şi PSD, din toate cătunele ţării, s-au făcut, ar trebui ca, pentru a se echilibra balanţa, în zilele care ne despart de scrutinul din 7 iunie, liberalii şi ungurii să fie difuzaţi live în regim de Big Brother, nonstop, 24 de ore din 24!

SANĂTATE ŞI FERICIRE

Nu l-am văzut niciodată atât de fericit pe analistul Ilie Şerbănescu ca-n ziua în care s-a anunţat că România înregistrează o scădere economică record, de peste 6%; era pur şi simplu exuberant!

Nefiind specialist, n-am înţeles exact motivele reacţiei sale, dar am dedus că suntem pe drumul cel bun, deoarece, de vreme ce anul trecut ne-a înnebunit spunându-ne cât de “nesănătoasă” este o creştere economică de 8-9%, bazată pe consum şi creditare, probabil că scăderea de acum, cauzată de prăbuşirea consumului şi blocarea creditării este un semn de însănătoşire grabnică.

GAZE PD GEABA

De la o vreme, tot aud, de dimineaţa până seara, pe toate posturile de radio şi televiziune, anunţuri de genul: “preţul gazelor va scădea”, “gazele se ieftinesc”, tarifele la gaze scad din nou”, “gazele se vor ieftini cu încă...”, “preţul gazelor naturale ar putea să scadă”, şi o singură dată: 1 iulie.

Să înţeleg că de la 1 iulie gazele vor ajunge atât de ieftine, încât la achitarea facturii o să ni se dea şi ceva bani în plus?! Sau ni se vesteşte de zeci de ori aceeaşi ieftinire, doar-doar vom trăi cu iluzia asta măcar până după alegerile europarlamentare?

COTĂ UNICĂ DE IMPOZITARE PENTRU FIECARE

Am un prieten care până acum vreo două săptămâni a avut o amărâtă de firmă, şi care îmi explica mie – pentru că nu avea cum să o facă direct aceluiaşi Ionuţ Popescu de ieri, care se bătea cu cărămida în piept că nu a fost nimeni în stare să-i demonstreze cu creionul pe hârtie de ce actualul guvern ar fi abolit practic cota unică de impozitare de 16% – cum a avut într-o lună PROFIT de fix 1 (un) leu, rezultat în urma unei tranzacţii cu câteva pachete de biscuiţi, şi cum, conform noii reguli, ar fi trebuit să plătească un impozit minim de 183 de lei (ăia 500 de euro, transformaţi în lei şi împărţiţi la 12 luni), ceea ce ar fi însemnat 18.300% din profit! (Dacă 1 leu înseamnă 100%, 183 de lei înseamnă X, aşadar...).

Problema cea mai mare a prietenului meu era însă alta, şi anume că nu avea cum să facă faţă concurentului său, care, având un profit de 1 leu şi 50 de bani, rezultă, conform aceluiaşi calcul simplu, că ar fi trebuit să plătească un impozit de numai 12.200%. (Pentru domnul Popescu: dacă 1,50 lei înseamnă 100%, 183 înseamnă X, aşadar...).

Personal nu prea mă pricep la socoteli, aşa că n-aş putea băga mâna în foc pentru rezultatele de mai sus, dar dacă sunt corecte, e cert că nu apare niciun 16% şi nici o altă cotă UNICĂ de impozitare, ci două cât se poate de diferite.

JUMĂTATEA PLINĂ A PAHARULUI GOL

Cum prinde presa câte un pesedist sau un pedelist, să spunem Ionuţ Popescu, şi-l întreabă despre şomaj – cât e, cât o să fie, iar dacă o să fie chiar atât, ce-o să ne facem? – auzim aceeaşi replică plină de optimism, că la noi nici dracul nu e chiar aşa negru, nici şomajul aşa mare ca-n alte ţări surori, precum Spania bunăoară, unde e peste doişpe, în timp ce la noi doar vreo cinci şi ceva.

Asta e minunat, numai că fix acelaşi pesedist sau pedelist, să spunem Ionuţ Popescu, acu’ vreo câteva luni ne făcea capul calendar, explicându-ne ce ticălos a fost Guvernul Tăriceanu, care printre multe alte nenorociri aduse pe creştetele noastre, a şi făcut sute de mii de angajări “nejustificate” în sectorul bugetar. Desigur, un optimist incurabil ca domnul Boc, care e în stare să vadă jumătatea plină a unui pahar complet gol, s-ar putea gândi că, lăsaţi liberi pe piaţa muncii, toţi oamenii aceia şi-ar fi găsit slujbe în privat, şi le-ar fi păstrat acum în ciuda crizei (şi a impozitului forfetar). Pesimistul cinic din mine însă aşteaptă să se facă dreptate, ordine şi curăţenie după Tăriceanu, fie şi cu preţul a sute de mii de concedieri “justificate”, din acelaşi sector bugetar.

TREABA CU CRIZA

Treaba cu criza stă cam în următorul fel albastru: Guvernul Boc se pare că a elaborat într-adevăr unul sau chiar mai multe seturi de măsuri anticriză care, în primul rând, încă nu prea sunt aplicate, în al doilea rând, după părerea analiştilor nu vor face decât să adâncească dezastrul, iar în al treilea rând, dacă stai să-i asculţi pe politicienii de la putere, produc deja evidente rezultate pozitive!

Context în care, dacă am înţeles eu bine printre hohotele de râs, ministrul IMM-urilor ne spune că neimpozitarea profitului reinvestit se va aplica în sfârşit de la 1 iulie, în special pentru a contracara efectele negative ale... impozitului forfetar!

JUCĂTOR SAU SPECTATOR?

Nu mi s-a întâmplat prea des, dar când Traian Băsescu a declarat că, după încheierea mandatului, un şef de stat ar trebui să se retragă din viaţa politică activă, deoarece este umilitor să mai ocupe orice altă funcţie, inevitabil de rang inferior – lider de partid, ministru, premier etc. –, şi să se amestece astfel în toate fleacurile cotidiene, am fost perfect de acord cu el! Exemplul negativ în acest sens este Ion Iliescu, iar cel aproape pozitiv Emil Constantinescu.

Toate bune şi frumoase, numai că, din punctul meu de vedere, este încă şi mai umilitor ca un şef de stat ÎN EXERCIŢIUL FUNCŢIUNII să se amestece în amintitele fleacuri, aşa cum a făcut, timp de patru ani şi jumătate, tocmai actualul... “Preşedinte-jucător”!

CANDIDATUL APROAPE NECESAR

Indiferent de cine ce înţelesese, eu abia ieri m-am dumirit că în viziunea lui Traian Băsescu relaţia dintre criza economică şi propria-i candidatură la un nou mandat prezidenţial e în sensul că dacă prima se adânceşte a doua nu va mai exista. Până acum crezusem că e fix viceversa: dacă nu scăpăm de criză până în toamnă, nu scăpăm nici de dânsul, care, responsabil cum îl ştim, nu se va da bătut până nu ne va scoate din (primul) necaz!

Pe de altă parte, destul de serios vorbind, mă tem că o eventuală retragere din cursă a domnului Băsescu va produce o teribilă bulibăşeală pe scena politică, fiindcă zeci de personaje gen Radu Duda sau Nati Meir, ca să nu mai spun de un Sorin Oprescu sau chiar Mugur Isărescu vor începe să creadă că, în lipsa marelui favorit, au o bună şansă de a-i succeda în fruntea ţării...

EUROVISION 2009

O melodie frumoasă, o voce bună, o fată drăguţă: sper să câştige.

ISLANDA

Într-o lume normală, n-ar putea să o încurce decât Suedia, Israelul şi, cam subiectiv vorbind, Moldova. România deja a obţinut mult mai mult decât ar fi meritat, eu cel puţin nereuşind să număr opt piese mai proaste în semifinala noastră. Dar cum încă vreo trei-patru dintre ele s-au calificat de asemenea în detrimentul unora chiar bune, orice e posibil.

MOLDOVA

ÎNTÂLNIRE DE GROAZĂ

Că catindatu’ lu’ Peştede se lansează tot la două zile, cu surle, trâmbiţe, vanghelii şi roşu de-ţi vine să borăşti verde e una; ailalta, mai de neînţeles, e că televiziunile de ştiri de doi bani n-au altă treabă decât să pună botul de fiecare dată şi să transmită în direct ore în şir. Chiar că s-a-ntâlnit hoţu’ cu prostu’!

CÂND ERA BUNICA FATĂ...

Nu ştiu cum erau elevii de clasa a VIII-a acum două-trei sute de ani, pe vremea copilăriei actualului ministru al Educaţiei, Ecaterina Andronescu, dar acum vreo sută şi ceva, pe vremea mea, dacă un subiect de examen important, cum sunt acum tezele astea unice, ar fi fost formulat eronat, sunt convins că foarte mulţi ar fi fost descumpăniţi şi ar fi pierdut minute întregi întrebându-se – chiar între ei, dacă reuşeau să înşele vigilenţa supraveghetorilor – ce se întâmplă, neavând nici până la sfârşit convingerea că greşeala de înţelegere nu le aparţine. Iar efectele asupra concentrării ar fi fost devastatoare.

Aşa că doamna ministru ar face bine să n-o mai ţină gaia-maţu că subiectul se putea trata şi aşa, iar elevii nu au avut nimic de suferit.

CRIZĂ ŞI PUBLICITATE

Chiar şi dacă n-am porni de la premisa că banii alocaţi promovării turismului românesc prin tot soiul de campanii, imnuri şi tichete de vacanţă sunt atent direcţionaţi către anumite grupuri de interese din jurul doamnei ministru Elena Udrea, aşa cum se mai sugerează uneori prin presă, ci, dimpotrivă, sunt cheltuiţi foarte corect, ideea de a face o astfel de reclamă în plină criză economică mondială nu mi se pare deloc inspirată.

Pe lângă faptul că românul oricum va fi tentat să rămână mai pe lângă casă, (unde, chiar dacă nu e, pare mai ieftin), aşa că nu trebuie convins pe bani publici, îmi tot imaginez potenţialul turist neamţ, francez sau englez cum priveşte un clip, fie el şi fără vreun Dracula ridicol, şi îşi spune ce ţară frumoasă trebuie să fie România, ce pajişti verzi are, ce munţi falnici, ce mare curată etc., şi ce interesant ar fi să o viziteze... dacă ar fi atât de nechibzuit încât să-şi planifice o excursie la capătul celălalt al continentului tocmai acum, în vremuri de restrişte; poate la anul sau peste doi... Numai că, până atunci, uită.

SECRETUL TEMEI SECRETE

Urmărind atât cât am mai prins din ediţia de joi a emisiunii “Ora de foc” de la Realitatea TV, care parcă în fiecare seară începe la altă oră, am cam început să-i dau dreptate lui Traian Băsescu în privinţa amestecului în chestiunile editoriale ale postului de care îl bănuieşte pe patronul Sorin Ovidiu Vântu, fiindcă am avut întruna senzaţia că invitatul, Călin Popescu Tăriceanu, se afla în studio adus de acesta împotriva voinţei realizatorului Adrian Ursu, de vreme ce indiferent ce subiect apărea în discuţie, domnul Ursu sărea ca ars şi întrerupea din faşă disertaţia fostului premier, atrăgându-i brutal atenţia că “nu e acum momentul să facem o analiză”, “n-are rost să ne întoarcem în trecut”, “nu e cazul să-l criticaţi dumneavoastră pe Preşedinte, fiindcă o facem noi destul” etc., şi în general “nu aceasta e tema emisiunii”.

Aşa mi-a devenit cât se poate de limpede că tema emisiunii nu era nici analiza guvernării liberale, cu tot cu “greaua moştenire” lăsată, nici creşterea cu 50% a salariilor din învăţământ, nici lansarea candidaturii lui Crin Antonescu la preşedinţia ţării, nici criza economică, nici acordul cu FMI, nici rectificarea bugetară şi celelalte măsuri ale actualului guvern; în schimb, până la final n-am reuşit să înţeleg care dracului era, şi în fond ce căuta acolo Tăriceanu!

UN SFETNIC RĂU ŞI O MAŞINĂ (PREA) BUNĂ

Nu-mi dau seama dacă pe undeva este şi mâna consilierului său personal, Petre Roman – faţă de care, oricât de prost aş sta cu memoria pe termen mediu, să zicem 15-20 de ani, şi oricât s-ar fi schimbat între timp, n-am cum să manifest cine ştie ce consideraţie – însă două gesturi recente ale candidatului PNL la preşedinţia ţării, Crin Antonescu, mi se par stupide, mai ales că nu presupunea vreun mare efort din partea lui să le evite.

Primul este hotărârea de a se plimba într-un BMW. Singura opţiune mai proastă în materie, în special pentru un politician care se pretinde “un om obişnuit”, ar fi fost un Mercedes. Imaginea celor două mărci este atât de legată la noi de ideea de “fiţe”, încât ar fi fost preferabil oricare alt model, chiar mai scump sau mai bine dotat; un Opel sau un Renault făcut la comandă, blindat şi eventual cu elice n-ar fi dat mai rău.

Al doilea este alegerea lui Aurelian Pavelescu drept consilier (de parcă Petre Roman n-ajungea!). Şi nu doar fiindcă personajul este unul dintre cei mai mari traseişti politici, ci deoarece se numără printre avocaţii lui Gigi Becali. Alte comentarii sunt de prisos.

UN CONSILIER CAM DERUTAT

Un fel de consilier financiar – din câte înţeleg –, care în ultima vreme apare la televizor mai des decât Mugur Ciuvică şi Mădălin Voicu la un loc, şi al cărui nume este atât de complicat şi neromânesc încât nu mă încumet să încerc să ghicesc cum se scrie corect, după ce acum vreo lună şi jumătate aduna scăderea economică prognozată pentru anul acesta (4%) cu creşterea de anul trecut (8%) şi îi dădea că vom avea o recesiune de 12%, concluzionând că vom ajunge să trăim mai rău decât pe vremea lui Ceauşescu (?!), alaltăieri îi sfătuia pe guvernanţi ca, pentru a ieşi din criza economică, să ia una din următoarele două măsuri: ori să micşoreze cota unică de impozitare undeva sub 10%, pentru a le lua faţa bulgarilor, ori... să o crească semnificativ! Aşadar, în opinia sa de mare specialist, singura valoare nefastă a cotei unice este 16%.

De-aia nici nu m-am mai mirat că aseară – deşi în repetate rânduri s-a pronunţat împotriva măsurilor bazate pe creşterea fiscalităţii, cum ar fi introducerea impozitului forfetar, care nu fac decât să sufoce economia şi să diminueze încasările bugetare – lăuda decizia autorităţilor din Ungaria de a mări cu câteva procente bune TVA-ul, spunând că astfel vecinii noştri vor aduna... mai mulţi bani la Buget, pe care îi pot folosi pentru investiţii!

PARDON, PE DATA VIITOARE...

Asumarea asta ipocrită a răspunderii, “alături de toată clasa politică”(?!), de către Traian Băsescu pentru “eroarea” de a fi promulgat Legea de mărire a salariilor profesorilor cu 50% seamănă cu gestul unui infractor, care după ce ţi-a intrat în casă, te-a bătut măr şi ţi-a furat tot ce se putea fura, îţi dă un telefon şi-şi cere scuze, fără însă a avea de gând să-ţi înapoieze ceva sau măcar să-ţi plătească spitalizarea, doar în speranţa că eşti atât de prostănac încât, dacă-ţi mai sună o dată la uşă, să-i deschizi iarăşi, ca s-o ia de la capăt. Evident, n-am nici cea mai mică îndoială că în România încă mai există câteva milioane de astfel de prostănaci care abia aşteaptă să-şi deschidă uşa sau să-şi dea votul...

Pe de altă parte, ca dovadă că la noi întotdeauna se găseşte un politician şi mai ipocrit decât cel pe care îl credeai cel mai ipocrit, după declaraţia preşedintelui au şi apărut câţiva pesedişti, în frunte cu Mircea Geoană, care să susţină în continuare că amintita lege nu e de fapt o eroare, doar că... deocamdată nu sunt bani, de parcă ea ar fi prevăzut ca salariile profesorilor să crească cu 50% cândva, în viitorul luminos al patriei, eventual treptat până prin 2040, nu brusc, începând cu 1 octombrie 2008!

ÎN DIRECT, CA ÎN RELUARE

Dacă nu chiar dintotdeauna, cel puţin de la o vreme, încă şi mai dezgustătoare decât deja tradiţionalele manifestări cu mici, bere şi discursuri electorale de 1 Mai mi se par emisiunile de televiziune dedicate înfierării deja tradiţionalelor manifestări cu mici, bere şi discursuri electorale de 1 Mai.

Sincer, nici nu ştiu ce rost are să se facă de fiecare dată unele noi, când ar putea fi difuzate cele din urmă cu an sau doi, cu fix aceleaşi comentarii ale aceloraşi invitaţi despre aceleaşi imagini cu aceiaşi oameni sărmani smulgându-şi unii altora de la gură alţi mici; probabil doar teama că ar putea diferi condiţiile meteorologice.

CLASA MUNCITOARE

DEZAMĂGIŢI, DEZAMĂGIŢI ŞI DEZAMĂGIŢI

Pe lângă oamenii dezamăgiţi pe bună dreptate, în mod obiectiv, de politicieni, există alte două categorii de cetăţeni “scârbiţi” din motive care, de fapt, deşi nu au cum să-şi dea seama, şi cu atât mai puţin să recunoască, li se datorează lor înşile.

Mai întâi, este alegătorul atât de boc încât să voteze cu domnul Bou (sau invers), adică gata să pună botul la cele mai fanteziste promisiuni electorale, o dată, de două, de trei ori... pentru ca, în cele din urmă, să înţeleagă că a fost minţit şi, desigur, să fie dezamăgit! Celălalt tip este acela care, chiar dacă optează pentru un politician relativ onest, care nu-i promite marea cu sarea, se aşteaptă totuşi ca ele să-i fie oferite, având convingerea, de pildă, că, aşa cum se spunea odinioară, în fişa postului de preşedinte al ţării intră şi obligaţia de a distribui butelii către popor; dacă nu şi-o primeşte pe-a lui, dă vina tot pe politician şi, desigur, la fel ca şi cei de mai sus, este dezamăgit.

Ce vreau să spun cu toate astea este că în marea masă a celor care nu se mai prezintă la vot şi îşi jură că nici nu o vor mai face vreodată, fiindcă au fost de fiecare dată înşelaţi în aşteptări, nu se află neapărat numai cei mai lucizi şi mai inteligenţi dintre români, aşa cum le place unora să creadă.

UN TÂLHAR SĂRAC CU DUHUL

Încăpăţânarea ministrului Finanţelor de a supraimpozita tot ce mişcă şi, mai ales, ce nu mişcă în ţara asta, ar putea fi interpretată, desigur – aşa cum i-am văzut făcând-o pe unii politicieni din opoziţie –, şi într-un registru oarecum (i)moral, acuzându‑l că nu este deloc preocupat de soarta bietului cetăţean de rând sau a micului întreprinzător de pe care vrea să ia şi pielea. Din punctul meu de vedere însă, ca om nu prea dus la biserică, registrul corect în care trebuie judecată este mai degrabă acela al prostiei curate.

Domnul Pogea imi pare asemenea unui tâlhar la drumul mare începător, hotărât să-şi câştige existenţa, ca orice tâlhar la drumul mare, dând în cap trecătorilor şi însuşindu-şi banii lor. Moraliceşte vorbind, e într-adevăr foarte urât din partea lui şi merită oprobriul public, sancţiuni judiciare şi pedepse divine, dar la o adică s-ar putea spune că scopul scuză mijloacele, deoarece, nepricepându-se la nimic altceva, e singura lui soluţie de a supravieţui. Problema cu tâlharul nostru sărac cu duhul e însă că face cum face şi îşi alege victimele taman dintre oamenii fără niciun sfanţ, astfel încât, după ce că-i omoară, nici nu se alege cu ceva!

DIALOGUL (AB)SURZILOR

Într-un dialog nu cu mult mai absurd decât multe altele desfăşurate între politicienii români, Bogdan Niculescu Duvăz – despre care cu acelaşi prilej am aflat elementul lipsit de orice fel de interes că în copilărie a învăţat de la şcoală că politicos este ca oamenii (probabil cei afoni) să nu vorbescă în cor decât atunci când cântă (?!) – îl interoga pe Varujan Vosganian despre kilometrii de autostradă (ne)realizaţi în mandatul guvernului Tăriceanu 2. La răspunsul cam à la Ghiţă Pristanda al liberalului, căruia i-au ieşit vreo şaptezeci şi ceva, dintre care cei mai mulţi încă nedaţi în folosinţă plus centura ocolitoare a Piteştiului, domnul Duvăz a venit, deopotrivă ironic şi inchizitorial, cu precizarea că se pun doar cei pe care se poate merge de-adevăratelea cu maşina, nu şi zonele abia desţelenite în vederea unei ipotetice asfaltări ulterioare.

Firesc, n-a rămas în discuţie decât centura Piteştiului, numai că, nemulţumit în continuare de eficienţa şi-aşa peste media ultimelor două decenii arogată de liberali, domnul Duvăz a ras-o dintr-o propoziţie şi pe-asta, pe motiv că lucrul la ea (desigur, tot sub forma desţelenirilor în vederea asfaltărilor ulterioare, întâmplător petrecute în mandatul lui Tăriceanu) a început... pe vremea guvernului Năstase, căruia, din punctul domniei sale de vedere, ar fi mai normal să i se atribuie! Logic, nu?

SFORARUL ŞI LATIFUNDIARUL

Mai toţi jurnaliştii care i-au luat apărarea lui Gigi Becali în recentele sale confruntări cu autorităţile – astfel încât patronul Stelei s-a simţit obligat să mulţumească public, în repetate rânduri, presei (?!) – s-au justificat spunând că, deşi nu au niciun fel de simpatie pentru el, au apărat nişte principii, cum ar fi acela al prezumţiei de nevinovăţie, sau de-a dreptul libertăţile individuale şi democraţia în România.

Ca idee sună frumos şi aproape plauzibil, însă pe lângă faptul că în nenumărate alte ocazii similare – inclusiv zilele acestea, când nişte amărâţi de arbitri, care în cel mai rău caz au luat nişte spăgi pentru a trânti vreun meci, nicidecum pe cineva prin vreun portbagaj sau vreo bâtă în capul unui inamic, sunt ţinuţi la răcoare ca prezentând mare pericol social – presa n-a făcut decât să toarne gaz pe foc şi să ţipe că trebuia să se întâmple mai demult, eu am, aşa, ca un fel de convingere interioară, că dacă de cazul Becali nu ar fi putut fi agăţat Traian Băsescu, şi incriminat (poate pe bună dreptate, poate nu) drept principal sforar şi regizor din umbră al întregii tărăşenii, latifundiarului i-ar fi putrezit oasele prin puşcării, fără ca vreo televiziune să se sinchisească mai mult de două zile jumate.

AM MAI SCĂPAT DE-O GRIJĂ!

Tare mi-ar plăcea să mă lămurească şi pe mine cineva – de preferat Bogdan Chirieac, pentru că ultima oară de la el am auzit gogomănia asta –, cum e posibil ca timp de aproape doi ani, de la scoaterea PD-ului de la guvernare şi până la alegerile din noiembrie anul trecut, toată lumea să atragă atenţia că la nivel local ped(el)iştii continuă să se afle practic la putere, deoarece serviciile deconcentrate sunt înţesate de oamenii lor, care n-au putut fi daţi afară şi înlocuiţi de liberali datorită legislaţiei, iar de când chiar au revenit de-adevăratelea la putere, alături de PSD, să n-aud decât că în teritoriu conduc... liberalii! Care liberali, ba sunt acuzaţi că n-au destui oameni nici cât să încropească de-un guvern, ba, iată, se pare că au destule mii, cât să împânzească tot sistemul şi să-i stânjenească în “aplicarea politicilor guvernamentale” pe pedelisto-pesedişti!

Ei bine, măcar de-acum chiar am scăpat de-o grijă: PD-L şi PSD, ca două mari partide ce se află, vor avea, fără nicio îndoială, destui oameni cât să şi-i pună până în ultimul post de măturător dintr-o instituţie publică!

APROPO DE IPOCRIZIE...

... După ce că, în ultimele zile, principalele două trusturi media concurente – care altfel se acuză reciproc de “tabloidizare”, şi ai căror jurnalişti îşi aruncă unii altora invective grele, cum ar fi “deontologule!” – s-au întrecut în a-l vâna prin puşcării, biserici şi propriile-i palate kitschoase pe Gigi Becali, un jurnalist care prea multă treabă n-are, în afară de a-i pune în cârcă, seară de seară, succesiv şi uneori aproape concomitent pe vreo trei posturi de televiziune, toate relele din ţară şi de aiurea lui Traian Băsescu, adesea cu argumente care n-au cum să-l convingă nici măcar pe el însuşi (că altfel e băiat isteţ şi talentat), s-a răţoit în direct la un coleg de trust – de care însă a ţinut să se delimiteze net, precizând că nu fac parte din aceeaşi lume (?!) – aproape acuzându-l de crimă cu premeditare, deoarece în urma campaniei de presă despre arestările în rândurile arbitrilor, tatăl unuia dintre ei a făcut infarct.

Păi, dacă între acuzaţiile, fondate sau nu, aduse de mass-media unui personaj public şi decesul prin infarct al unui membru al familiei acestuia poate fi stabilită o legătură directă, singurul element care, cel puţin deocamdată, îl pune pe jurnalistul cu pricina mai presus de confraţii săi şi la adăpost de o învinuire de omucidere este deosebita robusteţe a sănătăţii familiei prezidenţiale!

DACĂ BABA AVEA ROATE...

Într-un fel de ediţie specială înainte de Paşte a emisiunii sale, Cristian Tudor Popescu se arăta revoltat de felul în care sărbătoresc ortodocşii Învierea, cu chiolhanuri care pun capăt unui lung post, când, în opinia domniei sale, mai firesc ar fi ca, în loc de asemenea “rupturi”, oamenii să aibă de-a lungul întregului an o atitudine cumpătată şi echilibrată, inclusiv din punct de vedere culinar.

Acum, pe undeva, se prea poate să aibă şi ceva dreptate, raţional vorbind, numai că, decât să se supere aiurea-n tramvai pe rânduiala creştină, mai bine s-ar apuca să inventeze o altă religie, care să răspundă exigenţelor sale deosebite. Altfel e ca şi cum cineva s-ar enerva şi ar perora o oră întreagă împotriva jocului de fotbal, pentru că, deşi e interesant şi pe alocuri chiar pasionant, din păcate n-ai voie să atingi mingea cu mâinile, când ar fi atât de în firea lucrurilor să te serveşti de ele pentru a marca un gol.

PAŞTE FERICIT!

SAREA-N JUMATE

Am citit de curând într-o revistă medicală că, pentru a nu se expune riscului de a face cancer, orice om ar trebui să reducă la jumătate cantitatea de sare consumată zilnic.

Mecanismul ar fi următorul:
– Câtă sare consumi zilnic?
– Păi, nu consum sare.
– Bine, de mâine să consumi doar jumătate!

Deoarece am multă grijă de sănătatea mea şi dau maximă atenţie unor astfel de sfaturi, fiind în acelaşi timp, din nefericire, mare amator de alimente sărate, m-am gândit ca pentru o vreme să dublez cantitatea de sare pe care o consum, după care să citesc articolul ca şi cum ar fi prima oară şi să o reduc brusc la jumătate. Sper să fie ok...

TOT UN FEL DE MILIŢIAN

Auzindu-l aseară pe preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri, un anume domn Pogonaru, luând apărarea impozitului forfetar al lui Pogea, deoarece simte o duşmănie neîmpăcată faţă de firmele inactive sau care nu au profit şi care, n-am înţeles exact de ce, îl încurcă pe dânsul în desfăşurarea activităţilor cotidiene, astfel încât le doreşte desfiinţate, mi-a trecut prin minte că înainte de 1989 trebuie să fi fost unul dintre miliţienii aceia care opreau tinerii pe stradă şi îi beşteleau, chiar cu mai multă râvnă şi sadică satisfacţie decât reclama funcţia, dacă nu puteau dovedi că sunt încadraţi în câmpul muncii. În viziunea sa, aşa cum pe atunci toată lumea era obligată prin lege să muncească, acum toţi micii întreprinzători trebuie obligaţi printr-o ordonanţă de urgenţă să aibă succes în afaceri, practic nefiindu-le îngăduită nici libertatea de a alege de capul lor cât, când sau cum să se ocupe de ele...

MORŢI, DAR EDUCAŢI

Cuprins de un necontrolat elan populist faţă de profesori – de vreme ce subiectul în dezbatere la acel moment se întâmpla să fie legat de ei –, mult lăudatul, din motive care în marea lor majoritate îmi scapă, europarlamentar (naţional) socialist Adrian Severin se exprima ieri pe un post de televiziune în sensul că sistemul de învăţământ din România ar trebui să fie considerat mai important chiar şi decât cel sanitar, fiindcă în ultimă instanţă problemele de sănătate ale populaţiei se rezolvă mai ieftin şi mai uşor, prin... selecţie naturală! Heil Severin!

Nici n-ar fi prea multe de comentat, dar, aproape în altă ordine de idei, părerea mea proprie şi personală e că în plină epocă a televiziunii şi, mai ales, internetului, copiii nu mai învaţă nici 10% din ceea ce (nu) ştiu de la şcoală. Iar jumătate e oricum inutil şi cu cât vor uita mai repede cu atât le va fi mai bine.

SCAPĂ CINE MAI APUCĂ!

De parcă măsura introducerii impozitului forfetar n-ar fi fost în sine una cretină, în perfectă concordanţă cu ceea ce te-ai fi aşteptat de la domnul Pogea şi sinistra coaliţie din care face parte, ministrul Finanţelor reuşeşte uluitoarea (contra)performanţă de a aduce în sprijinul ei argumente încă şi mai imbecile, care încep de obicei prin întrebări de tip retoric, la care totuşi domnia sa se grăbeşte să dea şi răspunsul, în genul: “ştiţi câte firme...?!”, ideea de bază fiind aceea că firmele cu pricina declară în mod mincinos pierderi sau profituri mai mici decât cele reale, iar cea subînţeleasă că autorităţile sunt atât de jalnice încât nu pot să le prindă cu fofârlica şi să le sancţioneze.

Marea mea spaimă de cetăţean bântuit, din nou, ca-n primii ani ’90, de gândul emigrării este că, pe aceeaşi logică, mâine-poimâine o să ne trezim că se închid graniţele, cu argumentul irefutabil: “ştiţi câţi infractori scapă nepedepsiţi deoarece reuşesc să fugă din ţară?!”...

ŞOMAJ 100%

Ieri dimineaţă, la Realitatea TV, numărul şomerilor pe luna martie (35.000) a fost anunţat sub forma unui banal “breaking news”, în care, după câteva momente de derută, prezentatorii au început să se văicărească de mama focului că estimările privind şomajul au fost prea... pesimiste.

Păi se prea poate să fi fost cam pesimiste, de vreme ce, de fiecare dată când venea câte un oficial să anunţe o cifră probabilă – oricum din ce în ce mai mare, pe măsură ce criza părea că se adânceşte – apăreau imediat câţiva politicieni mai cârcotaşi, câţiva analişti şi mai cârcotaşi şi Bogdan Chirieac, care să-şi dea cu părerea că sigur va fi mai rău şi s-o dubleze, cel puţin, încât la un moment dat mă şi întrebam de ce dracului nu ne spun răspicat şi fără menajamente că anul ăsta o să ajungem şomeri cu toţii!

TUSEA, JUNGHIUL ŞI UN ANALIST

Tare de dimineaţă trebuie să fie ora 13.30 pentru un analist în general lucid, ca să comenteze că alianţa dintre Vadim Tudor şi Gigi Becali ar putea obţine mai mult de 8% din voturi, datorită fenomenului de “sinergie”, fiecare în parte adunând la precedentele scrutine cam 4% (cifrele îi aparţin analistului)!

Nici nu e nevoie să faci efortul de a-ţi aminti că cel mai recent caz de fuziune spectaculoasă, cel dintre PD şi PLD, a infirmat categoric teoria de mai sus, pentru a-ţi da seama că, dacă 4% dintre alegători îl simpatizează pe Vadim (pentru restul nefiind, zic eu, nici măcar indiferent, ci de-a dreptul odios), iar alţi 4% pe Becali (cu aceeaşi observaţie), n-are nicio noimă să‑ţi imaginezi că, dacă cei doi îşi dau mâna peste ţară, vor apărea brusc alţi nu ştiu cât la sută care să se bucure de aşa întâmplare; mai degrabă, dimpotrivă, câte o parte din cei 4% ai fiecăruia îl antipatizează într-atât pe celălalt, încât nu va mai vota deloc. Din nefericire, asta nu înseamnă că e exclus să ne pomenim cu cele două personaje tragi-comice reprezentându-ne la Bruxelles, ci doar că analistul cu pricina ar face bine să participe numai la emisiunile de seară...

CE PIERDERE!

Hotărât lucru, niciodată n-am să mai pot citi cu interesul, încrederea, pasiunea şi chiar fascinaţia cu care nu le-am citit nici până acum articolele Alinei Mungiu-Pippidi. După episodul listelor PD-L în vederea alegerilor europarlamentare, când confruntarea dintre domnia sa şi Elena Băsescu s-a sfârşit atât de trist pentru electoratul portocaliu, mă va bântui mereu teama că eventualul ton critic la adresa lui Traian Băsescu şi a tovarăşilor săi de drum politic luminos, care va apărea poate, cândva, în scrierile distinsei intelectuale, ar izvorî nu atât din convingere, cât din frustrare şi din dorinţa de a se răzbuna pentru umilinţa suferită. Păcat!

GIGI PREŞEDINTE?!

Aproape împotriva voinţei mele, l-am surprins aseară pe Cristian Tudor Popescu în timp ce prevestea, la televizor, că decizia magistraţilor de a-l ţine în continuare în arest pe Gigi Becali îl va victimiza şi mai mult în ochii electoratului, astfel încât în eventualitatea participării la alegerile prezidenţiale din toamnă va obţine un rezultat spectaculos!

Nu ştiu dacă domnul Popescu voia să sugereze, ca o teorie absurdă printre atâtea altele, că în fond toată povestea asta a fost magistral regizată de Becali însuşi, însă eu mă gândeam că, dacă lucrurile în cazul său vor continua să meargă pe acelaşi făgaş, patronul Stelei ar putea fi într-adevăr un candidat redutabil, dar la alegerile prezidenţiale din 2014 sau 2019, după ce-şi va fi ispăşit, poate, pedeapsa...

PLANETA MAIMUŢELOR

Din punctul meu de vedere, cazul Gigi Becali este oficial închis! Prea mult nu m-a interesat el nici de la bun început, dar în momentul în care cea mai puţin aberantă dintre teoriile în legătură cu ceea ce s-a întâmplat este aceea că latifundiarul din Pipera a făcut într-adevăr tot ce i se impută, dar e ca şi nevinovat, şi în consecinţă ar cam trebui lăsat în pace, pentru că nu ştiu ce forţe oculte, după ce i-au studiat în detaliu profilul psihologic, au regizat lucrurile în aşa fel încât să-l determine să acţioneze ilegal, pur şi simplu nu mai suport să urmăresc dezbaterile, fiindcă am senzaţia că am fost teleportat direct pe Planeta Maimuţelor. Ori cu mine e ceva în neregulă, ori “imbecalizarea” – despre care cândva se vorbea foarte intens – a triumfat pe deplin abia acum!

(NE)CAZUL LUI GIGI

Nu-mi vine să cred câtă lume, altfel bună, din mass media s-a trezit plângând de mila lui Gigi Becali, umflat chipurile curat neconstituţional şi ţinut într-un prelungit arest preventiv: că e o diversiune menită să abată atenţia opiniei publice de la necazurile clanului mafi... prezidenţial Băsescu, că bietul Jiji nu reprezintă niciun pericol social şi-l puteau cerceta şi-n starea naturală a păsării cerului, că dacă ar fi avut încredere în organele statului n-ar fi fost nevoit să-şi facă singur dreptate, că se dă un semnal de teroare pentru bietul om de rând care, lipsit de influenţa magnatului, se poate aştepta să i se întâmple oricând lucruri şi mai rele...

Chestia cu diversiunea, mai treacă-meargă, are ceva suport logic. În schimb, eu ca simplu cetăţean chiar nu fac nicio paralelă între soarta lui Becali şi ce mi s-ar putea întâmpla mie cândva, pentru că nu intenţionez să mă apuc nici să sechestrez oameni, nici să asmut bodyguarzii – pe care, de altfel, evident că nici nu-i am – asupra te miri cui, nici să ameninţ şi chiar să lovesc jurnaliştii, oricât de obraznici ar fi, nici să intru cu forţa prin studiourile de televiziune, şi nici măcar să fac afaceri oneroase cu terenuri... Cât priveşte pericolul pe care (nu) l-ar reprezenta, pare să se uite că Becali nu e acuzat pentru cumpărarea vreunui meci al Stelei, ci pentru că a sechestrat şi i-a bumbăcit pe unii despre care credea că i-au şutit maşina, şi despre care n-ar fi exclus să fi rămas cu impresia că nu i-a bumbăcit destul, de vreme ce au în continuare tupeul să se pună cu el...

În fine, cei care au senzaţia că e o problemă de sistem, şi că dacă Becali ar fi avut încredere în autorităţi nu s-ar mai fi apucat să-şi rezolve haiduceşte problemele, n-au înţeles nimic. Mai întâi că, indiferent cât de eficiente ar fi fost instituţiile, Becali, aşa cum îl ştim, ar fi procedat la fel, şi apoi, n-am nicio îndoială că pentru oameni cu notorietatea şi banii lui instituţiile chiar pot fi foarte eficiente.

SINGURA DECIZIE ÎNŢELEAPTĂ

Am aşa, ca un fel de senzaţie, că pe Traian Băsescu l-au cam ajuns nu atât blestemele, cât propriile-i ticăloşii. După deja telenovelistica poveste cu Popoviciu, explodează acum bomba documentului MAE austriac, prin care devine de notorietate publică internaţională apetitul preşedintelui pentru tărtăcuţa domnului Năstase. În acest context încâlcit, s-ar putea ca singura lui mişcare bună să fie faptul că a ezitat să-şi anunţe candidatura pentru un nou mandat, declarând că încă nu s-a decis ce va face. Eu cred că a venit momentul să se decidă, aşa, ca şi cum n-ar avea nicio legătură cu toate astea, să NU mai candideze. Pentru binele tuturor.

DOUĂ MINŢI ÎNTR-UNA SINGURĂ

Cum n-am avut drum recent prin Ungaria, nu am luat contact direct cu miracolul rutier de acolo, despre care amintesc toţi comentatorii atunci când, făcând comparaţie între situaţia economică din ţara vecină şi greaua moştenire lăsată de guvernul liberal de la noi, ne spun cum deficitul lor bugetar de vreo 10% măcar s-a reflectat în lucruri concrete, precum autostrăzile, în timp ce ale noastre 5 procente s-au dus pe apa sâmbetei, în majorări salariale date ca pomană electorală. Aşa o fi.

Zilele trecute însă, enumerând aceste lucruri concrete, Emil Hurezeanu şi Iosif Boda, în deplin consens, adăugau la drumurile minunate şi... salariile mai mari ale ungurilor faţă de ale noastre. Cum ar veni, autorităţile lor au făcut într-adevăr o greşeală, ajungând la un deficit astronomic, dar măcar l-au utilizat cum trebuie, mărind salariile oamenilor, în timp ce ai noştri foşti guvernanţi au gafat de două ori: după ce că au făcut ditamai deficitul, au mai şi mărit salariile oamenilor! Ce logică, dom’le!

UN LOC PREA ÎNDEPĂRTAT

Configuraţia listei PNL pentru alegerile europarlamentare ilustrează perfect genul de prostie gratuită pe care n-am reuşit s-o înţeleg niciodată la clasa noastră politică. Dacă prezenţa Noricăi Nicolai în fruntea bucatelor încă poate fi socotită drept firească – domnia sa fiind o personalitate marcantă a partidului, cu un rezultat electoral până la urmă bun, în ciuda ratării obiectivului de a deveni senatoare, şi aflată oricum în tabăra învingătoare după ultimul congres – plasarea Renatei Weber doar pe locul trei, după o doamnă despre care până ieri, când am aflat că are calităţile potrivite pentru a fi pe gustul lui Crin Antonescu, recunosc că nu ştiam mare lucru, deşi sunt probabil un cetăţean mai informat şi, ca să zic aşa, mai simpatizant al liberalilor decât media naţională, mi se pare penibilă. Pe lângă faptul că retrogradarea doamnei Weber este în sine nemeritată – domnia sa având nu doar o activitate apreciată la Bruxelles, dar apărând destul de des şi prin ţară şi fiind un avocat al poziţiilor liberale mult mai convingător şi mai credibil decât majoritatea peneliştilor “bătrâni” – din punct de vedere electoral e de-a dreptul păguboasă, dată fiind diferenţa de notorietate dintre Renate Weber şi Adina Vălean.

Ca simplu alegător, această rocadă, altminteri absurdă, mă face să mă întreb îngrijorat cât de mare poate fi disperarea în PNL, dacă liderii partidului au ajuns să se teamă că nepreţuita doamnă Vălean ar fi putut rămâne pe dinafară de pe locul trei?! Or avea nişte sondaje de care noi nu ştim nimic?

ALTUL LA RÂND!

Nu m-au pasionat deloc comentariile de după meciul de sâmbătă – România-Serbia 2-3 –, dar nu m-am putut împiedica să-l aud pe Adrian Păunescu tocmai când spunea că Piţurcă n-are niciun motiv să plece de la Naţională, de vreme ce tot fotbalul nostru e în criză, dovada cea mai elocventă fiind halul în care se prezintă echipele de club în competiţiile internaţionale.

Pe lângă faptul că nici în vremurile de glorie ale tricolorilor nu eram chiar spaima Europei la nivel de club, şi cu toate că eu însumi, în calitatea mea oficială de suporter în faţa micului ecran, l-am iertat cam din aceleaşi motive – că nu poate face bici din materialul aflat la dispoziţie –, inclusiv după prestaţiile lamentabile de la Euro 2008, dacă am merge în continuare pe raţionamentul domnului Păunescu ar însemna să-l ţinem pe Piţurcă până când Unirea Urziceni ar ajunge măcar prin semifinalele Cupei UEFA sau CFR Cluj ar elimina un Manchester United din Liga Campionilor, moment la care ar fi, cu siguranţă, cel mai vârstnic antrenor de echipă naţională din lume! Părerea mea e să încercăm cât mai curând cu (oricine) altcineva, dacă nu mai priceput, baremi mai băftos sau mai iubit de arbitri, chiar şi cu aceiaşi jucători în lot.

S-AU SCOS ŞI DE DATA ASTA!

Nu doar pentru că în general nu cred în teoriile conspiraţioniste, ci şi pentru că eu însumi am gândit cam în acelaşi fel, sunt convins că liberalii pe de-o parte, şi toţi analiştii care, alături de ei, au criticat vehement acordul cu FMI, pe de alta, nu au intenţionat în ascuns să ridice mingea la fileu actualei puteri, numai că exact asta au reuşit, pentru că, după ce au vorbit săptămâni întregi despre măsurile drastice pe care Fondul cu siguranţă ni le va impune, precum creşterea TVA-ului, a cotei unice, scăderea pensiilor şi a salariilor, concedierile în masă etc., acum, când dracul se pare că nu va fi tocmai negru tăciune, ci o idee mai decolorat, lumea va răsufla uşurată şi va fi chiar încântată de isprava pesediso-pedeliştilor. Fix ca-n vremurile de odinioară când, după zvonurile că preţurile se triplează, în realitate doar se dublau, spre bucuria tuturor...

STATELE CA BĂNCILE

Continuă să apară pe la televizor, cu diferite prilejuri, politicieni sau analişti care, de la caz la caz, cu abia disimulată satisfacţie sau cu sinceră disperare, ne anunţă moartea capitalismului în lume, argumentul principal fiind acela că mai peste tot, pentru a ieşi din criză, statele sunt obligate să investească bani publici în instituţiile private, fie ele bănci sau mari întreprinderi, ajungând astfel să deţină controlul lor, lucru echivalent cu o mega-naţionalizare la scară planetară.

Fără să am pretenţia că m-aş pricepe cine ştie ce, părerea mea e cu totul alta, deoarece am convingerea că, de îndată ce criza va fi depăşită, statele cu adevărat responsabile vor... privatiza din nou, chiar cu oareşice profit, toate aceste entităţi vremelnic “naţionalizate”, astfel încât, una peste alta, privind situaţia în ansamblu, se va putea spune că au acţionat doar ca nişte bănci gigantice care le-au împrumutat bani în vremuri grele, proces perfect natural într-o economie capitalistă.

LIBERALI, LIBERALI, DA’ CAM MULŢI...

Eu nu spun că ministrul Transporturilor, Radu Berceanu, e un mincinos ordinar, şi nici că măsura de a concedia 12.000 de ceferişti nu e perfect justificată. Sper însă ca, în clipa când se va trece la punerea ei în aplicare, presa română să aibă curiozitatea de a lua om cu om pe cei disponibilizaţi şi, dacă va constata că unul singur are contract de muncă de mai mult de doi ani – demonstrându-se astfel că declaraţia domnului Berceanu, conform căreia tot personalul de prisos e alcătuit numai din “liberalii” angajaţi în mandatul lui Orban, este cel puţin exagerată – va face măcar un reportaj, ceva, pe această temă (deocamdată n-am văzut decât cazul unei şefe de haltă ameninţată cu şomajul după 20 de ani de muncă la CFR). Şi atunci chiar o să spun!

BIATA EBĂ!

Oricât de proastă ar fi părerea mea despre Elena Băsescu, nu poate să nu mi se facă şi un pic de milă de ea când văd cât de greşit înţeleasă este de fie răuvoitoarea cu premeditare, fie cu adevărat incapabila de mai mult noastră presă.

În timp ce declaraţia prin care duduia îşi motiva demisia din PD-L prin faptul că nu vrea ca partidul să fie pus în situaţia de a alege între ea şi intelectuali a fost luată în serios, deşi mie mi s-a părut a fi o nici măcar cine ştie ce subtilă ironie la adresa Alinei Mungiu-Pippidi, tuturor analiştilor care n-au avut altceva mai bun de făcut decât să disece interviul pe care i l-a luat Lucian Mândruţă li s-a părut, dimpotrivă, că fata preşedintelui l-a luat peste picior pe acesta când s-a plâns că gafele ei sunt preluate la nivel planetar, pe când ale lui doar de Cârcotaşii de la Prima TV, ca şi cum ar fi vrut să sublinieze cât de celebră e ea în raport cu realizatorul, când de fapt mie mi s-a părut că-l invidiază sincer, la aşa notorietate fiind gata să renunţe oricând...

A FI CRIN SAU A FI CĂLIN...

În ciuda unor “derapaje”, precum absenţele din Parlament şi, mai ales, apropierea de PSD din ultimii ani, Crin Antonescu continuă să-mi rămână cel mai simpatic politician român în viaţă. Din punct de vedere subiectiv deci, ar fi favoritul meu la câştigarea preşedinţiei PNL în urma Congresului care începe azi. Obiectiv vorbind însă, nu sunt deloc convins că ar fi cea mai bună alegere a liberalilor, nu atât pentru că n-ar fi potrivit într-o asemenea funcţie, cât fiindcă, din câte am înţeles, viitorul lider al partidului va fi propulsat automat şi drept candidat la preşedinţia ţării.

Tot strict din punctul meu de vedere, domnul Antonescu ar fi un şef de stat perfect pentru o republică parlamentară, aşa cum mi-aş dori să fie România. De altfel – şi asta nu e tocmai o laudă la adresa domniei sale – în alt post, să zicem (din) executiv, nici nu mi-l pot imagina, având în vedere că principalele, dacă nu singurele, sale calităţi reale sunt echilibrul şi un bun discurs, ceea ce – dincolo de a fi un excelent propagandist – l-ar califica tocmai pentru o funcţie de reprezentare. Problema este însă că într-o confruntare electorală, cu Traian Băsescu mai ales, are şanse infinit mai mici decât Călin Popescu Tăriceanu, acesta din urmă fiind în continuare perceput de alegători nu doar drept adversarul “tradiţional” al actualului preşedinte, ci şi omul care a mărit pensiile, de pildă, şi sub al cărui mandat de prim-ministru lumea a dus-o oricum mai bine decât sunt semne că o va duce de-acum încolo.

În concluzie, situaţia fiind aşa complexă şi prezentând atât de numeroase aspecte – recapitulez: mai simpatic ca preşedinte al PNL mi-ar fi Antonescu, dar mai potrivit e Tăriceanu; mai bun ca preşedinte al ţării ar fi Antonescu, dar mai multe şanse de a-l învinge pe Băsescu are Tăriceanu – practic devin indiferent la rezultatele acestui Congres.

EI CU CRIZA LOR, NOI CU ALE NOASTRE...

Referindu-se, ca de obicei, mai mult la ceea ce consideră a fi greşelile vechiul guvern, decât la (in)activitatea ăstuia de-acum, cel mai însufleţit dintre tinerii analişti economici de televiziune îşi exprima convingerea că România ar fi putut evita recesiunea pe care, dacă nu ne-o va şi provoca, oricum ne-o profeţeşte FMI, numai că investitorii străini refuză să mai vină, deoarece nu au încredere în politicile economice promovate de autorităţi.

Aşadar, conform logicii domnului analist, după ce patru ani de zile politicile astea economice nu i-au deranjat câtuşi de puţin şi au dat năvală să-şi deschidă şi să-şi extindă afacerile pe-aici, alegându-se cu profituri cum nici n-ar fi visat prin ţările de origine şi de aiurea, brusc aceleaşi politici nu li se mai par bune! Iar criza mondială e ca şi cum ne-ar fi ocolit, problemele noastre datorându-ni-se în exclusivitate!

CU POLONICUL, ÎN DIRECT

Absolut jalnică şi nedemnă nici măcar de el scuza servită aseară de Traian Băsescu pentru faptul că la finalul anului trecut, când criza mondială era deja în toi, a fost de acord cu măririle aberante de salarii şi pensii, cerute de opoziţia de atunci: “n-aveam dreptul să distorsionez rezultatul alegerilor”!

Cum adică? Dacă ar fi spus limpede şi răspicat naţiunii că PSD şi PD-L mănâncă rahat atunci când pretind că sunt bani gârlă, ar fi însemnat să distorsioneze rezultatul alegerilor?! Pai şi aşa ce-a făcut? Nu l-a distorsionat cu adevărat, doar că în sens invers – întâmplător tocmai cel pe care şi l-a dorit dintotdeauna? Frate, mai minte omul (de stat), dar mai bea şi apă!

GOSPODĂREASCĂ

Fiecare nouă apariţie televizată a premierului Boc seamănă într-atât cu precedenta, încât îmi ia ceva timp să mă lămuresc dacă nu cumva chiar este o înregistrare mai veche. Ieri, în Parlament, printre multe alte gogomănii, a pus poate pentru a zecea oară placa aceea lansată, în versiunea originală, de Ionuţ Popescu, şi remixată curând de Pogea, cu guvernul Tăriceanu care în loc să pună bani de-o parte (?!) anul trecut, aşa cum face orice familie de gospodari când îi merge bine, s-a îndatorat şi mai mult, crescând deficitul bugetar.

Nu ştiu ce înţeleg aceşti pretinşi reprezentanţi ai dreptei politice şi ai liberalismului prin sintagma “un adevărat gospodar”, dar mie mi se pare că dacă familia aia e una în plină dezvoltare şi încă nu prea are de niciunele, iar ca să obţină cele necesare traiului trebuie să facă un credit la bancă de pildă, în momentul când membrii ei au norocul să le crească substanţial salariile, tendinţa firească, într-o economie capitalistă, e să facă demersurile pentru a lua şi un credit mai consistent, astfel încât să-şi poată cumpăra eventual şi o casă, nu doar maşina de spălat la care le era îngăduit să aspire cu vechile salarii. Atitudine ce implică, desigur, şi anumite riscuri.

LOGIC, INTELIGENT, ARGUMENTAT... CONTRADICTORIU

La sfârşitul săptămânii trecute, într-o emisiune televizată, Cristian Tudor Popescu se arăta revoltat de un titlu din presa românească, ceva în genul “FMI ne scumpeşte carnea”, explicând, ca de obicei, logic, inteligent, argumentat, aproape de necontrazis, că FMI nici nu scumpeşte carnea, nici nu măreşte taxele, nici nu îngheaţă lefurile, într-un cuvânt nu face nimic (rău), întreaga responsabilitate pentru orice fel de măsură revenind Guvernului.

În regulă, numai că vreo câteva minute mai târziu, acelaşi CTP explica, tot ca de obicei, logic, inteligent, argumentat, aproape de necontrazis, că un împrumut luat în condiţiile impuse de FMI este un lucru foarte bun, deoarece numai aşa avem şansa unei guvernări responsabile, câtă vreme guvernele României în general, şi cel de acum în special, au dovedit cu vârf şi îndesat că nu sunt în stare de nimic, ci numai de orice.

Pe lângă faptul că în lumina celei de-a doua demonstraţii logice, inteligente, argumentate, aproape de necontrazis, a domnului CTP, titlul acela cu FMI-ul şi carnea nu mai pare atât de absurd, eu mai am două nedumeriri: 1. Dacă încheiem un acord cu Fondul, ce ne garantează că Guvernul acesta ca vai de el va fi în stare să-l respecte până la capăt? 2. Dacă Guvernul acesta ca vai de el ar avea totuşi atâta competenţă şi responsabilitate cât să aplice nişte condiţii salutare, perfecte pentru a ne scoate din criză, ca acelea cerute de FMI, ce rost mai are acordul în sine?!

CARTELE, IMPOZITE ŞI NESIMŢIRE

Un amic de-al unui amic de-al meu are o cartelă prepay de telefonie mobilă, pe care dacă acumulează 150 de minute de apeluri primite, capătă un oareşce bonus. Dincolo de faptul că pe vremuri bonusul era ceva mai mare, şi pentru minute mai puţine, zilele trecute a constatat cu stupoare şi profundă amărăciune că după o convorbire de aproape o oră nu i se contabilizase niciun minuţel, aşa că a sunat la informaţii să vadă ce se întâmplă. Cu şi mai mare stupoare, şi mai profundă amărăciune şi deja o furie greu stăpânită, a aflat că dacă este sunat de abonaţii noi, care au beneficiat de fabuloasele oferte cu sute de minute gratuite în reţea, nu mai primeşte nimic, chestie care, pe cât de firească i se părea cuconiţei care-i explica, pe atât de aberantă i se părea lui, socotind că practic este penalizat doar pentru ca societatea să-şi umfle numărul de clienţi; oferta făcută noilor abonaţi înseamnă de fapt retragerea unor privilegii de la cei vechi!

Pe undeva, cam de acelaşi gen de nesimţire mi se pare că dă dovadă şi Guvernul atunci când, recunoscându-şi implicit incapacitatea de a colecta banii care i se cuvin, vrea să pună un impozit forfetar, de-a valma, luat şi de la cei care chiar n-au profit, şi de la cei care au şi îşi plătesc datoriile cum se cuvine, doar pentru a-i “prinde” cumva pe necinstiţi.

NU NE MAI AJUNG POPII?

Zilele trecute l-am auzit pe ministrul de Finanţe Pogea spunând că introducerea impozitului forfetar n-are nici pe departe menirea de a aduce mai mulţi bani la Buget, pentru că, recunoştea, nici nu va aduce, ci este pur şi simplu o chestiune morală, deoarece e inacceptabil ca unii să-şi plătească datoriile către stat, iar alţii să se fofileze, declarând că nu au profit.

Cum, la vremea ei, şi iniţiativa de a interzice cumulul salariului cu pensia a fost justificată exact în acelaşi fel, bag seama că actualul guvern e mult mai preocupat de problemele de moralitate decât să scoată naibii ţara la liman din criza economică!

M-AU CONVINS: E CRIZĂ MARE!

Nu ştiu dacă împrumutul acesta de la FMI era absolut necesar, dacă suma vehiculată e prea mare, prea mică sau numai bună, şi nici dacă – indispensabil sau nu – va avea până la urmă efectul benefic scontat. Un efect e însă limpede că are deja: de-acum înainte nimeni, nici simplii cetăţeni, nici complicaţii potenţiali investitori, nici instituţiile de toate felurile, din orice colţ de lume, nu vor mai avea nici cea mai mică îndoială că România se află într-o criză economică mai accentuată chiar decât media. Eu însumi de pildă, după ce şi aşa am amânat cât am putut plata unor impozite, mă gândesc serios să mai ciupesc măcar vreo 2-3 săptămâni, până va fi poate puţin mai limpede ce şi cum. Pentru mine gestul s-ar putea dovedi util, dar mă tem că nu şi pentru economie, mai ales dacă e făcut pe scară largă...


P.S. Privită prin prisma asta, ideea liberalilor de a acorda o scutire de 5% firmelor care-şi achită dările către stat înainte de scadenţă parcă nici nu pare aşa proastă, nu?

BĂSE APARE, CRIZA DISPARE

Din memorabilul discurs al lui Traian Băsescu de ieri din Parlament, eu n-am reţinut decât comentariile de după ale pedeliştilor – cu marele trofeu “Limba de lemn adânc înfiptă-n curul şefului” adjudecat detaşat de Sever Voinescu şi o menţiune specială pentru unul băgat până la Falcă acolo – care, cu un entuziasm debordant, vorbeau nu doar ca şi când Preşedintele ar fi oferit nişte soluţii miraculoase de ieşire din criza economică, dar de parcă aceasta s-a şi terminat brusc odată cu apariţia lui la tribună. Ceea ce am impresia că e uşor exagerat...

UN SPORT EXTREM... DE DIFERIT

Am auzit din gurile mai multor analişti ideea stranie că, pentru a se pune mai bine în valoare, Traian Băsescu ar avea tot interesul ca până la alegerile prezidenţiale să i se găsească un contracandidat de calibru, capabil să-l înfrunte de la egal la egal, de parcă ar fi vorba nici măcar despre o competiţie sportivă majoră, ci despre un turneu de pregătire în vederea unuia important, vreun campionat judeţean premergător Olimpiadei, sau un meci amical dinaintea Mondialelor, în care e într-adevăr indicat să-ţi cauţi un sparring-partner cât mai apropiat ca profil şi valoare de adversarii oficiali.

Ei bine, oricât de greu le-ar veni să creadă respectivilor analişti, Traian Băsescu, sau oricine altcineva în locul lui, n-are nici pe departe o asemenea dorinţă. Dacă ar fi după el, ar prefera să n-aibă contracandidat deloc, pentru a fi sigur că rămâne în funcţie! Interes într-o competiţie echilibrată ar avea, poate, electoratul. Dar asta e cu totul altceva...

NIMIC DESPRE SPION. ŞI NICI DESPRE ALTCEVA

Azi n-am chef de scris. Dacă aş fi avut însă, ar fi trebuit să scriu şi eu măcar vreo două rânduri despre spionul Dandana Floricel. Pardon, Achim Floricel. Nu, nu Achim Floricel Pardon. Mai degrabă, Achimov Floricelov. Nu, nu Achimov Floricelov Maidegrabă. În fine... Că prea a scris toată lumea, numai eu nu.

Coincidenţa fericită face că oricum, şi dacă aş fi avut chef de scris, tot n-aş fi avut nimic de scris despre el. Aşa că sunt deja două motive bine întemeiate pentru care nici n-am să scriu. Weekend plăcut!

ŞI SE FĂCU DREPTATE...

Am citit undeva, am văzut într-un film, am visat sau am inventat eu cândva următoarea chestie: unui bărbat îi intră la un moment dat în cap că nevastă-sa îl înşală, deoarece se îmbracă foarte des cu o rochie verde. Aşa, pur şi simplu, nu că ar fi avut el vreo teorie deosebită în legătură cu rochiile verzi... Oricum, după multe certuri, deşi nu reuşeşte să scoată nicio mărturisire, ci doar acuzaţii bine argumentate că e dus cu pluta, decide să divorţeze. Culmea însă ştiţi care e? Că – nu mai ştiu cum – într-un târziu se dovedeşte fără putinţă de tăgadă că avea dreptate: nevastă-sa chiar îl înşela!

Mai stranie decât povestea asta e faptul că mi-a venit în minte când am aflat despre cetăţeanul Costel Iancu, parcă – ăsta numit de domnul Boc în nu ştiu ce funcţie, după care a ieşit la iveală că era un ticălos, cu dosare penale grele etc., dar şi că participând la alegerile uninominale din toamnă din partea PD-L câştigase colegiul, însă a ratat intrarea în Parlament la redistribuirea aia cu cântec. Adicătelea, cumva s-a făcut dreptate, dar nu datorită responsabilităţii unor lideri de partid care să nu-l fi acceptat drept candidat, nici a înţelepciunii electoratului care deşi cică nu greşeşte niciodată l-a votat într-o veselie, ci prin grija unui calculator mai deştept decât toţi. Acelaşi care ne-a ferit şi de Adrian Păunescu, Ioan Talpeş sau doamna Ciocumic (aia cu bălăceala în direct), de pildă, alţi câştigători de colegii rămaşi – slavă Domnului! – pe dinafară...

ÎNCERCAREA MOARTE N-ARE, AŞA CĂ SĂ TOT ÎNCERCĂM PÂNĂ MURIM

Altfel simpaticul analist Ilie Şerbănescu n-are multe idei, dar cel puţin două fixe: că Pogea e meseriaş şi că trebuie mărite impozitele; cu corolarul că Pogea e meseriaş fiindcă măreşte impozitele.

La observaţia de bun-simţ a unui jurnalist că în perioade de criză, când şi aşa lumea n-are bani, a mări impozitele înseamnă de fapt mai puţine venituri la Buget şi mai multe falimente în economie, lucru susţinut de teorie şi demonstrat în practică, domnul Şerbănescu a adus un contrargument ştiinţific decisiv: “se va încerca”! Din nou, aş adăuga.

Uite, de-aia mi-e mie teamă că, mai devreme sau mai târziu, vom ajunge să mai încercăm încă o dată şi comunismul...

AUTOSTRADA SPRE RIDICOL

Mai ales, dar nu numai în campania electorală, ci cam din prima săptămână de mandat al lui Ludovic Orban la Ministerului Transporturilor, tot felul de cetăţeni, în frunte cu predecesorul şi succesorul său, Radu Berceanu, l-au acuzat pe liberal că mare parte din puţinii kilometri de autostradă realizaţi sunt inutilizabili, deoarece nu sunt racordaţi la drumuri deja existente! Aşa pusă problema, chiar că părea de râsu-plânsu’, iar Orban un nătăfleţ fără pereche.

Iată însă că şi-a găsit-o, fix în persoana lui Berceanu, care zilele trecute, la o emisiune televizată, povestea cu un aer foarte competent cum şi anul acesta se vor finaliza zeci de kilometri “nefuncţionali”, însemnând viaducte, poduri şi alte porţiuni din autostrăzi viitoare, de unde înţeleg că aşa e procedura normală! Asta ca să nu mai spun că acelaşi Berceanu care în 2007 îl făcea în fel şi chip pe Tăriceanu că nu i-a dat destui bani pentru nenumăratele-i proiecte iluzorii se mulţumeşte acum cu şi mai puţini daţi de Boc dintr-un Buget de stat oricum mai mare decât cel de atunci şi axat chipurile pe investiţii în infrastructură!

MAI IPOCRIŢI CA ĂLA MICU’

Nu, n-am băut recent gaz, dar trebuie să constat că uneori până şi legendara ipocrizie a lui Emil Boc păleşte în faţa celei a jurnaliştilor. Săptămână trecută de pildă, unul mai că nu se jura că toată povestea cu nepoata n-ar fi fost nicio scofală, şi niciun ziar n-ar fi făcut atâta tărăboi, dacă premierul şi-ar fi “asumat bărbăteşte” ruda, şi aducerea ei la Palatul Victoria, în loc s-o repudieze ca fiind colaterală, de gradul cinci. Vezi să nu! Păi scandalul era deja în toi când bietul Boc s-a trezit ca de obicei că-i vorbeşte gura de capul ei, fără consultare cu al lui...

Din acelaşi ciclu, aseară, un alt gazetar, şi încă dintre aceia care de-a lungul timpului au fost printre cei mai vehemenţi critici ai privilegiilor parlamentarilor, minimiza până la desfiinţare iniţiativa legislativă – şi-aşa fără sorţi de izbândă, după părerea mea – de a se renunţa la pensiile nesimţite ale acestora, spunând că e un fleac, câtă vreme nu-i vizează decât pe cei câteva sute de aleşi (ca jurnalist informat ce se află, dumnealui credea c-ar fi vreo şapte!), deci nu s-ar face mari economii la Buget! Oare ar fi mai mulţumit să se voteze încă o mărire de lefuri şi pensii, dacă tot sunt nesemnificative sumele?

CIUNGUL A DAT, CARACATIŢA A LUAT

Zilele trecute am observat o chestie ciudată. Deşi ştiam că de la începutul anului dobânzile bancare nu mai sunt impozitate, din contul meu de card, ataşat unui modest depozit la termen cu virare lunară a dobânzii, parcă mai mult dispăruseră din banii pe care mizam, decât să se înmulţească. După ceva investigaţii, acompaniate de inerentele enervări cu o funcţionară toantă şi una şi obraznică pe deasupra, misterul s-a dezlegat: dacă tot s-a pomenit cu aşa plocon din partea statului – care cică stimula economisirea de către populaţie! – banca s-a gândit că ar fi un moment numai bun să dubleze (adică să mărească cu 100%) comisionul “de administrare a cardului” şi să introducă unul nou, “de gestiune lunară a contului”, echivalentul a fix 0,7 euro. Aşa, hodoronc-tronc!

Treaba asta cu comisionul special pentru gestionarea unui cont, ca şi cum activitatea obişnuită a băncii ar fi de fapt cu totul alta – vânzarea de ziare, de pildă, sau fabricarea chibriturilor – mă face să mă tem că mâine-poimâne m-aş putea trezi pe nota de plată de la restaurant cu un comision pentru spălatul farfuriilor sau de administrare a linguriţelor, pe lângă contravaloarea consumaţiei. Ori că nenea frizerul o să-mi ceară, separat, un comision de ascuţire a briciului. (Bine, imaginaţia mea merge şi mai departe, dar nu vreau să devin redundant sau să dau cuiva idei...)

Şi când mă gândesc cu câtă naivă satisfacţie ne este prezentat actul normativ prin care supermarketurile cică vor fi obligate să renunţe la taxele “de raft”, “de deschidere de magazin”, “de promovare”, “de catalog” şi altele la fel de aberante, ceea ce ar duce chipurile la ieftiniri de nu ştiu cât la sută, de parcă n-ar fi limpede că toate se vor transforma instantaneu într-un adaos comercial mai mare, de pildă, aşa încât cel puţin consumatorul să nu tragă niciun folos. A, şi să nu uit... Mai crede cineva că TVA-ul scăzut la alimentele de bază are vreun rost?

NEAMURI MAI BUNE ŞI NEAMURI MAI PROASTE

Nu prea ştiu cum vine asta, dar Emil Boc a fost caracterizat de colegul său de partid Cezar Preda drept un om care “cântăreşte de mai multe ori înainte de a măsura o dată”. Părea să fie o trăsătură pozitivă. Prin urmare, cel puţin dintr-un punct de vedere lucrurile sunt sub control: premierul trebuie că are acum o idee destul de precisă în legătură cu greutatea şi (ceva mai vagă) cu înălţimea nepoatei sale îndepărtate (tocmai de la Cluj!), pe care abia dacă o cunoştea din auzite până să o întâlnească absolut întâmplător pe coridoarele Palatului Victoria (din Bucureşti), unde a fost adusă de o subalternă cam slugarnică, dar altfel de nădejde.

Cazul în speţă e într-adevăr unul cu ochi mari şi cu sprâncene pensate, care nici nu mă miră şi aproape că nici nu mă revoltă, de vreme ce, odată cu schimbarea din noiembrie anul trecut, surprizele mele în materie de politică guvernamentală nu au cum să fie decât plăcute, pentru că altfel mă aştept la tot ce e mai rău. Recunosc însă că uneori mă enervează când chestiunea asta cu “nepotismul” e pusă cam fără discernământ de presă, astfel încât acuzaţi sunt, la grămadă, şi cei care au devenit soţ şi soţie tocmai pentru că lucrau în aceeaşi instituţie, aşa şi cunoscându-se, naşii cu finii – care, din punctul meu de vedere, nici nu sunt chiar rude, ci mai degrabă foarte buni prieteni – sau cei care, neamuri ale cuiva anume fiind, e adevărat, au obţinut totuşi postul în urma unui concurs sau al unor alegeri.

N-A FOST CUM PARE

Într-una dintre ediţiile hibrid ale emisiunii “Sinteza zilei”, în care erau abordate de-a valma subiecte economice şi de politică internaţională, responsabilul cu acestea din urmă, Valentin Stan, simţind un irepresibil impuls de a se arăta oarecum stăpân şi pe primele şi de a-l peria puţin pe colegul de platou Ilie Şerbănescu, s-a exprimat în sensul că altfel ar merge lucrurile în România (mult mai bine adică) dacă oameni de competenţa acestuia ar fi ascultaţi de către guvernanţi.

Bun, să spunem că principiul n-ar fi rău, însă domnul Stan probabil că şi-a rătăcit printr-un laptop mai vechi arhiva cu file-urile audio din perioada 1997-2000, altfel şi-ar fi putut aminti că – pentru scurtă vreme, e adevărat – domnul Şerbănescu nu doar că a fost consultat de factorii de decizie, dar a fost de-a dreptul ministru! Şi nu ţin minte să fi făcut cine ştie ce fapte de vitejie...

AŞA MI-AŞ PLĂTI ŞI EU IMPOZITELE...

Nu că liderii sindicali, în special cei din învăţământ, mi-ar fi devenit mai simpatici de când îi aia la cap pe ăştialalţi – care oricum o merită din plin, după cât au mâncat în campania electorală – şi nu pe liberali, dar şmecheria cu alocarea a 6% din PIB pentru Educaţie (conform legii, vezi Doamne!), care sunt de fapt doar nu ştiu cât de la Buget şi restul din fonduri europene sau, şi mai haios, din veniturile proprii ale unităţilor şcolare, mi se pare că e ca şi cum eu aş susţine că i-am dat înapoi prietenului Costică suma de bani luată cu împrumut, numai că pentru o parte din ea îi pretind să-mi presteze câte ceva prin bătătură, iar o alta va trebui s-o scoată cum ştie el de la Florica, o vecină care mi-e datoare mie de câţiva ani...

GARGARĂ

Nu e puţin lucru pentru un ministru de Finanţe, precum Gheorghe Pogea, ca în doar ceva mai mult de un sfert de oră să reuşească să nu răspundă la simpla întrebare “cu cât va creşte impozitul pentru un apartament de două camere după modificarea Codului Fiscal?”, făcând în schimb un istoric al evoluţiei pieţei imobiliare din ultimii 5-6 ani şi subliniind în repetate rânduri diferenţa dintre impozit, care nu va creşte cine ştie ce (?!), şi baza de impozitare, care va creşte ceva mai mult (?!), fără a explica şi în ce constă această diferenţă.

Cu alt prilej, într-un interval de nici zece minute, a criticat vehement obiceiul păgubos al fostului guvern de a se baza la construcţia Bugetului pe “venituri nesustenabile, care nu se obţinuseră niciodată”, după care a povestit cu mult aplomb cum, din cele zece miliarde de “euri” prevăzuţi de noul executiv pentru investiţii în infrastructură, doar trei sunt din surse proprii (taxe şi impozite), restul trebuind să vină din fondurile acelea europene pe care tot dânsul ne-a spus că până acum n-am fost în stare să le atragem! Toate astea să fie oare de bine?

AVENTURI ÎN (ALTĂ) REŢEA

Am impresia că până la urmă, deşi ar fi trebuit să fie cam invers, povestea asta cu portabilitatea numerelor a devenit o afacere pe cât de bună pentru companiile de telefonie, pe atât de proastă dacă nu chiar pentru toţi clienţii, cel puţin pentru unul: subsemnatul.

Din capul locului, vreau să precizez că nu mă număr printre beneficiarii noii reglementări, respectiv printre “migratori”, nu pentru că aş fi din cale-afară de mulţumit cu serviciile companiei căreia mai mult din comoditate îi sunt fidel de vreun deceniu, ci pentru că atunci când, în căutarea unora mai bune, m-am decis totuşi să fac marea trecere, s-a nimerit să-i cer referinţe despre compania rivală unui prieten care mi-a mărturisit că tocmai voia să facă acelaşi lucru, adică să-mi ceară mie referinţe despre compania rivală companiei al cărei abonat fidel era şi el cam din aceleaşi motive şi cam de tot atâta vreme ca mine. După care, mă credeţi sau nu, când împreună am cerut referinţe despre compania rivală ambelor noastre companii unui alt prieten, fidel, ce-i drept, de mai puţină vreme decât noi, acesteia, am aflat cu surprindere că, la rândul lui, se pregătea să ne ceară referinţe nouă... etc., în vederea unui transfer avantajos; aşa că fiecare din noi a rămas fidel în continuare vechii companii!

Am devenit însă victima ei (de noua reglementare vorbeam) pentru că alţi cunoscuţi, mai impulsivi, au făcut deja schimbarea, fără să-mi dea de veste, astfel încât, atunci când i-am sunat, în loc să-mi consum din căruţa de minute gratuite “în reţea”, de care beneficiez, şi pe care le-am şi pierdut pe luna respectivă, m-am pomenit că vorbisem pe nu tocmai puţini (că-s vorbă-lungă) bani, spre dubla satisfacţie a companiei. Pe undeva poate e şi vina mea, fiindcă, naiv cum sunt, atunci când citisem că abonatul care apelează un număr trecut în altă reţea va fi avertizat, mi-am imaginat că voi auzi o voce cristalină care să-mi spună, firesc, chiar ceva de genul: “Băi, fraiere, vezi că Gică a trecut în altă reţea!”. Când colo, avertismentul constă în nişte sunete bizare, pe care le auzi sau nu, şi pe care poţi oricum să le iei drept orice.

În consecinţă, acum, ca măsură de precauţie, de îndată ce mi se răspunde, prima mea întrebare, după ce salut, nu mai este tradiţionala “te deranjez?”, ci “în ce reţea mai eşti?”.

MÂNCA-S-AR ÎNTRE EI DE SCUMPI!

După ce doi ani şi jumătate au stat cu un picior în guvernul Tăriceanu I şi cu toate celelalte au dat în el ca din opoziţie, sfârşind prin a şi-l lua şi pe cel binemeritat în partea de unde iese coada, iată că pediştii se bucură acum de un tratament similar spre identic de la fraţii lor de vai de crucea noastră pesedişti, care au băgat binişor la cap lecţia şi încearcă să-i răpună pe nesimţite şi cu nesimţire, servindu-se de aceleaşi arme înfipte discret, dar adânc, în spate. Cum n-am nicio îndoială că nici primii nu se vor lăsa mai prejos când vor înţelege pe deplin ce li se-ntâmplă, sper să asist cât de curând la o adevărată tragedie clasică din care să nu mai supravieţuiască decât, eventual, povestitorul.

PREVIZIUNI DESPRE TRECUT

Poate doar mi s-a părut mie, pentru că aveam sonorul televizorului dat încet şi am auzit-o cam proastă, dar o cunoscută politiciancă, momentan cu adevărat neînregimentată în niciun partid, după ce până de curând a fost într-unul ca şi inexistent, vorbea iarăşi despre vechiul guvern liberal, reproşându-i că n-a fost în stare să ghicească-n stele că va veni o criză mondială, astfel încât să facă din timp ceva ca să limiteze proporţiile scorului în privinţa deficitului bugetar.

Ea săraca poate fi iertată creştineşte, fiindcă nici în general nu prea ştie ce face, însă apar în continuare superexperţi economici de prin ograda noii Puteri, care după ce-i beştelesc pe liberali că n-au calităţi de Mama Omida, se scuză de la politicos la agresiv pentru întârzierea cu care au scos minunea de Buget pe 2009 şi pentru perspectiva ca el să fie rectificat de nenumărate ori, începând probabil de a doua zi după ce va fi aprobat, aducând ca argument suprem criza, despre care, nu-i aşa?, din păcate, “nimeni nu poate spune cum va evolua”. Adicătelea, unii ar fi trebuit, chipurile, s-o anticipeze în toată grozăvia ei, efectiv din senin, când nimănui nu-i trecea prin minte că ar putea să vină, în timp ce alţii nu sunt în stare să spună mai nimic despre ea nici măcar după ce i-a lovit în moalele tărtăcuţei!

TELEŞCOALĂ PENTRU INFRACTORI

Nu mi-e deloc limpede dacă toate dezbaterile astea televizate despre jafurile “ca-n filme” din ultima vreme ajută în vreun fel la prinderea infractorilor sau măcar la prevenirea unor astfel de evenimente de-acum înainte. Oricum se spun tâmpenii dintre cele mai mari, cum ar fi de pildă că în incinta şi, prin uşoară extensie, în jurul sediilor de bănci poliţiştii şi jandarmii nu ar avea jurisdicţie, acolo trebuind să acţioneze doar firmele private de pază, cu agenţii lor fie burtoşi, fie octogenari, fie şi una şi alta, sau că valul de violenţe manifestat de la începutul anului ar fi pus la cale de forţe (se subînţelege că politice, gen eternii şi fascinanţii vinovaţi de serviciu liberali) oculte care vor să discrediteze noua Putere! Un lucru însă e cert: fiecare dintre aceste talk-show-uri se constituie într-un adevărat manual al micului spărgător în devenire. Oricine şi-ar propune să o scoată la capăt cu criza economică apucându-se de furtişaguri din bănci nu trebuie decât să urmărească atent şi, eventual, înarmat deocamdată doar cu un creion şi o foaie de hârtie, foarte instructivele schimburi de experienţă dintre specialiştii reali sau închipuiţi invitaţi în ele!

DE MÂNA A TREIA

Numai vreo cinci zile de mandat i-au trebuit noului ministru de Interne, Dan Nica al III-lea, să ajungă să se creadă un soi de Sherlock Holmes, Hercule Poirot, comisarul Maigret şi Minerva Tutovan la un loc şi să-şi imagineze că a găsit de unul singur... nu, nu chiar autorii jafului de la Banca Transilvania, ci toate celelalte motive, în afara incompetenţei propriilor subordonaţi, care l-au făcut posibil. Păi bine măi, dragi fesenişti cu putere de decizie, dacă ştiaţi că domnul Nica posedă aşa un talent înnăscut de detectiv, de ce naiba l-aţi pus în fruntea poliţailor abia din a treia încercare?!

LUCRURILE BUNE ŞI EFECTELE LOR DĂUNĂTOARE

Ori de câte ori citesc despre cel mai recent studiu ştiinţific al unei echipe de cercetători (de obicei americani sau englezi) de la o prestigioasă universitate, în legătură cu efectele unui aliment sau unei anumite activităţi asupra sănătăţii, aflu cu stupoare că el contrazice radical rezultatele celui precedent.

Să luăm, de pildă, ouăle. Dacă până la un moment dat toţi specialiştii au convingerea că ele determină creşterea colesterolului, fiind total contraindicat consumul a mai mult de unul pe săptămână, brusc se descoperă că, dimpotrivă, consumul a cel puţin două pe zi duce la... scăderea colesterolului! Niciodată, niciun astfel de studiu nu va pune în evidenţă faptul că elementul analizat pur şi simplu n-are niciun efect spectaculos asupra sănătăţii, nici benefic, nici malefic; e ori foarte bun, ori foarte rău, şi, repet, întotdeauna invers decât se ştia până atunci. Carnea de vacă: e când aliatul perfect împotriva cancerului, când îl provoacă. Guma de mestecat: când apără de carii, când le favorizează apariţia; când întăreşte maxilarul, când îl şubrezeşte. Tot aşa, o viaţă sexuală activă a bărbaţilor de peste 50 de ani, când îi predispune la afecţiuni ale prostatei, când îi fereşte de ele. Iar exemplele pot continua la nesfâşit...

Asta ca să nu mai spun că după ce un studiu recomandă, să zicem, cura de ridichi pentru tratamentul gutei, până să apară cel care va evidenţia efectul nefast al aceloraşi ridichi asupra aceleiaşi gute, apare unul care demonstrează fără putinţă de tăgadă că excesul de ridichi duce la apariţia calviţiei; aşadar, o vreme pari pus în situaţia de a alege ce preferi: să scapi de gută, dar să cheleşti, sau să-ţi păstrezi podoaba capilară, dar şi guta?

Eu suspectez că aceste riguroase cercetări ştiinţifice se desfăşoară cam aşa: pentru a vedea ce impact are consumul de prune asupra sănătăţii umane, se iau un grup de subiecţi, bine definit în privinţa numărului şi a structurii de vârstă şi pe sexe, căruia i se administrează regulat fructe proaspete, magiun şi alte preparate din prune, şi un grup configurat identic cu primul, căruia nu i se administrează. După un interval anume de timp se notează rezultatele. Astfel, dacă în cadrul primului grup, trei dintre subiecţi au făcut guturai, pe când în al doilea boala nu s-a manifestat, concluzia este că prunele au o certă influenţă în apariţia guturaiului. Pe de altă parte, dacă în al doilea grup, spre deosebire de primul, doi indivizi sunt implicaţi în accidente rutiere, rezultă că un consum regulat de prune previne acest risc.

CARE ESTE LA FEL DE MINCINOŞI

Zilele trecute, într-o emisiune televizată, doi cunoscuţi comentatori îl cam dojeneau, aşa, părinteşte, pe şeful PSD şi, mult mai grav, al Senatului, Mircea Geoană, reproşându-i că în ultimul timp nu ezită să se poziţioneze în aceeaşi aripă a partidului cu Marian Vanghelie. Cum ar veni, vezi Doamne, ditamai intelectualul, politician rafinat, social-democrat modern, de tip european, dacă nu chiar cu papion, măcar cu o cravată asortată, alături de un... aşa şi pe dincolo, ca nea Marean de Ferentari.

Poate îmi lipseşte mie subtilitatea proprie unui analist politic, însă nu înţeleg în ruptul capului cu ce e mai bun un finuţ ca Geoană, care în campania electorală a încercat şi, din păcate, a şi reuşit să-i păcălească pe cei vreo 35% dintre alegători mai... naivi decât un Prostănac, promiţând cu aerul său convingător, de Obama alb şi mioritic, zeci de mii de euro fiecărui căpşunar repatriat, salarii mărite cu 50% pentru profesori din prima zi de mandat, români trimişi în cosmos ş.a.m.d, faţă de bietul Vanghelie, în gura căruia aceleaşi gogomănii ar fi putut baremi să pară nişte glume aproape nevinovate, şi pe care nici nu m-ar mira ca acum, după trecerea alegerilor, să-l aud recunoscând, cu bruma aceea de sinceritate frizând candoarea, care încă îl caracterizează: “Ei, ştiţi cum e în campania electorală... mai minte politicienii...”

DACĂ MI-AR DA DE PETROL PRIN CURTE (II)

În, să zicem, continuarea aproape promisă a articolului de ieri, aş mai adăuga doar că – păstrând proporţiile şi ţinând cont de uşoara, foarte uşoara evoluţie a mentalităţilor – pe alocuri scandalul, deja înăbuşit în mare parte (ceea ce nici nu ştiu dacă e aşa bine), cu petrolul etc. îmi aminteşte de discuţiile din primii ani ’90, legate de privatizări, şi de regretele manifestate de unii chiar şi în zilele noastre că ne-a mâncat în fund să lăsăm din mâna iscusită a statului perle ale coroanei precum Petromidia sau Mittal Steel (fostă SIDEX!), doldora de bani (făcuţi, desigur, de oligarhii ticăloşiţi după ce le-au luat pe nimic deşi valorau chiar mai puţin de-atât, că ne costau, dar asta tinde să se uite), şi ne mulţumim acum doar să încasăm de la ele nişte amărâte de taxe şi impozite.

Ironic e că adepţii păstrării unui control al statului cât mai puternic nici nu-şi dau seama că – precum în celebra replică “mai bine vă ţin eu banii ca să nu vi-i fure alţii” – asta ar înseamna ca marile bogăţii ale patriei să rămână de fapt pe mâna celor pe care îi acuză că sunt atât de iresponsabili încât deja le-au înstrăinat! Ce vreau să spun e că, par egzamplu, dacă zăcămintele din Marea Neagră şi de aiurea ar rămâne ale statului, n-ar fi ca şi cum ar fi ale mele, sau măcar ale vecinului meu cretin de dedesubt; tot politicienii aceştia plini de păcate şi, nu-i aşa?, corupţi până-n măduva oaselor le-ar administra, cu mare grijă de ei înşişi...

(Fiţi liniştiţi, nu va mai urma... cred.)

DACĂ MI-AR DA DE PETROL PRIN CURTE

Nu ştiu care e practica internaţională în materie de resurse petroliere şi/sau de gaze naturale, dar mi-am stabilit deja o strategie pentru eventualitatea – puţin probabilă, de vreme ce locuiesc la bloc – în care s-ar descoperi un zăcământ în fundul curţii casei mele.

Mai întâi, nu m-aş repezi să calculez pe degete cu cât m-am îmbogăţit, înmulţind cantitatea estimată de ce-o fi acolo cu preţul la metru cub, litru sau baril, pentru simplul motiv că, aşa cum s-a menţionat... e acolo, adică în străfundurile pământului, iar ca să ajungă la lumina zilei necesită oareşice muncă, nu? Apoi, că tot veni vorba, aş lua legătura cu cineva – aşa, ca un fel de firmă specializată – să facă toată treaba asta la care eu nici nu mă pricep şi pentru care nici n-am bani de investit. De fapt, nici măcar dacă mi-ar curge benzina direct la cişmea nu m-ar ajuta prea mult (că nici maşină n-am), aşa că m-aş mulţumi să semnez un contract de pe urma căruia să obţin cât bănet se poate doar pentru că firma cu pricina scociorăşte prin curtea mea şi vinde cui ştie (şi cât mai scump, sper) ce găseşte; o redevenţă, ceva...

(Va urma... poate. Dacă da, nu rataţi!)

13 LUNI ŞI RESTUL ZILE

Pentru că, sincer, încă nu m-am dumirit cum stă treaba cu afacerea petrolului din Marea Neagră, dincolo de, presupun, vădita, deşi, ţin să precizez, relativ moderata şi cumva selectiva mea simpatie faţă de liberali, îi las pe cu vârf şi îndesat de numeroşi alţii să-i beştelească pe îndelete, iar dacă se va şi demonstra în Justiţie şi aşa mai departe că sunt vinovaţi, sper din tot sufletul să înfunde puşcăriile. Nu pot totuşi să nu remarc faptul că – dacă pricepui eu bine – principalul lor acuzator, pesedistul Iulian Iancu îşi bazează mare parte din pledoarie pe convingerea fermă că între 4 octombrie 2007, când guvernul Tăriceanu a emis o Ordonanţă de Urgenţă (nr. 101/2007) prin care se schimba (chipurile cu mârşavă premeditare) Legea petrolului şi 12 noiembrie 2008, când, astfel pregătit terenul, a scos celebra Hotărâre de Guvern (nr. 1446/2008) prin care îi fericea pe cei de la Sterling Resources în detrimentul statului, s-au scurs doar... 7 zile, manifestându-se aşadar o grabă foarte, foarte suspectă...

SLAVĂ DOMNULUI, DEOCAMDATĂ A MURIT DOAR SPECTACOLUL!

Sigur că aş avea şi lucruri mai bune de făcut, însă în general nu prea am chef de ele, iar pe de altă parte chiar îmi place să urmăresc la televizor competiţiile de schi alpin. Zilele acestea de pildă, mă uit la Campionatele Mondiale de la Val d’Isere, dar mă enervează teribil că gazdele franceze, probabil în speranţa de a face probele cât mai spectaculoase, le-au programat pe nişte pârtii absolut criminale, astfel încât la slalomurile super-uriaşe masculin şi feminin, cel puţin un sfert dintre concurenţi, inclusiv o mulţime de favoriţi, au abandonat!

În plus, chiar şi cei care au terminat cursa cu oasele întregi arătau pe schiuri exact la fel de stângaci ca mine, cu singura deosebire că eu arăt aşa chiar şi când stau, nu doar când încerc să mă avânt la vale, şi asta pe pârtia Bradul din Poiana Braşov, care e puţin mai mică decât movila de moloz din faţa spatelui blocului meu, unde tocmai s-a deschis un şantier. Per ansamblu însă, spectacolul a fost aproape la fel de comic, în loc să fie mult mai pasionant.

SFÂRŞITUL DINAINTEA SFÂRŞITULUI

Dintr-un motiv sau altul, poate fiindcă am eu prea multă fantezie prost strunită, sau ceva, de câte ori îl aud pe câte unul deştept la televizor sugerând că, pentru a fi stăvilite actele suspecte – fie ele simple pomeni electorale sau complicate concesionări preferenţiale – săvârşite de un guvern în ultimele zile ale mandatului, ar trebui să se dea o lege prin care cu 2, 3... 6 luni înainte de alegeri acesta să nu mai aibă dreptul să se ocupe decât de administrarea treburilor curente ale ţării, aşa, ca un fel de guvern interimar, gândul mă duce la bancul acela cu Bulă ceferist care când a aflat că deraierea trenurilor e pricinuită aproape invariabil de ultimul vagon a propus soluţia simplă de a se desfiinţa ultimul vagon. Adică nu prea văd ce anume l-ar împiedica pe guvernul cu pricina să dea marile tunuri şi să ia toate măsurile populiste din lume tot în ultimele zile, dar cele dinaintea intrării în vigoare a termenului de graţie stabilit prin ipotetica lege...

PĂI ATUNCI... SĂ LE CURMĂM SUFERINŢELE!

Dacă iniţial eram tentat să cred că invocarea unui furuncul ca problemă de sănătate pentru care un deţinut de teapa lui Gorbunov ar trebui eliberat din penitenciar ca să primească îngrijirile medicale adecvate e o exagerare şugubeaţă din partea detractorilor sistemului nostru judiciar, mi-am dat brusc seama că mă înşel amarnic în clipa când o foarte înţepată cucoană avocat ne-a explicat în direct, la o oră de vârf şi pe un post naţional, cu un aer competent de parcă ar fi urmat în paralel cu facultatea de Drept şi pe cea de Medicină, că “furunculul poate fi o afecţiune foarte gravă şi degenerativă”. Chiar nu e de râs!

E drept, ştiu şi eu o carte în care eroina murea de la o înţepătură de ac în deget, sau cam aşa ceva, dar speram că măcar un furuncul se poate trata într-un spital de puşcărie din România, înainte de a da în cine ştie ce complicaţii şi septicemii. Adică – îmi ziceam eu – nu e chiar Ebola, nu? Văzând însă cât de chinuiţi sunt de tot felul de astfel de boli aproape incurabile bieţii criminali odată ajunşi în detenţie, încep să mă gândesc dacă nu cumva reintroducerea pedepsei capitale ar fi un gest de milostenie la adresa lor din partea societăţii.

ŞI DACĂ NU V-AM SPUS, VĂ REPET!

Dragi prieteni, vi s-a întâmplat vreodată ca în ziua de salariu, din motive obiective, independente de voinţa voastră, să nu primiţi banii cuveniţi, apoi să vă duceţi acasă, iar nevasta să vă facă un scandal monstru, convinsă fiind că de fapt i-aţi cheltuit pe curve sau pe băutură, şi, în ciuda tuturor eforturilor, să nu reuşiţi să vă dovediţi nevinovăţia? Nu? Ce bine! Slavă Domnului, nici mie! Ceva asemănător li se întâmplă însă liberalilor, care de vreo două luni sunt acuzaţi că au risipit, pe nu se ştie ce, nişte bani pe care, din cauza crizei economice, nu i-au încasat niciodată (deficitul ăla bugetar). Nu mai departe de ieri, de pildă, rolul nevestei mărginite şi cicălitoare l-a interpretat pedelista Sulfina Barbu.

OBRAZUL CA TALPA

Dintre toţi politicienii actualei puteri care vorbesc despre greaua moştenire lăsată de guvernul liberal cei mai vehemenţi sunt tocmai cei din PSD, în frunte cu ajutorul de încurcat premierul Dan Nica şi ministrul Muncii în zadar Marian Sârbu, deşi în urmă cu doar câteva luni erau primii care-l şantajau la greu cu introducerea de moţiuni de cenzură şi retragerea sprijinului pe care nici măcar nu recunoşteau că i-l acordă, dacă nu devansează mărirea pensiilor – că tot prisoseau banii în vistieria aceea pe care acum o socotesc golită în mod iresponsabil de alţii – şi nu alocă fonduri substanţiale către comunităţile locale. Asta numesc eu culmea tupeului şi a neobrăzării în politică!

DACĂ ŢINEŢI MORŢIŞ SĂ VOTAŢI DISEARĂ...

...Sau vă plictisiţi de moarte, sau nu ştiţi cum să scăpaţi de un euro şi ceva fără TVA... Dacă gagica se îmbracă şi ea cât de cât omeneşte, dacă demonstrează până la urmă că e în stare să cânte şi live, şi dacă pun şi ei de-un show doar aproape penibil (adică nu cu totul şi cu totul...), am avea o mică şansă de a evita ultimul loc la Moscova, bazându-ne pe obişnuitele prestaţii din ultimii ani ale francezilor, nemţilor şi – să le fie ruşine! – englezilor...

TARE CA TINICHEAUA

De teamă ca nu cumva Comisia Europeană să ajungă la concluzia de bun-simţ că deficitul ieşit din grafic cu care a încheiat anul trecut Guvernul Tăriceanu este cauzat doar de criza economică internaţională, şi în consecinţă România să scape nesancţionată, noul ministru de Finanţe, Gheorghe Pogea, s-a grăbit să-şi dea cu părerea sa de competent inginer metalurg, garantând că doar liberalii sunt de vină, aşa încât funcţionarii de pe la Bruxelles nici n-ar mai trebui să-şi bată capul cu cine ştie ce anchete complicate; să ne pedepsească odată şi gata!

Argumentul de... tinichea al domnului Pogea? Chipurile vechiul executiv pur şi simplu n-a fost în stare să aprecieze corect veniturile bugetare care, începând din luna octombrie, s-au dovedit a fi mult mai mici decât se prognozase. Da, aşa e, iar fenomenul are chiar şi un nume: CRIZA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ!!!

DISPERATE TURTURELE

În urma unor reflecţii personale profunde şi istovitoare, ziaristul Turturică a ajuns la concluzia că toată această gravă criză economică – în care şi dacă încă n-a intrat adânc, România o va face cu siguranţă cât de curând sub înţeleapta cârmuire a guvernului Boc şi spre satisfacţia analiştilor care ar fi absolut decepţionaţi dacă într-un final fericit ne-ar ocoli, infirmând miraculos teoria profeţiilor autoîmplinite, după ce ne-au tot urlat disperaţi despre ea la “breaking news”-urile ce se succed, încălecându-se, din zece-n zece minute – are la originile ei... lipsa de reforme, de la începutul anilor ’90!

Oricât de nemulţumit aş fi eu însumi de felul cum a decurs istoria noastră postdecembristă, privind lucrurile din acestă inedită perspectivă nu pot decât să mă bucur că nu ne-am mişcat mai repede şi mai eficient, pentru că am fi riscat – Doamne apără şi păzeşte! – să ajungem din urmă, într-un timp record, ţări dezvoltate precum SUA, Japonia, Marea Britanie, Germania, Italia, Spania, care acum, iată, dintr-un motiv sau altul, par să fie mult mai afectate de criză.

DAI UN BAN, DAR STAI DEGEABA

Pot, oarecum, să înţeleg de ce dacă pe la alţii partea cât de cât bună a crizei economice este că, datorită scăderii cererii de cam orice, scad, firesc, şi preţurile, la noi partea ei şi mai proastă este că, din cauza devalorizării leului, fenomenul e, aproape la fel de firesc, taman invers. Ce nu mai pot să înţeleg chiar deloc este ce legătură au, pe de-o parte, sula cu subprefectura şi, pe de alta, biletele de film de la Hollywood Multiplex cu raportul euro/leu, de s-au scumpit, hodoronc-tronc, cu doi lei jumate (adică vreo 14%), în condiţiile în care, naiv cum sunt, speram că vor apărea mai degrabă discounturi care să compenseze introducerea taxei de parcare la Mall. Asta ca să nu mai spun că sâmbătă, în preţul acesta mărit a intrat şi o scurtă întrerupere a proiecţiei...

GREUL CAP AL STATULUI

După ce i-a înfierat cu sclipiri de vasilisc în ochi pe toţi cei care s-au pronunţat împotriva ordonanţei de guvern privitoare la cumulul salariului cu pensia, acuzându-i că din cauza intereselor personale şi oculte vor să răpună singurul act normativ “fără excepţii” (adică dat pe sistemul folosit odinioară în armata română cu cai de lemn: dacă greşeşte un biban, tot batalionul face sectoare), Traian Băsescu şi-a consultat mintea cea de pe urmă a vreunui consilier mai isteţ rămas inexplicabil la Cotroceni şi a ajuns la concluzia că într-adevăr ordonanţa este la fel de inoportună, pripită şi în general aberantă pe cât constatase toată lumea înaintea lui.

MORT DE-A BINELEA

Iată un titlu, cu adevărat nefericit, al agenţiei Mediafax: “Bărbatul mort la SJU Slatina a făcut infarct”.

Bietul om, după ce că era mort, a mai făcut şi infarct. Odihnească-se în pace! De două ori.

UN OM FERICIT

Discutam zilele trecute cu un cunoscut şi, dintr-una-ntr-alta, ajungând la politică şi constatând el că încă îmi mai pasă fie şi cât negru sub unghie şi mă mai uit, chiar dacă mai rar – de când apariţia pesedisto-pedeliştilor din postura de guvernanţi radioşi mă umple de prea mult dezgust – la dezbaterile televizate, îşi exprimă aşa, ca un fel de compătimire condescendentă faţă de mine, deplângând faptul că sunt atât de naiv şi, pe undeva, chiar idealist, încât îmi mai închipui că e vreo diferenţă între oamenii noştri politici, că există dacă nu unii buni şi alţii răi, măcar unii răi şi alţii şi mai răi, când de fapt el s-a convins chiar şi fără să trebuiască să-i urmărească, bazându-se pe un minim (cu bătaie spre zero) de informaţii, filtrate însă intens prin propria-i judecată cizelată la şcoli înalte – şi deci neluate aşa, de-a gata, pe nemestecate, cum pasămite aş face eu, dându-mi în plus şi cu părerea, aiurea-n tramvai, de pe margine, ca dovadă peremptorie că nici n-am altceva mai bun de făcut în viaţa asta – că sunt toţi o apă şi-un pământ, uniţi de aceeaşi viclenie “de-aia groasă şi unsuroasă” şi eventual departajaţi artificial, strict la nivel de imagine, în funcţie de profesionalismul consilierilor.

Sincer, îl invidiez, nu doar pentru că a ajuns la o concluzie limpede şi de neclintit fără a trebui nici măcar să-şi piardă vremea ascultându-i ce au de spus, ci şi, mai ales, deoarece, după cum mi-a mărturisit, a avut şansa ca la mai toate alegerile, inclusiv cele de anul trecut, la care, desigur, ca de obicei, a votat şi el(!), lucrurile să iasă exact aşa cum şi-a dorit!