NIŞTE GOGOMANI

Nu ştiu după ce mic manual pentru retardaţi începători în ale manipulării se ghidează politicienii din arcul guvernamental, dar, de câte ori e (sur)prins vreunul într-o companie… inadecvată, cum ar fi – să luăm la întâmplare un caz ipotetic foarte recent – într-un restaurant, la aceeaşi masă cu şefii SRI-ului local, al Finanţelor Publice şi al Poliţiei Economice, taman cu puţin timp înainte ca un adversar politic să fie arestat într-un mod dubios, apare fie respectivul, fie vreun coleg de partid la fel de gogoman, să-l întrebe, chipurile retoric, pe ziaristul care-l acuză ceva de genul: “Vreţi să spuneţi că dacă eu m-aş întâlni cu dumneavoastră să luăm masa împreună ar însemna că…?”.

Păi, bine măi, găgăuţă, bineînţeles că ar însemna că… Sau, în orice caz, ar fi foarte probabil că… Respectiv, în exemplul invocat de tine, găgăuţă, că tocmai acordai un interviu ziaristului sau pregăteaţi o emisiune, ceea ce nici nu e aşa grav. Sigur, s-ar fi putut şi doar să fiţi vechi amici şi să mâncaţi. Dar dacă – să luăm un alt exemplu, de data asta cu adevărat ipotetic – tu, găgăuţă, ai fi văzut luând masa cu Bin Laden, nu crezi că multă lume s-ar gândi că poate puneţi la cale un atentat terorist? Ba, mă tem pentru tine că da. Uite de-aia zic eu că ar fi o dovadă de înţelepciune (care, la drept vorbind, nu te caracterizează) din partea ta să te ţii departe de el, chiar dacă s-ar întâmpla să vă cunoaşteţi.

SCUMPIRI MARI, DAR DESE

Cică (abia) de astăzi se scumpesc alimentele. Întrebarea este: faţă de când? Fiindcă nu e ca şi cum, de pildă, ieri s-ar fi ieftinit şi astăzi doar revin la preţul de alaltăieri. Ştiu sigur, pentru că în weekend s-a nimerit să mă duc şi eu într-un hipermarket, după aproape o lună şi jumătate de pauză, şi ce-am văzut acolo…

Trebuie să spun că mă număr printre cei despre care, invariabil, cu ocazia fiecărui Crăciun şi Paşte, iritat de nebunia din magazine, Mircea Badea se întreabă, în cel puţin câte două-trei emisiuni înainte, una-două în timpul şi încă două-trei după, dacă mănâncă numai de două ori pe an, respectiv, desigur, de Crăciun şi Paşte. De fapt, lucrurile nu sunt chiar atât de misterioase şi le-ar putea pătrunde taina chiar şi cunoscutul realizator: bietul român de rând, cu salariu mai mic de câteva (zeci de) mii de euro, cât sunt prin televiziuni, vrea şi el ca, într-adevăr măcar de două ori pe an, să aibă o masă îmbelşugată, pe care să se găsească şi altceva în afară de mămăliga, cartofii sau fasolea de zi cu zi.

În cazul meu particular mai este vorba şi de o spaimă, soră cu fobia, poate uşor patologică, de a nu rămâne fără vreun produs necesar chiar în zilele cu pricina, când magazinele sunt fie închise cu desăvârşire, fie încă şi mai aglomerate decât cu două-trei săptămâni înainte, când încerc să închei aprovizionarea, una cu certitudine în exces pentru că se întâmplă, de pildă, să mai cumpăr o sticlă de ulei chiar dacă aia de-acasă e pe jumătate plină, şi se dovedeşte că-mi ajunge până mult după sărbători; la fel cu sarea, muştarul, ba şi cu detergentul de vase, ori cel de rufe.

Consecinţa firească şi plăcută e că timp de o lună după sărbători nu mai trebuie să mă deplasez până în marile magazine, aflate, nu ştiu cum naiba, aproape toate aproape aproape de mine, dar aproape niciunul cu adevărat aproape, în sensul că locuiesc la nici mai mult, da’ din nefericire nici mai puţin, decât fix vreun sfert de oră de mers cu maşina de două magazine Cora, trei, ba chiar patru, dacă-l punem şi pe-ăla de la Unirea, Carrefour-uri, un Real, două Metro-uri şi-un Selgros, şi doar de un Kaufland, care nu mă interesează, la zece minute de mers pe jos. (Asta e şi un fel de şaradă: ghici unde stau!)

Consecinţa nefirească şi neplăcută este că după luna asta şi mai bine de pauză constat cu stupoare, cum am făcut sâmbătă, că toate cele, nu doar alimentele, s-au scumpit semnificativ: o cutie cu nici nu contează ce – că de fapt nici nu-mi trebuia, fiindcă mai am din rezerva de luna trecută, dar mi-a sărit în ochi –, care era doişpe lei, s-a făcut şaişpe; un odorizant de şapte lei şi ceva e aproape zece; laptele, care era cinci lei şi-un pic, acum e cinci lei şi mult etc.

O altă chestie nefirească, deşi nu-i o consecinţă a pauzei mele de cumpărături, e că la fiecare început de lună, când citesc datele despre inflaţie, reiese, conform Băncii Naţionale, conduse de eternul şi “unanim apreciatul” de alţii guvernator Mugur Isărescu, că scumpirile astea sunt de numai 0,1%, 0,2%…

CUM ERA SĂ DEVIN BEŢIV (PARTEA A DOUA SAU MULT AŞTEPTATA CONTINUARE)

Prima parte poate fi (re)citită aici.


Cum-necum, izbutisem să însăilez câteva rânduri, de care eram însă, pe bună dreptate, foarte nemulţumit: nu numai că sunau ca naiba, fără ritm, cu cacofonii şi repetiţii supărătoare de care nu ştiam cum să scap, fiindcă ar fi trebuit să reformulez propoziţii întregi, cu adjective nepotrivite şi mici glumiţe răsuflate, cu anacoluturi de-adevăratelea, nu de-alea doar aparente, pentru care mă ceartă degeaba cititorii superficiali, ba chiar – aveam neplăcutul sentiment, fără să fiu în stare să le şi depistez – cu câteva dezacorduri gramaticale, dar recitindu-le nu mai înţelegeam nici eu ce voisem să spun (de ceilalţi oricum nu prea mă sinchisesc)! Era clar că trebuia să rescriu întregul articol.

Pentru că, de la ultimul festin cu mititei, la care pur şi simplu uitasem de ele, înlocuindu-le cu Pepsi, în frigider îmi rămăseseră două beri mici, înainte să mă apuc de treabă le-am dat pe gât, dublând astfel şi doza mea maximă obişnuită, care constă într-o sticlă de 0,33 litri, din care mai şi rămân două-trei degete, pe fund.

Efectul a fost absolut spectaculos! Ca prin farmec, încă înainte de a termina prima sticlă, articolul, de care încă nu mă atinsesem, ci doar îl tot reciteam să văd ce-i pot face, a început să capete înţeles. Pe la jumătatea celei de-a doua, nu numai că devenise limpede ca... apa de izvor, dar parcă şi frazele se legau armonios, anacoluturile dispăruseră cu desăvârşire, dezacordurile gramaticale rămăseseră şi ele doar amintirea unei halucinaţii, adjectivele erau cât se poate de sugestive şi chiar am râs de unul singur la glumiţele care cu numai un sfert de oră înainte mi se păruseră – ce prostie! – răsuflate. După încă cinci minute, în faţa mea stăteau două sticle goale de bere şi un articol genial, pe care ar fi fost un adevărat sacrilegiu să-l rescriu!

Prin urmare, l-am publicat în forma iniţială, în care a rămas până în ziua de astăzi pe undeva prin arhivă, deşi, evident că încă de pe-atunci, după câteva ore de somn, mi s-a părut la fel de prost ca-n prima clipă! L-am păstrat numai ca să-mi fie învăţătură de minte că, în cazul meu, metoda marilor artişti şi a fostului meu amic nu dă nici pe departe randamentul scontat.

LIKE NO TOMORROW

CUM ERA SĂ DEVIN BEŢIV (PRIMA PARTE)

…De unde se deduce, absolut corect, că nu-s! Bine, nu sunt nici tocmai un abstinent, deşi pot trece şi săptămâni întregi fără să beau măcar un pahar de vin sau o bere, însă în urmă cu câţiva ani pot spune că a existat un moment de cumpănă.

Începusem, de puţină vreme, să scriu cu regularitate la blog, şi nu-mi era deloc aşa uşor cum crezusem. Pe vremea aceea încă fumam şi, ca să vă faceţi o idee, din porţia zilnică de jumătate de pachet, cel puţin şase-şapte ţigări le dădeam gata până să termin articolul. (Ba, la drept vorbind, pe cele mai multe încă înainte să mă-ncumet să-l încep!)

Tot pe vremea aceea, în afara urâtului viciu de care m-am debarasat între timp, mai aveam şi un fel de amic, mai mult o cunoştinţă, cu oarece veleităţi de poet, şi care, de altfel, trebuie să spun că a avut aceeaşi soartă. El a fost acela care, într-o bună zi, când, în nici nu mai ţin minte ce împrejurări, m-a auzit pesemne plângându-mă, mi-a făcut sugestia – bazată cică şi pe propria experienţă, în afară de aceea a multor artişti faimoşi, dispăruţi prematur, dar măcar în plin elan creator, poate şi din acest motiv – ca, atunci când mă aflu în impas, să apelez la un păhărel-două de ce socot eu de cuviinţă, după gust. Aşa se face că, într-un moment de slăbiciune şi chiar mai acută ca de obicei criză de inspiraţie, m-am hotărât să-i urmez sfatul. Şi culmea e că a funcţionat perfect! (VA URMA)

TOT UN FEL DE REFORMĂ

Dincolo de faptul că, după calculele unora, din toată nebunia cu pensiile militare statul va trebui până la urmă să cheltuiască nicidecum mai puţin, ci mai mult; dincolo de faptul că recalcularea asta cu efecte asupra trecutului e un fel de a schimba regulile jocului nici măcar în timpul lui, ci după ce s-a încheiat de mult, ca şi cum, de pildă, Federaţia Română de Fotbal s-ar apuca acum să redistribuie titlurile de campioni naţionali de prin anii ‘60 şi ‘70, recalculând punctajele finale după regula, introdusă mult mai târziu, că la victorie se acordă trei puncte în loc de două (microbiştii sunt, desigur, favorizaţi în înţelegerea acestui exemplu); dacă – aşa cum în urmă cu vreo două seri am revăzut-o, cu aceeaşi neplăcere ca de obicei, şi pe Andreea Pora mai degrabă urlând decât spunând, o dată în plus – toate măsurile de austeritate impuse de Traian Băsescu în ultimii ani – care au, fireşte, şi o componentă de “reformare a statului”, indiferent ce naiba înţeleg portocaliii prin asta, şi care, în esenţă, înseamnă că (spre deosebire până şi de vremurile în care Stolojan îşi întorcea propriile buzunare pe dos ca să arate că nu are bani, însă de dat, celor care-i tot cereau) guvernul e îndreptăţit să bage mâna adânc în ale cetăţenilor ca să le ia, unora un sfert din salariu, altora cât se poate din pensie, şi tuturor taxe şi impozite mărite – sunt nu doar necesare, ci absolut indispensabile, pentru că “pur şi simplu, statul nu mai are bani”, asta înseamnă că, urmând exemplul venit de la cel mai înalt nivel, orice om din ţara asta, atunci când rămâne, din vina lui sau a altora, fără niciun sfanţ, restanţier la întreţinere, lumină, bancă etc., are nu doar dreptul, ci chiar obligaţia să se apuce să tâlhărească la drumul mare, “reformând” normele morale, de bun-simţ şi juridice?!

DOAR PENTRU CUNOSCĂTORI

Deoarece nu doar că presupun, dar am aproape convingerea că nu interesează pe mai mult de câteva mii de oameni în toată ţara şi pe (mai) niciunul dintre cititorii mei, care şi-aşa au avut prilejul să mai găsească pe-aici scrieri similare, n-am să vă/îi/- reţin aproape deloc atenţia cu cronica meciului, nici măcar prea grozav, de hochei din NHL, pe care l-am urmărit azi-noapte în direct, trezindu-mă, cu mare neplăcere, nu din cauza unei dureri de măsele, ci chiar precis în acest scop, dintre două echipe de top şi care-mi sunt cam la fel de indiferente, aşa încât le-am putut privi relaxat, din Conferinţa de Est, Washington Capitals şi New York Rangers, încheiat, în urma loviturilor de departajare, cu victoria oaspeţilor, după ce până cu mai puţin de şapte minute înainte de terminarea timpului regulamentar Caps conduceau cu 1-0, fiind egalaţi printr-un gol absolut involuntar marcat de Gaborik nu se ştie sigur cu ce – braţul, mănuşa sau coada crosei (în primele două situaţii trebuind să fie anulat!) – pe când se afla cu spatele la poartă în căutarea pucului care tocmai poposea în plasă, deznodământ care nu ştiu de ce, poate pentru că undeva în adâncul sufletului îmi sunt totuşi mai antipatici cei de la Rangers, până la urmă m-a întristat.

Şi pentru că, pe lângă cele de mai sus, mă aflu într-o stare de cumplită osteneală şi grandios sictir, iar până la festivitatea de nominalizare a candidaţilor la Premiile Oscar – care, pentru cei, poate oleacă mai mulţi, interesaţi, menţionez că va începe de la ora României 15.30 şi sper să poată fi urmărită în direct măcar aici – vreau să mă mai odihnesc, nici cu altceva. Că doar n-am înnebunit şi eu, ca toţi “analiştii”, şi nici nu m-am tâmpit cu desăvârşire, ca pedeliştii, să m-apuc să fac o radiografie profundă a semnificaţiilor evidente (pentru oricine altcineva în afară de cel direct vizat şi de pupincuriştii săi) ale unor huiduieli de Ziua Unirii şi să mă scandalizez că printre victimele colaterale ale foarte legitimelor manifestări de dispreţ popular s-au numărat şi-un primar, un popă şi ditamai imnul de stat!

IZOLATE, DA’ NENUMĂRATE!

Greu de crezut, dar, chiar şi după ce presa a prezentat deja poate sute, dacă nu mii, de exemple de militari care, în ciuda asigurărilor că nicio pensie sub 3000 de lei nu va scădea la recalculare, au primit uneori şi mai puţin de jumătate din banii de până acum, tot mai apare câte un pedelist de-ăsta sinistru, care nu vede copacii din cauza pădurii şi a cărui, vorba vine, inteligenţă nu îndrăznesc să o compar cu aceea a unui şoarece de câmp doar de teamă să nu fiu dat în judecată de vreo organizaţie de protecţie a animalelor pentru defăimare adusă bietului rozător, să susţină că nu e vorba decât despre “cazuri izolate”.

Păi, în ritmul ăsta, vor fi exact atâtea zeci de mii de “cazuri izolate” de militari cu veniturile diminuate câte zeci de mii de pensii… NU vor scădea în statisticile şi discursurile guvernanţilor. Chestie cât se poate de firească, după minţile răvăşite ale pedeliştilor!

"PREA MULTE LACRIMI"

PROSTIE SAU PREMEDITARE

Din când în când, dar tot mai des, jurnalişti, analişti, reprezentanţi ai opoziţiei sau simple victime ale actualului regim se întreabă, nici măcar retoric, dacă unele sau altele dintre măsurile aberante cu care suntem bombardaţi de doi ani şi mai bine încoace, ca de pildă, acum, recalcularea pensiilor militare, sau, anul trecut, iniţiativa aceea prin care cei care erau plătiţi pe drepturi de autor – în special ziariştii – au fost trimişi la cozi infernale să-şi plătească singuri impozitele, sunt luate doar din prostie sau, dimpotrivă, cu bună ştiinţă, pentru a fi pedepsite diverse categorii sociale care într-un fel sau altul le-au greşit guvernanţilor, dacă nu cumva toate, dar pe rând, după un plan bine pus la punct.

Sigur, întrebarea e în sine zadarnică, fiindcă răspunsul, oricare ar fi, nu serveşte la nimic, lucrurile rămânând neschimbate, însă mă gândeam că şi dacă s-ar ajunge la concluzia că nu e vorba de o diabolică premeditare tot n-ar exista circumstanţe atenuante, fiindcă e ca şi cum am avea de-a face cu un ucigaş care, după ce-i dă victimei cu toporul în cap, se scuză, fiind cu desăvârşire sincer, spunând că nu se aştepta ca o simplă lovitură de topor aplicată cu toată forţa asupra unei ţeste să provoace moartea! Adică, o fi ea “doar” prostie, dar e gigantică şi criminală.

LEUL VECHI ŞI LEUL NOU

Nu zic nu, se prea poate să funcţioneze perfect cu alţii, poate chiar cu cei mai mulţi, însă, în ceea ce mă priveşte, mărunta dar insistenta manipulare a televiziunilor de ştiri, care atunci când vor să sublinieze dimensiunile exagerate ale unei sume de bani, de obicei un preţ, un salariu de bugetar de lux rămas neatins după tăieri sau o investiţie aberantă, o exprimă în lei vechi, ca să pară încă şi mai umflată, are mai degrabă un efect contrar, pentru că în afară de cele cuprinse între zece şi douăzeci de milioane, pe care – nu mă întrebaţi de ce, că n-aş şti să vă răspund, e o altă ciudăţenie de-a mea – îmi este, încă, dacă nu neapărat mai uşor să le enunţ şi eu aşa, cel puţin la-ndemână să le transform aproape instantaneu în noua monedă, toate celelalte nu-mi spun la prima vedere mai nimic, tendinţa fiind, dimpotrivă, să le diminuez, pierzând pe drum vreun zero decisiv.

În urmă cu câteva zile, de pildă, la Realitatea, un analist economic, posesor pesemne de automobil cu motor diesel sau de abonament RATB, se dădea de ceasul morţii, repetând cam la trei vorbe de două ori ceva despre benzină şi despre… şaizeci de mii de lei, din când în când făcând şi cuvenita precizare: vechi. Mărturisesc că mi-a luat o vreme până să mă scandalizez şi eu (într-o oarecare măsură degeaba, fiindcă un asemenea preţ chiar n-am văzut încă pe nicăieri), pricepând că e vorba de 6 lei litrul şi nu doar de o scumpire de moment cu 6 sau poate 60 de bani. La fel aseară când, cu aptitudinile mele de fost elev cu înclinaţii mai curând umaniste, am transformat cele 500 de milioane de lei vechi, pe care, după cum reieşea dintr-un titlu de la Antena 3, Băsescu ar vrea să le aloce de la buget pentru fiecare candidat la alegeri, sau aşa ceva, în doar 5000 noi, care nu mi s-au părut un cap de ţară. Desigur, era vorba – după cum m-am dumirit, la drept vorbind, abia azi, din presa scrisă – de fapt despre 50.000, care mi se par un cap de ţară!

Bine măcar că – deşi tot din motive de manipulare – atunci când vine vorba de pensia de mizerie a vreunei “mămăiţe” se revine la moneda în uz, fiindcă 20.000 de lei (vechi) n-ar suna la fel de spectaculos ca 2 lei (noi).

APEL DISPERAT CĂTRE CONDUCEREA PD-L

Motto : “Îl respect, dar m-a scos din sărite.” (un lider de sindicat al militarilor în rezervă despre individul de mai jos.)


De o deja bună bucată de vreme, practic nu trece zi fără ca la vreunul din talk-show-urile celor două posturi de ştiri să nu apară un anume deputat Oajdea, astfel încât cei care întâmplător nu l-au văzut ieri, alaltăieri sau săptămâna trecută, dar ţin morţiş să-l cunoască, îl pot urmări cu siguranţă astăzi, mâine, poimâine…

Principala sa caracteristică este una cât se poate de bizară şi anume aceea că, deşi reprezintă partidul aflat la putere, are adesea poziţii critice la adresa instituţiilor statului, inclusiv, din când în când, a guvernuluiboc (chipurile era să voteze şi vreo două moţiuni de cenzură, dar i-a trecut), de câte ori apare un scandal, de genul creşterii preţului la benzină sau al recalculării pensiilor militare, el cerând demisii: de la ANAF, de la Consiliul Concurenţei, de la Casa de Pensii etc.

Iată de ce fac pe această cale un apel disperat către conducerea PD-L, să-i dea dracului o dată o funcţie pe undeva – că prea e limpede că-i arde buza! – ca să ne scutească astfel de prezenţa lui toată ziua la televizor, unde nu face altceva decât să provoace derută în rândul alegătorilor mai sărmani cu duhul, dar atât de numeroşi, care vor rămâne cu impresia profund greşită că printre pedelişti există şi oameni destoinici. Pe realizatorii TV, care-l invită întruna, deja i-a păcălit.

DOI PAPAGALI

Fără nicio urmă de îndoială, cel mai penibil cuplu de comentatori sportivi ai micilor ecrane este cel care se ocupă cu transmisiunile de schi alpin la Eurosport şi pe care trebuie să-l suport, pierzând jumătate din plăcerea spectacolului, ori de câte ori o probă este programată pe Eurosport 2, deoarece acolo, spre deosebire de canalul principal, nu am opţiunea de a-i asculta pe jurnaliştii de limbă engleză, printre care fantasticul Nick Fellows.

Vinerea trecută, de pildă, în timp ce pe pârtie evolua, în coborârea din cadrul supercombinatei, Ivica Kostelić, unul dintre cei doi papagali, încercând să facă ceva trimiteri biografice, a început să râdă, pomenind despre o declaraţie “drăguţă” a surorii sportivului croat, Janica. Imediat papagalul numărul doi i-a ţinut isonul, semn că o văzuse şi el şi i se păruse la fel de amuzantă. După câteva clipe în care s-au distrat copios, au trecut la următorul concurent, care deja se lansase pe pârtie, bineînţeles fără să ne împărtăşească şi nouă, amărâţilor de telespectatori aflaţi întâmplător pe recepţie, conţinutul declaraţiei. De vreme ce o ştiau amândoi, ce rost ar mai fi avut să o reproducă pe post, nu?

DEPRESIA DE TOAMNĂ-IARNĂ

E VIU, NEVĂTĂMAT ŞI NESCHIMBAT; NICI MĂCAR DIN FUNCŢIE!

O veste bună pentru admiratorii lui Marcel Hoară: pedelistul a revenit aseară în forţă la televiziunile mogulilor, mai exact la Antena 3. Pentru cei care însă nu-l apreciază, vestea cea mai proastă nici măcar nu este aceasta, ci faptul că, judecând după titulatura cu care este prezentat şi acum, de secretar de stat prin nu ştiu ce minister, reiese că în tot acest răstimp de absenţă, în care credeam că după chelfăneala încasată a dispărut nu doar de pe micile ecrane, ci şi de pe faţa pământului, individul a continuat să-şi folosească nestingherit creierul lui mic, mic, mic şi stafidit nu atât în slujba ţării, cât mai degrabă în detrimentul ei. Fiindcă doar nu-şi imaginează cineva că el doar face pe prostul când apare în public, iar la locul de muncă e vreo eminenţă cenuşie debordând de competenţă!

APROPO DE PREŢUL BENZINEI

Costică Canacheu.

Dacă simpla citire a numelui de mai sus nu a fost suficientă pentru a vă stârni hohote de râs, ar trebui să-i vedeţi faţa omului (deputat PD-L). Iar dacă nici asta nu ajunge, ascultaţi-l preţ de măcar un minut-două, la întâmplare, vorbind despre indiferent ce! De pildă, acum vreo două seri explica pe un ton pedant şi cu reverberaţii de adâncă responsabilitate cum guvernuboc nu poate să facă nimic pentru a stopa creşterea preţului la benzină deoarece… “nu are pârghii legale şi nu îşi poate aroga puteri discreţionare”. Guvernuboc! Adică ăla care... şi care… şi care… Ce-am mai râs!

Şi pentru că tot veni vorba de nebunia asta cu benzina, părerea mea este că singurele proteste cu adevărat eficiente, în lipsa unor măsuri oficiale pe care n-are niciun rost să le aşteptăm, ar fi nu să plătim cu mărunţiş sau să boicotăm câte o companie îmbogăţindu-le pe celelalte, după care s-o luăm de la capăt, ci să circulăm, cel puţin pentru o vreme, doar cu metroul sau cu tramvaiul, să mai renunţăm la weekendurile în care ne înghesuim pe drumurile spre munte, iar la vară să mai mergem şi pe jos, măcar până la chioşcul din colţul străzii, lăsând maşina în faţa blocului, ori să ne luăm biciclete, care costă numai cât un plin-două şi ne ajută să mai şi scăpăm de burţile devenite simboluri naţionale. Se bagă careva?

VISÂND CU OCHII DESCHIŞI

Aseară, în urma unei erori de pilotare a telecomenzii, am nimerit pe TVR 1, unde tocmai începea un fel de emisiune, sau de extensie a telejurnalului, că niciodată n-am înţeles prea bine, intitulată “Tema zilei”, în care duduia aceea rotofeie care-l intervievează pe Traian Băsescu atunci când madam Culcer e ocupată cu ale casei anunţa cu o grimasă de scârbă că se va discuta despre constituirea alianţei dintre PNL şi PC.

Într-o fracţiune de clipă, cât încă mai vorbea dânsa, am previzualizat cu ochii minţii cum la ditamai postul public va fi invitat, pentru a da toate lămuririle necesare, nimeni altul decât principalul artizan al spectaculoasei mişcări politice, preşedintele liberal Crin Antonescu, care se va simţi obligat să înceapă prin a mulţumi pentru onoarea ce i se face şi a-şi pune un pumn de cenuşă în cap deoarece s-a plâns în nenumărate ocazii că de la instalarea noii conduceri băsiste a televiziunii liderii opoziţiei au fost ignoraţi cu îndârjire. Când colo, trezit brusc din reveria mea, rod al unei imaginaţii îngrijorător de bogate în unele privinţe, pe cine văd cu ochii adevăraţi? Pe Andreea Pora şi pe un al pupincurist, cu chelie şi ochelari. Sigur că secunda următoare m-a prins pe alt canal.

O ÎNTÂMPLARE MAI DEGRABĂ NEFERICITĂ

Dintre întâmplările – că evenimente e mult spus – politice ale începutului de an, singura care m-a interesat într-o oarecare măsură, şi-aşa mică, este constituirea Alianţei de Centru-Dreapta, care tocmai e pe cale să se oficializeze astăzi, între PNL şi PC.

Din capul locului trebuie să spun că, indiferent de context şi de justificări, în calitatea mea de simpatizant liberal n-am agreat niciodată astfel de construcţii, nici măcar în vremea Convenţiei Democratice. Asta de acum mi se pare, dacă e să fac o ierarhie, cea mai nefericită după aceea cu PD, din 2003-2004, şi doar o idee mai puţin jalnică decât ar fi cea care se prefigurează, cu PSD!

Ca eventual alegător voi adopta probabil atitudinea din 2004, de la locale, când, după ce am pus ştampila, neavând cum să fac vreo selecţie, pe listele Alianţei D.A. pentru consilieri, am refuzat să votez candidatul pentru primăria generală fiindcă era din partea PD (Traian Băsescu, pe care însă, spre ruşinea mea, atenuată numai de existenţa unui Adrian Năstase în plină vigoare, l-am votat câteva luni mai târziu la prezidenţiale!), iar pentru primăria de sector am votat numai după o documentare minuţioasă şi neaşteptat de anevoioasă în urma căreia m-am convins că, din întâmplare, candidatul Alianţei provenea din PNL. Cu alte cuvinte, acum, că tot ne-am pricopsit cu sistemul chipurile uninominal, dacă în colegiul meu s-ar nimeri un liberal, probabil că l-aş vota, dacă s-ar nimeri un conservator, sigur aş sta acasă.

UN AN NOU FERICIT!

CRĂCIUN FERICIT!

SCEPTICUL ŞI OPTIMISTUL

Pentru că tot a făcut la un moment dat şi o paralelă, pe care o împărtăşesc, între ce (nu) se întâmplă acum şi ce era înainte de 1989, optimismul manifestat aseară de Crin Antonescu, atunci când şi-a exprimat aproape convingerea că vom scăpa de guvernuboc încă de prin primele luni ale anului care stă să înceapă, mi-a amintit cum şi căderea lui Ceauşescu era aşteptată din clipă în clipă, cu mulţi ani înainte să se întâmple cu adevărat, de către cei care, de pildă, citeau pe chipul lui tot felul de semne de şubrezire a sănătăţii. Personal nu-mi făceam iluzii nici pe-atunci, cum nu-mi fac nici acum.

Vestea ca să zic aşa bună este însă că, în scepticismul meu desăvârşit – cel puţin când vine vorba de astfel de chestiuni –, eu n-am fost sigur că am scăpat definitiv de Ceauşescu nici măcar după ce am văzut de nenumărate ori imaginile cu execuţia lui, aşa încât, până la urmă, se poate ca eu să fiu acela care se înşală; o sper din tot sufletul. S-avem un An Nou fericit!

O CONSECVENŢĂ MAI GREŢOASĂ

Coincidenţa sau poate un ciudat blestem face ca în ultimele două emisiuni la care am văzut-o, oricât de puţin, pe Andreea Pora, să o fi surprins tocmai când se adresa unor reprezentanţi ai opoziţiei sau ai presei cu următoarele cuvinte: “discursul dumneavoastră este cunoscut: Băsescu e un ticălos, Boc e un criminal…”.

Păi, dacă-i pe-aşa, nici duduia amintită nu poate fi acuzată de lipsă de consecvenţă, numai că poziţia ei nu este exprimată atât prin discursuri articulate, cât mai degrabă prin onomatopee: “mu-mu-mu, lip-lip-lip, ţoc-ţoc-ţoc…”.

21

Cu prilejul împlinirii a exact şapte luni şi cincisprezece zile de când Traian Băsescu a anunţat criminalele măsuri de austeritate, printre care tăierea cu 25% a salariilor şi cu 15% a pensiilor (aceasta din urmă fiind ulterior înlocuită cu cea la fel de aberantă a majorării TVA), a cinci luni şi trei săptămâni de la intrarea lor în vigoare şi – coincidenţă – a douăzeci şi unu de ani de la declanşarea să-i spunem Revoluţiei şi în Bucureşti, mă gândeam că singurul merit al guvernării Băsescu-Boc este că poate servi drept pildă vie şi explicaţie cu valoare istorică tuturor celor care încă se mai întreabă cum a fost posibil ca românii să-l rabde fără crâcnire timp de un sfert de veac pe Ceauşescu, câtă vreme, după toate cele petrecute în ultimii doi ani, în mândra noastră ţară este linişte şi pace, iar eroii principali sau simplii figuranţi ai actualei cârmuiri se plimbă în siguranţă nu doar prin studiourile de televiziune, ci şi între ele, pe străzi, fără să-şi ia în freze măcar flegmele cu care odinioară a fost răsplătit pentru întreaga sa activitate un poet recent trecut la cele veşnice, dacă nu şi alte lucruri mai contondente.

SE PUTEA ŞI MAI RĂU. DAR ŞI UN PIC MAI BINE.

Fiind eu deja născut spre sfârşitul epocii marilor succese ale naţionalei masculine, chiar dacă încă prea mic pentru ca din meciurile decisive de atunci să-mi amintesc mai mult decât nişte trăiri intense şi care probabil că m-au marcat definitv, am rămas cu o sensibilitate ieşită din comun când vine vorba de handbal la nivel de echipe reprezentative.

Aşa se face că, după ce m-am aflat în pragul infarctului chiar şi văzând numai înregistrat finalul partidei cu Muntenegru, pe care nu avusesem tăria de a-l urmări în direct, dar aflasem rezultatul, şi după ce am repetat manevra retragerii strategice din faţa micului ecran în ultimele cinci minute ale semifinalei cu Suedia, când scorul era încă egal, sperând, zadarnic după cum s-a dovedit până la urmă, într-un deznodământ similar, la finala mică nici nu m-am mai uitat, decât foarte pe sărite, împăcat cu gândul că vom rămâne pe un şi aşa nesperat loc patru, câtă vreme, sincer vorbind, portarul Talida Tolnai a obţinut, dacă nu de una singură, ajutată numai de Cristina Neagu, victoria cu Muntenegru (cu o evoluţie a ei doar un pic sub calificativul “excepţional”, am socotit că pierdeam la vreo cinci-şase goluri diferenţă!), a limitat proporţiile înfrângerii cu Suedia, şi ne-a asigurat medaliile de bronz în partida de ieri cu Danemarca!

Desigur însă că pentru locul trei în Europa (nivel pe care, vorba unui comentator, nu-l avem în prea multe domenii) merită felicitată întreaga echipă, cu convingerea că, atunci când vor juca şi celelalte fete la valoarea lor adevărată, vom scăpa de blestemul de a fi în handbalul feminin un fel de Spania de până acum doi ani la fotbal (după care a devenit, în sfârşit, campioană europeană şi apoi mondială), adică de a ne număra de fiecare dată printre principalele favorite la startul competiţiilor şi printre cele mai mari decepţii la finalul lor.

CEL MAI IUBIT DUŞMAN AL MEU

OBOSIŢI, DAR NEFERICIŢI, DUPĂ O ÎNFRÂNGERE MERITATĂ

Înfrângerea de aseară a Stelei, survenită în minutul 93 al meciului cu Napoli, coroborată cu egalarea de prin minutul 96 (!) în meciul tur şi cu multe alte asemenea întâmplări sportive, şi nu numai, ne-ar putea întări ideea, fatalistă, dar comodă, că aşa suntem noi românii: popor fără noroc.

O fi şi ceva adevăr în chestia asta, însă când vine vorba strict de sportivi, ce n-am putut eu înţelege niciodată este scuza că “adversarii au fost mai proaspeţi”, care intervine atunci când, de bine de rău, ai noştri se vede că s-au străduit, aşa că nu mai ţine aia încă şi mai idioată, cu “adversarii şi-au dorit mai mult victoria”. Adică, bun, talentul îl au sau, cum e în general cazul, nu, dar ce dracu îi împiedică să muncească pe brânci ca să ajungă măcar în privinţa condiţiei fizice la nivelul celorlalţi?! Că doar steliştii, care aseară păreau la capătul puterilor încă dinaintea încheierii primei reprize, n-or să spună acum că vin după un sezon solicitant, cu meciuri tensionate împotriva unor echipe de mare anvergură, precum Victoria Brăneşti, Unirea Urziceni sau Pandurii Târgu Jiu, în timp ce Napoli a avut parte numai de galopuri de sănătate cu nişte amărâte de Inter, Juventus, Milan sau Roma!

LA DRACU-N PRAZNIC

Singurul lucru care mi se pare demn de reţinut şi, pe undeva, chiar amuzant, din toată agitaţia politică de ieri, cu angajări ale răspunderii guvernului pe ce-au vrut muşchiuleţii lui Boc, cu legi socotite drept adoptate pe motiv că “de-aia!”, cu votul dat tâlhăreşte de parlamentari, la adăpostul nopţii, în apărarea colegei de tagmă Ridzi şi cu o conferinţă nu atât de presă, cât mai curând degeaba a lui Băsescu, este giganticul scuipat în obraz, ca să nu spun şut în cur, încasat de tot mai micul Titulescu, Victor Ponta, care, după ce cu o zi înainte s-a dus la Dracu-n praznic, la Cotroceni, ca să-i spună, chipurile, verde în faţă tot ce i-a spus mai cu fereală pe la televizor, inclusiv cum vede el rezolvarea marilor probleme ale ţării, a obţinut absolut tot ce şi-a propus… PD-L. Restul e gargară.

38% OLIGOFRENI

Pe pagina de internet a ziarului Gândul, la un sondaj cu întrebarea “Credeţi că, de la 1 ianuarie 2011, (peste nici trei săptămâni! – nota mea) salariile vor reveni la nivelul de dinaintea tăierii cu 25%?”, peste 38% din circa 50.000 de participanţi, deci vreo 19.000, au răspuns: DA!

Mai simplu spus, dintr-un eşantion de 50.000 de oameni relativ informaţi, cititori ai unui ziar de calitate cu o poziţie critică la adresa actualului regim politic portocaliu, 19.000 sunt pur şi simplu oligofreni! Şi ne mai mirăm că, în ciuda sondajelor de opinie suspect de optimiste, la cel mai recent test electoral, cel de prin Hunedoara parcă, PD-L nu doar că a ieşit onorabil, dar era să şi câştige! Iar opoziţia continuă să dea vina pe fel de fel de “manevre necinstite”, care oricum e de aşteptat ca pe viitor să fie doar perfecţionate, nicidecum abandonate de pedelişti.

UN MOMENT NOSTALGIC

Sâmbătă dimineaţă, într-un moment de rătăcire, cu telecomanda, prin grila de programe, am dat peste 10TV, unde tocmai se difuza, în reluare, emisiunea “Naşul”, prilejuită, din câte am înţeles ulterior, de lansarea postului.

Nu că m-ar fi interesat ceea ce se discuta, dar în primele clipe m-am speriat, crezând că are ceva televizorul meu, pentru că nu se auzea nimic. După câteva verificări sumare, constând în comutarea pe alte canale, unde totul era în regulă, am revenit şi, profitând de pauza publicitară survenită între timp, am dat sonorul la maximum, reuşind într-adevăr să disting exact atât cât să mă simt deodată purtat, cu nici nu vreau să socotesc câţi ani în urmă, în cinematografele copilăriei mele, Flamura, Progresul (da, dragi cititori mai tineri, mallul de la Şura Mare n-a fost acolo dintotdeauna!), iar mai târziu Cultural, în timpul aşa-ziselor “completări” cu filmuleţe, vechi şi-atunci, produse de studiourile “Sahia Film”. Mulţumesc noului post pentru acest moment încărcat de nostalgie!

ANY MEANS NECESSARY

NE-A PUS DRACU MÂNA-N CAP!

Din noianul de baliverne pe care Traian Băsescu a simţit nevoia să le îndruge ieri, la o oră de maximă audienţă mică, pe postul public de televiziune, în faţa a două holograme care i-au ţinut locul cu tot atâta succes Rodicăi Culcer, un lucru mi s-a părut de-a dreptul înspăimântător: intervenţia din finalul emisiunii, când a ţinut să-şi (re)afirme optimismul în legătură cu “evoluţiile viitoare ale României”, intervenţie care mi-a amintit de aceea de acum un an, din campania electorală, când numai că nu se tăvălea prin studio implorând să i se mai acorde câteva minute pentru că are de comunicat un mesaj important pentru ţară, şi anume că producţia industrială pe ultimele luni se ridicase până la genunchiul broaştei, semn incontestabil al ieşirii din criză, după care au urmat tăierile de salarii şi toate celelalte măsuri de crâncenă austeritate care, de altfel, continuă.

De doi ani încoace, cu cât se arată Băsescu mai optimist, cu atât ne merge mai rău. Iar aseară l-am văzut în culmea optimismului!

CIVISMUL CELORLALŢI

Din când în când, tot la vreo două luni aşa, de câte ori prima pagină a ziarelor e ţinută de câte un scandal de-ăla de-adevăratelea, cu bătăi şi împuşcături în plină stradă, nu din cele politice, de zi cu zi, Mircea Badea îşi dedică măcar o jumătate de emisiune explicând ce prostie fac trecătorii nevinovaţi, dar debordând de civism, care încearcă să intervină, fiindcă riscă să iasă mai şifonaţi decât combatanţii înşişi.

Acum, pe mine m-a convins din prima şi chiar n-avea rost să insiste, că mi-s din fire pacifist şi n-am nici cine ştie ce constituţie robustă, iar în astfel de situaţii mă număr printre primii ajunşi... pe trotuarul de vizavi, dar, sincer să fiu, dacă m-aş pomeni vreodată agresat din senin de vreun psihopat, tare m-aş bucura să se nimerească prin preajmă şi vreo doi-trei cetăţeni care să se fi uitat pe Realitatea în timpul jumătăţilor alea de emisiune ale lui Badea şi care să-mi dea o mână de ajutor.

DESPRE “NECESITĂŢI”

De departe nu doar cel mai cretin argument, că asta e o formă de relativizare care nu exclude posibilitatea ca restul să fie grozave, iar acesta doar un pic mai slab, ci chiar absolut cretin, şi tocmai de aceea şi cel mai folosit de pedelişti în a justifica – cel puţin până ieri seară, când am impresia că problema s-a tranşat într-un fel, fără să-mi fie prea limpede şi care – necesitatea plafonării indemnizaţiilor pentru mame la o valoare universală mică şi fără vreo legătură cu venitul anterior este acela că, indiferent de familiile din care provin, şi cât au muncit părinţii tocmai ca să le asigure un trai mai bun, toţi copiii au fix aceleaşi necesităţi!

Adică, l-aş înţelege pe acela că, după ce a fost prăduit de lăcustele portocalii, bugetul pur şi simplu nu mai are destui bani şi pentru a sprijini natalitatea, l-aş înghiţi, cu noduri, până şi pe ăla de factură socialist-comunistă că nu e “echitabil” ca unii copii să primească mai mult, iar alţii mai puţin, dar să invoci, nu ca în comunism, ci mai curând ca în comuna primitivă, “necesităţile”, care, chipurile, ar fi aceleaşi pentru toţi oamenii, de vreme ce nu-s unii şoareci şi alţii elefanţi, şi, una peste alta, se hrănesc cu cantităţi similare şi cam din aceleaşi produse, dacă nu-i pui la socoteală pe ăia de la balamuc, care ar mai putea ronţăi şi vreun picior de scaun sau un abajur de veioză, mi se pare prea de tot! Sau măcar dacă mi-ar explica un îmbuibat de-ăsta de la putere de ce necesităţile lui de parlamentar cu câteva mii de lei salariu, pe lângă ce fură, ar fi mai mari decât cele ale unui bătrân pensionar bolnav, care dă numai pe medicamente venitul său de câteva sute, în curând impozitate şi alea.

CĂCĂCIOŞII

Ştiu că poate să pară puţin straniu, şi să las impresia, nu pe deplin corectă, dar nici cu totul şi cu totul greşită, că, în special în unele momente din weekend, n-aş avea altceva mai bun de făcut, dar de câte ori îi văd pe cetăţenii aceia, efectiv constipaţi, din clipul publicitar pentru “Tranzactiv”, nu pot să nu mă întreb cam cât de bine trebuie să fie plătiţi nişte oameni ca să accepte să apară în rolurile unor… nici nu pot să le spun căcăcioşi, că ar vrea ei, dar nu le iese, şi – mai ales în cazul în care nu sunt actori, ci nişte suferinzi autentici, selectaţi în urma unui foarte riguros concurs de figuri expresive – dacă măcar o parte din onorariu constă în pilule izbăvitoare din respectivul produs, care, de fapt, am auzit, din surse credibile, că nici n-ar fi prea eficient.

TIRANIE

CREDIBIL, DAR ADEVĂRAT: 1 DECEMBRIE CA PE VREMURI

Într-o zi de 1 Decembrie absolut obişnuită, în care coincidenţa face că Traian Băsescu s-a nimerit într-una din rarele lui vizite peste hotare şi – spre deosebire de antrenorii de fotbal ai echipelor aflate în avantaj spre sfârşitul unui meci important, care îşi scot vedetele din teren pentru a le oferi şansa de a fi aplaudate la scenă deschisă – şi-a trimis căcăreaza (că nici muţunache nu mai merită să-i spun) de premier ca să fie, dimpotrivă, huiduită cu frenezie, după ce în prealabil s-a erijat în cel mai ridicol personaj din istorie căruia i s-a dat onorul, uzurpând, desigur, locul eternului păţit Mircea Geoană şi pişându-se o dată în plus, dimpreună cu şeful său, care la ora aceea tocmai trăgea un pui de somn în plină reuniune internaţională, pe legile şi Constituţia ţării, aşa cum, în replică, se pişă, măcar de la o vreme, şi poporul pe ei, eu am stat liniştit în casă.

Liniştit e un fel de-a spune, pentru că, oricât de credibil ar putea părea, vă jur că mi s-au şi întâmplat, cu adevărat, următoarele: Mai întâi, încă de la primele ore ale dimineţii, am constatat că, după ce caloriferele au duduit în toate acele frumoase zile de noiembrie cu 25 de grade în termometre, acum erau la fel de reci ca apa caldă de la chiuvete, care la rândul ei nu se deosebea decât prin poziţia robinetelor care o acţionează, nicidecum prin temperatură, de cea rece. Şi din acest motiv, m-am băgat în pat sub plapumă, ca să mă uit la televizor, numai că după-amiază mi-a murit cablul, furnizat – în pauzele în care, după cum se vede… nu e – de UPC. Acum, ca să fiu sincer, această problemă, alteori extrem de supărătoare, nu m-a deranjat decât până spre seară, când n-a mai contat nici cât negru sub unghie, deoarece mi s-a luat curentul cu totul. Şi dus a fost câteva ore bune!

Pentru cei deja îngrijoraţi, mă grăbesc să adaug că în rest sunt bine, sănătos, însă dacă pentru toate aceste servicii, de care n-am beneficiat, aş fi plătit de vreo zece ori mai puţin, zău că m-aş fi simţit exact ca pe vremea lui Ceauşescu!

FOLCLOR DE 1 DECEMBRIE

MINICIUNI SIMPLE ŞI ADEVĂRURI COMPLICATE

Pentru cei care au deschis nu micile ecrane, ci paginile acestui blog ceva mai târziu, mărturisesc, iar pentru cititorii mai vechi o fac o dată în plus, că mă număr printre aceia care au, de multă vreme, şi cel puţin până acum, fără să-mi iau însă vreun angajament ferm fie şi pentru literalmente ziua de mâine, fiindcă mai ales când vine vorba de politicieni nu ştii niciodată ce se poate întâmpla, suficientă încredere în Crin Antonescu pentru a nu-l suspecta, la fiecare mişcare ce multora li se pare ciudată, că e dispus la mârşave înţelegeri secrete cu Traian Băsescu şi PD-L.

Mă întreb doar dacă, atunci când în forurile conducătoare ale PNL se iau decizii precum acelea de ieri, ca parlamentarii liberali să-şi retragă semnăturile de pe moţiunea de cenzură prilejuită de neconstituţionala angajare a răspunderii guvernuluiboc pe Legea pensiilor, şi, în plus, să renunţe la boicotarea şedinţelor Camerei Deputaţilor prezidate de aritmeticiana de jalnic renume mondial Roberta Anastase (decizii a căror argumentare, personal, o pot înţelege) se conştientizează impactul negativ pe care îl vor avea. Cu alte cuvinte, dacă riscurile sunt asumate în deplină cunoştinţă de cauză sau mai-marilor liberali nici prin cap nu le trece că foarte multă lume, inclusiv din rândul simpatizanţilor mai… de conjunctură, poate interpreta greşit astfel de gesturi, care, la drept vorbind, nu sunt deloc uşor de explicat, necesitând lungi şi alambicate expozeuri. Iar asta în timp ce adversarii şi rivalii politici sunt mult mai capabili să mintă simplu şi direct!

TAINA

Dacă cei mai nesimţiţi dintre pedeliştii care apar zilnic la televizor nu au nicio jenă ca la o remarcă sau chiar la o întrebare cât se poate de concretă din partea unui interlocutor să răspundă bătând minute în şir câmpii despre cu totul şi cu totul altceva, cei o idee mai rezonabili încearcă, de bine de rău, să se menţină în sfera subiectului, însă după o logică ale cărei taine mărturisesc că încă n-am reuşit să le pătrund.

Vineri seara, de pildă, la observaţia unui lider liberal că politica noastră externă – în măsura în care se poate vorbi despre aşa ceva în regimul Băsescu – este varză, domnul Radu F. Alexandru a simţit nevoia să amintească, probabil drept contraargument irefutabil după mintea lui, cum înainte de 1989 românii erau minţiţi că Ceauşescu ar fi fost un adevărat geniu al relaţiilor diplomatice internaţionale. OK. Nu mi-e însă deloc limpede ce trebuia noi, telespectatorii, să (sub)înţelegem de aici? Că, de vreme ce atunci ni se spunea că avem o politică externă grozavă, dar în realitate era catastrofală, acum, când ni se spune că avem una catastrofală, înseamnă că e grozavă?! Sau că, oarecum dimpotrivă, într-adevăr politica noastră externă era şi atunci şi este şi acum catastrofală, dar acum, spre deosebire de atunci, măcar nu mai suntem minţiţi?

MALU' VALU'

BOII, CARUL, OUL ŞI GĂINA

“Băncile să dea credite pentru producţie, nu pentru consum!”, zbiera un cunoscut analist economic, profesor şi fost ministru, aseară, pe un post de televiziune, fix în cele câteva secunde cât am zăbovit eu acolo în timp ce butonam în căutarea altuia, astfel că n-am urmărit continuarea.

Mă gândeam însă, ce s-ar întâmpla dacă firmele producătoare de orice din România – atâtea câte (încă mai) există – s-ar apuca să ia banii pe care băncile, în urma îndemnului de mai sus, le-ar oferi nu chiar cu generozitate, ci mai degrabă tot cu dobânzi nesimţite, şi ar fabrica diverse bunuri, corespunzătoare profilului lor de activitate, după care ar constata că n-are cine să le cumpere, fiindcă, (şi) în urma aceluiaşi îndemn de mai sus, oamenii n-ar mai avea acces la mult hulitele credite de consum, iar din salariile lor tot mai mizerabile – indiferent că sunt bugetari sau lucrează în sectorul privat – abia dacă-şi pot asigura strictul necesar? Nu cumva s-ar duce dracului pe copca falimentului, cu tot cu banii băncilor?!

SCURT DIALOG DESPRE STAREA NAŢIUNII

– Anul ăsta, Târgul de Carte “Gaudeamus” a avut un real succes.
– Aşa, şi?
– Circa 103.000 de vizitatori, aproape de recordul absolut, stabilit anul trecut; se călcau pur şi simplu în picioare!
– Aşa, şi?
– În general oameni între 19 şi 49 de ani, inteligenţi, cultivaţi, selectivi… Adevărate elite…
– Aşa, şi?
– Peste 380 de expozanţi, 540 de evenimente organizate în diverse locaţii, mii de titluri, aparţinând unor autori consacraţi ai literaturii clasice şi contemporane, româneşti şi universale, printre care, desigur, şi proaspătul laureat al Premiului Nobel, Mario Vargas Llosa, Philip Roth – eternul perdant al aceluiaşi premiu, pe care însă l-ar merita cu prisosinţă... Asta ca să nu mai spun de…
– Aşa, şi?
– Şi cea mai vândută carte a fost “Crimele Revoluţiei” de Grigore Cartianu!
– Aha! Nu ne mai facem bine!

PENSIONARI POST-MORTEM

Tocmai citeam că iar s-a schimbat Legea pensiilor! Cum mai spuneam cândva, nu e că mi-aş face griji că până mi-o veni mie rândul n-o să se mai schimbe de încă douăzeci de ori (foarte probabil în şi mai rău!), dar tot mă apucă dracii de câte ori îl văd pe câte un pedelist de-ăsta cu creierul cât gămălia acului, care încearcă să ne liniştească, explicându-ne că împingerea vârstei de pensionare până aproape dincolo de cea a speranţei de viaţă se face treptat, până, hăt, prin 2030, când cică şi condiţiile de trai din România vor fi asemănătoare cu cele din ţările normale (care, n-am înţeles de ce, vor stagna în tot timpul ăsta), iar oamenii vor fi mai longevivi.

Treaba e că, dintr-o nefericită potriveală, se pare că eu m-aş număra printre primii “beneficiari” ai vârstei de pensionare de 65 de ani, şi asta după ce nu doar că înainte de 1989 am apucat să înghit cantităţi impresionante de tacâmuri de pui şi din vestitul salam cu soia (care, e drept, nu ştiu dacă în ultima vreme nu cumva a fost trecut de către nutriţionişti pe lista alimentelor recomandate!) şi să respir aer tare de Cernobîl, dar am “înghiţit” şi toate aberaţiile vieţii cotidiene de după, şi mai ales din ultimii doi ani, care simt eu, aşa, lăuntric, mi-au şubrezit sănătatea, dacă nu neapărat decisiv, oricum într-o măsură suficient de mare cât să nu mi-o repare următorii douăzeci de ani, oricât de prosperi ar deveni ei, fie şi brusc, dintr-o dată, pe neaşteptate şi peste noapte. Aşa încât, chiar nu văd cum aş profita, individual sau împreună cu toată generaţia mea, de schimbările spectaculoase la nivelul speranţei de viaţă pe care le anticipează idioţii ăştia, ca să fiu împăcat cu gândul că va trebui să muncesc până la adânci bătrâneţi pentru pensia de rahat pe care mi-o asigură statul nostru drag.

PE MERIT

Nu ştiu exact care au fost criteriile ce au stat la baza alegerii Elenei Udrea în fruntea organizaţiei PD-L Bucureşti. Presupun însă că nu bunul simţ şi integritatea morală, pentru că îmi imaginez că s-ar fi găsit până şi printre pedelişti măcar vreo doi-trei mai săraci, dar mai cinstiţi.

În schimb, văzând, nu doar ieri, pentru că abia dacă mi-am aruncat o privire, cât să prind un montaj cu laudele greţoase pe care le aduceau figurile marcante ale partidului la adresa candidatei unice, ci de-a lungul timpului, prestaţia colegilor săi, trebuie să admit că măcar dintr-un punct de vedere a repurtat o victorie pe merit: din toată adunătura aia sinistră este de departe persoana cu cel mai ridicat coeficient de inteligenţă, unul cât de cât apropiat de nivelul mediu.

DUPĂ CE NE-A AIA LA CAP…

… că România nu are nimic altceva de făcut pentru a ieşi din criză decât să aştepte să iasă celelalte ţări din UE, de care depindem organic, exportul fiind singura noastră şansă; după ce s-a lăudat că exporturile şi-au revenit complet, ajungând la un volum mai mare decât cel din anul de boom economic 2008, fără să ne mai explice şi cum se face atunci că noi suntem tot în criză, deşi toţi ceilalţi au ieşit, Traian Băsescu vine acum să ne povestească ce norocoşi suntem că am făcut ceea ce numai după mintea lui şi a lui Boc înseamnă restructurare şi reformă, pentru că astfel vom scăpa, chipurile, de faza a doua a crizei, cea “a datoriilor suverane”, mult mai cumplită, în care preşedintele-ghicitor prevede că vor cădea cât de curând mai toate celelalte ţări europene, adică alea care ne scoteau pe noi din rahat, dar iată că nu ne pot şi trage înapoi în el, presupunând că vom ieşi vreodată.

Mă întreb când va trece Băsescu, în paranoia lui galopantă, la nivelul următor, acela în care ne va spune că România a rămas unica speranţă de redresare economică a întregii Uniuni Europene, pe imunitatea noastră în faţa următoarelor faze, din ce în ce mai grave, ale crizei, dobândită în urma măsurilor geniale luate de guvernuboc, mizând Germania, Franţa, Anglia...

(BANCUL CU) BĂSESCU ÎN IAD

Astăzi, în mod surprinzător, vă voi spune un banc. S-ar putea să fie mai vechi, dar eu abia l-am auzit şi mi se pare, pe undeva, de mare actualitate.

Cică, printr-o împrejurare extraordinară, Băsescu e invitat la o importantă reuniune internaţională, unde, curat ghinion – că o dată ajunge şi omul nostru pe la chestii de-astea – are loc un atentat în care îşi pierd viaţa, pe lângă el, Sarkozy şi Obama. Lucru oarecum firesc, ajung cu toţii în iad, unde sunt întâmpinaţi de Scaraoţchi în persoană, un tip mult mai de treabă decât se crede îndeobşte, dovadă că le oferă celor trei posibilitatea să dea câte un telefon acasă pentru a vedea cum au primit cetăţenii vestea fulgerătoarei lor dispariţii.

Sună Obama la Casa Albă, vorbeşte cu familia, cu consilierii, află că e tristeţe mare, doliu, dar America e o ţară puternică, aşa încât va trece cu siguranţă şi peste această tragedie. Durata convorbirii: rotunjit, cinci minute. Costul apelului: 5.000 de dolari. Scump rău, dar asta e, trebuie să plătească.

Sună şi Sarkozy la Élysée, dă peste Carla Bruni, îi povesteşte pe scurt ce şi cum, după care află şi el că Franţa e şocată, în doliu, dar viaţa merge înainte. Durata convorbirii: şapte minute. Costul apelului: 5000 de euro. Mai bombănind, mai târguindu-se – c-aşa-i latinul – n-are încotro şi se resemnează şi el.

Vine rândul lui Băsescu. Sună omul la Palatul Cotroceni, unde-i răspunde un Turcan sfâşiat de durere. Începe să-i relateze ce s-a întâmplat, luând-o cu subiectele mărunte aflate pe ordinea de zi a reuniunii respective şi ajungând abia într-un târziu la chestiunea esenţială, pe care o povesteşte pe larg, când cu hăhăieli, când cu glasul stins şi ochii scăldaţi în lacrimi. La rândul lui, Turcan încearcă să-l consoleze cum ştie el mai bine, minţindu-l că şi românii sunt copleşiţi de tristeţe şi nu e deloc sigur că-şi vor mai reveni vreodată. În fine, cu mare greutate se hotărăsc să pună capăt discuţiei. Durata convorbirii: o oră şi patruzeci de minute. Costul apelului: 5 lei.

Până să scoată Băse banii, că avea mărunt la el, Sarkozy şi Obama, revoltaţi din cale-afară, sar cu gura pe Scaraoţchi:

– Păi cum aşa, Prea Întunecate, noi vorbim abia câteva minute, cu grijă pentru banul contribuabilului, şi ne iei şi pielea de pe noi, iar ăsta chelu’ – cine-o mai fi şi el – face ditamai vizita telefonică, de ne-am plictisit aici, şi plăteşte nimica toată?!

La care, Scaraoţchi, imperturbabil, zice:

– Măi oameni buni, n-am ce să vă fac, astea sunt tarifele. Ăsta chelu’ – pe care, pentru informarea voastră, îl cheamă Băsescu – a sunat din iad în România, ceea ce se consideră apel în reţea.

UN ŞORIC OBIŞNUIT

Aşa cum în general viaţa politică românească din ultimii douăzeci de ani, printre multe alte efecte şi influenţe, care mai directe şi mai esenţiale, care mai pe ocolite şi mai nesemnificative, asupra mea, mi-a schimbat radical percepţia despre I. L. Caragiale, pe care până în 1989, neştiutor cum eram în ale democraţiei autohtone, îl socoteam un genial făuritor de situaţii şi mai ales caractere pitoreşti, ca să înţeleg apoi că era mai degrabă doar un excelent cronicar, consemnând întâmplări şi personaje absolut reale (în zilele noastre e suficient să vă uitaţi măcar cinci minute la alde Popoviciu, Vişan, Spînu, Murg, Liga etc. ca să înţelegeţi despre ce vorbesc, şi n-am motive să cred că acum o sută şi ceva de ani lucrurile erau foarte diferite), apariţia intempestivă în spaţiul public a inspectorului-şef Şoric mi-a spulberat o bună parte din admiraţia pe care o nutream pentru creatorii unor Garcea sau Tuzgureanu, şi nu m-aş mira dacă ei înşişi s-ar simţi deodată complexaţi că n-au putut mai mult.

Având în vedere că fără întâmplarea de la Piatra Neamţ n-am fi aflat nimic nici despre existenţa domnului Şoric – care nu ştiu dacă are o vilă pe care n-o poate justifica, aşa cum pretinde presa, dar cu siguranţă are ceva la cap –, e mai mult decât plauzibil că în ţară se află în funcţii importante nenumăraţi alţi asemenea Şorici care abia aşteaptă să iasă la rampă.

APĂ LA MOARĂ

Chiar şi până la episodul despre care am vorbit ieri, ori până la “clarificările”, însoţite pare-se de ultimatumuri, dintre conducerile PNL şi PSD, care au avut loc tot ieri, şi oricât de puţin i-aş avea la inimă pe tovarăşii pesedişti, mă gândeam că, în actualul context, s-ar putea ca atitudinea adoptată, în special în ultima vreme, de Crin Antonescu, aceea de a se război cu social-democraţii, să nu fie cea mai înţeleaptă, şi asta dacă nu din alte motive, măcar din acela de a nu fi nevoit ca, de-acum încolo, în orice emisiune la care va fi invitat, cel puţin jumătate din timp să dezmintă informaţiile “pe surse” privitoare la o împăcare cu Traian Băsescu, în faţa unor jurnalişti sau analişti care mai bine decât la orice se pricep să facă pe proştii atunci când interesele – de audienţă şi nu numai – o cer. Asta ca să nu mai vorbim de voluptatea cu care vor profita de ocazie pesediştii pentru ca, după ce au contribuit din plin la înşurubarea lui Emil Boc în fotoliul de premier, să pozeze acum în singurii oponenţi “adevăraţi” ai regimului portocaliu, alipindu-i pe liberali de imaginea lui tot mai şifonată şi capitalizând întreaga nemulţumire populară. Ar fi şi păcat, dar mai ales sinistru!

DIN NOU DESPRE IMBECILI

Vinerea trecută, în timpul unei emisiuni la Realitatea TV, am asistat la un fenomen cât se poate de straniu, frizând halucinaţia colectivă: preţ de mai bine de jumătate de oră, realizatorii şi invitaţii, inclusiv un fruntaş liberal contactat telefonic, au analizat – care minunându-se că aşa ceva a fost posibil, care înfierând comportamentul duplicitar al liberalilor – o declaraţie a lui Crin Antonescu, ce suna cam aşa “eu nu exclud o alianţă cu PD-L; PD-L se exclude din orice alianţă prin felul cum se comportă…”, în sensul că preşedintele PNL… ŞI-AR DORI o alianţă cu pedeliştii. Acesta era şi titlul “ştirii”: “Crin vrea cu PD-L”.

Deoarece îi apreciez pe toţi participanţii la respectiva discuţie într-un mod deosebit, am să spun doar următoarele: eu nu îi fac imbecili; mamele lor i-au făcut. E de bine!

FĂRĂ MOTIVARE

Iată că a trecut mai bine de o săptămână de când Curtea Constituţională s-a pronunţat în privinţa Legii educaţiei, iar motivarea deciziei încă nu a apărut.

Sincer – dacă nu cumva judecătorii CCR iau într-adevăr hotărârile pe bază de dat cu banul, la capătul unor lungi şi obositoare şedinţe în care joacă table, caz în care se explică de ce le trebuie atâta timp ca să caute ulterior prin toate tratatele de specialitate cum să se justifice, mai ales dacă banul a căzut pe partea greşită – eu nu înţeleg ce mare scofală să redactezi o astfel de motivare. Presupunând că dezbaterile au loc pe bune, iar, în cel mai rău caz, patru judecători au o părere, bine argumentată, iar alţi cinci o alta, care deci prevalează, la fel de bine argumentată, cu articole, paragrafe şi alineate de legi, aş zice că, fie şi numai pe baza stenogramelor de şedinţă, orice funcţionar poate pune într-o formă adecvată documentul final în câteva ore; cu corecturi şi verificări, hai să zicem două-trei zile. Sau mai întâi domnii judecători trebuie să se pună de acord că albul poate fi negru şi cu factorii politici, precum – să luăm un exemplu la-ntâmplare – Traian Băsescu, ca să nu-i mai facă penibili cum sunt?

ACTUALIZARE (ora 11:20): Cu siguranţă NU în urma articolului meu – pentru că spre deosebire de mulţi alţii eu mai cred şi în coincidenţe – motivarea tocmai a apărut. Ambiguă, cum era de aşteptat. Fiecare va înţelege ce vrea din ea.

PORIME, LUPIME, MORĂRIME… ÎNTR-UN CUVÂNT: PROSTIME

De câte ori scoate Traian Băsescu din pălărie vreo iniţiativă de-asta gen “moratoriul” între putere şi opoziţie, apar imediat o droaie de analişti, printre care negreşit şi Bogdan Chirieac, să ne explice, cu un soi de fascinaţie în faţa geniului rău de care dă dovadă o dată în plus preşedintele-jucător, resorturile intime ale demersului său, capcana întinsă adversarilor politici şi mai ales alegătorilor, capcană în care ar cădea, fără doar şi poate, cu toţii ca nişte nătăfleţi, dacă nu s-ar găsi cine să le deschidă ochii. Acum de pildă, ar fi vorba de o şmecherie prin care opoziţia va fi scoasă vinovată de neadoptarea importantelor legi aflate în Parlament, printre care şi cea a Bugetului, şi eventuala rupere a acordului cu FMI, urmată de imposibilitatea plătirii pensiilor şi salariilor.

Fireşte că Traian Băsescu unelteşte şi când doarme, numai că el e de multă vreme crezut doar de porime, lupime, morărime… într-un cuvânt prostime, adică de nişte oameni atât de idioţi, încât e superfluu să le explici manevrele lui alambicate, care mai degrabă ar putea să-i deruteze, când le e oricum suficient, din partea idolului, un simplu: “Opoziţia e de vină!”.

CNA ŞI UN PROTEST MAI DEGRABĂ RATAT

Mă tem că singurul ţel raţional pentru care, în opinia mea, s-ar organiza un protest stradal nu de către cineva care n-are acces la alte mijloace de exprimare, mai penetrante, ci de o persoană care îşi spune zilnic păsurile în direct şi la ore de vârf pe cel puţin două posturi de televiziune şi unul de radio, cum este Mircea Badea, – şi anume acela de a demonstra susţinerea nemijlocită de care se bucură din partea cetăţenilor de rând – nu a fost pe deplin atins, câtă vreme chiar şi după cele mai optimiste aprecieri ale iniţiatorului însuşi nu s-au adunat mai mult de 2000 de oameni de toate vârstele înaintate, şi asta în condiţiile în care – e drept, în pofida zilei şi orei nefavorabile, dar pe care nimeni nu i le-a impus – în nenumăratele sale apeluri ipocrite către telespectatori de a NU veni la ceea ce de fapt, chipurile, nici nu trebuia să fie un miting (doar făcutul complice cu ochiul mai lipsea), realizatorul TV dădea de înţeles că o să vedem noi ce puhoi de lume va fi acolo, dacă odinioară, (tot) la chemarea lui, s-au adunat 5000 de oameni doar ca să alerge într-un parc!

Cât despre motivul propriu-zis al protestului, sigur că Mircea Badea are în proporţie de 99% dreptate. Restul de 1% este dat, în aprecierea mea, de diferenţa dintre amenzile pe care le primesc televiziunile, în special Realitatea TV, în urma unor campanii de presă bine documentate, dar apreciate cu premeditare de către membrii CNA drept “defăimătoare” la adresa unor personaje politice, mai ales de la putere, şi amenzile aplicate de aceiaşi membri CNA, care colac peste pupăză sunt oricum şi nişte zevzeci, pentru limbajul, poate mai colorat, bazat pe jocuri de cuvinte, dar socotit, adesea în mod absolut abuziv, drept “violent” sau “injurios” (deşi, pe de altă parte, de ce să nu recunoaştem?, uneori, atunci când un realizator spune pe un post TV, fie şi ca răspuns la o ameninţare, ceva de genul “ba tu eşti ăla care o să moară!”, e greu să demonstrezi că n-ar fi aşa), limbaj la care, la o adică, s-ar putea renunţa relativ uşor, fără alterarea mesajului critic, chiar dur, la adresa puterii, dacă, desigur (ceea ce în general nu e cazul) nu reprezintă singurul “argument”.

RUŞINE!

Oricât mi-am propus să evit subiectul, nu pot să nu remarc, măcar în trecere, apariţia, nădăjduiesc – date fiind şi circumstanţele – meteorică, a unor pupincurişti ai pupincuristului ceauşist recent trecut la cele veşnice, Adrian Păunescu, veniţi dintr-o direcţie neaşteptată pentru mine şi care, din păcate, nu s-au mărginit la a-i sublinia acestuia, fie şi exagerând grotesc, dimensiunea artistică, descrisă în vorbe mari, precum “geniu” sau “demiurg”, cu care l-au propulsat în galeria poeţilor neamului tocmai deasupra lui Eminescu (iar, dacă tot venise vorba, pe D.R. Popescu deasupra lui Caragiale în galeria dramaturgilor!), ci, în loc să păstreze măcar în această privinţă o tăcere de bun-simţ şi foarte de înţeles în context, s-au chinuit, patetic şi zadarnic pentru orice om cu mintea întreagă şi care a trăit măcar o parte din vremurile acelea, să-l scoată şi ditamai disidentul anticomunist, în baza unor poezii, şi-aşa cam puerile, dar recitate cu mult aplomb, scrise chipurile înainte de Revoluţie, dar publicate, vitejeşte, la câţiva ani după! Să le fie ruşine!

NIMIC ALTCEVA

Nu ştiu şi nici nu prea mă interesează câtă audienţă au făcut Realitatea TV şi Antena 3 cu transmisiunile omagial-comemorative legate de moartea şi înhumarea lui Adrian Păunescu. Eu unul pur şi simplu nu suport să mă uit la aşa ceva, indiferent cât de mult sau de puţin apreciez personajul în cauză şi indiferent dacă a murit tragic, în floarea vârstei, sau liniştit, de bătrâneţe. În plus, nici nu cred să existe cineva care să merite brusc atâta atenţie publică doar pentru simplul fapt de a-şi fi dat obştescul sfârşit.

Mă întreb însă dacă, după cele trei zile şi trei nopţi în care pentru posturile amintite practic nu s-a mai întâmplat nimic altceva în lume demn de a fi menţionat, nu vor fi destui dintre telespectatorii până acum fideli care să realizeze (aşa, ca mine) că se poate trăi la fel de bine (sau de rău) şi fără televiziunile cică de “ştiri” (deci la plural). Cu consecinţe corespunzătoare asupra ratingurilor de-acum încolo.

ALB ŞI NEGRU

N-ar fi pentru prima oară când motivarea unei decizii a Curţii Constituţionale e în contradicţie cu însăşi decizia respectivă, în sensul că, după ce s-a consemnat cât se poate de limpede şi concis verdictul “e alb” – prilej de breaking news-uri cu titluri de o şchioapă, gen “Guvernul a fost înfrânt”, “CCR dă dreptate Opoziţiei” ş.a.m.d. –, când toată lumea e pe cale să şi uite episodul, apare motivarea, în care pe zeci de pagini se spune, în esenţă, “dar poate fi la fel de bine şi negru”.

Asta a avut în minte Traian Băsescu ieri când, folosind toate mijloacele de comunicare în masă şi, sunt convins, pe cele private, le-a transmis judecătorilor ce au de făcut ca să “îndrepte lucrurile”. Prin urmare, nu m-ar mira câtuşi de puţin ca din motivarea Curţii să rezulte fie că decizia se va aplica doar de-acum înainte, neprivind deci şi angajarea răspunderii guvernului deja consumată săptămâna trecută, fie că onorata Curte nu are dreptul să întrerupă o procedură parlamentară aflată în desfăşurare, aşa încât până la urmă să ne întoarcem fix de unde am plecat, la momentul depunerii moţiunii de cenzură care, evident, nu va trece, iar Legea educaţiei se va considera adoptată, spre bucuria udemeriştilor care vor rămâne în barca puterii.

ZERO

Iată că de data aceasta banul cu care dau judecătorii Curţii Constituţionale (după care, invariabil, consemnează un rezultat al “votului” la limită, de 5-4) a căzut pe partea care trebuia, astfel încât decizia privitoare la angajarea răspunderii guvernului pe Legea educaţiei a fost una corectă, nu ştiu dacă neapărat pe fond, dar măcar în concordanţă cu precedenta dată pe aceeaşi speţă.

Dintre multele învăţăminte care se pot trage din faptul că pentru a enşpea oară constituţionalistul Boc dă cu mucii în fasole pe chestiuni legate nu de Codul Rutier, ci fix de Legea fundamentală, pe care se presupune că ar trebui s-o cunoască mai bine decât oricine, cel mai cutremurător este acela că implicarea în politică poate compromite definitiv un om din punct de vedere profesional, reducându-l la zero. Sigur, actualul premier e oricum o lighioană ieşită din comun, ale cărei cusururi pot fi cu greu egalate de vreun alt personaj politic din trecut, prezent şi foarte probabil viitor, însă oricât de incompetent ar fi în meseria pe care şi-a ales-o, şi o vreme a şi practicat-o, de profesor de drept constituţional, ar fi statistic imposibil ca din când în când să nu mai şi nimerească, din postura de premier, câte o ordonanţă de urgenţă sau o hotărâre de guvern care să respecte regulile şi normele în vigoare, dacă n-ar pune interesele politice mai presus de orice, inclusiv de bun-simţ. Şi ne mai mirăm că oamenii cu coloană vertebrală nici nu vor să audă de politică!

ŞUTURI ÎN FUND ŞI PALME DUPĂ CEAFĂ

De necrezut, dar după, şi, mai ales, în ciuda modului în care s-a desfăşurat votul la moţiunea de cenzură de săptămâna trecută, tot mai apare câte un gogoman din arcul puterii, cum ar fi, de pildă, chiar ieri, un udemerist de frunte, care să spună că opoziţia nu şi-a dorit cu adevărat să răstoarne minunăţia de guvernboczero, pentru că altfel ar fi găsit neîndoielnic şi mijloacele s-o facă.

Acum, dincolo de ipoteza, altminteri perfect plauzibilă, în care astfel de indivizi sunt pur şi simplu proşti de bubuie – pentru că (dez)avantajul (în funcţie de tabăra din care priveşti) găselniţei pedeliste de a transforma parlamentarii puterii în nişte huse ale propriilor scaune este faptul că s-a putut demonstra, pe de altă parte, că absolut toţi reprezentanţii opoziţiei au votat în favoarea moţiunii, nerămânând loc pentru obişnuitele speculaţii pe tema asta – o aserţiune precum cea de mai sus mi se pare o incitare voalată la violenţă, fiindcă nu văd ce altceva ar fi putut face liberalii şi social-democraţii pentru a-şi determina adversarii politici să li se alăture în demersul lor, decât să-i ia la şuturi în fund şi la palme după ceafă, obligându-i nu doar să se ridice şi să bage dracului bilele alea în urne, dar să o facă şi cum trebuie. Procedeu ce ar putea fi avut în vedere la următoarea moţiune.

DORMIŢI LINIŞTIŢI, AUTORITĂŢILE VEGHEAZĂ PENTRU VOI!

Unul dintre cele mai sinistre personaje politice ale ultimilor ani, şi cu siguranţă cel mai nesimţit, fostul ministrul al Finanţelor, Sebastian Vlădescu, care în loc să se ascundă în gaură de şarpe după mandatu-i scurt, dar dezastruos, se perindă pe la televiziuni pentru a-i convinge pe ultimii proşti dispuşi să-l mai creadă ce mare bine ne-a făcut şi continuă să ne facă împotriva înţelegerii şi voinţei noastre guvernuboc şi ce rău ne vor toţi ceilalţi, spunea ieri un lucru pe care-l califica el însuşi drept “amuzant”, şi anume că, pentru a ieşi din criză, românii nu au altceva de făcut decât să stea liniştiţi şi să nu se mai lase agitaţi de presă şi de politicienii din opoziţie, fiindcă n-au de ce.

Aşadar, după mintea lui bolnavă, de plezirist îmbuibat din bani publici, faptul că oamenii şi-au pierdut aproape jumătate din venituri nu constituie nici pe departe un motiv întemeiat de nelinişte, ultimele luni fiind doar un simplu coşmar din somnul liniştit al naţiunii pentru care veghează, asemenea FNI-ului de odinioară, autorităţile.

SPORT SÂNGEROS

Abia începuse de trei secunde (!) meciul de hochei din NHL de la Pittsburgh, dintre Penguins şi Philadelphia Flyers – pentru care m-am trezit special în toiul nopţii, fiindcă oaspeţii sunt echipa mea americană favorită (altfel eu fiind fan al celor canadiene) – când a izbucnit prima încăierare. Practic, cei doi combatanţi şi-au aruncat crosele şi mănuşile, trecând la box, în clipa când arbitrul a fluierat startul, înainte ca pucul să fi atins gheaţa. Probabil poliţe rămase dintr-un meci anterior. După nici zece secunde de la reluarea jocului – a doua bătaie, de data asta efectiv cu vărsare de sânge! A treia a avut şi ea loc tot în primul minut, la un moment dat băncile de pedepse fiind mai aglomerate decât cele de rezerve.

Dar lucrul cel mai de neînţeles după asemenea episoade, nici măcar foarte rare peste Ocean, este că bătăuşii se aleg, pe lângă aplauzele frenetice ale spectatorilor (!), cel mult cu câte cinci minute de penalizare, cu drept de înlocuire, deşi nu doar că ar merita, dar în cam orice sport (inclusiv hochei!) practicat în restul lumii chiar ar fi suspendaţi luni de zile, dacă nu pe viaţă. Ce să-i faci?; altă... "cultură”!