„ÎN PLINĂ PANDEMIE…”

… 54. Dat fiind că apar tot mai multe voci care susţin teoria mea (vag conspiraționistă) favorită, şi anume că „noul coronavirus” n-ar fi în fapt chiar atât de nou, ci s-ar afla în circulaţie, măcar prin China şi poate Italia, încă din toamna anului trecut, iar tot mai multe ţări au început să o şi verifice cumva în practică, apucându-se de bulversantele, pentru unii (cum ar fi premierul Ludovic Orban!), „testări în masă”, de fapt un soi de sondaje nu de opinie, ci de virus, pe un eşantion reprezentativ din populaţie, care să arate, pe de-o parte, cam care este nivelul real al infectărilor actuale, iar pe de alta, câţi oameni „au trecut (deja) prin boală”, nu m-ar mira ca pe la vară, când poate vom sta în sfârşit cu burţile la soare pe plajele însorite de la Mamaia, Eforie şi Neptun (dacă prin Bulgaria nu ne-om încumeta încă să mergem), principalul subiect de discuţie, inclusiv la nivel planetar, să fie despre inepţia guvernelor din toată lumea (iar pentru unii cel pur şi simplu mondial, din umbră), care ne-au ţinut degeaba în case, deşi eram practic mai mult sau mai puţin imunizaţi, trecuţi aşadar prin boală asimptomatic sau crezând că am avut numai câte un guturai sau cel mult o gripă sezonieră, cam pe sistemul ilegalistului care se ascundea deşi nu-l (mai) căuta nimeni sau a soldatului japonez rămas în tranşee mult după ce războiul se încheiase. Iar cum noi, românii, conform unor studii poate aparent uşor rasist-pozitive occidentale, părem, pe de-o parte, mai rezistenţi decât alţii, fie pe motiv de genă (bună?!; de necrezut!), fie de slăvit vaccin ceauşist anti-TBC (dacă am înţeles eu bine), iar pe de alta, categoric am avut şi de sărbătorile de iarnă o relaţie de vânzoleală aparte cu Italia, care la rândul ei are una fix cu Wuhanul, împrejurări la care se adaugă contagiozitatea explozivă a virusului, chiar am fi putut fi în prima linie a infectărilor… discrete şi, pe cale de consecinţă, a imunizării de turmă.

De altfel, (mi se) pare ciudat cum toți „contacţii” noştri de la – chipurile – debutul epidemiei, prin februarie, cei de genul fostului ofiţer din „cazul Gerota”, au făcut primul lor drum fix într-un spital, pe care l-au şi infectat, nu într-un autobuz supraaglomerat, la metrou sau într-un supermarket, astfel încât transmiterea cică n-a devenit „comunitară” decât acum, după alte două luni…. de izolare la domicilii.

Iată de ce aştept cu nerăbdare ca domnului Streinu-Cercel să-i fie aprobat studiul acela cu „testarea în masă” (socotit de unii drept „prematur”), care ar putea avea rezultate surprinzătoare, mai cu seamă că, dacă am extrapola actuala rată de pozitivare a testelor oficiale, de 10-12% (ce-i drept, efectuate în nişte condiţii despre care nu ştim prea multe, dar bănuim că sunt făcute celor predispuşi să prezinte afecţiunea, respectiv medicilor şi pacienţilor din spitale, celor din carantină etc.), ar însemna că peste 2 milioane de români sunt infectaţi, plus cine ştie câţi au trecut deja prin boală, una din consecinţele logice favorabile fiind şi o mult mai mică rată a mortalităţii, chiar şi în condiţiile în care în continuare sunt declaraţi ca răpuşi de COVID-19 (nu de cancer, infarct sau altele asemenea) toţi cei cu rezultat pozitiv (inclusiv sau mai ales post-mortem) la test (unul care, fireşte, astă iarnă nu exista, ca să ne scadă mortalitatea din alte cauze), nu doar cei care prezintă semnele unei afecţiuni virale în stadiu avansat, gen imaginile acelea pe care ni le tot prezintă televiziunile (ca să nu mai vorbesc de reţelele de socializare), cu plămâni făcuţi ferfeniță şi aşa mai departe.

55. Apropo de cine şi cât testează şi cu ce efecte, iată că după atâta amar de vreme de când presa vorbeşte (cu obişnuita ei superficialitate) despre asta, eu tot nu m-am lămurit în legătură cu metodologia folosită de nemţi, francezi, italieni, spanioli, englezi, americani… Adică, dincolo de faptul că ni se spune că toţi testează infinit mai mult decât noi, gen nemţii care fac 500.000 de teste pe săptămână (informaţie pe care jurnaliştii, analiştii şi politicienii par mai degrabă s-o ia unii de la alţii, decât s-o verifice fiecare în parte) sau că englezii tot comandă fix „3 milioane de teste” (rapide? de-alea RT-PCR sau alt tip?), mie tot nu mi-e clar cum se procedează: oamenii sunt opriţi pe stradă ca să fie testaţi?; merge cineva la ei acasă?; sunt chemaţi la spital?; li se trimit „kiturile” prin poştă?; sunt luaţi din supermarketuri?... Iar după ce testul iese pozitiv, ce se întâmplă? Respectivii sunt duși (cu izoleta?) la spital? Sunt, dimpotrivă, trimişi acasă (în special dacă testul le-a fost făcut cine ştie unde)... Că la noi, aşa cum tot spun şi ni se spune, e simplu: pe lângă că, spre deosebire de mai toţi ceilalţi, avem o mulţime de oameni veniţi din „zonele roşii” în carantină, unde să tot testezi şi să rezulte infecţii, spitalele au devenit o sursă nesecată de mai noi şi mai vechi subiecţi pozitivaţi sau pozitivabili, aşa încât, zilnic, cele vreo 3500 de teste pot fi aplicate aceleiaşi mâini de oameni (medici, asistente, diasporeni verificaţi când încep să strănute sau când se apropie finalul carantinei…)

56. (Tot) ca o curiozitate personală, bazată de această dată strict pe propria-mi ignoranţă în materie, aş vrea să-mi spună unul dintre specialiștii perindaţi pe la televiziuni dacă treaba asta cu „pacienţii asimptomatici” se manifestă şi în cazul gripei sezoniere sau e ceva specific noului coronavirus. Implicaţiile răspunsului sunt evidente, zic, chiar dacă nu şi neapărat relevante în cazul de faţă. Vreau doar să mă lămuresc cât de „altfel” e croncobaurul cel nou, comparat de unii mai degrabă cu HIV-ul decât cu gripa.

57. Aş vrea şi eu să ştiu o chestie aproximativ (i)legală. Dacă, de pildă, prin următoarea ordonanţă (militară?!) înţelepţii de la conducerea ţării îşi asumă drept greşeală şi modifică intervalul în care cei peste 65 de ani pot ieşi din case, fie prelungindu-l, fie mutându-l (mai de dimineaţă), oamenii care au fost amendaţi în baza precedentei (în fine, deocamdată actualei) prevederi (stupide) rămân cu paguba?! Aşa cum unii au fost amendaţi că n-au completat ora ieşirii, rubrică aflată într-un tip de Declaraţie aflat în vigoare mai puţin de două zile. (Iar exemplele pot continua la nesfârşit, dat fiind că, aşa cum mai remarcam la un moment dat, cam jumătate dintre prevederile fiecărei noi ordonanţe rectifică prevederile precedentei.)

58. Nu ştiu ce mai face zilele astea DNA, de pildă, sau Parchetul (Militar?), însă, dacă ar fi după mine, cineva ar trebui să cerceteze actuala conducere a ţării nu doar pentru „zădărnicirea combaterii bolilor”, ci de-a dreptul pentru facilitarea transmiterii lor, ce-i drept, mai degrabă din culpă (recte prostie şi incompetenţă), decât cu premeditare. Şi nu mă refer doar la faptul că, la noi ca la nimeni, principalele focare „oficiale” de răspândire a coronavirusului sunt spitalele publice (cel puţin până la proba contrarie sugerată mai sus), aflate, desigur, în administrarea diferitelor autorităţi mai locale sau mai centrale, ci şi direct la Ordonanţa (militară?!) numărul 8, care, în afară de a conferi nişte libertăţi (de mişcare) celor zece pescari şi cinci apicultori de pe teritoriul patriei, care n-am înţeles de ce nu puteau fi asimilaţi şi până acum celor care aveau dreptul să meargă legal la lucru (precum gunoierii, jurnaliştii etc., cu adeverinţă ş.a.m.d.), şi de a interzice nişte exporturi de biscuiţi (dar nu în UE, după cum s-a precizat cam a treia zi, nu în acelaşi miez de noapte în care, conform tradiţiei pedelisto-peneliste, inaugurată cu setul de 25 de ordonanţe de urgenţă din timp de pace, ca hoţii, a fost scremut actul normativ), a… reamintit că pieţele rămân deschise pe durata stării de urgenţă, ceea ce, pe lângă mesajul mai degrabă strict publicitar la adresa acestor stabilimente – oricum îndoielnice, din punctul meu de vedere, „în plină pandemie” (sintagmă devenită aproape nostimă de atâta utilizare abuzivă, care a înlocuit celebra „în anul Centenarului…”), practic i-a trimis pe oameni la cumpărături, după cum s-a demonstrat cu prisosinţă în weekend. Iar dacă prin alte ţări au tot fost identificate momentele şi locurile „precise” de la/din care epidemia a izbucnit sau s-a extins – gen nu ştiu ce staţiune de schi din Austria, un meci de fotbal de Liga Campionilor din Italia şi altul de campionat din Anglia, o întrunire religioasă din Franţa… – la noi acestea (momentul şi locul) ar putea fi foarte bine aglomeraţia de sâmbătă din Piaţa Obor.

59. Tot la capitolul acesta, îmi exprim o dată în plus stupoarea legată de anumite magazine care continuă să fie deschise, cum altfel decât „în plină pandemie”. Aşa, de pildă, chiar şi într-o zi liniştită de vineri, singurii oameni printre care a trebuit efectiv să mă strecor în timp ce treceam chiar prin faţa magazinului Bucur Obor (aveam motive întemeiate şi Declaraţie în regulă), altminteri închis, au fost vânzătorii de la tarabele cu ziare şi cărţi, înşirate de-o parte şi de alta a trotuarului, care, alungaţi din gherete de căldură, ieşiseră şi stăteau la taifas între ei de la o distanţă, ce-i drept, „regulamentară” unii faţă de alţii, dar nu şi faţă de trecători (cumpărătorii nu se înghesuiau, fireşte).

Pe de altă parte (vorba vine, că e aceeaşi), ştiu din cea mai sigură sursă că… nemţescul Hornbach nu doar că e deschis (tot „în plină pandemie”), dar face şi încasări record, deşi eu nu m-am dumirit ce poate să completeze în Declaraţia pe proprie răspundere un cetăţean care se duce să-şi ia ziarul, o carte sau faianţă: bunuri de strictă necesitate?, îngrijirea bătrânilor?, mişcare individuală?... În schimb, ştiu din aceeaşi sursă sigură că, sâmbătă, la ieşirea din respectivul Hornbach, clienţii erau întâmpinaţi de poliţişti, care şi dacă se mai arătau îngăduitori pentru cine cumpărase un vas de toaletă pretextând că i s-a spart cel de-acasă şi nu are unde să se cace „în plină pandemie” sau riscă să-l inunde pe vecinul de jos, erau nemiloşi cu cei care luau parchet sau vinarom, ceea ce, însă, mă duce cu gândul şi la o mai amplă conspiraţie guvernamentală, prin care se urmăreşte – aşadar cu premeditare – încasarea unor sume cât mai mari din amenzi. Asta, desigur, dacă nu cumva este doar o nouă mostră a schizoidiei generale din societatea românească, împuţită încă de la cap(i).

În fine (la punctul acesta), am remarcat, din imaginile televiziunilor, că, în Piaţa Obor, cel mai mare aflux de oameni se înregistra nu în partea strict agroalimentară – altminteri, după cum am descoperit citind cu atenţie Ordonanţa 8, oarecum reglementată, în sensul că ar fi admişi acolo doar cei cu certificat de producător, deşi, tot din imaginile TV (că eu nu calc în pieţe din principiu), am văzut că abundau… bananele, şi presupun că nu era plin de cetăţeni din Columbia sau Ecuador –, ci pe la tarabele bişniţarilor, unde singurele produse de strictă necesitate sunt drojdia şi spirtul vândute la suprapreţ (tot conform reportajelor televizate), dar mai degrabă se „comercializează” vechituri gen şireturi deşirate, nasturi desperecheaţi, rulmenţi sparţi, baterii consumate, robinete ruginite, papuci rupţi şi şuruburi cu filet tocit. (Ca o vagă scuză pentru guvernanţii noştri, am constatat că şi ai altora sunt la fel de idioţi, în Italia, de pildă, vorbindu-se de redeschiderea… librăriilor, deşi nu-mi imaginez că vânzarea de cărţi este principalul motor al economiei peninsulare, domeniul de activitate cu ponderea cea mai mare în PIB.)

60. De altfel, am senzaţia tot mai acută că actualii guvernanţi sunt în stare să nu precupeţească nimic, inclusiv vieţile noastre, doar pentru a nu-şi pierde vajnicii susţinători imberbi tefelişti şi a nu fi acuzaţi de aceştia că s-au bolşevizat, că acţionează la fel ca „ciuma roşie” etc. Dintre nenumăratele exemple care mi-au tot ieşit în cale urmărind ştirile zilele astea, acum îmi vin în minte doar (însă voi adăuga pe măsură ce-mi vin şi altele) faptul că au simţit nevoia să se năpustească brutal cu tăierile de salarii, şomajul tehnic etc. şi asupra bugetarilor, pentru a nu fi suspectaţi că-i favorizează, ca „stânga” pesedistă, sau relaxarea pe care nu ştiu cum s-o mai – simultan – propovăduiască şi dezmintă, cu privire la sărbătorile pascale, grăbindu-se să anunţe că n-ar mai fi chiar aşa intransigenţi când vine vorba de ouă, carne de miel şi cozonaci duse/dusă/duşi la rudele vârstnice (de parcă Paştele ar fi o festivitate preponderent culinară), tot de teamă să nu-şi piardă susținătorii „de dreapta”, ştiut fiind, nu-i aşa?, că doar comuniştii marginalizează evenimentele religioase, împiedicând oamenii să se ducă la biserici. Asta şi fiindcă, altminteri, inevitabilele comparații cu alde Dăncilă nu le sunt întotdeauna vădit favorabile, date fiind lacunele de alfabetizare ale lui Despescu şi, mai ales, Vela, căruia uneori, când apare el cu alaindelonul lui de piele și morga aia de ofițeraş de operetă, aidoma lui Mihai Lupoi din timpul Revoluţiei, am impresia că i-a schimbat cineva foaia sau prompterul cu a(l) lui Raed Arafat, fiecare din ei fiind obligat să citească în limba maternă a celuilalt (sirianul, însă, se descurcă perfect în ambele). Sau poate că vor să ne scoată acum din case, cu vinovată complicitate, ca să le iasă lor cifrele fataliste avansate, despre morţi şi… răniţi, ca să nu poată fi acuzaţi că ne-au ţinut degeaba în arest la domiciliu, întru pauperizarea cetăţenilor şi îngroparea economiei ţării.

61. Ca unul care, conform cunoscuţilor mei salahori, „n-a muncit o zi în viaţa lui” (în sensul „cu cârca”, săpând şanţuri sau bătând cuie, deşi jumătate de armată am fost la muncile câmpului, lucrând via, culegând caise, piersici şi strugurii copţi între timp, depănușând porumbul etc., iar apoi am fost „încadrat” chiar într-o uzină socialistă, ce-i drept, la un „centru de calcul”), aş fi poate cel mai îndreptăţit să-i dispreţuiesc pe cei plecaţi zilele astea la muncă (agricolă) în Germania „pe nimic”, „ca nişte sclavi”, „în condiţii umilitoare” etc., aşa cum fac… alţi oameni care n-au muncit cu adevărat, jurnaliştii, analiştii şi politicienii (de opoziţie), însă eu îi socotesc, dimpotrivă, chiar pe aceşti acerbi cârcotaşi din urmă pur şi simplu nişte retardaţi, care nu înţeleg, măcar prin empatie, la fel ca mine, dacă nu în urma propriilor experienţe de răsfăţaţi ai sorţii, cum e să nu ai un ban în casă, dar să trebuiască să-ţi întreţii familia, să-ţi plăteşti facturile… etc. (că doar cititorii mei nu sunt aşa imbecili ca ăia de la televizor, să le înşir exemple pe trei pagini completate cu ilustraţii). Ba, ca să fiu sincer, ieri m-am simţit chiar oarecum mândru când am auzit că prin presa nemţească românii sunt lăudaţi, socotiți drept oameni care muncesc mult şi bine, aşa cum, în paranteză fie spus, şi ca o nouă dovadă de schizoidie a multora, chiar bombănitorii amintiţi susţin cu mândrie patriotardă despre „noi, românii”, în alte condiţii, când, de pildă, ne-am dori ca aceiaşi nemţi, sau alţii, să-şi deschidă tot felul de reprezentanțe în draga noastră ţărişoară, dar, ai naibii, se duc la cehi, polonezi, unguri sau (chiar) bulgari.

SCHIZOIDIA ÎNGROAPĂ ROMÂNIA

... 53. Cea mai elocventă (şi mai recentă, dacă ar mai conta) demonstraţie că rata de răspândire a schizoidiei în societatea românească o depăşeşte cu mult pe cea a coronavirusului, frizând generalizarea, este modul cum a fost tratat subiectul aglomeraţiei create ieri în parcarea (?!) aeroportului din Cluj de către nişte bieţi cetăţeni care plecau la muncă (sezonieră) în Germania.

Aşadar, pe de-o parte, fireşte că desfăşurarea evenimentelor a încălcat, pe lângă cele de bun-simţ, toate normele stabilite prin ordonanţele (militare?!) emise în ultimele trei săptămâni, fapt pentru care se fac vinovaţi/vinovate nu atât (sau doar) (dez)organizatorii privaţi, indiferent cine ar fi ei, cât (sau ci şi) (mai ales) autorităţile de toate rangurile, centrale şi locale, care, la cât de uimite se arătau de ceea ce s-a întâmplat – respectiv îmbarcarea a mii de oameni în zeci de autocare sau sute de microbuze ce s-au deplasat fie în lungi coloane, imposibil de ratat de către cohortele de agenţi vigilenţi de la toate instituţiile militarizate ale naţiunii, cărora nu le scapă nici o bătrânică pe jumătate paralizată ieșită din casă fără Declaraţie să-şi cumpere o pâine, fie separat, într-o mişcare aproape browniană pe teritoriul, cică, a vreo jumătate de ţară, inclusiv prin zone chipurile carantinate, astfel încât măcar unul sau două (dintre autocare sau microbuze) ar fi trebuit să ridice suspiciuni la vreun filtru – m-au făcut să fiu recunoscător sorţii că era vorba doar despre nişte amărâţi paşnici, aflaţi în căutarea unui loc de muncă în străinătate, şi nu despre nişte trupe paramilitare, cu bagajele doldora de aruncătoare de grenade şi mitraliere, care să pună stăpânire pe aeroportul măreţei metropole a vajnicului Boc şi să iniţieze cine ştie ce acţiune teroristă de mare amploare.

Pe de altă parte, însă, fix aceiaşi indivizi, în general jurnalişti și/sau analiști, care de când a început pandemia ne explică aproape zilnic ce bine pregătiţi sunt nemţii, care, de pildă, chiar şi spre deosebire de americanii nevoiţi să folosească un aparat pentru respiraţie artificială la doi pacienţi, au, dimpotrivă, vreo trei aparate pentru un singur bolnav şi oferă deja asistenţă celor din alte ţări, se arătau acum uimiţi şi se dădeau de ceasul morţii că acolo sunt pe cale să „repornească economia” şi să facă angajări masive, inclusiv de românaşi care să le culeagă sparanghelul, în timp ce sărmanii de noi suntem obligaţi (prin ordonanţe militare) să rămânem ascunşi de covid prin apartamente, privind cu groază către clanţele de unde poate sau nu să sară pe noi, conştienţi că dacă ne muşcă ar fi mai înţelept să ne pregătim direct de îngropăciune sau crematoriu decât să ne mai chinuim degeaba şi prin spitalele ca de pe vremea Inchiziţiei, ca să ajungem tot acolo.

În fine, pe de o a treia (carevasăzică parte, că n-a stabilit nimeni că tre’ să fie doar două), vedeam aseară tot nişte (mulţi!) jurnalişti/analiști (erau şi nişte politicieni, dar de la ei n-am nicio pretenţie) care se aoleau, în plus, că după ce i-am carantinat şi i-am îndestulat regeşte prin – vezi Doamne – hoteluri de patru stele, pe banii noştri, ai românilor statornici pe meleagurile carpato-danubiano-pontice, pe diasporenii întorşi de frica „virusului ucigaş”, nerecunoscătorii pleacă acum înapoi, de parcă cele 14 zile de izolare forţată ar fi fost un angajament semnat de ei pe viaţă, sau măcar pe o (lungă) perioadă (bine) determinată, cam cum e cu bursele prin instituţiile de învăţământ superior (occidentale), care te obligă să rămâi un timp şi ca angajat în domeniul respectiv după ce termini studiile, şi n-ar mai fi avut dreptul să se întoarcă de unde au venit când lucrurile se mai linişteau pe-acolo (indiferent când, deci şi mai curând decât se aştepta cineva, cum e cazul Germaniei) sau de parcă era păcat ca, după ce am cheltuit atâta cu ei în carantină, să nu mai cheltuim de zeci de ori mai mult şi cu ajutoarele de şomaj, în loc să ne bucurăm că am scăpat de o povară (fiscală) şi că, odată îmbogăţiţi în pribegie (să-i ajute Dumnezeu!), vor trimite bani la familiile din ţară sau se vor întoarce să-i cheltuie personal, mai ales că vorbim, totuşi, de nişte lucrători în agricultură, deci sezonieri, nu de unii plecaţi definitiv (cel puţin în principiu).

Cât despre ce ar fi fost bine să facă autorităţile noastre nu pentru a le interzice să plece (cum păreau unii convinşi că ar fi trebuit, crezându-se în minţile lor, fie şi neruşinat de tinere, pe vremea lui Ceauşescu), ci pentru a-i stimula să rămână în ţară, oferindu-le condiţii şi salarii mai bune, e cu totul altă discuţie, pe care ar trebui să o aibă premierul Orban cu următorul ministru al Agriculturii, după ce-l dă afară din guvern în şuturi pe actualul, un fel de fost ministru al Sănătăţii la pătrat în privinţa indolenţei şi a incapacităţii de a lua vreo măsură, nu mai departe de ieri recunoscând aproape cu subiect şi predicat (ar fi făcut-o până la capăt dacă nu era întrerupt de un jurnalist obedient sau doar nepriceput) că e absolut degeaba acolo, fiindcă totul în agricultură e privatizat şi nu are alte pârghii decât să recurgă la „apeluri către” şi „îndemnuri la”.

Ce voiam să spun… Halal de ţara în care oamenii nu doar că nu sunt de acord unii cu alţii, dar nu mai e nici fiecare cu sine însuşi!


P.S. aka L.E. aka ACTUALIZARE: Cum bine observa (şi) altcineva, exact în spiritul celor de mai sus, cam tot cei care se văitau că vin diasporenii peste noi, cu covid cu tot, boceau acum cu lacrimi de crocodil de săreau cămeşele de pe ei că… pleacă bieţii românaşi să fie exploataţi prin cele străinătăţiuri de capitalişti veroşi, mâncători de sparanghel.

La care aş adăuga că după ce (zeci de) ani de zile ne-am plâns cu toţii că suntem discriminaţi şi nu ne dau nemţii şi francezii şi englezii (cu ăștia s-a rezolvat) şi… aşa mai departe drept de muncă pe teritoriile lor, acum ne plângem că ne pleacă elitele agricole să lucreze gliile altora!

CU MASCĂ, FĂRĂ MASCĂ…

... 52. S-o luăm altfel: Dacă omuleţul acela cu înfăţişare caraghioasă şi nume imposibil de pronunţat (corect) sau de scris (indiferent cum) din fruntea OMS, dimpreună cu colegii lui de-acolo şi cu „experţii” în sănătate (publică) de pretutindeni, inclusiv de la noi, ar fi ştiut încă măcar de la începutul pandemiei (deci nu neapărat de când era o „amărâtă” de epidemie de gripă liliachie dintr-un judeţ al Chinei) secretul (profesional al) lui Polichinelle că un om (bolnav) care vorbeşte cu precipitaţii sau de-a dreptul strănută într-o mască chirurgicală sau baremi într-un fular sau o batistă ţinută în permanenţă la gură (cu un elastic) nu scuipă în faţa unuia sănătos, şi ar fi (cel puţin) recomandat, ca acum, după săptămâni întregi, purtarea unui astfel de… dispozitiv (fie şi improvizat) pentru oricine se duce la un cabinet medical sau într-un spital (dacă la farmacie, în supermarket sau la metrou, ori de-a dreptul pe stradă, ar fi părut excesiv, iar unor mari epidemiologi şi infecţi-onişti de pe la noi literalmente ridicol, după cum s-au şi exprimat în repetate rânduri) nu cumva am fi putut evita cazuri de tipul „Gerota” (sau Suceava, sau Timişoara, sau Deva…), când cetățeni care nu ştiau că sunt purtători ai virusului l-au răspândit fix printre cadrele medicale la fel de competente ca şi confraţii lor de la vârful instituţiilor abilitate? Ca să fiu sincer, încă din primele zile eu unul mi-am pus la păstrare una din puţinele măşti găsite prin casă, în eventualitatea – după mintea mea, foarte probabilă încă de pe-atunci, mai ales că văzusem în Coreea de Sud, la o competiţie de patinaj, că toată lumea din sală, inclusiv organizatorii, copiii care adunau florile şi jucăriile de pluş aruncate pe gheaţă etc., purtau, spre deosebire de concurenţi, şi mă gândisem că e o măsură obligatorie tocmai pentru protejarea acestora din urmă, nicidecum dintr-o grijă egoistă a fiecăruia de a nu se molipsi de la ei – că la un moment dat se va da o ordonanţă (militară?!) sau ceva prin care să nu mai ai voie să ieşi din casă, ori măcar să intri în orice magazin, dacă nu ai una, chit că, de la un alt moment dat, ar fi devenit doar de formă, hărtănită, jigărită, spălată (sau nici măcar) de zeci de ori, subţiată, cu elasticul lăsat şi aşa mai departe.

53. Pe la începutul pandemiei, circula pe Facebook o glumă făcută de francezi, conform căreia tabelele acelea statistice cu cazurile de coronavirus semănau cu clasamentele de la Eurovision, cu diferenţa că Franţa era plasată pe primele locuri. Nu ştiu dacă de-acolo s-au inspirat jurnaliştii (de la noi), dar personal nu înţeleg de unde frenezia cu care anunţă zilnic că „Italia a depăşit China” la numărul de cazuri, „Spania a depăşit Italia”, „SUA vin tare din urmă şi tocmai au egalat Franţa” etc. Cifrele goale, comunicate sec, nu sunt suficient de relevante şi înspăimântătoare, sau ce?

54. Uimit să descopere că românii mai mor – inclusiv, poate, de COVID-19 – şi prin paturile lor de-acasă, înainte să apuce să fie exterminaţi în cele din spitalele noastre ca vai de mama lor de guvernanţi de toate culorile politice, domnul Raed Arafat, anunţat că trupul neînsufleţit al unei femei zăcuse ore în şir într-un bloc fără ca nimeni să ştie cum să procedeze cu el pentru a nu răspândi infecţia (deocamdată nu prea par să ştie nici „profesioniştii” din unităţile medicale!), bâiguia aseară la o televiziune ceva despre „procedurile” pe care firmele de pompe funebre, lăsate sau nu deschise prin ordonanţele (militare?!) din ultima vreme, ar fi trebuit să le afle probabil de pe net, din propria lor curiozitate, de vreme ce autorităţile nu s-au preocupat decât de partea cu izoletele şi transportul celor încă vii spre spitale şi al celor (sau aceloraşi) decedaţi (între timp) acolo către locurile de odihnă veşnică. Aştept, prin urmare, o nouă ordonanţă (militară?!), care, pe tipicul ultimelor 6 din 7, să îndrepte scăpările celor precedente.

55. Sincer să fiu, n-am gustat nici măcar filmuleţele „nostime” sau „emoţionante” postate pe reţelele de socializare de către medicii şi asistentele de prin Italia sau Spania, poate ca defulări după săptămâni întregi cu mii de noi cazuri raportate zilnic (şi care filmuleţe oricum îmi dau senzaţia că bieţii de ei şi-au pierdut literalmente minţile, de se apucă să se zbenguie pe culoarele spitalelor sau să cânte prin saloanele cu oameni intubaţi), ori de cei din China, prilejuite de… sfârşitul epidemiei, când închideau, cu o voioşie impusă probabil prin ordinele Partidului, spitalele temporare, aşa încât cu atât mai deplasate mi se par cele de pe la noi, când necazurile şi „epuizarea” cadrelor medicale nici n-au început bine. Văzând aseară o asemenea producţie pastișată după cele occidentale de personalul de la „Victor Babeş”, nu am putut să nu mă întreb dacă filmările fuseseră făcute tocmai pe când primii români mureau de COVID-19, inclusiv prin saloanele de-acolo, şi dacă nu cumva zburdalnicele asistente care se filmaseră şi postaseră sunt tocmai cele care s-au infectat cu coronavirus în timp ce, cu zâmbete încă largi pe chipuri şi cu minţile la sutele de like-uri anticipate din partea cititorilor, îşi dădeau jos neglijent echipamentele de protecție la sfârşitul sesiunii „cinematografice”. Zău că n-aş vrea să intru pe mâna unor asemenea personaje cu vocație mai degrabă artistică decât medicală.

56. Dintre simptomele de COVID-19 chipurile DISTINCTIVE, descrise de cei care (pretind că) au avut boala şi s-au vindecat, mi-a atras în mod special atenţia unul, menţionat unanim şi cu insistenţă, şi anume „oboseala cronică”. Trecând peste faptul că unul dintre (ne?)fericiţii care au scăpat deja de griji povestea ceva de genul „într-o dimineaţă m-am trezit cu o oboseală cronică”, sau peste amănuntul personal că eu mă simt obosit, literalmente „cronic”, cam de pe la vârsta de 7 ani (respectiv de prin clasa întâi, că până atunci eram, dimpotrivă, neobosit şi neastâmpărat, conform relatărilor de mai târziu ale mamei), ţin să le atrag atenţia tuturor celor care nu au avut în viaţa lor măcar un guturai, că fix aşa, printr-o mare oboseală, descrisă alteori drept „sfârşeală” sau „moleşeală”, se manifestă… febra (măricică), de unde şi nevoia simţită de cei suferinzi de a sta în pat, în loc să zburde prin casă ori pe-afară. Cu lipsa mirosului sau a gustului e altceva, chiar or fi specifice, dar oboseala, şi mai ales „cronică”, nu e, aşa că nu intraţi în panică.

MORTUL E DE VINĂ!

51. După ce pe la debutul epidemiei de coronavirus (şi) în România ne-am revoltat cu toţii şi i-am înfierat cu mânie proletară pe cei care nu recunoşteau că au călătorit prin străinătate, inclusiv în ţări nedeclarate încă (iar unele nici acum) „zone roşii”, gen Israel, acuzându-i, dimpreună cu autorităţile, că au infectat spitale întregi (vezi „cazul Gerota”) cu medici destoinici (deşi eu n-am prea înţeles nici până acum care ar fi trebuit să fie procedura corectă, pentru că şi dacă ar fi recunoscut încă de la intrarea în unităţile medicale respective, sau când se trezea cineva să-i întrebe, tot ar fi apucat să infecteze pe câte unii…), a urmat situaţia de la Spitalul Judeţean Suceava, care – în ciuda faptului că nu mai departe de ieri l-am văzut pe noul şi, din punctul meu de vedere, tot mai puţin demnul de încredere ministru al Sănătăţii condamnându-i tot pe localnicii de rând, care chipurile n-ar respecta izolarea la domiciliu! – a dovedit fără putinţă de tăgadă incompetenţa autorităţilor locale, centrale, managerilor şi personalului sanitar, care riscă să îmbolnăvească un oraş întreg.

Bomboana de pe colivă a reprezentat-o, însă, ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile nicăieri altundeva decât la unităţile de elită în domeniul bolilor infecţioase din Bucureşti, Spitalul Victor Babeş şi Institutul Matei Balş, care au raportat (deja!) infectări ale unor cadre medicale, în ciuda faptului că responsabilii de-acolo nu s-au plâns până acum nici de lipsa materialelor de protecţie şi nici nu pot da vina pe pacienţi, de vreme ce cu asta se ocupă, iar dacă nu era COVID-19, cică un fel de gripă mai păcătoasă (cum continuă să susţină unii specialişti), ar fi fost EBOLA, SARS (1) sau cine ştie ce alt virus cu adevărat ucigaş, care ar fi ameninţat, poate, întreaga omenire, doar pentru că minunaţii medici de-acolo n-au învăţat încă să-şi dea jos în condiţii de siguranţă măştile, vizierele şi/sau salopetele.

Aşa că să nu mai aud pe nimeni (din rândul autorităților sau „profesioniştilor”) îndrăznind să-i acuze tot pe oamenii obişnuiţi (pe principiul neaoş „mortul e de vină”), indiferent câte ar fi de reproşat şi la adresa acestora, că doar români suntem cu toţii şi ne ştim prea bine metehnele.

CU ȚÂRÂITA (VERSIUNE REVIZUITĂ ȘI ADĂUGITĂ)

… 47. Categoric, e ceva putred în comunicarea deceselor cauzate de COVID-19! Spre deosebire de ţările civilizate, gen Italia şi Spania, unde ele sunt anunţate o dată pe zi, aşa cum de la o vreme se procedează şi la noi cu numărul celor infectaţi, GCS le dă cu ţârâita, aparent „în timp real” – coincidenţă sau nu, majoritatea de obicei pe parcursul talk-show-urilor din prime-time ale posturilor de ştiri (aşa, ca să-și înceapă Gâdea emisiunea într-o notă fatalistă şi să mai aibă prilejul unor breaking news-uri pe parcurs) –, doar că de multe ori este vorba despre decese petrecute şi cu două-trei zile în urmă, care chiar dacă n-au putut fi prinse (din motive pe care poate le vom afla cândva) în informarea zilnică, de la ora 13.00, mai puteau aştepta câteva ore, până la următoarea. Şi chiar dacă aici suspectez şi un soi de complicitate, măcar tacită, din partea posturilor de ştiri, care, cum spuneam, au ocazia să mai prezinte nişte breaking news-uri de-a lungul întregii zile, mă gândesc că e tot un soi de manipulare a cifrelor, măcar ca să nu pară prea alarmistă comunicarea dintr-un foc a 10… 15… 20 de victime, când e şi-aşa disperare mare când apar câte 200 de (doar) infectaţi.

48. Ciudat lucru cum la noi (o parte din) cadrele medicale prezintă două forme perfect distincte şi oarecum antagonice de laşitate: în timp ce unele demisionează pur şi simplu, de teama coronavirusului, altele îşi ascund identitatea şi îşi deformează vocile ca să relateze nereguli, abuzuri, lipsuri etc. (unele de natură să le pună viaţa în pericol!), de teama… şefilor. Şi mai paradoxal este când te gândeşti că acestea din urmă n-ar risca, la urma urmelor, decât să fie date afară, adică să ajungă pe o cale mai simplă şi mai… cutezătoare în situaţia primelor, scăpând de toate bătăile de cap. Elementul comun al celor două atitudini este lipsa de caracter a protagoniştilor.

49. După ce ne-a înşirat un lung pomelnic de măsuri pe care NU le poate lua, gen plafonarea preţurilor, deoarece de-aia şi de-aia, ministrul Agriculturii, Cumva Altcumva, a făcut „un apel la calm şi omenie”. Îi mulţumim pentru sinceritatea cu care a recunoscut că e (un) inutil.

50. Lucruri bune şi lucruri rele în felul cum – din câte mai degrabă am dedus eu citind necontenit site-ul oficial Stirioficiale.ro, dar poate greşesc – sunt raportate decesele (chipurile) cu COVID-19. De pildă, am găsit (multe) situaţii în care pacienţi cu diverse „comorbidităţi”, internaţi, aşadar, pentru cine ştie ce altă maladie (incurabilă/în fază terminală), primesc rezultatele pozitive ale testelor… post-mortem, ceea ce mă face să-mi imaginez cum medicii de-acolo, înainte de a completa rubrica cu „cauza decesului”, au o ezitare în aşteptarea rezultatelor testului: dacă e negativ, trec, cum aveau iniţial de gând, cine ştie ce „stop cardio-respirator pe fond de… maladia”, în schimb, dacă e pozitiv, pun, simplu, „COVID-19”, chiar şi dacă pacientul era asimptomatic (la coronavirus, nu la ce mai avea el) sau cu simptome uşoare, indiferent dacă ele s-ar fi agravat sau nu în măsura în care omul ar mai fi avut zile. Cu alte cuvinte, şi dacă ar fi călcat de o maşină sau de tren, un om căruia i s-au prelevat în prealabil probe şi acestea ar ieşi pozitive ar fi trecut ca decedat din cauza COVID-19, deşi mai normal ar fi ca un asemenea diagnostic (post-mortem) să fie pus doar dacă boala a ajuns într-una din fazele acelea grave care necesită (respectiv, în cazul celor decedaţi, ar fi necesitat) terapie intensivă şi aşa mai departe.

Pe de altă parte, faptul că pe cadavru se ataşează vreo atenţionare, fie şi sub forma unui bileţel (am văzut relatări), conform căreia/căruia este vorba despre o persoană infectată, e altceva decât „cauza decesului” şi are strict menirea de a-i avertiza pe cei care manipulează respectivul cadavru, pentru a nu se infecta la rândul lor (deşi mecanismul molipsirii prin intrarea în contact cu trupul neînsufleţit al unui om infectat cu COVID-19 rămâne de explicat, dincolo de ce ne putem noi imagina, că ar fi vorba despre… o suprafaţă, altminteri părând ceva mai misterios).

IOHANNIS, CEAUȘESCU, NIȘTE MANELIȘTI ŞI BARZA CHIOARĂ

... 39. Sigur că, după Revoluţie, am avut şi preşedinţi mai răi decât Iohannis (în ordinea numerelor de pe tricou şi a nemerniciei: Iliescu şi Băsescu, sau invers), dar ieri a fost poate pentru prima oară când m-am simţit ca pe vremea lui Ceauşescu, chiar şi făcând abstracţie de izolarea la domiciliu, stocurile de alimente şi cumpărăturile aproape cu buletinul: după un puhoi de ştiri (ca de la Europa liberă) cu medici care n-au de niciunele şi îşi dau demisiile în plină pandemie, cu spitale infectate cu COVID-19 din neglijenţă şi prostie etc., a apărut la televizor preşedintele să ne spună să stăm liniştiţi la locurile noastre, că autoritățile îşi fac treaba în mod exemplar.

40. Cam pe aceeaşi linie, premierul Orban, şeful guvernului „meu” (recte lui) Orbannis, ne-a anunţat cu emfază că, atunci când România raporta primul caz de infectare cu coronavirus, Spania avea numai vreo două, Franţa vreo zece, Germania tot pe-acolo, în timp ce acum, când noi avem doar două mii şi ceva, ei au cu zecile de mii, semn că, din nou, autorităţile noastre sunt mai cu moţ decât ale lor. Dat fiind, însă, că, după cum orice om nerinocerizat încă şi de noul virus pedelisto-penelist ştie, la noi numărul testărilor zilnice este de zeci de ori mai scăzut decât la ei, personal am înţeles numai adevărata amploare pe care foarte probabil o are deja şi în România extinderea epidemiei.

41. Nu vreau să sugerez că autorităţile de la Bucureşti (ca să mă exprim în termenii Europei libere, dacă tot m-am stârnit) fac testările… pe sprânceană, în mod bine orientat, astfel încât să jongleze cu cifrele zilnice [că, de pildă, una e să testestezi azi (doar) în Suceava, devenită principalul focar al epidemiei, şi alta să o faci într-un centru de carantină unde n-a avut nimeni niciun simptom şi tocmai te pregăteai să le dai tuturor drumul acasă, astfel încât numărul de cazuri noi rezultat va diferi substanţial], dar mă mir cum nimeni (din presă) nu a avut curiozitatea să facă o socoteală aritmetică simplă, de scădere, bazată pe numărul anunţat de GCS, al testărilor TOTALE, prin care ar fi aflat că, în mod inexplicabil pentru mine, după un vârf de peste 2210 de teste sâmbătă (?), acestea au scăzut permanent: 1797 duminică…1643 luni… 1551 ieri. Acum, ori acel 2210 n-a fost real, ori…

42. Tot apropo de cifre „încurcate” (cu sau fără ghilimele), dacă la un număr de câteva (doar – oricât de sinistru ar suna) zeci de morţi, deja autorităţile au pierdut pe drum şi, eventual, au găsit mai târziu ba câte unul, ba câte… 13 (?!), mă întreb ce s-ar întâmpla dacă, Doamne fereşte!, am ajunge la raportări de ordinul de mărime din Italia sau Spania. Zilele trecute a fost „încurcat” şi numărul (deocamdată tot mic, de data asta din păcate) de cazuri de vindecare: în aceeaşi zi au apărut, pe aceeaşi sursă OFICIALĂ, apoi diferit pe două (Ştirioficiale.ro şi Datelazi.ro), când 180 de vindecaţi, când 209, ceea ce, dincolo de o eroare umană oricum inacceptabilă într-o asemenea situaţie, mai ales prin durata perpetuării ei, şi putând fi încadrată la mult hulitele (şi ameninţatele cu închiderea site-urilor care le propagă!) fake news-uri, putea induce o stare de panică în rândul populaţiei, în condiţiile în care se vehiculează informaţia (reală sau nu) că există cazuri în care unele persoane vindecate ar fi recidivat sau s-ar fi îmbolnăvit din nou, contrazicând teoria imunizării (inclusiv colective, de mai târziu).

43. Având în vedere dacă nu toate, măcar o parte din cele de mai sus, ce ar trebui să înţelegem din bâlbele pe tema „testării în masă” (vorba vine) a bucureştenilor, iniţiată de primărie în colaborare cu cel mai reputat specialist în domeniu, Adrian Streinu-Cercel, care, dacă bine am înţeles eu, ar vrea să verifice inclusiv bănuiala (şi a mea, exprimată zilele trecute) sau de-a dreptul speranţa că pandemia este poate chiar dincolo de apogeu, în sensul că multă lume a trecut deja prin boală şi s-a imunizat? Cumva autorităţile centrale se tem că un astfel de studiu le-ar zădărnici manipularea cifrelor cu oameni infectaţi, fiindcă n-ar fi exclus ca, din cei 10.000 de bucureşteni testați, să reiasă că măcar vreo 4-5 mii sunt (sau au fost, dar asta e altă discuţie) atinşi de coronavirus?

44. Toată lumea se oripilează şi îi pune la stâlpul infamiei pe zecile de mii (?!) de români care au fost amendaţi (cu sume deja astronomice) pentru „nerespectarea prevederilor ordonanţelor (militare?!)”, recte fiindcă au ieşit din casă fără declaraţia pe proprie răspundere sau cu ea… „incompletă” sau „completată eronat”. Dincolo de confuziile dintre carantina, respectiv (auto)izolarea la domiciliu a celor suspecţi de infectare şi cea generală, în care ne aflăm cu toţii (poate ar trebui inventat un cuvânt, aşa cum s-a întâmplat cu „contacţi”), mă mir că aceeaşi toată lumea pleacă de la premisa (de-a dreptul absurdă, din punctul meu de vedere) că tablagiii de la structurile însărcinate cu verificarea au devenit peste noapte competenţi, inteligenţi şi integri, astfel încât nici măcar un singur individ dintre acele zeci de mii de „inconştienţi” nu a fost victima unui abuz sau a imbecilităţii proverbiale a vreunui tab-major din poliţie. Asta ca să nu mai spun (fiindcă intenţionez s-o fac mai pe larg într-un articol dedicat) că prevederile însele sunt interpretate în fel şi chip, astfel încât, de pildă, unii spun că oamenii care nu dispun de imprimantă trebuie să copieze cuvânt cu cuvânt întreaga declaraţie-tip (schimbată şi ea deja de două ori în tot atâtea zile de autorităţi!), deşi în ordonanţă e prevăzut în mod expres (dar cine stă s-o citească?; în mod sigur nu tablagiii!) că trebuie numai numele, adresa, motivul deplasării (deci nu şi înşirarea celor doar posibile), data şi semnătura, sau controversele care au apărut vizavi de prezentarea Declaraţiei pe tabletă sau smartphone, fiindcă unii (mărginiţi, nu doar din MAI) înţeleg prin „olograf” definiţia din Dex a termenului (brusc sunt cu toţii loviţi de acribie), deşi, la o adică, „olografă” e şi semnătura de pe permisele de conducere sau de la bănci, făcută însă cu un fel de pix digital (se cheamă cumva, dar îmi scapă numele acum). Fapt pentru care eu o să ies din casă (până acum am ieşit doar de două ori, în weekend, cu o variantă „digitală”, pe telefon, a documentului, care după unele surse n-ar fi fost conformă; noroc că nu m-a prins nimeni) cu patru variante: una tipărită (altminteri foarte prost, pentru că tuşul din imprimantă e pe sfârşite şi n-am de unde să cumpăr altul, că sunt închise magazinele de profil); una scrisă de mână (cu cea stângă, ca să aibă organul de furcă în a o descifra; a nu se înţelege că scriu cu mult mai frumos cu dreapta!); una ca până acum, în telefon, unde m-am semnat NEolograf, cu degetul pe ecran, rezultând exact un specimen precum cel de pe permisul auto; şi una care reprezintă o fotografie a variantei tipărite, cum explica un ofiţer imbeciloid că trebuie, doar că, vă spun un secret, nu e chiar aşa, ci am făcut poza versiunii din calculator, de pe ecran, cea de previzualizare înaintea tipăririi, dar care arată la fel (semnătura e cea electronic-olografă, identică celei strict de mână), asta fiindcă pare mai important formatul, respectiv JPEG în loc de PDF (nu că vreun miliţian de rând ar face distincţie, dar acela era ditamai chestorul sau ceva). Sper să nu îngroş rândul „nenorociţilor” care chipurile se sustrag carantinei.

45. Pe de altă parte, am nişte vecini manelişti şi oligofreni (constatare făcută cu mult înainte de epidemie), care toată ziua se plimbă pe holurile blocului pentru a se vizita unii pe alţii, atât pe acelaşi etaj (e adevărat că una din familii, cu bunici, nepoţi, cuscrii… ocupă două apartamente pe acelaşi palier, dar oricum trec mai des dintr-unul în altul decât eu din sufragerie în bucătărie), cât şi la etaje diferite. Oare lor nu le-o trebui Declaraţie să iasă din apartamente? (În paranteză fie spus, am fost dintotdeauna conştient că, indiferent când îmi va suna ceasul, prostia altora va fi cea care-mi va veni de hac.)

46. Apropo de rinocerizarea pomenită mai sus, există (multă) lume care se bucură că epidemia din România e gestionată (recte magistral) nu de către PSD, cu alde „Veorica” şi „Dracnea”, ci de mult mai destoinicii liberali Orban, Vela, Cîţu & Co. Avantajul rinocerilor este că, istoria contrafactuală neavând cum să fie dovedită, vor putea spune asta chiar şi dacă vom pieri până la unul sub înţeleapta cârmuire pedelisto-penelistă, ultimul dintre ei rămas în picioare putând să jure că tot ar fi fost loc de mai rău, astfel încât, de pildă, dacă ne-ar fi condus pesediştii, pe lângă toţi cei 22 de milioane de români ar mai fi fost răpuşi şi o parte din bulgari.

47. Uitându-mă pe decesele de la noi, constat că foarte multe au un anumit „tipic” (dincolo de „comorbidități”): testarea pentru coronavirus a fost efectuată la un moment dat, după ce victimele au ajuns în spital, fără să fi fost „contacți” ai unor persoane infectate, iar rezultatele au sosit adesea chiar post-mortem, de unde autoritățile au concluzionat că s-a declanșat „transmiterea comunitară” a virusului. Mie îmi sună însă mai degrabă a transmitere intraspitalicească, așa cum se întâmplă cu „infecțiile nosocomiale”, foarte... la modă în România, unde odată ce ai ajuns într-un spital...

În (provizoriul) final, îmi reiterez speranţa că totul va fi bine, bazată însă, în exclusivitate, nicidecum pe (IN)competenţa autorităţilor, ci pe vorba de duh (românească): „berzei chioare îi face Dumnezeu cuib”.

FLEGME, ZIARE ȘI BĂTRÂNEI

... 35. Oare n-ar fi bine ca, măcar pe durata stării de urgenţă, cel puţin formal, scriptic, legislativ, printr-un punct al unei ordonanţe (militare?!), din motive lesne de înţeles de igienă şi sanitare, să fie interzis scuipatul pe stradă? În Bucureşti, pe trotuare, petele de flegmă sunt mai numeroase decât găinaţii de porumbei şi vrăbiuţe, semn al incontestabilului nivel de civilizaţie atins de mândra noastră naţiune.

36. Așa cum am fost luat mereu prin surprindere de nişte puncte din ordonanţele (militare?!) de până acum când aflam că s-a mai închis câte ceva despre care nici nu-mi imaginam că la vremea respectivă rămăsese deschis, gen aeroporturi (sau măcar zboruri către/dinspre destinaţii periculoase), malluri sau, mai nou, parcurile, încă nu reuşesc să înţeleg de ce mai sunt funcţionale… chioşcurile de ziare, de ai căror vânzători și clienți (la unul chiar era oarece coadă!) m-am lovit întruna ieri, când mi-am făcut şi eu mica ieşire săptămânală, substitut al celor cu bicicleta, din weekenduri, practic recomandate imperios la un moment dat de o doamnă doctor, care mi-a spus că, la modul meu de viaţă, conform căruia nu ieşeam din casă cu lunile, dacă n-o să încep s-o fac măcar de două ori pe săptămână… [Chiar aşa s-a exprimat, lăsând fraza în suspensie, doar că din context, pentru că discutam despre chestiuni literalmente de viaţă şi de moarte, se (sub)înţelegea foarte clar ce sugerează.] Revenind la chioşcurile de ziare: ce mama dracului??!!

37. Încă nu ştiu cum e, dar am impresia că, de la o vârstă (înaintată), oamenii chiar ajung să nu mai aibă răbdare în aşteptarea obştescului sfârşit. Cam de-ăştia trebuie că sunt bătrâneii pe care i-am tot întâlnit în ieşirea mea matinală, ducându-se şi venind de nicăieri (că n-aveau nici măcar celebrele sacoşele, iar cabinetele medicale presupun că sunt închise duminica) agale şi între cu totul alte ore decât cele alocate. Asta, fireşte, doar dacă nu cumva erau nişte mai tinerei de 40-50 de ani decrepiţi în ultimul hal.


P.S. 38. Vorbind despre transportul în comun (altă sursă principală de COVID-19, dacă m-ar întreba cineva pe mine), madam Firea ne asigura că numărul autobuzelor… a scăzut, dată fiind reducerea circulaţiei de persoane, dumneaei neînțelegând încă, pesemne, că acum nu e vorba de poluare, pentru care o astfel de reducere e benefică, ci de coronavirus, pentru care… dimpotrivă, că şansele de a se crea înghesuială cresc.

34. RATE ȘI TICĂLOȘIE

Din fericire, nu am niciun fel de credit la bănci sau ceva de genul ăsta, aşa încât ordonanța de urgență pe tema suspendării ratelor nu mă priveşte în mod direct, şi ca atare nici nu m-am interesat de ea (în sensul de a o citi măcar) mai mult decât să-l ascult aseară pe ministrul Finanţelor, Florin Cîţu, povestindu-ne-o în rezumat.

Ce m-a frapat însă – dincolo de prevederile ei, asupra cărora din considerentele de mai sus şi pentru că nu sunt un mare (şi nici mic) expert în domeniu nu mă pronunţ (deocamdată) – a fost termenul (scurt) până la care potenţialii beneficiari, în speţă… cam toată lumea cu credite, sunt obligaţi să facă cerere, respectiv ceva 15 zile de la data publicării, parcă, şi/sau până la expirarea stării de urgenţă, care, în paranteză fie spus, oricum e destul de probabil să fie prelungită.

Ei bine, cu toate că sunt adeptul teoriei că oamenii [(nu doar) politici] sunt în general mai degrabă pur şi simplu proşti decât propriu-zis ticăloşi, având părerea pe care o am despre Cîţu & Co., aş fi tentat să cred că de data asta este în principal o manevră mârşavă menită să-i tragă în piept pe cetăţeni, în sensul că se speră ca mulţi dintre ei (cu cât mai mulţi cu atât mai bine… pentru bănci) să nu se încadreze în el (la termen mă refer), fie uitând, fie nereuşind, de pildă, să acceseze cine ştie ce site, poate chiar intenţionat blocat, la care să-şi depună cererile, sau scârbiţi să stea în plină epidemie de coronavirus la cozi, dacă autorităţile ar merge chiar atât de departe cu nemernicia încât să-i trimită la vreun ghişeu. În plus, cei care ar putea şi ar dori să-şi achite datoriile la timp, dar ar constata abia pe parcurs, după, să zicem, o lună, două, trei… că s-au înşelat (eventual fiindcă această criză s-ar prelungi peste orice limită imaginabilă şi a suportabilităţii), nu mai pot beneficia de facilități, deoarece termenul a expirat.

Ultima situaţie se poate încadra la fel de bine şi la capitolul imbecilitate pură a autorităţilor, pentru că, tocmai pentru a o evita, oamenii (cei prevăzători şi care se prind la vreme de şmecherie) vor fi tentaţi să facă de la bun început cereri pentru întreaga perioadă (tot ce i-ar opri ar fi condiţiile de fapt împovărătoare ale „facilităţilor”, dacă ceea ce deja susţin unii analişti este corect, astfel încât fiecare ar prefera să „beneficieze” de ele cât mai puţin timp), în loc să se limiteze la doar câteva luni, pentru că nimeni nu ştie cum va fi, de pildă, în septembrie sau octombrie, aşa că… ce-i în mână nu-i minciună.

Mult mai raţional ar fi ca, de vreme ce „facilităţile” se aplică până la sfârşitul anului, potenţialii beneficiari să le poată accesa oricând pe această perioadă (poate cu condiţia să se aplice doar din momentul depunerii cererii, nu şi retroactiv), astfel încât, chiar şi presupunând că nebunia cu coronavirusul va trece încă de la 1 mai, cineva lovit de ea mai târziu, sau care constată că e mai rău decât crezuse (de pildă, să vadă că şi după ce-şi reia activitatea ea nu mai e la fel de înfloritoare ca înainte), să aibă practic aceleaşi drepturi cu „prevăzătorii”. Cum spuneam, însă, probabil că guvernanţii mizează tocmai pe această păcălire a unora, chiar cu riscul de a se pomeni până la urmă cu mai multe cereri (sau pentru perioade mai lungi, respectiv cea maximă, de nouă luni) decât ar fi fost dacă n-ar fi impus acest termen-limită absurd, ci l-ar fi împins până spre sfârşitul anului şi al perioadei… de graţie.

Dincolo însă de toate astea, e de văzut cum vor arăta şi normele de aplicare, pentru că ideal ar fi ca beneficiari să fie doar cei afectaţi cu adevărat, nu toată lumea de-a valma, inclusiv, de-o altă pildă, patroni de supermarketuri sau de lanţuri de farmacii care vând măştile chirurgicale şi dezinfectanţii la suprapreţ.

ALTE 8 CHESTII ŞI CHESTIUNI…

... 26. Care este legătura dintre şoferul Loganului din fruntea uneia dintre multele coloane de maşini formate ieri prin Bucureşti din cauza poliţiştilor şi militarilor (care sper că au armele doar de paradă, fără niciun fel de muniţie, nici măcar de manevră, cum le-am plimbat şi eu un an şi patru luni pe vremea altui dement) care au înţeles că scopul principal al Ordonanţei (Militare?!) nr. 3 e să se adune bani la buget din amenzi (măcar dacă s-ar duce către Sănătate, nu pentru cei 2% daţi Armatei Române cu cai de lemn să se simtă Trump în siguranță că nu-l atacă teroriştii care nu l-ar ataca dacă n-ar ataca el pe te miri cine) şi şoferul furgonetei aflate cu două Forduri şi un Opel mai în spate? În principiu niciuna, că şi-ar fi văzut fiecare de drum şi treabă (greu de crezut că ieşiseră doar să consume nişte benzină degeaba) şi s-ar fi întors fiecare la familia lui cu două ceasuri mai devreme. Aşa însă, îi leagă mănuşile de cauciuc sau mâinile necurate goale ale agentului, care a plimbat virusul de pe buletinul şi Declaraţia primului pe documentele celuilalt. Să nu ne mire dacă următorul focar important de răspândire a coronavirusului în România, după spitalul judeţean din Suceava (pentru care ministrul Sănătăţii tot n-a demisionat!), vor fi miile de tot felul de tab-majori de la toate instituţiile, care se plimbă aiurea pe străzi, în pâlcuri de câte patru, că poate unul ştie să citească, altul să numere, iar ceilalţi doi sunt doar superiorii lor ierarhici.

27. Care este legătura dintre ministrul Sănătăţii de la noi, Parcă Costache, şi Boris Johnson, premierul de circ al Marii Britanii? În afară de privirile bovine inteligente, faptul că şi unul şi celălalt vehiculează cifre absurde cu cetăţeni care vor fi testaţi (rapid) pentru coronavirus în următorii… 10-12 ani.

28. Nu ştiu de ce, dar multă lume, în frunte cu vajnici reprezentanţi ai autorităţilor şi chiar madam Firea, indiferent ce treabă crede că ar mai avea şi ea, pare să fie convinsă că testarea de sau pentru coronavirus echivalează cu vaccinarea. Sigur că e bună, dar nu e chiar panaceul mult visat. Excesiv mediatizatul exemplu al Coreei de Sud are şi el un sens doar până la un punct: respectiv exact acela al numărului real de infectaţi, indiferent care ar fi el. Faptul că, de pildă, conform unui site (din păcate, până acum n-am găsit niciunul foarte precis, fiecare actualizându-se când se trezeşte vreun administrator, iar cel mai prost e cel pe care-l citează Antena 3 şi Digi, care umflă aiurea cifrele, şi-aşa înspăimântătoare, cu noii infectaţi din Italia, în loc să apeleze la sursa oficială, cu canal pe YouTube şi aşa mai departe), în ultimele 24 de ore au fost „numai” 104 cazuri noi, iar totalul e la un relativ (comparând cu alţii) scăzut nouă mii şi ceva, nu se datorează celor, poate, 20.000 de testări (spre deosebire de cele vreo mie de la noi), ci împrejurării fericite că nici în realitate nu sunt multe cazuri. Pe scurt, dacă, de exemplu, există, la un moment dat, în absolut, (doar) 10 cazuri, ele tot 10 vor fi şi dacă se fac 10 teste (ţintite la fix, e adevărat) şi 1.000 şi 10.000 şi 2 milioane.

29. Pe de altă parte, în măsura în care testele rapide, cu o marjă de eroare, dacă am înţeles eu bine, de vreo 20%, ar da chix doar în sensul că pot apărea ca negative chiar şi la oameni infectaţi (nu şi invers, recte pozitive la cei sănătoşi), tot au utilitatea lor: când iese negativ, cei interesaţi (medici, în primul rând, la care s-a prezentat un astfel de pacient) pot continua să fie prudenţi, că nu se ştie, dar când iese pozitiv, lucrurile sunt clare (indiferent ce ar presupune asta, pentru că tot nu m-am lămurit cum se procedează dacă depistezi un pozitiv într-un loc… neconvenţional, gen cabinet de medic de familie sau în trafic, cum circulau imaginile cu testări în masă de la americani: chemi izoleta, punându-l să aştepte în curte/pe stradă/sală de aşteptare?; îl trimiţi acasă pe picioarele lui sperând că nu se mai întâlneşte cu nimeni pe drum?... )

30. Ieri, pe pagina oficială de Facebook a postului Antena 3 apăruse o postare (mai e şi-acum) conform căreia pe străzile Capitalei circulă TANCURI. Chiar şi presupunând că textul a fost redactat de o fătucă toantă de 19 ani care nu face distincţie între şenile şi pneuri, pentru o asemenea dezinformare ordinară un site a fost închis în prima zi după instituirea stării de urgenţă. N-ar merita şi A3 măcar o amendă pe cinste? (Care să alimenteze bugetul Sănătăţii, desigur.)

31. Apropo de amenzi, cetăţeanul acela borât care s-a filmat cu telefonul în timp ce suna la 112 să anunţe că-l doare în cur de coronavirus a fost identificat şi amendat cu… 1000 de lei, considerându-se, probabil, că, de vreme ce suna de-acasă, respectând cu stricteţe prevederile Ordonanţelor (Militare?!), nu poate fi încadrat juridic la „zădărnicirea combaterii epidemiei”, pentru care s-ar fi ales cu un binemeritat dosar penal. Cum la cocalari de genul lui „banii nu e o problemă”, iar plictiseala între patru pereţi începe să-şi spună cuvântul, să nu ne mire dacă ocupatul abuziv al liniilor de urgenţe cu glumiţe oligofrene care să atragă mii de like-uri pe Facebook va deveni sport naţional de masă .

32. Ce bine-ar fi fost ca nemernicul ăsta de coronavirus să poată fi stârpit cu arme de orice fel, convenţionale, chimice, atomice… Toate naţiunile lumii ar fi fost pregătite să-i facă faţă cu brio, nu ca acum.

33. Mă întreb câte zile (dar mai curând ceasuri) vor trece până să apară primele știri despre infractori care sună la uși pretinzând că sunt de la primărie, să facă testele alea anunțate iresponsabil cu surle și trâmbițe de Gabriela Firea și Parcă Costache.

33 bis. Ministrul Sănătății, Parcă Costache (sincer, nu i-am reținut niciodată prenumele și chiar în privința numelui aveam dubii), a demisionat. Una din puținele vești bune din ultimele zile. 

RĂZBOIUL CU CORONAVIRUSUL

Ar fi, cred, momentan, al 24-lea punct la articolul de ieri, dar, pentru că e, cumva, mai complex, îl tratez, iată, separat. Este vorba de controversele dintre adepţii strategiei „imunităţii colective” sau „de turmă” şi cei care propovăduiesc izolarea sau „distanţarea socială”, ca principală armă în lupta cu coronavirusul.

Sigur, numai în epidemiolog nu pozasem până acum, după ce mi-am dat, de-a lungul timpului, cu părerea cam despre orice, ca tot românaşul cu veleităţi de homo universalis, însă abordarea mea este doar pe considerente de logică şi bun-simţ comun, nicidecum ca mare expert ce categoric NU sunt şi nici măcar nu mă pretind.

Aşadar, din punctul meu de vedere, cele două metode nu se exclud, ci, într-un fel, se completează, sau, în fine, la o adică, ar putea să o facă, dar cu condiţia să fie aplicate pe rând, începând, desigur, cu scenariul în care majoritatea ţărilor (europene), inclusiv România, iar mai de curând chiar Marea Britanie (spre lauda lui Boris Johnson, căruia măcar în chestiunea asta i-o fi venit mintea cea de pe urmă), se află deja, cel în care oamenii sunt sfătuiţi sau de-a dreptul obligaţi să stea departe unii de alţii. Pe lângă faptul că el (scenariul) este oarecum deja testat, pare-se cu rezultate bune (nădăjduind că nu e doar propagandă), de chinezi (ce-i drept, în condiţiile lor… specifice, mai greu de replicat pe bătrânul continent), marele avantaj este că, dacă eşuează, putem aplica ulterior metoda cealaltă, a imunizării colective, în timp ce invers e practic imposibil: odată ce ai lăsat virusul la liber, nu mai e cale de întoarcere (la metoda izolării), iar consecinţele sunt, literalmente, incalculabile, că nimeni nu ştie cu adevărat ce s-ar întâmpla.

De altfel, se prea poate ca şi aplicând strategia izolării, oricât de strict/ă, să ajungem, mai devreme sau mai târziu, chiar şi împotriva voinţei noastre (sau a politicienilor sau a specialiştilor…), adică fără o declaraţie expresă de tipul „gata, ieşiţi din case!”, tot la chestia cu „turma”, aşa că de ce să ne grăbim? Singurul efect advers al izolării ar putea fi o oarecare scădere a imunităţii oamenilor, din cauza lipsei de mişcare în aer liber şi, poate, a unei alimentaţii cam… în ghiolduri, ceea ce ne-ar face şi mai vulnerabili în faţa inamicului, dar poate că doar două-trei luni, cât stăm baricadaţi în case, nu se vor simţi chiar aşa mult. Plus că, totuşi, în ciuda scepticismului unor specialişti, sperăm să ne vină întăriri din partea verii.

În concluzie, un război de gherilă (urbană), cel puţin în prima fază, pare mai raţional decât unul în câmp deschis, în care să ne aruncăm orbeşte, cu piepturile (şi mâinile) goale, în speranţa că vom copleşi duşmanul coronavirus doar prin număr, indiferenţi la pierderile suferite.

P.S. În chip de… numărul 25, că se mai petrecură lucruri: Dacă tot s-a ajuns la faza cu Armata scoasă pe străzi, fără să ni se spună de ce Poliţia, Jandarmeria şi Poliţia locală nu sunt suficiente (dincolo de eterna poveste pedelisto-băsistă criminală cu… „statul obez”, chipurile suprasaturat cu bugetari de genul medicilor şi poliţiştilor, angajaţi în guvernările mai de stânga, şi din care, de câte ori vine „dreapta” la butoane, simte nevoia să mai dea afară sau să scoată/treacă forţat la pensie/în rezervă), eu propun să fie mobilizate şi câteva contingente de rezervişti, ca să ajungem de unde am plecat, recte cu mai mulţi oameni pe străzi decât în case.

Apropo, voluntarii sunt acceptaţi? Că am făcut armata, și acum am început să mă cam plictisesc între patru pereți…


P.P.S. Zilele trecute circula pe Facebook o mostră de umor negru autohon, cineva întrebând(u-se), mai mult sau mai puțin retoric, cât timp va mai trece până când, conform tradiției, România va întoarce armele și va trece de partea coronavirusului...

23 DE CHESTII ȘI CHESTIUNI DESPRE CORONAVIRUS

Fără nicio (sau, în fine, cine ştie ce, dat fiind că şi asta e un fel de) introducere şi fără prea mare ordine, am să consemnez în cele ce urmează, pe puncte (că e mai facil), cam tot ce (îmi amintesc că) mi-a trecut prin cap în zilele scurse de la precedentul articol:

1. Încep prin a spune/scrie că, dacă ar fi fost să aleg în ce film artistic SF horror de catastrofă, devenit peste noapte reality-show, să joc, n-aş fi optat niciodată pentru unul cu epidemii globale ucigaşe, ci le-aş fi preferat pe cele în care omenirea e atacată de o civilizaţie extraterestră sau Pământul e ameninţat de coliziunea cu un meteorit gigantic.

2. Tot la capitolul „ce aş fi ales dacă mi s-ar fi dat ocazia”, aş fi preferat ca oricare dintre chestiile de mai sus, deci şi cea cu care ne confruntăm cu adevărat, să aibă loc pe tura unor lideri ai lumii şi ai ţării mai întregi la minte şi mai destoinici decât alde Trump, Boris Johnson, Macron, Orban (al ungurilor), Putin… şi chiar Merkel sau Iohannis, cu menţiunea că, în ceea ce ne priveşte, nu mă pot gândi, cu evidentă deșartă nădejde, din toată istoria, decât la vreun Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare, iar al nostru de-acum oricum e o figură aproape luminoasă comparativ cu ai celorlalţi. În plus, mi-aş fi dorit ca şi în fruntea OMS să fie un cetăţean ales pe alte criterii decât al „diversităţii”, fiindcă principiul rotaţiei cadrelor tocmai ajunsese la… Etiopia (??), şi care, de pildă, să nu ne fi vorbit multă vreme despre pandemie în termenii copilăreşti ai unor jocuri precum „Regina pe furate”, „Cald și rece” sau „De-a v-aţi ascunselea”, cu „aproape că e...”, „încă puţin şi devine…”, „e pandemie fără trei sferturi… fără jumătate… fără un sfert… cine nu e gata îl iau cu lopata”. 

3. Apropo de Merkel, şi ca un soi de explicaţie tangenţială la punctul anterior, declaraţia ei cu cei 70% dintre nemţi care vor contracta COVID-19, mai degrabă profund iresponsabilă dacă n-o fi fost făcută într-un context atenuant neprecizat de presa noastră ca vai de mama ei (şi la care voi reveni pe larg), coroborată cu tot ce s-a (mai) întâmplat, m-a făcut încă de-acum câteva zile bune să mă întreb dacă nu cumva suntem deja în acest scenariu, chiar într-o fază avansată, în sensul că oricum epidemia are cu totul şi cu totul alte proporţii decât cele reflectate de cifrele oficiale cu „cazurile depistate”. De pildă, mi s-a părut încă de la bun început suspect cum foarte multe dintre încă puţinele (chiar şi-acum, dar mai ales atunci) cazuri de la noi sunt reprezentate de români întorşi din ţări care la vremea respectivă aveau, la rândul lor, chipurile, doar câteva (maximum zeci) de cazuri, nefăcând parte din „zona roşie” (sau măcar portocalie ori doar galbenă). Adicătelea, cât ghinion să avem şi noi, românaşii, dacă din, să zicem, (fie şi, maximum) 200 de cazuri (oficiale!) în Franţa, Israel, Germania, Austria,  Marea Britanie, SUA etc. se nimerea pozitiv şi câte unul de-al nostru… nedescoperit decât acasă?! Orice calcul probabilistic simplu pare să ducă la concluzia că în respectivele ţări, ca şi în multe altele, inclusiv (acum) la noi, cazurile erau/sunt cu mult mai numeroase, dar formele (benigne) de manifestare a bolii i-au făcut pe oameni să creadă că au avut un guturai sau cel mult o gripă banal-sezonieră.

4. Cam pe aceeaşi (i)logică, e foarte straniu cât de răspândită pare să fie – conform statisticilor oficiale – noua afecţiune în rândul personalităţilor: Tom Hanks şi soţia lui, de pildă, plus un membru al staffului echipei de Formula 1 McLaren, s-au îmbolnăvit în… Australia când acolo erau oficial doar câteva zeci de cazuri, iar antrenorul lui Arsenal (echipa mea favorită de fotbal, aşa cum McLaren e cea de F1) a fost „depistat” pozitiv când în Anglia nici nu se vorbea de epidemie. Plus că, acum, practic nu trece zi să nu mai aflăm că (măcar) un mare star de cinema, un fotbalist celebru, un politician de vârf etc., başca… favoritul meu Lewis Hamilton, e suspect sau deja pozitiv, încât totul începe să semene cu mişcarea aceea stupidă din urmă cu doi-trei ani, „#MeToo”.

5. Ca unul care oscilez constant între, pe de-o parte, panica ipohondră, apărută de fiecare dată când strănut sau tuşesc (inclusiv când mă înec cu vreo înghiţitură de gutuie!), că… am intrat şi eu în rândul personalităţilor enumerate, şi, pe de alta, convingerea, la fel de neîntemeiată ştiinţific, că sunt imun la orice fel de virus sau bacterie, am consemnat cele două puncte de mai sus ca pe un fel de speranţă că dracul nu e chiar atât de negru, nicidecum ca „dovezi” că ni se ascunde ceva şi suntem în vreun pericol mai mare decât se recunoaşte.

6. În aceeaşi notă, o întrebare la care mi-ar fi plăcut să mi se răspundă, încă de pe la începutul crizei din România, şi pe care deocamdată n-am auzit-o pusă specialiştilor, e aceea dacă n-ar fi posibil ca primele cazuri să fi apărut nu prin decembrie, ci, dacă nu cumva încă de prin iarna trecută (în sensul că vara e de sperat că nu, aşa cum acum sperăm să scăpăm de coronavirus în sezonul estival ce va să vie), măcar de pe la începutul toamnei, dar nimeni să nu-i fi dat atenţie, confundând ceea ce avea să devină temutul (sau temuta) COVID-19 cu răceala, gripa sezonieră, iar în cazurile mai grave, necesitând chiar spitalizare, vreo pneumonie „obişnuită”. [De altfel, în weekend chiar am citit mărturia unui pacient care, diagnosticat cu pneumonie, crede că a suferit de fapt de „gripa nouă” pe la începutul lui decembrie, (tot) în China (unde oficial a apărut la sfârşitul lunii), şi cea a unui medic italian care avansează exact teoria că aşa-numitul „pacient zero” ar fi (sau, mai degrabă, O fi) apărut în peninsulă prin noiembrie.]

7. Din păcate, dincolo de pericolul real reprezentat de coronavirus, constat cu îngrijorare schizoidia cvasigeneralizată ce bântuie cam la toate nivelurile societăţii, inclusiv (sau mai ales) în rândurile celor care, într-un fel sau altul, trebuie să gestioneze criza. O să le înşirui tot pe puncte, deşi acum probabil că ar trebui să fie nişte subpuncte ale punctului 7.

8. Tot weekendul, întreaga presă scrisă şi (mai ales) audiovizuală, plus reţelele de socializare, au fost pline de relatări despre „oamenii iresponsabili care…”. Respectiv, mai întâi, care ies în parcuri, păduri şi/sau la grătare în ciuda recomandărilor… şi aşa mai departe. Trecând peste pletora de fotografii şi clipuleţe postate (pe Facebook) de mii de oameni indignaţi că găsesc în astfel de locuri… mii de (alţi?!) oameni, chiar împărtăşesc această indignare, deşi cu anumite nuanţe, asupra cărora voi reveni. Schizoidia (presei) apare atunci când, exact în această categorie, a oamenilor inconştienți, îi plasează şi pe cei care… stau la cozi la hiper/supermarketurile cu produse alimentare şi/sau de igienă! Adicătelea, tot aşa, de o plăcere profund vinovată (iar în plus şi masochistă!) stau şi mai tinerii şi mai bătrânii aceia la cozi, cum altora le place în parc sau la iarbă verde cu prietenii şi copilaşii! Stupid.

9. Cam în aceeaşi ordine de idei, încă n-am înţeles raportul precis, conferit inclusiv de autorități, în frunte cu însuşi Raed Arafat (pe care îl respect la fel de enorm ca oricare alt român cu mintea întreagă), dintre îndemnul „#staţiacasă!” şi necesităţile de aprovizionare „cumpătată”. Ceva nu se leagă: dacă luăm doar „ce ne trebuie” (pe un sistem uşor comunistoid, că avem cu toţii aceleaşi nevoi), fără să facem stocuri, pentru că „nu mai ajunge şi pentru alţii”, înseamnă să ne vânturăm tot mai des la magazine. Adicătelea… să ieşim din case, şi anume fix în locurile cele mai aglomerate (chiar şi) în condiţiile respectării „recomandărilor” [fie şi devenite la un moment dat „ordine” (militare?!)] date de autorităţi. Înţelegeți ironia/paradoxul/schizoidia? Eu, dacă aş fi jurnalist (bine, în principiu chiar sunt, dar nu „practicant”), la toate îndemnurile acestea isterice cu „#staţiacasă!” n-aş pune decât, obsesiv, compulsiv, iritant, o singură întrebare, absolut deloc retorică: „Şi de mâncat?”

10. Am văzut vehiculată varianta unui soi de „raţionalizare” în magazine: două/trei… chestii (sticle de spirt, suluri/baxuri? de hârtie igienică…). Asta ce înseamnă pentru o familie cu (măcar) trei sau patru membri? Să meargă cu toții împreună la cumpărături?! Păi îndemnurile sunt să meargă doar câte unul (ceea ce are sens, fireşte, în contextul „#staţiacasă!”). Poate că o idee ar fi să cumpărăm „cu buletinul”, film pe care eu l-am mai văzut, că mi-s de-o vârstă cam spre categoria de risc (exagerez puțin), dar acum ar face sens.

11. Luat de val, însuşi domnul Arafat, aseară, într-o emisiune televizată, s-a codit la întrebarea unui telespectator dacă ar fi vreo problemă să iasă la „un tenis”. Că, vezi Doamne, sunt doar doi jucători (omul n-a precizat dacă vrea la dublu), la distanţe sigure… Bun, atunci să nu se mire domnia sa dacă următoarele cozi despre care vor relata posturile TV vor fi la închirat terenuri de tenis! Ce vreau să spun e că, dacă am înţeles eu bine [şi, fără falsă modestie, cred că am înţeles mai bine decât mulţi dintre reprezentanţii autorităţilor, care au înţeles propriile reguli (de fapt preluate din alte ţări) fix cât ceferistul ieşit la pensie şi care nu ştia de ce trebuise să lovească toată viaţa cu ciocanul în roţile vagoanelor], ideea e să stăm în case pentru a nu risca să ne înghesuim în cine ştie ce locuri unde am fi tentaţi să ne ducem tocmai pentru că ar fi mai liber… dacă toţi ceilalţi ar sta în case. Aşa, nici familia (cu indiferent câţi membri locuind în aceeaşi casă) care iese la grătar în pădure nu e mai expusă riscului de contaminare decât într-un autobuz sau într-un hipermarket… decât dacă încep să iasă şi toţi ceilalţi în aceeaşi pădure. (Cred că aşa ceva aveau de comentat şi cei luaţi la întrebări de poliţişti: „Păi nu vezi, domnule, că sunt la zeci de metri de alţi oameni?; ăştia de-aici sunt nevastă-mea şi copiii, cu care oricum stau într-un apartament de bloc cu două camere. Ce dreacu, că doar nu e după Cernobîl, să luăm ceva din aer!”) De-aia prin unele ţări s-au închis plajele (altminteri uşor pustii în acest anotimp, cam prin toată Europa), iar eu nu mă apuc să întreb dacă mai am voie cu bicicleta, pe care sigur nu-mi strănută nimeni în nas, dar, dacă mi s-ar da voie în mod oficial, mi-ar strănuta sute de alţi biciclişti. Se poate, domnu Raed?

12. Fiindcă am vorbit mai devreme de şeful OMS, tot uşor schizoide sunt şi apelurile practic concomitente ale dumnealui de a sta în casă şi oricum a nu cumpăra prea multe alimente ca să nu creăm o criză „artificială”, dar şi de a ne întări imunitatea hrănindu-ne bine şi practicând mişcarea… bine, n-a zis chiar în aer liber, ci tropăind prin apartament, spre disperarea vecinilor de dedesubt, că la dumnealui în ţară… nu vreau să insinuez cum o fi, dar nu cred să abunde blocurile.

13. Alt paradox: într-o ţară unde mai nimeni nu-şi face analizele medicale la zi, toată lumea vrea să se testeze pentru coronavirus, oricum neînţelegând că un rezultat negativ poate fi valabil fix până iese din cabinetul medical şi îi tuşeşte în faţă următorul aflat la coadă sau până „se coace” virusul, iar cu unul pozitiv, în condiţiile în care se simte bine, nu face decât să intre în panică degeabă, pentru că, mai ales de la un moment dat, cazurile se vor trata la domiciliu; iar dacă Doamne fereşte e grav, ajunge la spital şi fără test (e adevărat, însă, că ştie, ca să îi avertizeze pe medici, dar sigur nu de-aia vor toți disperaţii, inclusiv cei din curentul antivaccinare, să-şi facă teste.)

14. Fără nicio conotaţie critică sau măcar profetică, mă gândeam zilele trecute că, în câteva cel mult săptămâni, chiar şi dacă n-or să înceapă să curgă ştirile cu oameni care şi-au pierdut minţile din cauza izolării şi se aruncă pe ferestre sau fac cine ştie ce (alte) trăsnăi, o să asistăm la apeluri disperate din partea autorităţilor să IEȘIM din case, că se duce de râpă economia şi riscăm să murim (şi) de foame. (Bine, sper să nu ajungem şi în situaţia în care să nu mai vrea oamenii să iasă, nici obligaţi, exact cum acum nu vor să stea!)

15. Câte ceva despre sfaturile medicilor/specialiştilor. Vă mai amintiţi seninele vremuri din urmă cu două-trei săptămâni, când ni se spunea că pentru a ne feri de virus e suficient să stăm la o distanță de un metru de interlocutor şi să nu vorbim cu el mai mult de 15 minute?! Ei, ultimele descoperiri arată că nemernicul e mult mai rezistent decât credeam şi supravieţuieşte îndelung pe tot soiul de suprafeţe, telefonul mobil părând să se dovedească inamicul public numărul 2, fiindcă avem tendinţa să punem întruna pe el mâinile înmănuşate degeaba, dacă după aia îl ducem la ureche/buze. Iar între timp s-a lămurit și chestiunea cu părul, care de asemenea m-a frământat zile în șir (că nu punea nimeni întrebarea public), în sensul că, dacă încă îl ai, ar cam trebui să-l speli la fel de des ca pe mâini, până poate și scapi de el.

16. Treaba mai nasoală e cu alte sfaturi/recomandări. De pildă, un cetăţean medic şi (fost?) europarlamentar sau ceva ne-a comunicat la un moment dat la televizor şi apoi pe Facebook (sau invers) că scârbavnica entitate are o mare plăcere să se ascundă în covoare şi deci e preferabil să stăm în încăperi cu podele lavabile. Ca unul care am atât în birou cât şi, mai ales, în dormitor mochetă, inițial m-am socotit deja damnat, cu soarta pecetluită, fiindcă nu-mi venea să mă mut, de pildă, într-o sală de conferinţe sau de clasă, dar oarecum m-am liniştit (spre, mă tem s-o spun, NEliniştea paroxistică a celor bucuroşi până să lectureze aceste rânduri că au prin case doar gresie şi parchet), gândindu-mă că tare mi-ar fi plăcut să-l întreb pe Bunul Doctor cum e, de pildă, cu aşternuturile de pat sau cu canapelele, başca draperiile, fiindcă doar nu ne-o sfătui să dormim pe un „ţambal” de tip militar. Despre materiale textile e vorba, nu?

17. Un alt medic reputat ne spulbera speranţa că vom scăpa de belea la vară, dar nu bazându-se pe cercetări, ci aducând drept argument – aşa, ca pentru… neofiţi – faptul că există (câteva) cazuri şi prin ţările cu climă mai caldă (în această perioadă), fără să facă distincţie între cazurile izolate, aduse din exterior, şi o eventuală proliferare a virusului pe scară largă. Că aşa şi peştii trăiesc pe uscat, doar că tot cam atât cât sunt şi oamenii amfibieni. Din fericire, tocmai citeam declaraţia unui epidemiolog italian optimist, care chiar remarca faptul că sudul ţării (lui) pare să fie mai ferit decât nordul.

18. La capitolul „recomandări oferite cu mare bunăvoinţă, dar perfect utopice”, de genul „pentru a fi în siguranţă, pe durata pandemiei plecaţi pe planeta Marte”, le-aş încadra şi pe cele conform cărora bătrânii din familii, care locuiesc în acelaşi apartament, ar fi bine să fie izolaţi într-o cameră (?), să nu mănânce din vase comune, să-şi spele hainele separat, să primească mâncarea pe sub uşă etc. Despre ce lume vorbim oare? Sau, mai exact, pe ce lume trăiesc cei care le emit?

19. Deloc liniştitoare, şi cu atât mai puţin edificatoare, pentru oamenii de rând sunt controversele dintre specialişti: ba că masca e bună pentru oricine, ba că ar trebui s-o poarte doar cei suspecţi că sunt bolnavi (logică în care, preventiv, tot ar fi mai bine s-o poarte toți – desigur, dacă s-ar găsi); ba că trebuie să dezinfectăm inclusiv ambalajele produselor şi sacoşele în care le-am cumpărat [chestia cu să ne spălăm pe mâini după ce le-am adus acasă şi le-am depozitat are sens doar în măsura în care nu uiţi peste zece minute şi pui iarăşi mâna şi nu te speli imediat, sau te speli, dar pui mâna şi pe alt ambalaj tocmai adus (am lămurit mai sus că n-ar fi o idee bună să cumperi câte un produs la o ieşire din casă)… şi tot aşa], ba că e o risipă de dezinfectant, iar dacă am proceda toţi aşa nu s-ar putea fabrica în veci destul; spirtul ba e perfect ca dezinfectant, ba e nici măcar cât apa sfinţită şi ne trebuie cine ştie ce substanţe de negăsit (nici când nu e criză), cu denumiri de nereţinut…

20. În privinţa celor care se dau de ceasul morţii (deşi expresia e uşor nepotrivită în actualul context internaţional) că în România nu mai producem nimic, şi cu atât mai puţin din ce ne trebuie acum, trebuie să spun că, deşi până la un punct le împărtăşesc indignarea, de la un punct încolo îmi amintesc cum, ca mare adept al globalizării, integrării euro-atlantice etc., înţelesesem că, odată intraţi în UE, nu prea mai contează cine ce produce, şi că dacă un anume bun de (larg) consum e făcut în Bulgaria şi altul în Spania, e ca şi cum primul ar fi făcut la Focşani şi celălalt la Baia Mare. Plus că, am senzaţia, nici nemţii sau francezii sau oricare alţii (presupun că scandinavii nici atât) nu sunt mai liniştiţi, dat fiind că nici ei nu se omoară cu munca prin fabrici şi uzine, ci au lăsat asta în seama chinezilor, indonezienilor, vietnamezilor… Cert e că două din săpunurile mele favorite, aparţinând unor firme occidentale de profil gigantice, sunt „made în Turkey”. Poate de-aia şi criza de asemenea produse apărută deja în Marea Britanie.

21. E adevărat, chiar doar doi neuroni nu sunt suficienţi, dar nici cine ştie ce geniu de Einstein sau aptitudini de mare psiholog nu-ţi trebuie ca să înţelegi că dacă le spui (pe un ton tot mai țâfnos, semn că primii care-și pierd cumpătul, oricum prematur, sunt cei care ar trebui să și-l păstreze mai mult ca oricine) oamenilor că trebuie musai să stea trei sau chiar patru luni (adică până adânc în vară) în izolare, pornirea lor aproape firească e să-și bage picioarele şi să iasă de-acum, ca să nu mai prelungească suspansul, lipsiţi de orice speranță că s-ar putea să dureze ceva mai puțin. Mult mai raţional e să le ceri două săptămâni, sau măcar luna asta de stare de urgenţă, după care să le mulţumeşti pentru înțelegere şi că au rezistat atât şi să le mai ceri încă două săptămâni… A, stați, cam aşa fac alţii, mai deştepţi!

22. Mi-aş dori ca un superexpert în economie/finanţe/bănci să-mi explice de ce leul se tot devalorizează în raport cu euro. E chiar aşa bine prin Italia, Franţa, Spania…? Şi, în plus, puhoaile astea de diasporeni nu au venit cu valută, care, dacă înţelesesem eu cândva cum e cu economia de piaţă, de vreme ce ar abunda ar trebui să se ieftinească?

23. Cumva, mai ales când te gândeşti că s-ar putea să ne petrecem în propriile apartamente nu doar Paştele, ci şi toată primăvara, plus o parte din vară (eu am mare speranţă că nu va fi aşa, da’ specialistu’ e ferm pe poziţii), parcă nu mai pare că timpul zboară. Deja parcă această criză durează de o veșnicie!

Nu închei nicicum, pentru că, pe măsură ce-mi vor mai veni sau îmi voi mai aminti, am să înşir şi altele.

TOTUL (ȘI NIMIC) DESPRE CORONAVIRUS

După mai bine de vreo zece zile în care m-am uitat la televizor, pe canalele de ştiri, mai mult decât în ultimii cam tot atâţia ani, m-am lămurit buştean pe deplin: coronavirusul este un fel de guturai banal, care se vindecă de la sine numai cu medicamente pentru SIDA, dacă te tratezi singur acasă după ce ai ajuns de urgenţă la spital pe mâna celor mai buni specialişti care nici măcar n-au demisionat, în special de la Institutul Balş, unde amintitele medicamente nu sunt pe stoc nici în perioadele normale de guvernare liberală. Cu alte cuvinte, atribuite pe nedrept lui Gică Hagi într-un fals citat plauzibil dintr-o glumă de pe Facebook: „Unii a şi murit, şi n-a păţit nimica”.

În plus, am remarcat obişnuita iresponsabilitate a jurnaliştilor autohtoni de toate orientările apolitice, care prin îndemnuri la calm ca din gură de şarpe ne asigură că vom muri curând cu toţii, aşa că să stăm liniştiţi în casele noastre, de unde putem lucra la domiciliu exact cum fac ei de-o viaţă întreagă, realizând incisive anchete şi reportaje telefonice sau pe internet, pentru a mai descoperi nişte clipuleţe în care savanţi decrepiți de renume mondial, în special britanici, sau modele de oameni de stat destoinici şi responsabili germani, precum madam Merkel, le dau şi lor perfectă dreptate să fie idio panicaţi.

Altfel, n-am înţeles (să spunem… din presă) nici până în ziua de azi, de pildă, ce presupune cu adevărat (auto)izolarea la domiciliu, deşi, ca unul care de ani de zile îmi permit să o cam practic benevol şi fără constrângeri măcar lăuntrice, ieşind din casă numai în weekenduri, câte două-trei ore, în zori, cu bicicleta, însă doar pentru că am o soţioară harnică şi iubitoare care mă aprovizionează cu toate cele necesare unui trai zilnic decent colindând singurică magazinele, trebuia să fiu oarecum expert, dar tot nu (vreau să) îmi imaginez ce s-ar întâmpla dacă am fi nevoiţi să ne închidem amândoi în altminteri spaţiosul nostru apartament de bloc ceauşist de la etajul 10, poate fiecare în câte o cameră (?!), în apocaliptica perspectivă zugrăvită cu mult realism exagerat de către televiziuni, şi care mă face să rezonez cu altminteri pe bună dreptate ironizaţii cetățeni prevăzători care-şi fac provizii de medicamente şi alimente măcar până la sfârşitul deceniului următor, pentru că doar din reclamele de la televizor, din pauzele de isterie, la „şunculiţă ţărănească ca la mama acasă”, „spată de porc dezosat afumată proaspăt la numai 29,99 lei kilogramul”, „icre de crap românesc delicios” şi „apă plată la bax verde” nu cred să ne putem îndestula mai mult de două-trei zile de post negru. Poate ne lămureşte Radu Tudor.


P.S. Aşa cum italienii adevărați presupun că speră ca, odată trecută nebunia cu coronavirusul, toţi diasporenii români să rămână în ţărişoara lor dragă şi natală unde s-au întors din sincer patriotism la mai binele (decât în „cizmă”) de conjunctură, trag şi eu nădejde ca toți „bucureştenii” ăştia care s-au repezit prin gări de îndată ce s-a zvonit că urbea se închide să râmână la cozile lor de vaci de prin cătunele din care au venit şi unde, iată, preferă și pot să se întoarcă la o adică, nu ca mine, care n-am decât să stau cuminte în oraşul meu natal, de reşedinţă şi, probabil (doar că sper ca nu chiar începând cu această ocazie!), de veşnică odihnă.

CEVA DESPRE DEZINFECTANT

Tot ce pot [sau, în fine, ce vreau (deocamdată)] să spun despre aşa-zisa Finală Naţională a Eurovision de anul acesta este că fata asta (Roxen) care nu-i frumoasă, n-are cine ştie ce voce, e ca un băţ (cu ţâțe goale) pe scenă, face ca toate visele urâte, e plină de abţibilduri pe faţă şi falsează îngrozitor când cântă „live” nu ar fi trecut de nicio (pre)selecţie naţională din anii trecuţi, nici măcar cu pilele şi şpăgile care au adus-o şi acum până aici, iar dacă, totuşi, s-ar fi strecurat (cu pile şi şpăgi încă şi mai mari), ar fi luat fix atâtea voturi de la telespectatori (o parte din familie şi două prietene bune de-ale ei) cât să aibă convingerea că numai la ea s-au blocat telefoanele şi o fură TVR-ul doar ca s-o facă de râs şi să termine pe ultimul loc, învinsă de dinozaurii ăştia afoni de Trăistariu, Luminiţa/Monica Anghel, Paula Seling, Laura Bretan... Că parcă vocile ne-ar fi lipsit şi până acum!

Chiar și așa, iniţial am fost înclinat să-i scuz prestaţia (vocală) îndoielnică, punând-o pe seama sonorizării deficitare [ce să facă şi bătrâna TVR, într-o săliţă (a sporturilor) din… Buzău?!], însă numai până când pe aceeaşi scenă şi cu aceleaşi microfoane, difuzoare şi aşa mai departe a evoluat (excelent), ca invitată mai mult sau mai puţin specială (pe lângă Loreen, cu care n-avea rost s-o compar), aproape la fel de tânăra viitoare reprezentantă a Norvegiei, Ulrikke Brandstorp, care pariez că nici n-a beneficiat de atâtea repetiţii şi cu atât mai puţin de întreaga atenţie a organizatorilor. Bine măcar că anul ăsta e cam moartă şi capra vecinului din Moldova, Natalia Gordienko!