OSCAR 2011

***

Nominalizări şi câştigători

***

(Şi da, sigur că am urmărit ceremonia în direct, şi sigur că azi nu mai sunt în stare de nimic altceva… )

PREMIILE OSCAR 2011

Aici e lista completă cu nominalizările.


Iar aceştia sunt favoriţii mei:

Cel mai bun film: “The King’s Speech” (nu m-aş supăra însă nici dacă ar câştiga “Inception” sau “The Kids Are All Right”)

Cel mai bun actor în rol principal: Colin Firth (“The King’s Speech”)

Cel mai bun actor în rol secundar: Christian Bale (“The Fighter”)

Cea mai bună actriţă în rol principal: Annette Bening (“The Kids Are All Right”)

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Amy Adams (“The Fighter”)

Cel mai bun regizor: Darren Aronofsky (“The Black Swan”)

Cel mai bun scenariu adaptat: Danny Boyle & Simon Beaufoy (“127 Hours”)

Cel mai bun scenariu original: Lisa Cholodenko & Stuart Blumberg (“The Kids Are All Right”)

ULTIMA ÎNTREBARE (VARIANTA CU ELEMENTE AJUTĂTOARE PENTRU CITITORII MAI PUŢIN EXPERIMENTAŢI)

Şi când spun ce-am spus în titlu nu mă refer la cititorii mai puţin experimentaţi în general, care au nimerit aici din greşeală, ci doar la cei mai puţin familiarizaţi cu felul meu de a scrie în unele momente, dar care în restul timpului, când scriu, sper, mai mult sau mai puţin omeneşte, îmi fac onoarea de a mă urmări. Câţiva dintre ei m-au cam dojenit după articolul de ieri…

Mai jos este varianta originală, fără nicio altă modificare în afara fonturilor. Vă rog aşadar să citiţi numai ce este subliniat cu galben, sau, la alegere, să nu citiţi ce nu este subliniat.


Din cauză că deoarece săptămâna asta, cel puţin de pe la un moment dat, oricum a fost una pe care, cumva, am dedicat-o, închinat-o, ca să nu zic irosit-o cu punerea, întrebărilor de tot felul, unele mai pline de substanţă, altele mai retorice, iar altele, după cum mă tem că va sfârşi prin a mi se părea chiar şi mie aceasta pe care încă mă străduiesc s-o formulez, pur şi simplu mai tembele, am s-o închei, fireşte, în aceeaşi manieră, că altfel nici n-avea sens o astfel de introducere alambicată, care pariez că pe mulţi îi va alunga definitiv de pe-aici, ceea ce, la o adică, se poate considera drept o bine venită selecţie naturală a cititorilor, întrebându-mă dacă, în condiţiile în care eu şi astăzi ţin televizorul, ba chiar televizoarele sau, după caz şi împrejurări, două ferestre de Internet Explorer, deschise cât e ziulica de din ce în ce mai lungă, şi în special seara, aşadar aproape non-stop, minus puţinele ore în care mai dorm şi eu, pe Antena 3 şi Realitatea TV, exact ca odinioară, pe vremea când, după cum cititorul fidel îşi aminteşte, scriam mult mai, nu atât mult, cât des spre exclusiv despre politică, se poate spune (atenţie, că am ajuns la miezul întrebării!) că n-aş fi la fel de, poate nu tocmai bine informat, dar măcar interesat de subiect, dacă singura diferenţă e că acum ţin, în cea mai mare parte a timpului, sonorul închis?

ULTIMA ÎNTREBARE

Din cauză că deoarece săptămâna asta, cel puţin de pe la un moment dat, oricum a fost una pe care, cumva, am dedicat-o, închinat-o, ca să nu zic irosit-o cu punerea, întrebărilor de tot felul, unele mai pline de substanţă, altele mai retorice, iar altele, după cum mă tem că va sfârşi prin a mi se părea chiar şi mie aceasta pe care încă mă străduiesc s-o formulez, pur şi simplu mai tembele, am s-o închei, fireşte, în aceeaşi manieră, că altfel nici n-avea sens o astfel de introducere alambicată, care pariez că pe mulţi îi va alunga definitiv de pe-aici, ceea ce, la o adică, se poate considera drept o bine venită selecţie naturală a cititorilor, întrebându-mă dacă, în condiţiile în care eu şi astăzi ţin televizorul, ba chiar televizoarele sau, după caz şi împrejurări, două ferestre de Internet Explorer, deschise cât e ziulica de din ce în ce mai lungă, şi în special seara, aşadar aproape non-stop, minus puţinele ore în care mai dorm şi eu, pe Antena 3 şi Realitatea TV, exact ca odinioară, pe vremea când, după cum cititorul fidel îşi aminteşte, scriam mult mai, nu atât mult, cât des spre exclusiv despre politică, se poate spune (atenţie, că am ajuns la miezul întrebării!) că n-aş fi la fel de, poate nu tocmai bine informat, dar măcar interesat de subiect, dacă singura diferenţă e că acum ţin, în cea mai mare parte a timpului, sonorul închis?

ORGASM

De ieri de pe la prânz, de când am prins ultimele cel mult cinci minute din ceea ce – mi-am dat seama şi doar din atât! – a fost înălţătorul, mobilizatorul, însufleţitorul, entuziasmantul, incitantul, excitantul, strălucitorul, avântatul, eclatantul, înălţătorul (ştiu, am mai zis-o, dar simţeam nevoia să repet) discurs de adevărat Şef de Stat European (majusculele nu-s deloc întâmplătoare), aprig şi neînfricat luptător cu gura împotriva corupţiei de oriunde s-ar afla ea, rostit la bilanţul MAI de Traian Băsescu, nu-mi dă pace o întrebare, în principiu retorică, de vreme ce în mintea mea începe cu “e oare posibil…?” şi nu pare să aibă decât un evident răspuns negativ, şi anume dacă, o dată cu finalul lui apoteotic, în maniera inconfundabilă a altui vestit comic al micului ecran şi aproape la fel de talentat actor, Florin Piersic, “Nu aplaudaţi, că n-aveţi de ce!” (varianta “Nu aplaudaţi acum, că vă spun eu când!” va fi folosită la un genial discurs ulterior), dimpreună cu alte milioane de alegători care şi-au văzut o dată în plus pe deplin justificată opţiunea, e oare posibil ca alde Pora, Lupea, Cristoiu, Liiceanu, Patapievici, Moraru, Tăpălagă să nu fi – pardon de expresiile vulgare înşirate mai devreme – juisat?

OAMENII SUNT DE DOUĂ FELURI:

Întotdeauna. În schimb, criteriile după care se poate face o astfel de împărţire, fireşte simplistă, dar şi simplificatoare, sunt practic infinite: oameni buni şi oameni răi, oameni urâţi şi oameni frumoşi, oameni deştepţi şi oameni proşti, oameni care mănâncă micul dejun şi oameni care sar peste el etc. Sigur, ar mai fi “oameni care vor să vorbesc cu tine” şi “oameni care nu vor să vorbesc cu tine”, cum ar spune domnişoara (că doamnă categoric nu e!) Elena Băsescu, dar acum nu e câtuşi de puţin vorba despre politică.

Zilele trecute, într-o împrejurare, mă gândeam la alte două categorii de oameni şi anume cei care te binedispun atunci când te afli într-o pasă proastă şi cei care îţi strică tot cheful atunci când eşti într-o stare de spirit bună. Şi mă mai gândeam la ce ar trebui făcut, pe de-o parte pentru a păstra în condiţii optime relaţia cu primii şi, pe de alta, dacă nu pentru a te descotorosi definitiv de ceilalţi, măcar pentru a le reduce semnificativ influenţa asupra propriei persoane, fiindcă e iluzoriu să creadă cineva că – şi dacă şi-ar propune aşa o năzbâtie – i-ar putea schimba pe ei. Bineînţeles că am ajuns şi la unele concluzii, dar prin natura lucrurilor sunt atât de… particulare, încât nu e cazul să le fac publice. Doar gândiţi-vă şi voi pentru voi!

ROMÂNII AU TALENT. SE POATE, DAR NU ĂŞTIA…

Chiar atâta gaz cât să mă uit vineri seara la “Românii au talent”, pe Pro TV, n-am băut. De trei zile încoace însă, oriunde mă uit pe internet (inclusiv în propriu-mi mail!), dau peste filmuleţe de genul acesta, de obicei însoţite nu atât de laude la adresa protagonistului, cât mai ales de sudălmi împotriva celor care nu i-au înţeles geniul.

Bun, îi recunosc şi eu puştiului, fără rezerve, meritele de ciudăţenie a naturii. Nu m-ar mira ca pe undeva printr-un restaurant din apropiere să fi spart şi câteva pahare cu vocea lui mai degrabă de soprană de coloratură călcată pe degete decât de contratenor, cum l-au catalogat “specialiştii”. Sigur că, pe de altă parte, peste vreo doi-trei ani, sunt toate şansele să gâjâie ca orice adolescent de sex aproape masculin cu glasul în schimbare. Problema e că pur şi simplu falsează îngrozitor. Amănunt care, desigur, într-o ţară prin excelenţă manelistică, unde culmea rafinamentului e socotit gustul pentru muzica house, nu prea are pe cine să deranjeze.

Dar nu prestaţia tânărului mi se pare lucrul cel mai penibil din filmuleţele cu pricina, ci aceea a… juriului(?), şi mai ales a individului acela mic şi cu resturi de mustăcioară – ceva dansator de felul lui, mi se pare – care e încă şi mai jenant de fals atunci când mimează surpriza, imitând cu un cabotinism rar întâlnit în afara paginilor de literatură umoristică expresiile pe care a văzut el pe YouTube că le afişează prezentatorii din emisiunile similare de pe alte meridiane atunci când descoperă câte un talent exact ca Ianău ăsta al nostru, numai că autentic.

TURN THE PAGE

CE M-A ENERVAT CEL MAI RĂU ZILELE ASTEA (TOP 2 SAU 3)

(…Vreau să spun, în afară de Băsescu, care mă enervează de şase ani, dar m-am obişnuit, aşa că într-un eventual top rămâne doar pe locul trei…)

Aseară, până cu vreun sfert de oră înainte de finalul meciului Arsenal – Barcelona, când scorul încă era 0-1, pe locul al doilea se afla felul în care evoluau londonezii. Adică, bine, înţeleg, şi în linii mari sunt şi eu de acord cu chestiile gen “organizarea perfectă a catalanilor”, “geniul lui Messi” şi-aşa mai departe, dar nimic din meritele Barçei nu explică de ce nişte adversari totuşi valoroşi, nu de la cine ştie ce AS Crăciunelu de Jos, brusc nu mai sunt în stare să dea o pasă de un metru, încearcă întruna să treacă, având mingea la picior, nici măcar printre, ci de-a dreptul prin câte doi spanioli, deşi au coechipieri demarcaţi şi-n stânga şi-n dreapta, de ce trag la poartă când trebuie să paseze şi pasează când trebuie să tragă, inclusiv dacă se pomenesc cu poarta goală în faţă etc. Că doar – la naiba! – puteri hipnotice n-or avea “extratereştrii” ăştia ai lu’ peşte, care, în paranteză fie spus, alcătuiesc echipa europeană pe care o detest în cel mai înalt grad, până şi peste cele nemţeşti sau Juventus. Sigur, la 1-1, şi cu atât mai mult la, recunosc, nesperatul 2-1 din final, mi-a mai trecut supărarea.

Dar cel mai rău şi mai rău zilele astea m-a enervat Gennaro Gattuso de la AC Milan, în meciul de marţi, cu Tottenham, terminat şi el cu bine din punctul meu de vedere, 1-0 pentru englezi. Şi nici măcar atât jucătorul în sine, sau atitudinea lui, cât ideea că, după tot ce a făcut pe teren – luându-se la fiecare fază la harţă cu adversarii, înjurând, scuipând, îmbrâncindu-l la un moment dat şi pe antrenorul secund al oaspeţilor, faultând criminal şi afişând în permanenţă o faţă de om al cavernelor gata să se repeadă asupra duşmanului de moarte din tribul rival –, nu va rămâne decât cu amărâtul de cartonaş galben primit, de bine de rău, într-un târziu, din partea unui arbitru, francez sau ceva, care pot paria că ţine de vreo sectă creştină ultratolerantă, în loc să fie suspendat cel puţin câteva etape din cupele europene, pe baza probelor video, dacă tot ne-am dat dracului cu modernizarea.

ATÂT

Cu bruma de bun-simţ pe care am pretenţia că o mai posed, n-am să mă apuc să fac vreo analiză profundă a comportamentului, vădit deviant şi degenerativ, bătrânului lup de mare specializat în lupta cu furtunile într-un pahar cu apă stârnite tot de el, Traian Băsescu, căruia zilele astea i s-a năzărit să bântuie pe la uşile celor, din ce în ce mai puţini, dispuşi să-l mai asculte, fie şi cu nedisimulat sictir, ca să caute, chipurile, înlocuitor pentru de neînlocuitul, până mai alaltăieri, Boc.

Tot ce mi-ar plăcea să ştiu – dar n-o să am probabil parte să aflu decât, eventual, atunci când va fi prea târziu să mai conteze, fiindcă nici presa noastră nu excelează la capitolul atenţie distributivă – este ce matrapazlâcuri, foarte probabil fără precedent, săvârşite de actualii guvernanţi, se mai ascund şi în spatele acestei – trebuie să recunoaştem – neobişnuit de groase perdele de fum. Atât.

ÎNTÂMPLARE CU BROCCOLI

Pur şi simplu ador ştirile care încep cu “inflaţia a scăzut la x la sută…” şi continuă, în aceeaşi propoziţie, cu “…în urma creşterii preţului la mărfurile nealimentare cu y la sută, iar la cele alimentare cu z la sută.”! Plus că în ianuarie cică preţurile au crescut iarăşi doar cu zero virgulă nu ştiu cât la sută faţă de decembrie. S-o creadă mutu de Isărescu, pe care din trei în trei luni tot vrea Băsescu să-l ungă prim-ministru de competent ce e, numai bun de succesor al lui Boc.

Zilele trecute, un post de ştiri făcea un fel de sondaj, rugându-i pe telespectatori să trimită mesaje în care să spună dacă li se pare că alimentele s-au scumpit în ianuarie faţă de decembrie. Păi asta nu-i nimic, bineînţeles că, dacă nu sunt pore sau cristoi la cap, li se pare. Da’ mie mi s-a întâmplat, sâmbătă, în Cora, să-mi crească preţul la mănunchiul de broccoli de la cântar, unde a fost evaluat la opt lei şi patruzeci şi cinci de bani, conform etichetei cu cod de bare şi toate cele, până la casă, unde a fost marcat, pe baza aceluiaşi cod de bare, cu zece lei şi cinşpe bani! Vă jur! Şi n-a fost nicio greşeală, fiindcă în urma reclamaţiei, pe care, mai mult aşa, de curiozitate, am făcut-o, mi s-a spus simplu: “ne pare rău, s-a scumpit”. Mai ceva ca-n bancurile de la începutul anilor '90!

DE VALENTINE’S DAY

Iată, după gustul meu, cel mai… frumos podium posibil la probele feminine din cadrul Campionatelor Mondiale de schi alpin de la Garmisch-Partenkirchen, aflate în plină desfăşurare:

1. Lindsey Vonn (SUA)
2. Tina Maze (Slovenia)
3. Anna Fenninger (Austria)

EDIŢIE DEOSEBIT DE SPECIALĂ!

Profunda mea ancorare în actualitatea social-politică autohtonă m-a făcut să mă simt pur şi simplu obligat să scriu astăzi, într-o ediţie specială – fiindcă vinerea, după cum cititorul fidel (pe care cu ocazia asta îl salut şi-i mulţumesc) a observat, pentru mine cam începe weekendul, perioadă în care şi dacă Băsescu şi-ar da, într-un moment de improbabilă luciditate, demisia, s-ar prea putea să nu aflu decât dacă ţipă vecinii de bucurie sau se bagă breaking news pe Eurosport, Digi Sport sau HBO –, despre subiectul numărul unu al ultimelor zile, şi anume arestările de vameşi, poliţişti de frontieră sau… şahişti, că nu mi-e prea limpede, dar am tot văzut o tablă cu nişte pioni, cai, nebuni, de am crezut că-i vorba de-un promo la vreun mare turneu internaţional cu participarea Elisabetei Polihroniade. Numai că – n-o să ghiciţi niciodată! – mă doare fix în spatele blocului de ele! Pe cuvânt! Nu mă pasionează deloc. Da’ deloc-deloc, nu ştiu cum să vă spun...

Aşa încât, în loc de “ediţia specială”, dacă tot m-am stârnit, voi realiza una “deosebit de specială” (şi nu în sensul că ar fi, dimpotrivă, banală!), fiindcă e o premieră absolută: voi face trimitere, cu recomandarea călduroasă de a fi citit, către un editorial care mi-a plăcut teribil, scris de Petre Mihai Băcanu pentru ziarul “Timpul” şi intitulat, simplu dar genial, “Specia Hoarăvişan”.

CU GHEAŢĂ ŞI FĂRĂ GHEAŢĂ

Numai ce am vorbit despre favoriţii mei care pierd chiar şi atunci când teoretic pornesc cu prima şansă într-o competiţie, şi deja, la Campionatele Mondiale de schi alpin de la Garmisch-Partenkirchen, Lindsey Vonn, “regina vitezei”, “sportiva anului” etc. a terminat, marţi, proba de slalom super-uriaş a şaptea – ceea ce la o asemenea întrecere, unde numai medaliile contează, e ca şi cum ar fi abandonat sau n-ar fi luat startul –, Bode Miller, care, ce-i drept, nu prea se mai numără printre protagonişti, a încheiat şi el, ieri, proba similară masculină pe locul 12, iar elveţianul Didier Cuche, care în schimb era chiar favoritul principal al cursei şi printre ai mei măcar pentru că am îmbătrânit “împreună” (mi-ar fi plăcut să pot pune între ghilimele “îmbătrânit”), pe 4, deci tot fără medalie.

Apropo de Lindsey Vonn, cu o zi înainte de cursă se plângea, pe pagina de Facebook, că pârtia e mai îngheţată şi mai periculoasă decât a întâlnit ea în întreaga carieră şi acuza federaţia internaţională de specialitate că nu se preocupă de siguranţa schiorilor. Iniţial am fost tentat să-i dau dreptate (şi un “like” pe articol), după care însă mi-a venit în minte felul cum, de ani de zile, în Formula 1, tocmai pentru protejarea piloţilor, se pun, prin regulament, tot felul de bariere de natură tehnică în calea dezvoltării monoposturilor, care, e adevărat, dacă ar fi fost lăsate la discreţia constructorilor s-ar fi transformat deja în ceva mai apropiat de navetele spaţiale.

Problema cu tipul ăsta de abordare este că se pierde din vedere un element oarecum esenţial, şi anume chestia aia care iese din clăpari, respectiv care face legătura între volan şi scaun: sportivul însuşi. El ar trebui să fie primul interesat de propria siguranţă. Nimeni nu-l împiedică, dacă-i aşa temător, să coboare o pârtie îngheţată, poate nu neapărat pe fund, dar măcar “în plug”, sau să conducă un bolid de F1 cel mult în viteza a doua, cu 60-80 de kilometri pe oră, chiar dacă maşina ar duce fie şi până la 500, nu doar până la vreo 300 ca acum. Altminteri să se dea cu toţii pe pârtii ca “Bradul” din Poiana Braşov şi să se întreacă în Matizuri.

“MAESTRUL BEŢIV”

Dintre multele lucruri pline de bahică înţelepciune pe care Preşedintele nostru, al tuturor românilor, dar în special al celor cu desăvârşire cretini, care l-au votat a doua oară şi ar face-o şi a treia dacă s-ar putea, ni le-a spus aseară, în direct la postul public de partid şi mai puţin de stat, printre care că n-am fi intrat în Schengen tot din cauza bieţilor bulgari, care cică ar avea nu ştiu ce două rapoarte negative, cel mai interesant mi s-a părut caracterizarea făcută domnilor Ponta şi Antonescu (al cărui nume nu l-a nimerit din prima, că aşa fac oamenii la beţie, se bâlbâie, poreclindu-l Antenescu, de s-au prăpădit Pora, Cristoiu şi Tapalagă de râs, iar Liiceanu şi Pleşu, oameni ceva mai rafinaţi, au zâmbit doar aşa, reţinut, din colţul gurii), cum că ar fi “un cuplu comic”.

Acum, sincer să fiu – că tot n-am apucat să vorbesc despre ea – alianţa asta dintre PSD şi PNL nu-mi vine nici mie, de niciun fel, la socoteală, dar cum în politica noastră nu găsesc mai nimic vesel, chiar m-aş bucura ca ăla chelu’ din fruntea bucatelor să aibă dreptate. Poate aşa o să ni se mai descreţească şi nouă frunţile după anii de restrişte de sub ocârmuirea altui cuplu, numai că tragic, Băsescu-Boc.


P.S. A, nu, în ciuda aparenţelor, titlul n-are nicio legătură cu personajul principal din rândurile de mai sus. Că beţiv se prea poate să fie – chiar dacă, cinstit vorbind, n-am de unde să ştiu, fiindcă, aşa cum v-am tot zis, eu nu-s şi, vorba lui Victor Ciutacu pe blog, cel puţin cu mine n-a băut, deci n-am fost dintre cei care să-l culeagă de sub mese – dar maestru?! În ce? Poate doar în josnicie…

Nu, el se referă la filmul de diseară, de la ProTV, cu Jackie Chan, pe care NU vi-l recomand.

DESPRE TESTE ŞI CONTROALE

Sigur că, mai ales uitându-mă la specimenele puţin spus bizare ce se îmbulzesc în fiecare zi prin studiorile de televiziune, nici ideea unui control psihiatric, psihologic, psihopupu şi aşa mai departe, al potenţialilor candidaţi la diferitele tipuri de alegeri nu mi se pare deloc de lepădat, însă şi mai bine venit mi s-ar părea un test de inteligenţă, ale cărui rezultate să fie, dacă nu neapărat eliminatorii din cursa electorală, măcar trecute pe buletinul de vot alături de formaţiunea din care face parte pretendentul: Paulică Dromihete Gutuie – Uniunea de Centru-Centru, IQ 62. Să ştie lumea cât (nu) îl duce mintea.

Bine, eu aş merge şi mai departe, riscând chiar să ies din tiparele unui autentic democrat cum, la drept vorbind, nici nu mă pretind, şi aş propune şi pentru alegătorii de rând introducerea unor teste, poate nu chiar de inteligenţă sau cultură generală, fiindcă în urma selecţiei s-ar putea să se doboare toate recordurile, deja impresionante, de absenteism, dar de verificare a cunoştinţelor în ale politicii, un soi de extemporal-fulger dat la intrarea în secţia de votare, fiindcă sunt destui oameni care îşi exercită bine-mersi drepturile electorale fără să aibă habar, de pildă, nu care este, ci că există o deosebire între Parlament şi Guvern.

UN WEEKEND DE COŞMAR

Oricât de obişnuit aş fi deja de multă vreme ca favoriţii mei, în orice domeniu, să piardă, chiar şi atunci când teoretic pornesc cu prima şansă, nu se putea ca un meci precum cel de Premier League, dintre Newcastle United şi Arsenal, în care londonezii, al căror înfocat suporter sunt, au condus până prin minutul 68 cu 4-0 pentru ca în final să fie egalaţi, irosind astfel două puncte esenţiale în lupta pentru titlu – şi asta după ce în urmă cu câteva etape au pierdut pe teren propriu în faţa lui Tottenham cu 2-3, deşi la pauză conduceau cu 2-0! – să nu-mi strice weekendul aproape în aceeaşi măsură ca oficializarea alianţei dintre PSD şi PNL (asupra căreia voi reveni)! Rău, rău de tot!

Lumea cică sunt eu pesimist, dar să fiu al babii dacă îmi amintesc vreun meci în care echipa mea favorită să revină într-un mod atât de spectaculos. În schimb, fără niciun efort, îmi vin în minte acum, la repezeală, cel puţin cinci-şase victorii scăpate astfel printre degete, inclusiv în situaţii în care ţineam, conjunctural dar pătimaş, c-aşa mi-e felul, cu formaţii care altminteri îmi sunt profund antipatice, cum ar fi Steaua în cupele europene!

“TOŢI OAMENII SUNT EROI…”

CUM ERA SĂ DEVIN BEŢIV (VERSIUNEA INTEGRALĂ, UŞOR REVIZUITĂ ŞI APROAPE DELOC ADĂUGITĂ)

Nu atât fiindcă n-aş avea chef sau despre ce altceva să scriu azi (deşi – de ce să nu recunosc? – şi de-asta), cât la cererea unor cititori care s-au plâns că publicarea în foileton, cu ditai weekendul şi-un clip bestial între episoade, a ştirbit din înţelesul şi valoarea pilduitoare a textului în întregul său, iată aici versiunea… cum spusei în titlu:


…De unde se deduce, absolut corect, că nu-s! Bine, nu sunt nici tocmai un abstinent, deşi pot trece şi săptămâni întregi fără să beau măcar un pahar de vin sau o bere, însă în urmă cu câţiva ani pot spune că a existat un moment de cumpănă.

Începusem, de puţină vreme, să scriu cu regularitate la blog, şi nu-mi era deloc aşa uşor cum crezusem. Pe vremea aceea încă fumam şi, ca să vă faceţi o idee, din porţia zilnică de jumătate de pachet, cel puţin şase-şapte ţigări le dădeam gata până să termin articolul. (Ba, la drept vorbind, pe cele mai multe încă înainte să mă-ncumet să-l încep!)

Tot pe vremea aceea, în afara urâtului viciu de care m-am debarasat între timp, mai aveam şi un fel de amic, mai mult o cunoştinţă, cu oarece veleităţi de poet, şi care, de altfel, trebuie să spun că a avut aceeaşi soartă. El a fost acela care, într-o bună zi, când, în nici nu mai ţin minte ce împrejurări, m-a auzit pesemne plângându-mă, mi-a făcut sugestia – bazată cică şi pe propria experienţă, în afară de aceea a multor artişti faimoşi, dispăruţi prematur, dar măcar în plin elan creator, poate şi din acest motiv – ca, atunci când mă aflu în impas, să apelez la un păhărel-două de ce socot eu de cuviinţă, după gust. Aşa se face că, într-un moment de slăbiciune şi chiar mai acută ca de obicei criză de inspiraţie, m-am hotărât să-i urmez sfatul. Şi culmea e că a funcţionat perfect!

Cum-necum, izbutisem să însăilez câteva rânduri, de care eram însă, pe bună dreptate, foarte nemulţumit: nu numai că sunau ca naiba, fără ritm, cu cacofonii şi repetiţii supărătoare de care nu ştiam cum să scap, fiindcă ar fi trebuit să reformulez propoziţii întregi, cu adjective nepotrivite şi mici glumiţe răsuflate, cu anacoluturi de-adevăratelea, nu de-alea doar aparente, pentru care mă ceartă degeaba cititorii superficiali, ba chiar – aveam neplăcutul sentiment, fără să fiu în stare să le şi depistez – cu câteva dezacorduri gramaticale, dar recitindu-le nu mai înţelegeam nici eu ce voisem să spun (de ceilalţi oricum nu prea mă sinchisesc)! Era clar că trebuia să rescriu întregul articol.

Pentru că, de la ultimul festin cu mititei, la care pur şi simplu uitasem de ele, înlocuindu-le cu Pepsi, în frigider îmi rămăseseră două beri mici, înainte să mă apuc de treabă le-am dat pe gât, dublând astfel şi doza mea maximă obişnuită, care constă într-o sticlă de 0,33 litri, din care mai şi rămân două-trei degete, pe fund.

Efectul a fost absolut spectaculos! Ca prin farmec, încă înainte de a termina prima sticlă, articolul, de care încă nu mă atinsesem, ci doar îl tot reciteam să văd ce-i pot face, a început să capete înţeles. Pe la jumătatea celei de-a doua, nu numai că devenise limpede ca... apa de izvor, dar parcă şi frazele se legau armonios, anacoluturile dispăruseră cu desăvârşire, dezacordurile gramaticale rămăseseră şi ele doar amintirea unei halucinaţii, adjectivele erau cât se poate de sugestive şi chiar am râs de unul singur la glumiţele care cu numai un sfert de oră înainte mi se păruseră – ce prostie! – răsuflate. După încă cinci minute, în faţa mea stăteau două sticle goale de bere şi un articol genial, pe care ar fi fost un adevărat sacrilegiu să-l rescriu!

Prin urmare, l-am publicat în forma iniţială, în care a rămas până în ziua de astăzi pe undeva prin arhivă, deşi, evident că încă de pe-atunci, după câteva ore de somn, mi s-a părut la fel de prost ca-n prima clipă! L-am păstrat numai ca să-mi fie învăţătură de minte că, în cazul meu, metoda marilor artişti şi a fostului meu amic nu dă nici pe departe randamentul scontat.

NIŞTE GOGOMANI

Nu ştiu după ce mic manual pentru retardaţi începători în ale manipulării se ghidează politicienii din arcul guvernamental, dar, de câte ori e (sur)prins vreunul într-o companie… inadecvată, cum ar fi – să luăm la întâmplare un caz ipotetic foarte recent – într-un restaurant, la aceeaşi masă cu şefii SRI-ului local, al Finanţelor Publice şi al Poliţiei Economice, taman cu puţin timp înainte ca un adversar politic să fie arestat într-un mod dubios, apare fie respectivul, fie vreun coleg de partid la fel de gogoman, să-l întrebe, chipurile retoric, pe ziaristul care-l acuză ceva de genul: “Vreţi să spuneţi că dacă eu m-aş întâlni cu dumneavoastră să luăm masa împreună ar însemna că…?”.

Păi, bine măi, găgăuţă, bineînţeles că ar însemna că… Sau, în orice caz, ar fi foarte probabil că… Respectiv, în exemplul invocat de tine, găgăuţă, că tocmai acordai un interviu ziaristului sau pregăteaţi o emisiune, ceea ce nici nu e aşa grav. Sigur, s-ar fi putut şi doar să fiţi vechi amici şi să mâncaţi. Dar dacă – să luăm un alt exemplu, de data asta cu adevărat ipotetic – tu, găgăuţă, ai fi văzut luând masa cu Bin Laden, nu crezi că multă lume s-ar gândi că poate puneţi la cale un atentat terorist? Ba, mă tem pentru tine că da. Uite de-aia zic eu că ar fi o dovadă de înţelepciune (care, la drept vorbind, nu te caracterizează) din partea ta să te ţii departe de el, chiar dacă s-ar întâmpla să vă cunoaşteţi.

SCUMPIRI MARI, DAR DESE

Cică (abia) de astăzi se scumpesc alimentele. Întrebarea este: faţă de când? Fiindcă nu e ca şi cum, de pildă, ieri s-ar fi ieftinit şi astăzi doar revin la preţul de alaltăieri. Ştiu sigur, pentru că în weekend s-a nimerit să mă duc şi eu într-un hipermarket, după aproape o lună şi jumătate de pauză, şi ce-am văzut acolo…

Trebuie să spun că mă număr printre cei despre care, invariabil, cu ocazia fiecărui Crăciun şi Paşte, iritat de nebunia din magazine, Mircea Badea se întreabă, în cel puţin câte două-trei emisiuni înainte, una-două în timpul şi încă două-trei după, dacă mănâncă numai de două ori pe an, respectiv, desigur, de Crăciun şi Paşte. De fapt, lucrurile nu sunt chiar atât de misterioase şi le-ar putea pătrunde taina chiar şi cunoscutul realizator: bietul român de rând, cu salariu mai mic de câteva (zeci de) mii de euro, cât sunt prin televiziuni, vrea şi el ca, într-adevăr măcar de două ori pe an, să aibă o masă îmbelşugată, pe care să se găsească şi altceva în afară de mămăliga, cartofii sau fasolea de zi cu zi.

În cazul meu particular mai este vorba şi de o spaimă, soră cu fobia, poate uşor patologică, de a nu rămâne fără vreun produs necesar chiar în zilele cu pricina, când magazinele sunt fie închise cu desăvârşire, fie încă şi mai aglomerate decât cu două-trei săptămâni înainte, când încerc să închei aprovizionarea, una cu certitudine în exces pentru că se întâmplă, de pildă, să mai cumpăr o sticlă de ulei chiar dacă aia de-acasă e pe jumătate plină, şi se dovedeşte că-mi ajunge până mult după sărbători; la fel cu sarea, muştarul, ba şi cu detergentul de vase, ori cel de rufe.

Consecinţa firească şi plăcută e că timp de o lună după sărbători nu mai trebuie să mă deplasez până în marile magazine, aflate, nu ştiu cum naiba, aproape toate aproape aproape de mine, dar aproape niciunul cu adevărat aproape, în sensul că locuiesc la nici mai mult, da’ din nefericire nici mai puţin, decât fix vreun sfert de oră de mers cu maşina de două magazine Cora, trei, ba chiar patru, dacă-l punem şi pe-ăla de la Unirea, Carrefour-uri, un Real, două Metro-uri şi-un Selgros, şi doar de un Kaufland, care nu mă interesează, la zece minute de mers pe jos. (Asta e şi un fel de şaradă: ghici unde stau!)

Consecinţa nefirească şi neplăcută este că după luna asta şi mai bine de pauză constat cu stupoare, cum am făcut sâmbătă, că toate cele, nu doar alimentele, s-au scumpit semnificativ: o cutie cu nici nu contează ce – că de fapt nici nu-mi trebuia, fiindcă mai am din rezerva de luna trecută, dar mi-a sărit în ochi –, care era doişpe lei, s-a făcut şaişpe; un odorizant de şapte lei şi ceva e aproape zece; laptele, care era cinci lei şi-un pic, acum e cinci lei şi mult etc.

O altă chestie nefirească, deşi nu-i o consecinţă a pauzei mele de cumpărături, e că la fiecare început de lună, când citesc datele despre inflaţie, reiese, conform Băncii Naţionale, conduse de eternul şi “unanim apreciatul” de alţii guvernator Mugur Isărescu, că scumpirile astea sunt de numai 0,1%, 0,2%…

CUM ERA SĂ DEVIN BEŢIV (PARTEA A DOUA SAU MULT AŞTEPTATA CONTINUARE)

Prima parte poate fi (re)citită aici.


Cum-necum, izbutisem să însăilez câteva rânduri, de care eram însă, pe bună dreptate, foarte nemulţumit: nu numai că sunau ca naiba, fără ritm, cu cacofonii şi repetiţii supărătoare de care nu ştiam cum să scap, fiindcă ar fi trebuit să reformulez propoziţii întregi, cu adjective nepotrivite şi mici glumiţe răsuflate, cu anacoluturi de-adevăratelea, nu de-alea doar aparente, pentru care mă ceartă degeaba cititorii superficiali, ba chiar – aveam neplăcutul sentiment, fără să fiu în stare să le şi depistez – cu câteva dezacorduri gramaticale, dar recitindu-le nu mai înţelegeam nici eu ce voisem să spun (de ceilalţi oricum nu prea mă sinchisesc)! Era clar că trebuia să rescriu întregul articol.

Pentru că, de la ultimul festin cu mititei, la care pur şi simplu uitasem de ele, înlocuindu-le cu Pepsi, în frigider îmi rămăseseră două beri mici, înainte să mă apuc de treabă le-am dat pe gât, dublând astfel şi doza mea maximă obişnuită, care constă într-o sticlă de 0,33 litri, din care mai şi rămân două-trei degete, pe fund.

Efectul a fost absolut spectaculos! Ca prin farmec, încă înainte de a termina prima sticlă, articolul, de care încă nu mă atinsesem, ci doar îl tot reciteam să văd ce-i pot face, a început să capete înţeles. Pe la jumătatea celei de-a doua, nu numai că devenise limpede ca... apa de izvor, dar parcă şi frazele se legau armonios, anacoluturile dispăruseră cu desăvârşire, dezacordurile gramaticale rămăseseră şi ele doar amintirea unei halucinaţii, adjectivele erau cât se poate de sugestive şi chiar am râs de unul singur la glumiţele care cu numai un sfert de oră înainte mi se păruseră – ce prostie! – răsuflate. După încă cinci minute, în faţa mea stăteau două sticle goale de bere şi un articol genial, pe care ar fi fost un adevărat sacrilegiu să-l rescriu!

Prin urmare, l-am publicat în forma iniţială, în care a rămas până în ziua de astăzi pe undeva prin arhivă, deşi, evident că încă de pe-atunci, după câteva ore de somn, mi s-a părut la fel de prost ca-n prima clipă! L-am păstrat numai ca să-mi fie învăţătură de minte că, în cazul meu, metoda marilor artişti şi a fostului meu amic nu dă nici pe departe randamentul scontat.

LIKE NO TOMORROW

CUM ERA SĂ DEVIN BEŢIV (PRIMA PARTE)

…De unde se deduce, absolut corect, că nu-s! Bine, nu sunt nici tocmai un abstinent, deşi pot trece şi săptămâni întregi fără să beau măcar un pahar de vin sau o bere, însă în urmă cu câţiva ani pot spune că a existat un moment de cumpănă.

Începusem, de puţină vreme, să scriu cu regularitate la blog, şi nu-mi era deloc aşa uşor cum crezusem. Pe vremea aceea încă fumam şi, ca să vă faceţi o idee, din porţia zilnică de jumătate de pachet, cel puţin şase-şapte ţigări le dădeam gata până să termin articolul. (Ba, la drept vorbind, pe cele mai multe încă înainte să mă-ncumet să-l încep!)

Tot pe vremea aceea, în afara urâtului viciu de care m-am debarasat între timp, mai aveam şi un fel de amic, mai mult o cunoştinţă, cu oarece veleităţi de poet, şi care, de altfel, trebuie să spun că a avut aceeaşi soartă. El a fost acela care, într-o bună zi, când, în nici nu mai ţin minte ce împrejurări, m-a auzit pesemne plângându-mă, mi-a făcut sugestia – bazată cică şi pe propria experienţă, în afară de aceea a multor artişti faimoşi, dispăruţi prematur, dar măcar în plin elan creator, poate şi din acest motiv – ca, atunci când mă aflu în impas, să apelez la un păhărel-două de ce socot eu de cuviinţă, după gust. Aşa se face că, într-un moment de slăbiciune şi chiar mai acută ca de obicei criză de inspiraţie, m-am hotărât să-i urmez sfatul. Şi culmea e că a funcţionat perfect! (VA URMA)

TOT UN FEL DE REFORMĂ

Dincolo de faptul că, după calculele unora, din toată nebunia cu pensiile militare statul va trebui până la urmă să cheltuiască nicidecum mai puţin, ci mai mult; dincolo de faptul că recalcularea asta cu efecte asupra trecutului e un fel de a schimba regulile jocului nici măcar în timpul lui, ci după ce s-a încheiat de mult, ca şi cum, de pildă, Federaţia Română de Fotbal s-ar apuca acum să redistribuie titlurile de campioni naţionali de prin anii ‘60 şi ‘70, recalculând punctajele finale după regula, introdusă mult mai târziu, că la victorie se acordă trei puncte în loc de două (microbiştii sunt, desigur, favorizaţi în înţelegerea acestui exemplu); dacă – aşa cum în urmă cu vreo două seri am revăzut-o, cu aceeaşi neplăcere ca de obicei, şi pe Andreea Pora mai degrabă urlând decât spunând, o dată în plus – toate măsurile de austeritate impuse de Traian Băsescu în ultimii ani – care au, fireşte, şi o componentă de “reformare a statului”, indiferent ce naiba înţeleg portocaliii prin asta, şi care, în esenţă, înseamnă că (spre deosebire până şi de vremurile în care Stolojan îşi întorcea propriile buzunare pe dos ca să arate că nu are bani, însă de dat, celor care-i tot cereau) guvernul e îndreptăţit să bage mâna adânc în ale cetăţenilor ca să le ia, unora un sfert din salariu, altora cât se poate din pensie, şi tuturor taxe şi impozite mărite – sunt nu doar necesare, ci absolut indispensabile, pentru că “pur şi simplu, statul nu mai are bani”, asta înseamnă că, urmând exemplul venit de la cel mai înalt nivel, orice om din ţara asta, atunci când rămâne, din vina lui sau a altora, fără niciun sfanţ, restanţier la întreţinere, lumină, bancă etc., are nu doar dreptul, ci chiar obligaţia să se apuce să tâlhărească la drumul mare, “reformând” normele morale, de bun-simţ şi juridice?!

DOAR PENTRU CUNOSCĂTORI

Deoarece nu doar că presupun, dar am aproape convingerea că nu interesează pe mai mult de câteva mii de oameni în toată ţara şi pe (mai) niciunul dintre cititorii mei, care şi-aşa au avut prilejul să mai găsească pe-aici scrieri similare, n-am să vă/îi/- reţin aproape deloc atenţia cu cronica meciului, nici măcar prea grozav, de hochei din NHL, pe care l-am urmărit azi-noapte în direct, trezindu-mă, cu mare neplăcere, nu din cauza unei dureri de măsele, ci chiar precis în acest scop, dintre două echipe de top şi care-mi sunt cam la fel de indiferente, aşa încât le-am putut privi relaxat, din Conferinţa de Est, Washington Capitals şi New York Rangers, încheiat, în urma loviturilor de departajare, cu victoria oaspeţilor, după ce până cu mai puţin de şapte minute înainte de terminarea timpului regulamentar Caps conduceau cu 1-0, fiind egalaţi printr-un gol absolut involuntar marcat de Gaborik nu se ştie sigur cu ce – braţul, mănuşa sau coada crosei (în primele două situaţii trebuind să fie anulat!) – pe când se afla cu spatele la poartă în căutarea pucului care tocmai poposea în plasă, deznodământ care nu ştiu de ce, poate pentru că undeva în adâncul sufletului îmi sunt totuşi mai antipatici cei de la Rangers, până la urmă m-a întristat.

Şi pentru că, pe lângă cele de mai sus, mă aflu într-o stare de cumplită osteneală şi grandios sictir, iar până la festivitatea de nominalizare a candidaţilor la Premiile Oscar – care, pentru cei, poate oleacă mai mulţi, interesaţi, menţionez că va începe de la ora României 15.30 şi sper să poată fi urmărită în direct măcar aici – vreau să mă mai odihnesc, nici cu altceva. Că doar n-am înnebunit şi eu, ca toţi “analiştii”, şi nici nu m-am tâmpit cu desăvârşire, ca pedeliştii, să m-apuc să fac o radiografie profundă a semnificaţiilor evidente (pentru oricine altcineva în afară de cel direct vizat şi de pupincuriştii săi) ale unor huiduieli de Ziua Unirii şi să mă scandalizez că printre victimele colaterale ale foarte legitimelor manifestări de dispreţ popular s-au numărat şi-un primar, un popă şi ditamai imnul de stat!

IZOLATE, DA’ NENUMĂRATE!

Greu de crezut, dar, chiar şi după ce presa a prezentat deja poate sute, dacă nu mii, de exemple de militari care, în ciuda asigurărilor că nicio pensie sub 3000 de lei nu va scădea la recalculare, au primit uneori şi mai puţin de jumătate din banii de până acum, tot mai apare câte un pedelist de-ăsta sinistru, care nu vede copacii din cauza pădurii şi a cărui, vorba vine, inteligenţă nu îndrăznesc să o compar cu aceea a unui şoarece de câmp doar de teamă să nu fiu dat în judecată de vreo organizaţie de protecţie a animalelor pentru defăimare adusă bietului rozător, să susţină că nu e vorba decât despre “cazuri izolate”.

Păi, în ritmul ăsta, vor fi exact atâtea zeci de mii de “cazuri izolate” de militari cu veniturile diminuate câte zeci de mii de pensii… NU vor scădea în statisticile şi discursurile guvernanţilor. Chestie cât se poate de firească, după minţile răvăşite ale pedeliştilor!

"PREA MULTE LACRIMI"

PROSTIE SAU PREMEDITARE

Din când în când, dar tot mai des, jurnalişti, analişti, reprezentanţi ai opoziţiei sau simple victime ale actualului regim se întreabă, nici măcar retoric, dacă unele sau altele dintre măsurile aberante cu care suntem bombardaţi de doi ani şi mai bine încoace, ca de pildă, acum, recalcularea pensiilor militare, sau, anul trecut, iniţiativa aceea prin care cei care erau plătiţi pe drepturi de autor – în special ziariştii – au fost trimişi la cozi infernale să-şi plătească singuri impozitele, sunt luate doar din prostie sau, dimpotrivă, cu bună ştiinţă, pentru a fi pedepsite diverse categorii sociale care într-un fel sau altul le-au greşit guvernanţilor, dacă nu cumva toate, dar pe rând, după un plan bine pus la punct.

Sigur, întrebarea e în sine zadarnică, fiindcă răspunsul, oricare ar fi, nu serveşte la nimic, lucrurile rămânând neschimbate, însă mă gândeam că şi dacă s-ar ajunge la concluzia că nu e vorba de o diabolică premeditare tot n-ar exista circumstanţe atenuante, fiindcă e ca şi cum am avea de-a face cu un ucigaş care, după ce-i dă victimei cu toporul în cap, se scuză, fiind cu desăvârşire sincer, spunând că nu se aştepta ca o simplă lovitură de topor aplicată cu toată forţa asupra unei ţeste să provoace moartea! Adică, o fi ea “doar” prostie, dar e gigantică şi criminală.

LEUL VECHI ŞI LEUL NOU

Nu zic nu, se prea poate să funcţioneze perfect cu alţii, poate chiar cu cei mai mulţi, însă, în ceea ce mă priveşte, mărunta dar insistenta manipulare a televiziunilor de ştiri, care atunci când vor să sublinieze dimensiunile exagerate ale unei sume de bani, de obicei un preţ, un salariu de bugetar de lux rămas neatins după tăieri sau o investiţie aberantă, o exprimă în lei vechi, ca să pară încă şi mai umflată, are mai degrabă un efect contrar, pentru că în afară de cele cuprinse între zece şi douăzeci de milioane, pe care – nu mă întrebaţi de ce, că n-aş şti să vă răspund, e o altă ciudăţenie de-a mea – îmi este, încă, dacă nu neapărat mai uşor să le enunţ şi eu aşa, cel puţin la-ndemână să le transform aproape instantaneu în noua monedă, toate celelalte nu-mi spun la prima vedere mai nimic, tendinţa fiind, dimpotrivă, să le diminuez, pierzând pe drum vreun zero decisiv.

În urmă cu câteva zile, de pildă, la Realitatea, un analist economic, posesor pesemne de automobil cu motor diesel sau de abonament RATB, se dădea de ceasul morţii, repetând cam la trei vorbe de două ori ceva despre benzină şi despre… şaizeci de mii de lei, din când în când făcând şi cuvenita precizare: vechi. Mărturisesc că mi-a luat o vreme până să mă scandalizez şi eu (într-o oarecare măsură degeaba, fiindcă un asemenea preţ chiar n-am văzut încă pe nicăieri), pricepând că e vorba de 6 lei litrul şi nu doar de o scumpire de moment cu 6 sau poate 60 de bani. La fel aseară când, cu aptitudinile mele de fost elev cu înclinaţii mai curând umaniste, am transformat cele 500 de milioane de lei vechi, pe care, după cum reieşea dintr-un titlu de la Antena 3, Băsescu ar vrea să le aloce de la buget pentru fiecare candidat la alegeri, sau aşa ceva, în doar 5000 noi, care nu mi s-au părut un cap de ţară. Desigur, era vorba – după cum m-am dumirit, la drept vorbind, abia azi, din presa scrisă – de fapt despre 50.000, care mi se par un cap de ţară!

Bine măcar că – deşi tot din motive de manipulare – atunci când vine vorba de pensia de mizerie a vreunei “mămăiţe” se revine la moneda în uz, fiindcă 20.000 de lei (vechi) n-ar suna la fel de spectaculos ca 2 lei (noi).

APEL DISPERAT CĂTRE CONDUCEREA PD-L

Motto : “Îl respect, dar m-a scos din sărite.” (un lider de sindicat al militarilor în rezervă despre individul de mai jos.)


De o deja bună bucată de vreme, practic nu trece zi fără ca la vreunul din talk-show-urile celor două posturi de ştiri să nu apară un anume deputat Oajdea, astfel încât cei care întâmplător nu l-au văzut ieri, alaltăieri sau săptămâna trecută, dar ţin morţiş să-l cunoască, îl pot urmări cu siguranţă astăzi, mâine, poimâine…

Principala sa caracteristică este una cât se poate de bizară şi anume aceea că, deşi reprezintă partidul aflat la putere, are adesea poziţii critice la adresa instituţiilor statului, inclusiv, din când în când, a guvernuluiboc (chipurile era să voteze şi vreo două moţiuni de cenzură, dar i-a trecut), de câte ori apare un scandal, de genul creşterii preţului la benzină sau al recalculării pensiilor militare, el cerând demisii: de la ANAF, de la Consiliul Concurenţei, de la Casa de Pensii etc.

Iată de ce fac pe această cale un apel disperat către conducerea PD-L, să-i dea dracului o dată o funcţie pe undeva – că prea e limpede că-i arde buza! – ca să ne scutească astfel de prezenţa lui toată ziua la televizor, unde nu face altceva decât să provoace derută în rândul alegătorilor mai sărmani cu duhul, dar atât de numeroşi, care vor rămâne cu impresia profund greşită că printre pedelişti există şi oameni destoinici. Pe realizatorii TV, care-l invită întruna, deja i-a păcălit.

DOI PAPAGALI

Fără nicio urmă de îndoială, cel mai penibil cuplu de comentatori sportivi ai micilor ecrane este cel care se ocupă cu transmisiunile de schi alpin la Eurosport şi pe care trebuie să-l suport, pierzând jumătate din plăcerea spectacolului, ori de câte ori o probă este programată pe Eurosport 2, deoarece acolo, spre deosebire de canalul principal, nu am opţiunea de a-i asculta pe jurnaliştii de limbă engleză, printre care fantasticul Nick Fellows.

Vinerea trecută, de pildă, în timp ce pe pârtie evolua, în coborârea din cadrul supercombinatei, Ivica Kostelić, unul dintre cei doi papagali, încercând să facă ceva trimiteri biografice, a început să râdă, pomenind despre o declaraţie “drăguţă” a surorii sportivului croat, Janica. Imediat papagalul numărul doi i-a ţinut isonul, semn că o văzuse şi el şi i se păruse la fel de amuzantă. După câteva clipe în care s-au distrat copios, au trecut la următorul concurent, care deja se lansase pe pârtie, bineînţeles fără să ne împărtăşească şi nouă, amărâţilor de telespectatori aflaţi întâmplător pe recepţie, conţinutul declaraţiei. De vreme ce o ştiau amândoi, ce rost ar mai fi avut să o reproducă pe post, nu?

DEPRESIA DE TOAMNĂ-IARNĂ

E VIU, NEVĂTĂMAT ŞI NESCHIMBAT; NICI MĂCAR DIN FUNCŢIE!

O veste bună pentru admiratorii lui Marcel Hoară: pedelistul a revenit aseară în forţă la televiziunile mogulilor, mai exact la Antena 3. Pentru cei care însă nu-l apreciază, vestea cea mai proastă nici măcar nu este aceasta, ci faptul că, judecând după titulatura cu care este prezentat şi acum, de secretar de stat prin nu ştiu ce minister, reiese că în tot acest răstimp de absenţă, în care credeam că după chelfăneala încasată a dispărut nu doar de pe micile ecrane, ci şi de pe faţa pământului, individul a continuat să-şi folosească nestingherit creierul lui mic, mic, mic şi stafidit nu atât în slujba ţării, cât mai degrabă în detrimentul ei. Fiindcă doar nu-şi imaginează cineva că el doar face pe prostul când apare în public, iar la locul de muncă e vreo eminenţă cenuşie debordând de competenţă!

APROPO DE PREŢUL BENZINEI

Costică Canacheu.

Dacă simpla citire a numelui de mai sus nu a fost suficientă pentru a vă stârni hohote de râs, ar trebui să-i vedeţi faţa omului (deputat PD-L). Iar dacă nici asta nu ajunge, ascultaţi-l preţ de măcar un minut-două, la întâmplare, vorbind despre indiferent ce! De pildă, acum vreo două seri explica pe un ton pedant şi cu reverberaţii de adâncă responsabilitate cum guvernuboc nu poate să facă nimic pentru a stopa creşterea preţului la benzină deoarece… “nu are pârghii legale şi nu îşi poate aroga puteri discreţionare”. Guvernuboc! Adică ăla care... şi care… şi care… Ce-am mai râs!

Şi pentru că tot veni vorba de nebunia asta cu benzina, părerea mea este că singurele proteste cu adevărat eficiente, în lipsa unor măsuri oficiale pe care n-are niciun rost să le aşteptăm, ar fi nu să plătim cu mărunţiş sau să boicotăm câte o companie îmbogăţindu-le pe celelalte, după care s-o luăm de la capăt, ci să circulăm, cel puţin pentru o vreme, doar cu metroul sau cu tramvaiul, să mai renunţăm la weekendurile în care ne înghesuim pe drumurile spre munte, iar la vară să mai mergem şi pe jos, măcar până la chioşcul din colţul străzii, lăsând maşina în faţa blocului, ori să ne luăm biciclete, care costă numai cât un plin-două şi ne ajută să mai şi scăpăm de burţile devenite simboluri naţionale. Se bagă careva?

VISÂND CU OCHII DESCHIŞI

Aseară, în urma unei erori de pilotare a telecomenzii, am nimerit pe TVR 1, unde tocmai începea un fel de emisiune, sau de extensie a telejurnalului, că niciodată n-am înţeles prea bine, intitulată “Tema zilei”, în care duduia aceea rotofeie care-l intervievează pe Traian Băsescu atunci când madam Culcer e ocupată cu ale casei anunţa cu o grimasă de scârbă că se va discuta despre constituirea alianţei dintre PNL şi PC.

Într-o fracţiune de clipă, cât încă mai vorbea dânsa, am previzualizat cu ochii minţii cum la ditamai postul public va fi invitat, pentru a da toate lămuririle necesare, nimeni altul decât principalul artizan al spectaculoasei mişcări politice, preşedintele liberal Crin Antonescu, care se va simţi obligat să înceapă prin a mulţumi pentru onoarea ce i se face şi a-şi pune un pumn de cenuşă în cap deoarece s-a plâns în nenumărate ocazii că de la instalarea noii conduceri băsiste a televiziunii liderii opoziţiei au fost ignoraţi cu îndârjire. Când colo, trezit brusc din reveria mea, rod al unei imaginaţii îngrijorător de bogate în unele privinţe, pe cine văd cu ochii adevăraţi? Pe Andreea Pora şi pe un al pupincurist, cu chelie şi ochelari. Sigur că secunda următoare m-a prins pe alt canal.

O ÎNTÂMPLARE MAI DEGRABĂ NEFERICITĂ

Dintre întâmplările – că evenimente e mult spus – politice ale începutului de an, singura care m-a interesat într-o oarecare măsură, şi-aşa mică, este constituirea Alianţei de Centru-Dreapta, care tocmai e pe cale să se oficializeze astăzi, între PNL şi PC.

Din capul locului trebuie să spun că, indiferent de context şi de justificări, în calitatea mea de simpatizant liberal n-am agreat niciodată astfel de construcţii, nici măcar în vremea Convenţiei Democratice. Asta de acum mi se pare, dacă e să fac o ierarhie, cea mai nefericită după aceea cu PD, din 2003-2004, şi doar o idee mai puţin jalnică decât ar fi cea care se prefigurează, cu PSD!

Ca eventual alegător voi adopta probabil atitudinea din 2004, de la locale, când, după ce am pus ştampila, neavând cum să fac vreo selecţie, pe listele Alianţei D.A. pentru consilieri, am refuzat să votez candidatul pentru primăria generală fiindcă era din partea PD (Traian Băsescu, pe care însă, spre ruşinea mea, atenuată numai de existenţa unui Adrian Năstase în plină vigoare, l-am votat câteva luni mai târziu la prezidenţiale!), iar pentru primăria de sector am votat numai după o documentare minuţioasă şi neaşteptat de anevoioasă în urma căreia m-am convins că, din întâmplare, candidatul Alianţei provenea din PNL. Cu alte cuvinte, acum, că tot ne-am pricopsit cu sistemul chipurile uninominal, dacă în colegiul meu s-ar nimeri un liberal, probabil că l-aş vota, dacă s-ar nimeri un conservator, sigur aş sta acasă.

UN AN NOU FERICIT!

CRĂCIUN FERICIT!

SCEPTICUL ŞI OPTIMISTUL

Pentru că tot a făcut la un moment dat şi o paralelă, pe care o împărtăşesc, între ce (nu) se întâmplă acum şi ce era înainte de 1989, optimismul manifestat aseară de Crin Antonescu, atunci când şi-a exprimat aproape convingerea că vom scăpa de guvernuboc încă de prin primele luni ale anului care stă să înceapă, mi-a amintit cum şi căderea lui Ceauşescu era aşteptată din clipă în clipă, cu mulţi ani înainte să se întâmple cu adevărat, de către cei care, de pildă, citeau pe chipul lui tot felul de semne de şubrezire a sănătăţii. Personal nu-mi făceam iluzii nici pe-atunci, cum nu-mi fac nici acum.

Vestea ca să zic aşa bună este însă că, în scepticismul meu desăvârşit – cel puţin când vine vorba de astfel de chestiuni –, eu n-am fost sigur că am scăpat definitiv de Ceauşescu nici măcar după ce am văzut de nenumărate ori imaginile cu execuţia lui, aşa încât, până la urmă, se poate ca eu să fiu acela care se înşală; o sper din tot sufletul. S-avem un An Nou fericit!

O CONSECVENŢĂ MAI GREŢOASĂ

Coincidenţa sau poate un ciudat blestem face ca în ultimele două emisiuni la care am văzut-o, oricât de puţin, pe Andreea Pora, să o fi surprins tocmai când se adresa unor reprezentanţi ai opoziţiei sau ai presei cu următoarele cuvinte: “discursul dumneavoastră este cunoscut: Băsescu e un ticălos, Boc e un criminal…”.

Păi, dacă-i pe-aşa, nici duduia amintită nu poate fi acuzată de lipsă de consecvenţă, numai că poziţia ei nu este exprimată atât prin discursuri articulate, cât mai degrabă prin onomatopee: “mu-mu-mu, lip-lip-lip, ţoc-ţoc-ţoc…”.

21

Cu prilejul împlinirii a exact şapte luni şi cincisprezece zile de când Traian Băsescu a anunţat criminalele măsuri de austeritate, printre care tăierea cu 25% a salariilor şi cu 15% a pensiilor (aceasta din urmă fiind ulterior înlocuită cu cea la fel de aberantă a majorării TVA), a cinci luni şi trei săptămâni de la intrarea lor în vigoare şi – coincidenţă – a douăzeci şi unu de ani de la declanşarea să-i spunem Revoluţiei şi în Bucureşti, mă gândeam că singurul merit al guvernării Băsescu-Boc este că poate servi drept pildă vie şi explicaţie cu valoare istorică tuturor celor care încă se mai întreabă cum a fost posibil ca românii să-l rabde fără crâcnire timp de un sfert de veac pe Ceauşescu, câtă vreme, după toate cele petrecute în ultimii doi ani, în mândra noastră ţară este linişte şi pace, iar eroii principali sau simplii figuranţi ai actualei cârmuiri se plimbă în siguranţă nu doar prin studiourile de televiziune, ci şi între ele, pe străzi, fără să-şi ia în freze măcar flegmele cu care odinioară a fost răsplătit pentru întreaga sa activitate un poet recent trecut la cele veşnice, dacă nu şi alte lucruri mai contondente.

SE PUTEA ŞI MAI RĂU. DAR ŞI UN PIC MAI BINE.

Fiind eu deja născut spre sfârşitul epocii marilor succese ale naţionalei masculine, chiar dacă încă prea mic pentru ca din meciurile decisive de atunci să-mi amintesc mai mult decât nişte trăiri intense şi care probabil că m-au marcat definitv, am rămas cu o sensibilitate ieşită din comun când vine vorba de handbal la nivel de echipe reprezentative.

Aşa se face că, după ce m-am aflat în pragul infarctului chiar şi văzând numai înregistrat finalul partidei cu Muntenegru, pe care nu avusesem tăria de a-l urmări în direct, dar aflasem rezultatul, şi după ce am repetat manevra retragerii strategice din faţa micului ecran în ultimele cinci minute ale semifinalei cu Suedia, când scorul era încă egal, sperând, zadarnic după cum s-a dovedit până la urmă, într-un deznodământ similar, la finala mică nici nu m-am mai uitat, decât foarte pe sărite, împăcat cu gândul că vom rămâne pe un şi aşa nesperat loc patru, câtă vreme, sincer vorbind, portarul Talida Tolnai a obţinut, dacă nu de una singură, ajutată numai de Cristina Neagu, victoria cu Muntenegru (cu o evoluţie a ei doar un pic sub calificativul “excepţional”, am socotit că pierdeam la vreo cinci-şase goluri diferenţă!), a limitat proporţiile înfrângerii cu Suedia, şi ne-a asigurat medaliile de bronz în partida de ieri cu Danemarca!

Desigur însă că pentru locul trei în Europa (nivel pe care, vorba unui comentator, nu-l avem în prea multe domenii) merită felicitată întreaga echipă, cu convingerea că, atunci când vor juca şi celelalte fete la valoarea lor adevărată, vom scăpa de blestemul de a fi în handbalul feminin un fel de Spania de până acum doi ani la fotbal (după care a devenit, în sfârşit, campioană europeană şi apoi mondială), adică de a ne număra de fiecare dată printre principalele favorite la startul competiţiilor şi printre cele mai mari decepţii la finalul lor.

CEL MAI IUBIT DUŞMAN AL MEU

OBOSIŢI, DAR NEFERICIŢI, DUPĂ O ÎNFRÂNGERE MERITATĂ

Înfrângerea de aseară a Stelei, survenită în minutul 93 al meciului cu Napoli, coroborată cu egalarea de prin minutul 96 (!) în meciul tur şi cu multe alte asemenea întâmplări sportive, şi nu numai, ne-ar putea întări ideea, fatalistă, dar comodă, că aşa suntem noi românii: popor fără noroc.

O fi şi ceva adevăr în chestia asta, însă când vine vorba strict de sportivi, ce n-am putut eu înţelege niciodată este scuza că “adversarii au fost mai proaspeţi”, care intervine atunci când, de bine de rău, ai noştri se vede că s-au străduit, aşa că nu mai ţine aia încă şi mai idioată, cu “adversarii şi-au dorit mai mult victoria”. Adică, bun, talentul îl au sau, cum e în general cazul, nu, dar ce dracu îi împiedică să muncească pe brânci ca să ajungă măcar în privinţa condiţiei fizice la nivelul celorlalţi?! Că doar steliştii, care aseară păreau la capătul puterilor încă dinaintea încheierii primei reprize, n-or să spună acum că vin după un sezon solicitant, cu meciuri tensionate împotriva unor echipe de mare anvergură, precum Victoria Brăneşti, Unirea Urziceni sau Pandurii Târgu Jiu, în timp ce Napoli a avut parte numai de galopuri de sănătate cu nişte amărâte de Inter, Juventus, Milan sau Roma!

LA DRACU-N PRAZNIC

Singurul lucru care mi se pare demn de reţinut şi, pe undeva, chiar amuzant, din toată agitaţia politică de ieri, cu angajări ale răspunderii guvernului pe ce-au vrut muşchiuleţii lui Boc, cu legi socotite drept adoptate pe motiv că “de-aia!”, cu votul dat tâlhăreşte de parlamentari, la adăpostul nopţii, în apărarea colegei de tagmă Ridzi şi cu o conferinţă nu atât de presă, cât mai curând degeaba a lui Băsescu, este giganticul scuipat în obraz, ca să nu spun şut în cur, încasat de tot mai micul Titulescu, Victor Ponta, care, după ce cu o zi înainte s-a dus la Dracu-n praznic, la Cotroceni, ca să-i spună, chipurile, verde în faţă tot ce i-a spus mai cu fereală pe la televizor, inclusiv cum vede el rezolvarea marilor probleme ale ţării, a obţinut absolut tot ce şi-a propus… PD-L. Restul e gargară.

38% OLIGOFRENI

Pe pagina de internet a ziarului Gândul, la un sondaj cu întrebarea “Credeţi că, de la 1 ianuarie 2011, (peste nici trei săptămâni! – nota mea) salariile vor reveni la nivelul de dinaintea tăierii cu 25%?”, peste 38% din circa 50.000 de participanţi, deci vreo 19.000, au răspuns: DA!

Mai simplu spus, dintr-un eşantion de 50.000 de oameni relativ informaţi, cititori ai unui ziar de calitate cu o poziţie critică la adresa actualului regim politic portocaliu, 19.000 sunt pur şi simplu oligofreni! Şi ne mai mirăm că, în ciuda sondajelor de opinie suspect de optimiste, la cel mai recent test electoral, cel de prin Hunedoara parcă, PD-L nu doar că a ieşit onorabil, dar era să şi câştige! Iar opoziţia continuă să dea vina pe fel de fel de “manevre necinstite”, care oricum e de aşteptat ca pe viitor să fie doar perfecţionate, nicidecum abandonate de pedelişti.

UN MOMENT NOSTALGIC

Sâmbătă dimineaţă, într-un moment de rătăcire, cu telecomanda, prin grila de programe, am dat peste 10TV, unde tocmai se difuza, în reluare, emisiunea “Naşul”, prilejuită, din câte am înţeles ulterior, de lansarea postului.

Nu că m-ar fi interesat ceea ce se discuta, dar în primele clipe m-am speriat, crezând că are ceva televizorul meu, pentru că nu se auzea nimic. După câteva verificări sumare, constând în comutarea pe alte canale, unde totul era în regulă, am revenit şi, profitând de pauza publicitară survenită între timp, am dat sonorul la maximum, reuşind într-adevăr să disting exact atât cât să mă simt deodată purtat, cu nici nu vreau să socotesc câţi ani în urmă, în cinematografele copilăriei mele, Flamura, Progresul (da, dragi cititori mai tineri, mallul de la Şura Mare n-a fost acolo dintotdeauna!), iar mai târziu Cultural, în timpul aşa-ziselor “completări” cu filmuleţe, vechi şi-atunci, produse de studiourile “Sahia Film”. Mulţumesc noului post pentru acest moment încărcat de nostalgie!

ANY MEANS NECESSARY

NE-A PUS DRACU MÂNA-N CAP!

Din noianul de baliverne pe care Traian Băsescu a simţit nevoia să le îndruge ieri, la o oră de maximă audienţă mică, pe postul public de televiziune, în faţa a două holograme care i-au ţinut locul cu tot atâta succes Rodicăi Culcer, un lucru mi s-a părut de-a dreptul înspăimântător: intervenţia din finalul emisiunii, când a ţinut să-şi (re)afirme optimismul în legătură cu “evoluţiile viitoare ale României”, intervenţie care mi-a amintit de aceea de acum un an, din campania electorală, când numai că nu se tăvălea prin studio implorând să i se mai acorde câteva minute pentru că are de comunicat un mesaj important pentru ţară, şi anume că producţia industrială pe ultimele luni se ridicase până la genunchiul broaştei, semn incontestabil al ieşirii din criză, după care au urmat tăierile de salarii şi toate celelalte măsuri de crâncenă austeritate care, de altfel, continuă.

De doi ani încoace, cu cât se arată Băsescu mai optimist, cu atât ne merge mai rău. Iar aseară l-am văzut în culmea optimismului!

CIVISMUL CELORLALŢI

Din când în când, tot la vreo două luni aşa, de câte ori prima pagină a ziarelor e ţinută de câte un scandal de-ăla de-adevăratelea, cu bătăi şi împuşcături în plină stradă, nu din cele politice, de zi cu zi, Mircea Badea îşi dedică măcar o jumătate de emisiune explicând ce prostie fac trecătorii nevinovaţi, dar debordând de civism, care încearcă să intervină, fiindcă riscă să iasă mai şifonaţi decât combatanţii înşişi.

Acum, pe mine m-a convins din prima şi chiar n-avea rost să insiste, că mi-s din fire pacifist şi n-am nici cine ştie ce constituţie robustă, iar în astfel de situaţii mă număr printre primii ajunşi... pe trotuarul de vizavi, dar, sincer să fiu, dacă m-aş pomeni vreodată agresat din senin de vreun psihopat, tare m-aş bucura să se nimerească prin preajmă şi vreo doi-trei cetăţeni care să se fi uitat pe Realitatea în timpul jumătăţilor alea de emisiune ale lui Badea şi care să-mi dea o mână de ajutor.

DESPRE “NECESITĂŢI”

De departe nu doar cel mai cretin argument, că asta e o formă de relativizare care nu exclude posibilitatea ca restul să fie grozave, iar acesta doar un pic mai slab, ci chiar absolut cretin, şi tocmai de aceea şi cel mai folosit de pedelişti în a justifica – cel puţin până ieri seară, când am impresia că problema s-a tranşat într-un fel, fără să-mi fie prea limpede şi care – necesitatea plafonării indemnizaţiilor pentru mame la o valoare universală mică şi fără vreo legătură cu venitul anterior este acela că, indiferent de familiile din care provin, şi cât au muncit părinţii tocmai ca să le asigure un trai mai bun, toţi copiii au fix aceleaşi necesităţi!

Adică, l-aş înţelege pe acela că, după ce a fost prăduit de lăcustele portocalii, bugetul pur şi simplu nu mai are destui bani şi pentru a sprijini natalitatea, l-aş înghiţi, cu noduri, până şi pe ăla de factură socialist-comunistă că nu e “echitabil” ca unii copii să primească mai mult, iar alţii mai puţin, dar să invoci, nu ca în comunism, ci mai curând ca în comuna primitivă, “necesităţile”, care, chipurile, ar fi aceleaşi pentru toţi oamenii, de vreme ce nu-s unii şoareci şi alţii elefanţi, şi, una peste alta, se hrănesc cu cantităţi similare şi cam din aceleaşi produse, dacă nu-i pui la socoteală pe ăia de la balamuc, care ar mai putea ronţăi şi vreun picior de scaun sau un abajur de veioză, mi se pare prea de tot! Sau măcar dacă mi-ar explica un îmbuibat de-ăsta de la putere de ce necesităţile lui de parlamentar cu câteva mii de lei salariu, pe lângă ce fură, ar fi mai mari decât cele ale unui bătrân pensionar bolnav, care dă numai pe medicamente venitul său de câteva sute, în curând impozitate şi alea.

CĂCĂCIOŞII

Ştiu că poate să pară puţin straniu, şi să las impresia, nu pe deplin corectă, dar nici cu totul şi cu totul greşită, că, în special în unele momente din weekend, n-aş avea altceva mai bun de făcut, dar de câte ori îi văd pe cetăţenii aceia, efectiv constipaţi, din clipul publicitar pentru “Tranzactiv”, nu pot să nu mă întreb cam cât de bine trebuie să fie plătiţi nişte oameni ca să accepte să apară în rolurile unor… nici nu pot să le spun căcăcioşi, că ar vrea ei, dar nu le iese, şi – mai ales în cazul în care nu sunt actori, ci nişte suferinzi autentici, selectaţi în urma unui foarte riguros concurs de figuri expresive – dacă măcar o parte din onorariu constă în pilule izbăvitoare din respectivul produs, care, de fapt, am auzit, din surse credibile, că nici n-ar fi prea eficient.

TIRANIE

CREDIBIL, DAR ADEVĂRAT: 1 DECEMBRIE CA PE VREMURI

Într-o zi de 1 Decembrie absolut obişnuită, în care coincidenţa face că Traian Băsescu s-a nimerit într-una din rarele lui vizite peste hotare şi – spre deosebire de antrenorii de fotbal ai echipelor aflate în avantaj spre sfârşitul unui meci important, care îşi scot vedetele din teren pentru a le oferi şansa de a fi aplaudate la scenă deschisă – şi-a trimis căcăreaza (că nici muţunache nu mai merită să-i spun) de premier ca să fie, dimpotrivă, huiduită cu frenezie, după ce în prealabil s-a erijat în cel mai ridicol personaj din istorie căruia i s-a dat onorul, uzurpând, desigur, locul eternului păţit Mircea Geoană şi pişându-se o dată în plus, dimpreună cu şeful său, care la ora aceea tocmai trăgea un pui de somn în plină reuniune internaţională, pe legile şi Constituţia ţării, aşa cum, în replică, se pişă, măcar de la o vreme, şi poporul pe ei, eu am stat liniştit în casă.

Liniştit e un fel de-a spune, pentru că, oricât de credibil ar putea părea, vă jur că mi s-au şi întâmplat, cu adevărat, următoarele: Mai întâi, încă de la primele ore ale dimineţii, am constatat că, după ce caloriferele au duduit în toate acele frumoase zile de noiembrie cu 25 de grade în termometre, acum erau la fel de reci ca apa caldă de la chiuvete, care la rândul ei nu se deosebea decât prin poziţia robinetelor care o acţionează, nicidecum prin temperatură, de cea rece. Şi din acest motiv, m-am băgat în pat sub plapumă, ca să mă uit la televizor, numai că după-amiază mi-a murit cablul, furnizat – în pauzele în care, după cum se vede… nu e – de UPC. Acum, ca să fiu sincer, această problemă, alteori extrem de supărătoare, nu m-a deranjat decât până spre seară, când n-a mai contat nici cât negru sub unghie, deoarece mi s-a luat curentul cu totul. Şi dus a fost câteva ore bune!

Pentru cei deja îngrijoraţi, mă grăbesc să adaug că în rest sunt bine, sănătos, însă dacă pentru toate aceste servicii, de care n-am beneficiat, aş fi plătit de vreo zece ori mai puţin, zău că m-aş fi simţit exact ca pe vremea lui Ceauşescu!

FOLCLOR DE 1 DECEMBRIE