SCHIMBAREA (MEA) LA FAȚĂ

Fac parte dintr-o generaţie aparte în istoria României, nu neapărat mai bună sau mai rea decât altele, dar, cu siguranţă, (cea) mai numeroasă: “decreţeii”. Atât de numeroasă, încât, de-o pildă, îmi amintesc că în copilărie, fără să cunosc la vremea aceea explicaţia (politico-)ştiinţifică, eram doar uimit şi, pe undeva, mândru că, atunci când ne “adunam în careu”, în curtea şcolii, cei de-o seamă cu mine ocupam aproape jumătate din ea, iar clasele noastre erau botezate până la litera “J”, în timp ce ale celorlalţi ani nu ajungeau decât până la “D” sau “E”, raport ce s-a păstrat, fireşte, şi în liceu, iar la momentul examenelor de admitere în facultăţi concurenţa mergea până la 15-20 de candidaţi pe un loc, ba chiar şi mai mult în cazul “incorporabililor”, cum s-a întâmplat să fiu şi eu la prima tentativă (nereuşită). Atât de numeroasă, încât, de-o altă pildă, în zilele noastre a determinat schimbarea legislaţiei în domeniul pensiilor (sau, cel puţin, dezbateri necontenite în Parlament, pentru că la noi nu ştii niciodată când s-a adoptat cu adevărat o lege şi de câte ori va fi amendată, abrogată, reluată şi aşa mai departe), cu modificări esenţiale ce sunt preconizate să intre în vigoare fix în perioada când îmi va veni şi mie sorocul, de teamă că întregul sistem – şi-aşa ca vai de el – se va da prăbuşi definitiv odată cu ieşirea “decreţeilor” din câmpul muncii. 

Acestea fiind zise în chip de introducere care deja nu mi se mai pare să aibă chiar atâta legătură cu ceea ce voiam să spun de fapt, decât, poate, apropo de pensie şi bătrâneţe, după cum se va vedea mai târziu (dar nici chiar aşa!), voi continua cu o mărturisire: după o jumătate de viaţă întreagă în care am crezut, iar uneori am şi propovăduit, cu mijloacele mele limitate, din toate punctele de vedere, şi fără a fi vreodată înregimentat politic (UTC-ul în care am fost băgat practic cu forţa la 14 ani, aşadar, printre altele, înainte de majorat, nu se pune), “valorile” de dreapta, pe care până relativ recent am crezut cu tărie că le reprezintă Partidul Naţional Liberal sau diferitele lui avataruri avute de-a lungul (pen)ultimilor cam 22 de ani (adică din 1990 până prin 2012), încep să mă simt din ce în ce mai apropiat de cele de stânga.

Una dintre, dacă nu chiar principala explicaţie (ca să nu spun scuză) pe care (mi-)am găsit-o pentru această radicală schimbare de viziune, ar fi simpla înaintarea în vârstă, care, fără să aducă în mod obligatoriu şi o sporire proporţională a înţelepciunii (pe care, aşadar, n-o invoc), de la un moment dat încolo va aduce în schimb, garantat, tot soiul de (alte) neajunsuri, cum ar fi bolile şi bătrâneţea. Prin urmare, în perspectiva scăderii propriilor puteri, este pe undeva firesc, zic eu, să nădăjduiesc la un ajutor din ce în ce mai însemnat din partea statului, apanaj al ideologiei social-democrate mai curând decât al celei liberale. Entuziasmul tinereţii, când, la 20-25 de ani, prea puţin convins că voi avea atâta răbdare sau laşitate să ajung până spre 50, eram adeptul teoriei că oamenii trebuie să se descurce pe cont propriu, fiecare după cât îl duce capul şi îl ţin forţele, a lăsat locul unei concepţii mai moderate, într-o paradigmă filosofică diametral opusă celei enunţate la un moment dat de Petre Ţuţea, care, citând sau parafrazând, din câte înţeleg, un gânditor francez, spunea: “cine, la 20 de ani, nu este de stânga, nu are suflet; cine, la 40 de ani, mai este de stânga, e un imbecil”.

De altfel, tot în apărarea mea, trebuie să spun că, încă de la începutul anilor ‘90, când mă războiam, uneori şi la propriu, cu tot soiul de fesenişti, inclusiv (foşti) prieteni buni, aduceam drept argument al fermelor mele opţiuni de dreapta (într-o vreme când asta reprezenta aproape un act de eroism) nu atât superioritatea doctrinei liberale în absolut şi perpetuu, cât necesitatea implementării ei în România acelor ani, când ţara venea după jumătate de secol de comunism, adică dintr-o guvernare de (extremă) stânga.

Cu alte cuvinte, pe de-o parte, era ideea, simplă, de a încerca şi altceva, în condiţiile în care (un fel de) stânga eşuase lamentabil, deşi avusese atâta amar de timp să-şi arate binefacerile, iar, pe de alta, exista o logică, la fel de simplă, conform căreia, câtă vreme stânga înseamnă, grosso modo, o (re)distribuire, în principiu echitabilă, a avuţiei unei societăţi, această avuţie trebuia mai întâi creată, şi anume prin politici liberale. Sigur, pe undeva bravam, exagerând, cu o încredere mai mare în prima parte a aserţiunii decât în a doua, dar susţineam că e nevoie de vreo douăzeci de ani de capitalism, chiar şi sălbatic, în care să se acumuleze, fie şi de către un număr relativ mic de oameni şi poate nu întotdeauna prin mijloace pe de-a-ntregul morale sau chiar perfect legale, averi, după care, OK, putea veni o mai scurtă sau mai lungă perioadă de guvernare socialistă, care să împartă, cât ar fi fost ea în stare de just, aceste averi către întregul popor. În anii ‘90, când sărăcia era lucie, stânga n-ar fi avut de împărţit decât praful de pe tobă.

Din păcate, e adevărat, lucrurile n-au mers nici pe departe pe făgaşul anticipat, şi cu atât mai puţin pe cel dorit de mine atunci, aşa încât, la drept vorbind, nici acum stânga n-ar avea mare lucru de împărţit, deşi cei douăzeci de ani au trecut. Ce voiam să subliniez e doar că această schimbare de macaz a mea, dincolo de subiectivismul inerent şi asumat, are origini destul de vechi şi nu reprezintă o atât de mare inconsecvenţă pe cât le-ar putea părea unora la prima vedere. În plus, ţin neapărat să precizez – şi-mi pare doar rău că n-am făcut-o din capul locului, ci abia acum, în încheiere – ea nu are nicio legătură cu contextul actual, mai restrâns, al problemelor premierului pesedist Victor Ponta cu DNA sau, mai larg, al transformării, în ultimii ani, PNL într-o entitate penibilă şi fără nicio legătură cu partidul sau, uneori, doar schijele lui cu care am simpatizat vreme de peste două decenii. Oricum, până să ajung, dacă vreodată (lucru foarte improbabil), să şi votez cu sau măcar să susţin public un partid social-democrat, va mai curge multă apă murdară pe Dâmboviţa, iar PSD va trebui să-şi mai cearnă multă pleavă prin sita puşcăriilor.

Dacă tot a venit însă vorba, poate şi de teama (re)venirii, prea curând, la (deplina) putere a unui partid care l-a înghiţit, de pildă, cu guvernarea lui sinistră cu tot, pe unul ca Emil Boc şi îl propune ca viitor prim-ministru pe un alt personaj caricatural, vajnicul Cătălin Predoiu, cel care, printre altele, scos din joben, odinioară, de Călin Popescu-Tăriceanu, a dus pe culmi nebănuite “consecvenţa” bovină în politică, rămânând agăţat cu ghearele şi cu dinţii de un fotoliu ministerial de-a lungul a două guvernări perfect antagonice (la vremea respectivă, că după aia s-au “pupat toţi Piaţa Endependenţei”, făcându-l pe fostul ministru să pară un ditamai vizionarul!), am să recunosc deschis că nu mă număr printre cei mai nerăbdători să-l vadă pe Ponta – cu toate păcatele lui, inclusiv capitale, despre care am scris cu mult înainte să fie votat într-o veselie ca mare speranţă a PSD+PNL=USL=… – plecat din Palatul Victoria. 

Sigur, într-o ţară “normală”, civilizată, aşa cum poate va fi şi România într-un viitor din ce în ce mai îndepărtat, un premier intrat în vizorul Justiţiei şi-ar da demisia neîntârziat, dar, pe de altă parte, în nicio ţară cu adevărat cilizată nu există o instituţie care să aibă o normă aproape zilnică de politicieni (importanţi) acuzaţi de tot soiul de fapte săvârşite în general cu ani de zile în urmă, dar pe care le descoperă (sau, mă rog, chipurile, atunci le termină de “instrumentat”) în momente aleatorii cheie: în cazul unora, la final de mandat; în al celorlalţi mai pe la mijlocul lui sau în campaniile electorale.

AL PATRULEA "D"

Ştiţi replica aceea rostită în momentele dificile de către Roger Murtaugh, personajul interpretat de Danny Glover în seria de filme “Lethal Weapon”, “I’m too old for this shit”? La ea mă gândeam săptămâna trecută, în timp ce urmăream, abia reuşind să mă ţin în scaun (şi nu numai), “Mad Max: Fury Road” în format 4D, la Cinema City din Mega Mall.

Pentru cei care, la fel ca mine până în urmă cu două săptămâni, nu ştiu ce înseamnă un film în format 4D, precizez că este de fapt unul difuzat în 3D-ul oarecum deja clasic – cu care nu doar că m-am acomodat, în ciuda vârstei mele aproape venerabile, dar îl şi socotesc un real progres în materie de producţie cinematografică – asezonat însă, din motive care, chiar şi la propriu, mi-au scăpat, cu efecte cât se poate de concrete, fizice, care, chipurile, sunt menite să-l facă pe spectator să se simtă (şi mai) în mijlocul acţiunii de pe ecran. Din punctul meu de vedere însă, nu e decât o modalitate de a urmări un film în condiţii foarte incomode.

Astfel, elementul cel mai utilizat este zgâlţâitul scaunului. Pe lângă faptul că acesta se clatină, de fapt, alături de întregul rând, aşadar cu tot cu locurile neocupate, unde nu-i chip să te refugiezi, iar mişcarea este cu mult mai amplă decât m-aş fi aşteptat eu şi toţi cei care-şi cumpăraseră, naivi, floricele de porumb, pe care de la primele secvenţe ale filmului le-au împrăştiat prin toată sala, în principiu procedeul ar trebui să se manifeste în deplină concordanţă şi perfectă sincronizare (nu cum se întâmplă uneori chiar cu sunetul şi imaginea prin cinematografele noastre!) cu firul epic, de pildă când maşina în care se află eroul trece printr-o groapă de pe drum (la filmele româneşti mişcarea ar fi însă perpetuă) sau, mai ales, când se rostogoleşte în urma unui accident cumplit. Din păcate, la filmul văzut de mine, regizorul de… sală (?) considera necesar să ne zguduie viguros chiar şi atunci când personajele îşi adresau un banal salut, probabil pentru a preîntâmpina protestele celor care ar putea să considere că au fost prea puţin scuturaţi pentru câţi bani au dat pe bilet (în jur de 40 de lei); altfel s-ar fi dus la un film doar 3D, nu?

Următorul în ordinea frecvenţei este şuiratul vântului, respectiv al unor ventilatoare ascunse prin pereţii sălii, dar şi în spătarul scaunului, şi care, de asemenea, intră în acţiune în tot soiul de momente arbitrare, dar foarte numeroase. Astfel, din cele două ore ale filmului, s-au găsit pretexte să sufle mai bine de una şi jumătate. În plus, n-am înţeles de ce, cu toate că acţiunea se desfăşura în ceea ce părea a fi un deşert, “vântul” din sală era îngrozitor de rece, încât mă şi gândeam că printre afecţiunile enumerate la începutul proiecţiei ca fiind, cumva, incompatibile cu formatul 4D, alături de cele cardiace, obezitate, epilepsie şi alte maladii neuropsihopupu, la loc de frunte trebuiau puse amigdalita, otita, guturaiul şi sinuzita. Din fericire, am avut la mine o geacă, iar imediat ce am ajuns acasă am înghiţit, preventiv, două comprimate de Nurofen pentru răceală şi gripă.

Oricum, cu acest prilej se cheamă că mi-am făcut şi un soi de control medical, având în vedere că şi-aşa nu eram cu analizele la zi. Câtă vreme n-am clacat, zvârcolindu-mă în delir pe sub scaune sau ieşind din sală urlând ca nebunul, se pare că l-am trecut cu succes. Ba chiar, spre deosebire de mulţi alţi spectatori, care erau într-un permanent du-te-vino, am rezistat cu stoicism şi altor nevoi fiziologice, al căror spectru s-a arătat de la primele şocuri mecanice resimţite cu precădere în zonele sensibile, dar asta numai datorită bunului meu obicei de a trece pe la toaletă înainte de orice spectacol de teatru sau film, indiferent dacă am cu adevărat nevoie sau nu. Cu alte cuvinte, tot preventiv.

În sfârşit, poate cel mai spectaculos (dar şi neplăcut) procedeu din întregul arsenal de suplicii este stropitul cu apă. Date fiind însă implicaţiile lui şi efectul de mai lungă durată, în special în perioada sezonului rece, ai şi opţiunea de a-l dezactiva dintr-un buton aflat pe braţul fotoliului, operaţiune pe care am şi executat-o încă de la primele scene umede, astfel încât nu ştiu dacă stropitorile respective sunt acţionate chiar şi atunci când un personaj vorbeşte mai răstit. Cert e că ochelarii (indispensabili la astfel de proiecţii) trebuie de fiecare dată şterşi, cu preţul ratării unor pasaje importante din film, pe care le vezi într-un singur D foarte neclar.

În fine, din câte am citit, ar mai fi trebuit să existe un element, şi anume răspândirea de mirosuri specifice diferitelor scene, dar, dintr-un motiv sau altul, ţinând poate de o deficienţă în aprovizionarea multiplexului, acesta a lipsit cu desăvârşire, deşi s-ar fi cerut, de exemplu, în cadrele când un personaj turna benzină în vederea incendierii unui vehicul sau cam aşa ceva. În schimb, fumul a fost şi el folosit în exces.

Cât priveşte filmul în sine – la care, în afară de faptul că, la vârste oricum mai potrivite, văzusem, într-o ordine cam aleatorie, cele trei episoade precedente (?) din seria cu Mel Gibson, şi că-mi place mult (ca femeie) Charlize Theron şi moderat (ca actor) Tom Hardy, m-am dus doar pentru că s-a nimerit să ruleze când mi s-a pus mie pata cu 4D-ul – singura lui “calitate” este că într-adevăr se pretează de minune pentru o asemenea proiecţie.

Una peste alta (așa cum ajunseseră la un moment dat două spectatoare de pe rândul din fața mea), experienţa a fost mai degrabă traumatizantă decât interesantă şi chiar nu văd vreun motiv pentru care un om normal la cap ar încerca aşa ceva şi a doua oară. Plus că, la o adică, aceleaşi senzaţii pot fi reproduse foarte bine (şi mult mai ieftin) acasă, sub formă de “home cinema”, cu o fereastră deschisă în dreptul unei uşi, pentru curent, o stropitoare de călcat şi un scaun şubred. Vă doresc o vizionare cutremurătoare!

EUROVISIONUL, ȘAPCA ȘI CONSPIRAȚIILE

Ca să-l parafrazez pe Gary Lineker, care spunea cândva că fotbalul este un joc simplu, în care 22 de jucători aleargă după o minge timp de 90 de minute şi care se încheie întotdeauna cu victoria Germaniei, Eurovisionul este un concurs anual de muzică proastă, în care un număr, uşor variabil, de participanţi (sche)lălăie pe o scenă grandioasă şi care se termină de obicei cu victoria Suediei. Desigur, nu şi în anii când participă femei cu barbă sau alte ciudăţenii, iar Suedia are o piesă cu adevărat bună, ca ediția trecută, când s-a clasat abia pe locul trei. De altfel, pot să bag mâna în foc sau, ca să fie mai puţin dureros pentru mine, să dau în scris că primele exemplare de mutanţi adevărați din istoria omenirii, indivizi în genul celor care deocamdată se văd numai prin filmele SF, cu câte două capete sau măcar o ureche în locul nasului, îşi vor face apariţia nu în altă parte, ci pe scena Eurovisionului, unde vor şi câștiga detașat.

Cât despre prestaţia reprezentanţilor noştri de la Voltaj, în afară de ce am spus încă de când au obținut victoria la selecţia naţională nu aş adăuga decât că “show”-ul lor de tot căcatul, cu poze de copiii nefericiţi proiectate pe acelaşi perete pe care toţi ceilalţi concurenţi aveau jocuri încântătoare de lumini şi lasere, m-a făcut să-mi amintesc – laolaltă, presupun, cu sutele de miloane de telespectatori din întreaga lume – de vremurile de pe la începutul anilor ‘90 când România era vestită pentru copiii din orfelinate (şi cei) infectaţi cu HIV. Că abia uitase(ră)m. Mersi, Voltaj! 

Iar ca tragi-comedia să fie desăvârşită, costumaţia membrilor trupei a fost şi ea penibilă, detaşându-se la acest capitol şapca albă de rapper clăpăug a unuia dintre ei “asortată” la ţinuta sobră, neagră, în ton cu linia melodică, şi… lipsa ciorapilor lui Călin Goia, solistul vocal, poate într-o tentativă lamentabilă de a o imita pe câştigătoarea de acum doi ani, fermecătoarea daneză Emmelie de Forest, care a evoluat desculţă. Se pare însă că la ea au contat mai mult diferenţele, cum ar fi vocea, piesa, faţa și părul.

În aceste condiţii, nici nu-i de mirare că românii din diaspora, zugrăviţi – chiar dacă numai prin ricoşeu, datorită “mesajului” piesei – drept un soi de cuci care-şi abandonează progeniturile în căutarea unei vieţi mai bune, nu s-au grăbit să voteze o melodie şi-aşa slăbuță, spre disperarea “personalităţilor artistice” care, într-o emisiune la TVR ce prefaţa concursul, făceau apeluri disperate către românii de peste graniţe să-i sprijine pe cei de la Voltaj, deplângând în acelaşi timp – fără a realiza cât sunt de ridicoli – faptul că Eurovisionul, în loc să fie un simplu concurs muzical, bazat numai pe valoarea pieselor, a interpretării şi, eventual, a spectacolului oferit, a devenit o formă de manifestare a prieteniei între popoare, rezultatele fiind influenţate decisiv de afinităţile geo-politice. Păi, bine măi caraghioşilor, dar îndemnul ca oamenii să voteze doar din patriot(ard)ism, fără nicio legătură cu (non)valoarea piesei, ce criterii estetice şi artistice respectă?

După o seară atât de traumatizantă pentru întreaga naţiune (vorba vine!), cu cel mai slab punctaj al României din ultimii zece ani de participări consecutive la Eurovision (din fericire, voturile au fost foarte polarizate, graţie detaşării în frunte a trei ţări – Suedia, Rusia şi Italia –, astfel încât locul, 15, a fost mai bun decât s-ar fi cuvenit de fapt), aproape că nici n-a mai contat ceea ce s-a întâmplat a doua zi pe circuitul de Formula 1 din Monaco, unde, după, cu siguranţă, cea mai anostă cursă de anul acesta şi, probabil, una dintre cele mai plicticoase din istoria etapelor monegasce, cu Lewis Hamilton dominând autoritar, deznodământul a fost absolut halucinant.

Astfel, în urma unui acroşaj între (prea) tânărul Max Verstappen (despre care tocmai mă gândeam că devine noul meu idol dacă face încă o depăşire, după ce deja trecuse de vreo doi adversari, pe o pistă unde asemenea manevre sunt aproape imposibile) şi prea puţin talentatul Grosjean, soldat cu intervenţia maşinii de siguranţă, Mercedes a luat cea mai aberantă decizie pe care am văzut-o vreodată în viaţa mea de fan telespectator, chemându-l pe britanic la boxe pentru un schimb inutil de pneuri, deşi mai erau numai câteva tururi (din care jumătate era evident că se vor derula în urma safety car-ului), cauciucurile sale se prezentau într-o stare foarte bună, ca dovadă că realiza cei mai rapizi timpi şi – lucru esenţial pe un circuit pe care, așa cum spuneam, și cum știe toată lumea, este extrem de greu de depășit – SE AFLA ÎN FRUNTE!

În urma acestei manevre, Hamilton a reintrat pe pistă abia în poziţia a treia, unde a şi rămas, pierzând, per total, 17 puncte în faţa coechipierului şi principalului său contracandidat la titlu, Nico Rosberg, care a mai şi intrat în istorie cu cele trei victorii consecutive la Monaco.

Dincolo de explicaţiile jenante şi, cel puţin aparent, jenate ale responsabililor de la Mercedes, printre care şi aceea că strategii de la Ferrari – adversarii cei mai de temut ai nemţilor – sunt aşa geniali că doar s-au prefăcut sau au sugerat telepatic că-l cheamă şi ei pe Vettel, care cu pneuri noi ar fi reprezentat ditamai ameninţarea (nu cum a fost Hamilton pentru el într-o situaţie identică!), rămâne coincidenţa stranie că toate necazurile astea i se întâmplă nu germanului Rosberg, ci englezului Hamilton, iar acum la doar câteva zile de la prelungirea contractului său pe trei ani, când, aşadar, nu mai are loc de-ntors.

Noroc că nu sunt adeptul teoriilor conspiraţioniste!

"VELATUM"

MEGA MALL, MICRO CREIERE

Pe lista parcă – paradoxal? – din ce în ce mai lungă cu lucruri care depăşesc capacitatea mea de înţelegere s-a mai adăugat, de la sfârşitul săptămânii trecute, unul: inaugurarea complexului Mega Mall.

Ca unul care, pe de altă parte, am aşteptat cu nerăbdare evenimentul, edificiul fiind cel mai apropiat de casa mea dintre cele similare, la fel ca şi hipermarketul pe care îl găzduieşte şi pe care îl cam prefer celorlalte concurente, tot nu pot să pricep de ce atâta grabă încât, după o previzibilă şi, la urma urmelor, de bun-simţ amânare a termenului iniţial, prevăzut cu vreo trei săptămâni în urmă, deschiderea s-a făcut oricum prematur, cu nenumărate magazine în curs de amenajare, aripi întregi încă în construcţie, moloz, plăci de gresie montate prost (astea cred că aşa şi rămân!) şi căile de acces spre parcare nefuncţionale pentru că se aflau în mijlocul şantierului din chiar faţa complexului, cu utilaje în plină activitate, excavatoare, buldozere şi muncitori mai harnici ca oricând, deoarece constituiau unul din punctele de interes ale vizitatorilor îmbrăcaţi la patru ace, cu ţoale festive numai bune să se umple de praf.

Aş fi înţeles o asemenea frenezie dacă era vorba despre un obiectiv sezonier, precum un hotel la mare sau o terasă de vară, pentru care o lună pierdută înseamnă de fapt o treime de an, dar pentru un mall care se presupune că a fost în aşa fel conceput încât să funcţioneze ani de zile şi să-şi amortizeze investiţia pe termen măcar mediu dacă nu lung, mi se pare de-a dreptul stupid să rişti, ca proprietar, să te faci de râs pentru o lună-două în plus de vânzări, prezentând clienţilor o primă impresie deplorabilă a unui edificiu care, dacă n-ai fi ştiut, ai fi putut crede că e, de fapt, dimpotrivă, în plină demolare.

De altfel, slavă Google-lui, fotografii sugestive pot fi găsite peste tot pe internet. Eu n-am ştiut cum s-o tai mai repede de-acolo, înainte să inhalez cantităţi dăunătoare de praf sau să-mi cadă urechile de la muzica dată la maximum ca să astupe zgomotul pichamerelor, şi am de gând ca până la următoarea vizită să las să treacă cel puţin două-trei luni, cât estimez că vor mai dura lucrările. Poate până atunci o să fie gata şi amărâta aia de bucată de linie de tramvai de vreo jumătate de kilometru, de pe Iancului, la care se lucrează, am impresia, dinainte să înceapă construcţia mallului. (În paranteză fie spus, mă întreb unde o să dispară toate autoturismele parcate acum pe şine.)

Un alt aspect negativ care mi-a atras atenţia în turul meu grăbit a fost lipsa băncilor de pe lungile (dar, ce-i drept, nu atât de latele) coridoare ce străjuiesc magazinele, accesorii extrem de necesare unuia ca mine, care, atunci când mă duc la cumpărături cu soţia, prefer să nu intru deloc în prăvăliile cu pantofi de damă, rochii şi alte chestii de genul ăsta, care mă obosesc îngrozitor. În plus, băncile (care prin alte malluri abundă, dar poate că aici încă n-au apucat să le instaleze) ar folosi chiar şi pentru câte un popas pe drumul dintre etaje, deoarece scările rulante sunt amplasate, pesemne, după cele mai moderne tehnici de marketing, şi anume câte una singură, de urcare, respectiv coborâre, pe fiecare latură a ditamai mallului, astfel încât, ca să ajungi de la una la alta, inclusiv dacă ai constatat că pur și simplu ai greșit etajul, eşti obligat să treci pe lângă jumătate dintre raioanele lui, doar-doar te-o îmbia ceva şi ţi-oi lăsa pe-acolo un ban grămadă. Numai la capete cele două şiruri de scări (urcare/coborâre) sunt alăturate.

În fine, tot la capitolul nedumeriri, mă întreb dacă (şi, mai cu seamă, dacă nu, de ce) arhitecţii Mega Mall-ului n-au dat şi ei mai întâi câte o raită prin complexele similare aflate deja în funcţiune. Ar fi avut astfel ocazia să vadă cum, printre altele, la cel din Vitan, există pe fiecare etaj superior câte un angajat care n-are altă sarcină decât să le atragă atenţia – nu întotdeauna cu succes sau suficient de rapid – clienţilor să nu se sprijine, dar, şi mai bine, să nici nu se prea apropie de parapetele de sticlă, cu sau fără balustrade, care oferă o superbă, dar foarte riscantă perspectivă către etajele inferioare. Ei bine, parapetele de la noul complex mi se par încă şi mai fragile şi mai periculoase decât la celălalt, încât mă şi tem ca nu cumva următoarele ştiri de prima pagină, după deschiderea lui precipitată, să fie despre vreun accident fatal petrecut acolo, poate – Doamne fereşte! – implicând un copil scăpat de sub supravegherea părinţilor şi a bodyguarzilor care sper că măcar de la un moment dat vor apărea, fiindcă deocamdată nu existau. Nişte bănci sau fotolii instalate de-a lungul parapetelor ar rezolva două probleme dintr-un foc. 

În concluzie, mai e mult până departe. Şi nu mă refer (doar) la mallurile şi hipermarketurile la care va trebui să mă duc în continuare până va fi cu adevărat gata ăsta.

CĂPOȘENIA ȘI PÂRȚAGUL

Dintre nenumăratele moduri în care se poate pierde un meci de tenis (feminin!), Simona Halep l-a experimentat sâmbătă, în semifinalele turneului de la Roma, în compania Carlei Suarez Navaro, pe cel mai penibil: deşi a fost evident mai bună decât adversara, s-a lăsat dominată şi, în cele din urmă, răpusă de propriu-i pârţag.

Astfel, după un prim set pe care l-a controlat cu autoritate, prestând acelaşi joc excelent pe care îl arătase de-a lungul întregii săptămâni – când nu doar că nu pierduse vreun set, dar în trei partide petrecuse pe teren mai puţin timp decât oponenta ei într-unul singur – şi chiar un început bun în al doilea, care ar fi trebuit să fie şi ultimul, constănţeanca, mai degrabă în urma câtorva mingi porcos de norocoase ale spanioloaicei, decât a unor greşeli proprii (care au început să curgă abia mai târizu), şi-a pierdut cumpătul, s-a enervat, a dat cu racheta de pământ şi, la scorul de numai 2-3, când soarta manşei era departe de a fi tranşată, s-a încăpăţânat să trimită o mulţime de mingi aiurea, direct în burta fileului, ferm hotărâtă, fără îndoială, să ajungă cât mai repede într-un set decisiv, încât la un moment dat mă şi gândeam dacă, în statisticile acelea şi-aşa foarte relative din tenis, pe lângă “greşelile neforţate” nu ar fi cazul să se introducă şi o rubrică a “greşelilor intenţionate”. 

Din acest punct al discuţiei se pot ridica cel puţin (alte) două probleme majore, ca să nu spun grave, în evoluţiile şi, mai cu seamă, atitudinea Simonei:

Prima, ceva mai mică, dar mai greu de corijat, ar fi aceea a mingilor uşoare pe care continuă să le greşească exasperant de mult. Şi nici măcar nu mă refer la ceea ce comentatorii, din toate sporturile, numesc, oarecum hazliu, “erori nepermise la acest nivel”, echivalentul ratărilor cu poarta goală din fotbal, când un tenismen nu nimereşte terenul advers sau trimite în fileu de la câţiva centimetri de el cu mingea venită într-o poziţie ideală, pentru că în aceeaşi zi l-am văzut pe nimeni altul decât pe marele, dacă nu chiar legendarul încă din timpul vieţii, Federer făcând două astfel de gafe în acelaşi ghem al unui meci pe care în cele din urmă l-a câştigat lejer cu Wawrinka, ci la genul acela de situaţii în care, având la dispoziţie, de asemenea, întreaga jumătate de teren a adversarei, Simona trimite fix în colţişorul în care aceasta din urmă, încremenită de uimire, aşteaptă resemnată să piardă punctul, dar se pomeneşte cu mingea aranjată perfect în rachetă pentru o contralovitură imparabilă.

Din păcate, cum spuneam, acest tip de greşeală nu cred că poate fi corectată la antrenamente, ci doar, eventual, odată cu acumularea de experienţă, pentru că ţine de o aptitudine pe care o ai (sau nu) din naştere, ceva înrudit cu viteza de reacţie și iuțimea de gândire. În plus, în multe momente, Simona, în special în apropierea fileului, dar nu numai, pare pur şi simplu rătăcită pe teren, pe sistemul “ce caut eu aici la ora asta”, de parcă tocmai ar fi coborât dintr-o învârtitoare, incapabilă să aprecieze traiectoria mingii care vine spre ea.

A doua chestiune ţine de relaţiile ei cu antrenorii şi ceilalţi chibiţi pe care îi are în echipă şi care sâmbătă stăteau şi se uitau la ea, cu aceeaşi competenţă impasibilă ca şi restul miilor de spectatori, cum îşi dă în petic şi nu reuşeşte să se calmeze minute în şir. Sincer vorbind, personal mă îndoiesc că un antrenor poate cu adevărat să-i ofere elevei sale, în cele câteva zeci de secunde cât i se permite să intervină (după o modă care “pe vremea mea” nu-mi amintesc să fi existat), cine ştie ce mari sfaturi tehnico-tactice revelatorii, pe care nu i le-a dat într-o carieră întreagă, dar cu o vorbă bună, o încurajare sau măcar o palmă prietenească pe spate, cu care s-o asigure că nu trece de una singură prin momentele dificile, chiar poate să fie de folos. Uneori şi în pofida voinţei jucătoarei, dacă acesteia, din diferite motive, i-a intrat în cap că e buricul pământului sau măcar al tenisului mondial.

Cum spuneam din capul locului, supărător a fost sâmbătă nu faptul că Simona a pierdut, ci maniera în care a făcut-o. Chiar şi într-o disciplină în care, aşa cum mai remarcam (alături de milioane de pasionați), nu e deloc ieşit din comun ca o jucătoare să evolueze perfect într-un set şi execrabil în următorul (din motive pe care poate alţii şi le explică mai bine, fiindcă eu nu sunt în stare, fără să cad într-un soi de sexism), e greu de suportat să vezi cum totul se năruie dintr-o simplă căpoşenie pe fond de enervare a favoritei.

Fiindcă, între noi fie vorba, adversara ei n-a strălucit (de-a lungul timpului, am văzut evoluţii mult mai de soi din partea ei), jucând doar relativ constant, la un nivel bunicel, cu mingi returnate blajin, destule greșeli şi foarte multă baftă. Elocvent în acest sens mi se pare faptul că, în manşa a doua, i-au trebuit vreo şapte-opt mingi de set, răspândite de-a lungul a două ghemuri, mai întâi la 5-2, apoi la 5-3, într-un moment în care, cum spuneam, Simona parcă nu ştia ce să mai facă pentru a pierde odată, fiind în schimb, mai degrabă împotriva voinţei sale, pe punctul de a întoarce soarta setului şi, implicit, a partidei.

În concluzie, după ce în urmă cu doar câteva luni, Simona declara că a avut o (altă) mare epifanie, ajungând (în sfârşit!) la concluzia (pe care ziceam eu că era normal s-o tragă din clipa când s-a făcut sportivă profesionistă, dar mai bine mai târziu decât niciodată) că, indiferent de evoluţia (nefavorabilă a) scorului, nu trebuie să renunţe la luptă până la încheierea unui meci, poate va învăţa acum, în al… câtelea ceas o fi, să nu renunţe nici la fiecare set în parte, și cu atât mai puţin când scorul e abia 2-3 la ghemuri, fie şi cu break pentru adversară. C-aşa-i în tenis.

URĂ(RI) DE PRIMĂVARĂ

Nu chiar întotdeauna, dar mult mai des decât mi-aş dori, urăsc să am dreptate! Aşa cum prea bine anticipam, “întreruperea accidentală” (la ăştia accidentele sunt atât de frecvente, încât abia funcţionarea relativ normală poate fi socotită drept ieşită din comun!) de curent de duminică dimineaţă n-a fost decât începutul seriei noi, pe 2015; aseară, în jurul orelor 23.00, după mai puţin de trei zile întregi, a survenit deja a doua, încât mai că retardatul de la serviciul cu clienţii nu voia să-mi preia altă sesizare, socotind pesemne că practic e acelaşi incident!

Deşi ca durată a fost mai scurtă, de circa o jumătate de oră, originalitatea ei a constat în faptul că de-a lungul acestui interval au existat cel puţin zece porniri şi opriri, cu efecte dintre cele mai nefaste asupra aparaturii electrocasnice, indiferent ce prize şi prelungitoare cu pretinsă protecţie la fluctuaţiile de tensiune am avut eu prevederea să-mi pun. Sigur, jigodiile ordinare de la Enel pretind că dacă ţi se strică vreun divais ca urmare directă a acestor şocuri vei fi despăgubit, dar uzura accelerată în timp n-are nimeni cum să ţi-o cuantifice. 

Din – vorba vine – fericire, meciul de Liga Campionilor, dintre Bayern şi Barcelona, care se desfăşura la ora respectivă, devenise încă şi mai neinteresant pentru mine decât de la bun început – adică de când cele două, alături de alte antipatice, Juventus şi Real Madrid, s-au calificat în semifinale –, după ce în tur catalanii învinseseră pe teren propriu cu 3-0 (că de-aia spuneam atunci că-i o veste proastă pentru nemţi să le ţin partea!) şi tot ei conduceau la pauză cu 2-1, aşa că stinsesem televizorul şi aproape deja adormisem, fiindcă peste noapte m-am trezit pentru meciul 6 dintre Montreal Canadiens şi Tampa Bay Lightning, din runda a doua a playoffs-urilor NHL, care s-a terminat şi el cu eliminarea favoriţilor mei.

De altfel, dacă tot am ajuns la capitolul ăsta, trebuie să spun că am intrat iarăşi într-o zodie căcăcioasă: tot în NHL, a fost eliminată Calgary Flames, iar Washington Capitals a ajuns la meciul 7 după ce conduseseră seria cu 3-1; Arsenal tocmai a pierdut acasă şi pare să se îndrepte din nou spre locul obişnuit la final de sezon, 4, de unde trebuie să joace un tur prelimiar pentru accederea în grupele Champions League, deşi la un moment dat devenise favorită certă măcar pentru locul 2 (sincer să fiu, pe la sfârşitul turului mă temeam de şi mai rău, aşa că nu pot fi chiar atât de supărat); Lazio Roma e pe cale să piardă (şi ea) locul 2 în Italia, după înfrângerea de acasă cu Inter, deşi a condus cu 1-0, dar a rămas în inferioritate numerică din cauza unui jucător pe care, la cât s-a dovedit de idiot, faultând aiurea, prin ţinere de tricou, în postură de ultim apărător, eu l-aş fi pus imediat pe lista de transferuri; Nico Rosberg l-a devansat pe Lewis Hamilton în ultima cursă de Formula 1; Sharapova a pierdut în semifinale la Madrid… şi asta ca să nu mai pun la socoteală mărunţişurile, cum ar fi înfrângerile repetate, în faţa propriului coechipier de la Kawasaki, ale lui Tom Sykes în mondialul de Superbike, pe care m-am găsit şi eu să-l gust de la o vreme, după ce că şi-aşa nu mai făceam faţă la transmisiunile sportive din weekend nici cu patru (iar uneori chiar cinci!) ecrane pe care le urmăream simultan. Mă întreb ce-mi mai rezervă şi Simona Halep! 

Revenind la Enel – pe ai cărui angajaţi, începând cu femeile de serviciu şi terminând cu mahărul cel mai mare, director general sau ce pizda mă-sii o fi el, român sau italian, nu mă pot abţine să-i înjur din nou, public, de tot ce au mai drag pe-acasă şi chiar prin locurile de odihnă veşnică, fiindcă, într-un fel sau altul, în diferite proporţii, direct prin factura de energie pe care o plătesc şi indirect prin aparatele pe care mi le omoară, cu toţii mănâncă din banii mei degeaba –, mi se pare absolut inadmisibil că am ajuns în anul 2015 să stau cu inima strânsă de câte ori urmează o transmisiune interesantă la TV, ca să nu mai spun un eveniment major, cum ar fi gala Premiilor Oscar, finala Champions League sau a Cupei Stanley, Eurovisionul (că am şi păţit-o acum câţiva ani!) etc. şi să mă simt uşurat sau de-a dreptul fericit după ce, sau, mai degrabă, DACĂ apuc să o văd până la capăt, fără să mi se taie, “accidental”, curentul.

Cât despre instituţiile statului – în speţă, ANPC şi ANRE – pe care le-a durut fix în fundul curului de câte ori le-am sesizat, înşirându-le pomelnicul de întreruperi de curent survenite la intervale parcă din ce în ce mai mici de timp, le urez… ce le-am urat mai sus şi celor de la Enel. Cu mame şi răposaţii lor cu tot. Iar dacă mă stârnesc rău, extind urările astea de bine şi asupra tuturor clienţilor de rând care înghit asemenea mizerii fără măcar să pună mâna să facă o reclamaţie, mulţumindu-se să mârâie pe la colţuri şi între ei.

ÎNCHIS NON-STOP (VARIANTA 2015)

Fără nicio altă legătură cu subiectul pe care îl voi aborda în continuare în afară de a sublinia o dată în plus pentru eventualul cititor de peste timp, sau măcar hotare, ce trebuie să pătimesc eu în România anului 2015 (secolul XXI!), aş vrea să consemnez că duminică dimineaţa, preţ de un ceas, începând cu orele cam 5.10, am avut iarăşi parte de o pană de curent. Mă şi mir că este doar prima pe anul acesta (anul trecut, de pildă, mi-am notat unsprezece, adică o medie de aproape una pe lună), dar, pe de altă parte, mă tem să nu fie începutul unei serii, aşa cum se întâmplă de obicei. De altfel, toată ziua am stat cu sabia lui Damocles deasupra capului şi cu toate dispozitivele mobile (telefoane, laptop…) încărcate la maximum, de teamă să nu pierd mulţimea de transmisiuni sportive, printre care cursa de Formula 1 de la Barcelona şi finala turneului de tenis masculin de la Madrid, încheiată cu surprinzătoarea victorie a favoritului meu, Andy Murray.

Mă întreb când mama dracului o să se retragă în sfârşit din ţară nenorocitul de Enel, după cum tot promite. Sper să nu urmeze modelul unor actori ca Hugh Grant, Joaquin Phoenix sau Daniel Day-Lewis, care de vreo zece ani ameninţă întruna că se retrag din cinematografie, dar continuă să facă film după film. Deja aproape un an are şi anunţul Enel!

Revenind acum la subiectul de bază, dar rămânând la capitolul cretini, nu mai departe de sâmbătă, absolut din întâmplare, ba chiar oarecum împotriva voinţei mele, în timp ce mă uitam pe un site în principiu paşnic, dedicat programelor TV, aşadar fără nicio tangenţă cu politica, aşa cum sunt şi eu de câţiva ani cu adevărat buni de zile, am dat peste ştirea conform căreia deputaţii noului Partid Naţional (chipurile) Liberal Nini Săpunaru şi Tinel Gheorghe au iniţiat un proiect de lege conform căruia hipermarketurile vor fi obligate să închidă duminica şi în zilele de sărbători legale.

La drept vorbind, ideea nu e nouă, ci zace de o bună bucată de vreme în minţile înguste ale unor politicieni, ieşind din când în când la iveală, iar într-o ţară ca a noastră nu m-ar mira să sfârşească prin a fi şi pusă în aplicare, aşa cum a fost, de curând, în Ungaria vecină, şi tot la iniţiativa unor politicieni “de dreapta” sonați, recte a celor din partidul prieten al UDMR, condus de Viktor Orban.

Încă şi mai aberante decât iniţiativa în sine sunt însă “argumentele” aduse de cei doi “liberali” (am pus ghilimele, pentru că sensul propriu al termenului desemnează ceva opus!) în expunerea de motive. Cică omul de rând – care, de prost grămadă ce-l consideră domnii Săpunaru şi Gheorghe, nu-i în stare să-şi organizeze singur timpul (liber) în mod judicios – va avea în felul acesta ocazia “ca pentru duminică să se reorienteze pentru familie, mişcare în aer liber, cultură” (exprimarea, mai degrabă agramată, aparţine legiuitorilor). Cumpărăturile şi le va face, desigur, în zilele lucrătoare, de preferat chiar în timpul programului, chiulind de la serviciu, sau în prima parte a weekendului, când înghesuiala va creşte şi ea în mod corespunzător, de parcă nu ne-am călca şi acum pe (dacă nu chiar “în”) picioare.

În plus, cică se va revigora “comerţul tradiţional”, adică buticurile, chioşcurile jegoase din fier forjat ruginit şi tarabele tipic balcanice, başca bătrâna ţigancă rrromă din faţa blocului meu, pe ai cărei morcovi, aşezaţi direct pe asfalt, era să calc azi-dimineaţă când am ieşit din scară. Asta presupunând că gestionarii acestor stabilimente se vor conforma şi vor deschide duminica, pentru că acum nu par să aibă chef. Probabil sunt în hipermarketuri pentru aprovizionare.

De altfel, “revigorarea” asta presupune costuri crescute pentru consumator, câtă vreme nu de nebuni s-or duce oamenii la marile magazine, de multe ori aflate la distanţe apreciabile, în loc să cumpere de la doi paşi de casă, dar şi de două ori mai scump. Şi nu vreau să insinuez prin asta că iniţiatorii legii or fi şi ei buticari sau acţionari la minisupermarketurile de cartier, gen Mega Image, presupunând că acestea vor fi exceptate de la noua regulă. Că deocamdată nu (mi-)e clar.

Cât despre “abuzurile exercitate de supermarketuri”, invocate şi ele în document, fără să le neg câtuşi de puţin, ba dimpotrivă, chiar nu cred că asta e metoda prin care vor fi măcar diminuate. Iar dacă totuşi este, mă gândesc să o extindem, închizându-le şi sâmbăta. Eventual şi joia. Iar ca să scăpăm de tot de ele (mă refer la abuzuri, dar se aplică şi la magazine), cel mai sigur e să le ţinem închise nonstop. Adică invers decât acum, când unele sunt, dimpotrivă, deschise nonstop, spre falimentul bişniţarilor (pardon, micilor comercianţi) de la colţ de stradă. Că prea ne-o luaserăm în cap cu comerţul ăsta civilizat de tip occidental. Noroc că un prim magazin Cora s-a şi închis, pe la Arad!

P.S. Să fim bine înţeleşi: dacă o astfel de iniţiativă ar fi venit ca urmare a presiunilor sindicale sau în urma protestelor angajaţilor, care se simt exploataţi fiindcă trebuie să lucreze în zilele de sărbătoare (şi nu pe destui bani sau alte compensaţii), aş fi înţeles. Dar ca nişte găgăuţi de politicieni (şi pretins liberali, pe deasupra!) care n-au cu ce să-şi ocupe timpul în pauzele de moţăială din Parlament să stabilească ce e bine pentru cumpărători şi eficient din punct de vedere economic pentru comercianţi mi se pare prea din cale-afară.

E VOIE CU MÂNA (ŞI CU PIATRA)!

Aşadar şi prin urmare, după cum aproape că promiteam (alaltă)ieri (că eu scriu articolul azi, dar se prea poate să-l postez abia mâine), revin cu textul în finalul căruia vă spuneam că avusesem de gând să zic două vorbe şi despre Simona Halep, dar fiindcă, dimpotrivă, am început cu ele, şi din două s-au făcut nouă… zeci şi nouă, nici n-am mai apucat să-l redactez. 

Mai pe scurt şi oarecum pe înţelesul tuturor, inclusiv al celor care, necitind articolul de… precedent (deşi eu v-am pus link!), habar n-au despre ce băsmesc eu aici, subiectul principal ar fi trebuit să fie, şi este abia acum, fotbalul, pornind de la cele petrecute în aşa-zisul derby (“de România”, ca să fie gluma proastă completă) de duminică seara, dintre Dinamo şi Steaua, încheiat nici nu ştiu cum (parcă 1-3… … … da, tocmai am verificat), că m-am dus la culcare înainte să se termine, dar nu suficient de devreme cât să ratez partea lui cea mai interesantă, şi anume cele vreo douăzeci de minute în care a fost oprit din cauza manifestărilor huliganice, dar atât de caracteristice, ale grămezii de neanderthalieni piromani (că suporteri nu pot să le spun) care ţineau cu alb-roşii.

Ca să n-o mai lungesc atât (nici pe-asta), ideea e că – mărturisindu-mi din capul locului (sau, mă rog, mai de pe la mijlocul lui) ignoranţa în privinţa tot mai absurdelor prevederi ale regulamentelor (internaţionale) – eu unul nu doar că aş fi oprit meciul de la prima petardă care era să-l ucidă grav pe bietul portar al Stelei, Arlauskis (altminteri destul de tragi-comic cum fugea el către vestiare ca un iepure efectiv speriat de bombe către vizuină), dar nici că l-aş mai fi reluat, stabilind rezultatul la masa verde: în principiu 3-0 pentru Steaua, că Dinamo a fost echipa organizatoare şi cu golanii mai agresivi, dar au fost situaţii în care aş fi dat înfrângere pentru ambele echipe.

De altfel, acum a mai fost cum a mai fost, că măcar au scăpat cu toţii relativ sănătoşi, dar la – dacă bine îmi amintesc, fiindcă memoria chiar nu mi se îmbunătăţeşte cu vârsta –, ultima sau penultima etapă a preliminariilor pentru EURO 2016, în orice caz la un meci oficial, recent şi, mai ales, internaţional, (hai, că iarăşi am verificat: la Muntenegru-Rusia) un confrate de-al lui Arlauskis a fost de-a dreptul accidentat de un obiect aruncat din tribune, atât de grav încât a trebuit să fie înlocuit (astfel încât echipa-victimă şi-a consumat aiurea şi o schimbare, încă din primul minut de – vorba vine – joc!), după care, la fel, meciul s-a reluat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Că până la urmă, după ce “fanii”, văzând că li se permite (aproape) orice, şi-au dat şi mai rău în petic, iar meciul chiar s-a oprit definitiv (abia prin minutul 67, deşi violenţele începuseră din primul!!!) şi Rusia a câştigat la masa verde, practic nici nu mai contează. Ba, dimpotrivă, pot să presupun că dacă setea de sânge a huliganilor s-ar fi potolit după ce au scăpat de portarul titular al adversarilor, meciul era dus până la capăt şi rezultatul de pe teren (întâmplător un 0-0 care nici nu mă interesează cui folosea mai mult, poate chiar gazdelor) omologat. Aberant!

Sigur, uneori lucrurile par să fie mai complicate, deoarece galeria mai agresivă este cea a oaspeţilor. Din punctul meu de vedere însă, şi atunci ar trebui penalizată tot echipa-gazdă, pentru că nu a organizat meciul în condiţii de siguranţă. Aşa cum, de pildă, eu nu am fost lăsat să intru la un concert rock în aer liber cu o amărâtă de umbrelă, şi aia pliantă, deşi afară chiar începuse să picure, iar pe parcursul lui a tras o răpăială soră cu moartea, nu cred să fie peste puterile unor firme de pază să dibuie nişte petarde. Iar dacă este, echipa să plătească (şi la propriu şi la figurat) şi să găsească alte firme, mai capabile.

[Aici aş face o mică, dar pătrată, paranteză, cât să-i transmit pe această cale domnului scriitor-comentator Paraschivescu de la Digi Sport, care dădea drept exemplu demn de urmat stadionul Olimpico din Roma, dacă am reţinut eu bine, unde cică nu poţi să cumperi o sticlă, nici măcar de plastic, cu apă, tocmai ca să nu fii tentat s-o foloseşti drept obiect contondent, că încă din urmă cu vreo 15 ani, pe vremea când mă mai duceam pe Arena Cotroceni la meciurile lui Progresul, orice băutură ţi-ai fi luat din incintă îţi era turnată într-un pahar de plastic. Pe care, dacă ţinei morţiş, n-aveai decât să-l arunci în jucătorii adverşi, dar riscai să ţi-l întoarcă vântul în propria faţă. E drept, nici suporterii bancarilor nu depăşeau cincizeci de oameni, aşa că era uşor să-i supraveghezi, dar ce vreau să spun e că metode există de mult şi la noi, nu doar în foarte civilizatul Occident, care nici n-a inventat ultras, hooligans ş.a.m.d.]

Şi pentru că tot suntem la capitolul fotbal, şi regulamentele lui parcă din ce în ce mai bizare, iar deocamdată nu vreau să elaborez alt text pe acest subiect, am să consemnez aici şi o altă mare nedumerire de-a mea recentă, cea legată de “noua” interpretare a henţului, mai cu seamă în careu. Cred că în ultimele doar câteva luni de zile am văzut mai multe astfel de (non)infracţiuni nesancţionate decât în toată viaţa mea de microbist! Unde mai pui că, fără să-l aud în mod direct, cu urechile mele, i-am tot văzut pe diverşi comentatori citând din marele nostru fost arbitru, inclusiv internaţional, Ion Crăciunescu, care cică spunea că – nu-mi dau seama dacă numai în lumina noilor prevederi – se poate ca un jucător din apărare să atingă mingea cu mâna chiar şi pe linia porţii fără să se dea penalty. Cum ar veni, chestie de interpretare a arbitrului, care trebuie să judece dacă a fost sau nu intenţie din partea “făptaşului”.

Ca unul care, de-o altă pildă, dintotdeauna am avut convingerea – poate bazată pe o imagine uşor idilică despre fotbalişti – că peste 95% din, de această dată, faulturi, inclusiv cele foarte dure, soldate cu accidentări grave, sunt făcute fără intenţie, “agresorul” încercând doar să atingă mingea, dar pur şi simplu nefiind în stare, chestia asta cu “a vrut sau n-a vrut” mi se pare prea puţin relevantă.

Când vorbim de henţ, lucrurile sunt şi mai clare: atunci când este unul intenţionat, când, de exemplu, un jucător ia mingea în mână (şi, eventual, de glumeţ ce e, şi-o bagă sub tricou) este sancţionat cu cartonaş galben. Asta ar trebui să fie singura distincţie între henţul voluntar şi cel involuntar. În schimb, ORICE atingere cu mâna, şi indiferent unde s-ar petrece, ar trebui sancţionată cu lovitură liberă, respectiv penalty dacă este în careu. Aşa cum hocheiştii sunt obligaţi să aibă grijă ce fac cu crosa, fiindcă dacă o ţin prea sus şi îşi lovesc adversarul în figură sunt pedepsiţi cu o eliminare de (cel puţin) două minute, şi fotbaliştii trebuie să aibă permanent controlul asupra propriilor mâini (chestie care ar trebui să fie chiar mai simplă!). Povestea asta cu “poziţia firească” (situaţie în care nu se dă henţ) sau “nefirească” (se dă) a mâinii e una dintre cele mai mari aberaţii pe care le-am auzit în ultimii ani în (orice) sport. Din punctul meu de vedere, orice atingere a mingii cu mâna este henţ, la fel cum orice contact cu adversarul în loc de minge când se încearcă deposedarea este fault, indiferent de “elementul intenţional” sau nu.

Altminteri riscăm ca la antrenamentele zilnice jucătorii să înceapă să exerseze mijloace de a sări cât mai “natural” cu mâinile îndepărtate de corp (şi eventual cu spatele către minge, ca să fie “limpede” că n-avea intenţie să o atingă, de vreme ce, nu-i aşa?, nici nu ştia unde este), pentru a păcăli arbitri. După care să instituim şi un Oscar fotbalistic (plus o “Zmeură de Aur”), pentru cei care se remarcă pe plan actorihenţesc.


P. S. O veste proastă pentru cei de la Bayern München: diseară ţin cu ei! Că m-am săturat de Barcelona chiar mai rău decât de nemţi.

De fapt, un “careu de aşi” mai sinistru, din punctul meu de vedere, nici că se putea. Poate doar dacă în loc de Real Madrid (cu care, prin forţa împrejurărilor, am ţinut aseară, cu rezultatul previzibil că au luat bătaie de la Juventus) ar fi fost încă o echipă germană sau AS Roma.

Partea bună e că o să urmăresc fazele finale ale Ligii Campionilor mai relaxat ca oricând.

NU EXISTĂ CALE DE MIJLOC

Chiar nu-mi propusesem să scriu (astăzi) despre Simona Halep şi înfrângerea ei de ieri, din primul tur al turneului de la Madrid, în faţa zbuciumatei franţuzoaice Alizé(u) Cornet (care îmi aminteşte de un fox terrier, atât în privinţa temperamentului cât şi a constituţiei fizice!), decât, cel mult, câteva cuvinte în încheierea unui articol, însă mulţimea de comentarii de-a dreptul duşmănoase la adresa jucătoarei noastre pe care le-am citit azi-dimineaţă în presă şi pe bloguri m-au determinat să o fac mai pe larg şi, dimpotrivă, în deschiderea lui.

Cu toate că mă număr (şi eu) printre cei care s-au exprimat (adeseori) critic faţă de evoluţiile constănţencei şi mi-am manifestat temerea (nicidecum convingerea!) ca nu cumva actuala sa poziţie din clasamentul WTA să fie una efemeră, am rămas pur şi simplu siderat văzând câtă lume se arată mai degrabă satisfăcută decât dezamăgită de acest eşec pe care nu doar că nenumăraţi experţi de ocazie şi-l însuşesc în chip de timpurie prorocire, dar şi l-ar dori un promiţător început al dezastrului total, încheiat măcar cu alunecarea Simonei spre zonele mlăştinoase ale ierarhiei mondiale, pe la locurile exprimate cu câte trei cifre mari, dacă nu chiar cu retragerea ei prematură din activitate, în urma unei accidentări grave sau a lipsei totale de randament. Că prea se arătase ea mai cu moţ, ieşind din tiparul românului etern mediocru.

De altfel, pe mirificele meleaguri carpato-danubiano-pontice, din păcate populate, calea de mijloc aproape că nu există, astfel încât şi în privinţa Simonei avem de-a face, în linii mari, cu doar două categorii de cetăţeni, la fel de obtuzi şi care ies la rampă alternativ, în funcţie de rezultatul câte unui meci: fie fani înfocaţi, fie duşmani încrâncenaţi. În timp ce pentru cei din urmă chiar şi o victorie meritată în faţa unei adversare de top nu reprezintă decât o simplă întâmplare (ne)fericită şi în principiu izolată, cei dintâi nu mai pridideau, mai cu seamă în ultima vreme, să sublinieze ce mare jucătoare este Simona dacă a ajuns să câştige chiar şi când joacă (foarte) prost.

Ca de multe ori în astfel de situaţii, adevărul este pe la mijloc. Pe de-o parte, în ciuda unor vădite carenţe (tehnice) manifestate în jocul ei, Simona fireşte că este o jucătoare extrem de talentată, care eu sper să se menţină în partea superioară a clasamentelor de specialitate măcar încă vreo doi-trei ani, pentru a avea un impact (mediatic) semnificativ, astfel încât să le deschidă părinţilor din toată ţara apetitul pentru performanţa sportivă a propriilor odrasle. Nu mai departe de sâmbătă, am văzut într-un hipermarket din Capitală un tată, însoţit de puştoaica sa în vârstă de vreo patru-cinci anişori, care căuta de zor o rachetă de tenis. De altfel, probabil că şi Simona, împreună cu toată generaţia ei, este un rod al perioadei când (încă) le (mai) aveam pe Irina Spârlea şi Ruxandra Dragomir.

Pe de altă parte, este adevărat, din păcate eşecul de ieri a venit nu ca urmare a unei accidentale evoluţii slabe, ci în contextul unui număr îngrijorător de mare de meciuri modeste, câştigate chinuit, cu adversare de mâna a doua care doar au jucat încă şi mai rău ca ea (În paranteză fie spus, acum Cornet chiar a jucat binișor. De unde și scorul clar: 7-6, 6-3.). Mă refer la meciurile acelea care spuneam că nu i-au pus deloc pe gânduri pe admiratorii ei fără discernământ şi, pare-se (ceea ce ar fi încă şi mai grav), nici pe ea însăşi împreună cu antrenorii ei. Sau, cel puţin, când mă refer la aceştia din urmă, pe undeva aşa sper. Pentru că dacă i-au pus, iar măsurile luate au dus la acest ultim rezultat, ar fi chiar cumplit. Dar nu cred.

Fără să fiu un optimist de felul meu, am convingerea că vom mai avea motive de satisfacţie din partea Simonei chiar şi noi ăştia care, indiferent cât de cârcotaşi am părea uneori, chiar ne dorim rezultate bune. Că tare dezolant e, totuşi, să nu mai ai de ce să te agiţi, căutând pe site-uri sau uitându-te la ştirile sportive, ca să afli când şi în compania cui are loc meciul ei din turul următor al unei competiţii mari care continuă fără s-o aibă printre protagoniste.

Cum spuneam însă din capul locului, respectiv al articolului, astăzi aveam de gând să scriu despre cu totul şi cu totul altceva. Ei bine, orele fiind înaintate, iar eu, ca niciodată, chemat la alte treburi, nu doar mai, ci cu adevărat importante, am s-o las pe (poi)mâine.

CU CINE ȘI DE CE

În ceea ce mă priveşte, bilanţul după prima etapă a playoffs-urilor din NHL sau, cu alte cuvinte, după (primele) două săptămâni de transmisiuni nocturne, cu mine pe post de planton doi în faţa laptopului sau/iar uneori ŞI tabletei conectate la televizor, este unul surprinzător de bun: s-au calificat, în ordinea preferinţelor mele, Calgary Flames, Montreal Canadiens, Washington Capitals şi New York Rangers, fiind eliminate, în schimb, tot în ordinea preferinţelor, Ottawa Senators (de către Montreal!), Vancouver Canucks (de către Flames!) şi Winnipeg Jets, aceasta din (literalmente) urmă de către indiferenta spre din ce în ce mai, frizând profund, antipatica Anaheim Ducks, câştigătoarea Conferinţei de Vest, cu care în runda a doua se vor confrunta chiar cei din Calgary şi mă tem că nu cu mult mai mari şanse de izbândă.

După cum se vede, de data asta bafta a fost de partea mea, judecând, desigur, prin prisma jumătăţii pline (recte calificate) a paharului, în sensul că două din cele opt întâlniri nu se puteau solda decât cu un rezultat mai mult sau mai puţin pozitiv. Şi mai grozav este că din ambele s-au calificat echipele… ca să spun aşa, “şi mai” sau “cele mai” favorite. Sigur, prin prisma jumătăţii goale (recte eliminate), am fost condamnat din start să şi pierd două dintre echipele simpatice, însă, obiectiv vorbind, canadienii ar fi ieşit probabil şi mai şifonaţi dacă s-ar fi întâlnit doar cu americani.

În orice caz, veştile (relativ) bune continuă, fiindcă în turul următor se întâlnesc Capitals cu Rangers, ceea ce înseamnă că şi în semifinalele Ligii (respectiv finala Conferinţei de Est) voi avea cel puţin o favorită. Eu sper să fie Caps. Iar un meci între Montreal (care ar trebui să treacă de şi-aşa superantipaticele Tampa Bay Lightning sau Detroit Red Wings, care se înfruntă la noapte în decisivul meci 7 al seriei) şi Washington, cu calificarea canadienilor în finala mare, ar fi chiar cireşica de pe tortuleţ, adevărata cireaşă de pe adevăratul tort fiind ca aceştia din (vorba vine) urmă să obţină şi trofeul. Cred însă că am mers cam departe.

Acum, dacă s-o întreba cineva cum şi de unde până unde mi-am stabilit eu preferinţele astea şi încă într-o ordine atât de precisă, aş vrea să încerc să (şi chiar să ÎMI) explic:

Aşadar, în primul şi-n primul rând, prefer TOATE echipe canadiene în faţa covârşitoarei majorităţi a celor americane, aşa cum fac şi la nivelul echipelor reprezentative, la Campionatele Mondiale sau Jocurile Olimpice, criteriul de bază fiind, probabil, la origini, faptul că, nu-i aşa?, canadienii sunt un fel de englezi, nu (doar) ca origini, ci inclusiv în privinţa organizării statale, monarhie, supuşi ai reginei etc. Excepţia de la această “regulă” este de fapt una singură, Philadelphia Flyers, care se strecoară pe undeva printre cele canadiene, poate chiar imediat după Flames şi Canadiens, aici elementul de bază fiind un fost jucător… canadian, Eric Lindros, pe care l-am remarcat la Olimpiada din 1992 şi care evolua pentru această echipă.

Celelalte două formaţii americane, Washington Capitals şi New York Rangers, aşezate ierarhic oricum după toate cele canadiene, inclusiv Edmonton Oilers şi Toronto Maple Leafs, pe care, din păcate, n-am apucat să le văd prin faza eliminatorie de când am posibilitatea să urmăresc şi în direct competiţia, respectă “criteriul capitalei” (cum ar veni, al oraşelor “înrudite” cu Bucureştiul natal), cel care în fotbal mă face să ţin cu Arsenal Londra, Lazio Roma, Sporting Lisabona sau Atletico Madrid (în măsura foarte mică în care mă interesează campionatele Portugaliei şi Spaniei). (O excepţie şi aici, Feyenoord… Rotterdam, n-aş putea să explic de ce, poate pe “criteriul esteticii numelui”, la care am să revin. A, şi o alta: AS Monaco. Dar cu precizarea că şi competiţiile din Olanda şi Franţa mă interesează la fel de puţin precum cele din Spania şi Portugalia). Sigur, New York nu e capitală, dar e ca şi cum ar fi.

Cazul poate cel mai interesant (în orice caz pentru mine însumi) este cel al lui Calgary Flames, formaţie pe care am senzaţia că o simpatizez încă dinainte să-mi placă atât de mult hocheiul. Cum originea acestei simpatii se pierde în negura vremurilor, presupun că undeva, în fragedă copilărie, am auzit (bănuiesc că la radioul pe care îl ascultam dimineaţa încă de la intonarea imnului, când plecau ai mei la serviciu şi mă trezeau, cel puţin pentru câteva minute, cât să-l pornesc, lăsându-l apoi aprins de-a lungul întregii zile) şi mi-a plăcut teribil rezonanţa numelui, chiar dacă se prea poate ca pe-atunci să nu fi ştiut care din cuvinte ce înseamnă. Din păcate, nici cei din Calgary n-au ajuns în playoffs în ultimii ani, aşa că susținerea mea pentru ei a cam rămas într-o stare latentă.

Pe locul doi în ordinea preferinţelor, dar unu în privinţa ocaziilor de a mi-o şi manifesta (chit că şi ei au ratat multe din playoffs-urile recente) sunt, cum spuneam, cei de la Montreal Canadiens, aici motivaţia lăuntrică ţinând, presupun, de faptul că Montrealul mi-a rămas puternic în conştiinţă (şi în suflet) de la Olimpiada din 1976, una din primele competiţii sportive de care îmi amintesc, graţie mai ales trăirilor intense pe care le aveau ai mei. (În paranteză fie spus, cred că prima-prima este finala CM de handbal din 1974, câştigată de România în faţa RDG.) De altfel, chiar şi după acel moment, oraşul pare unul predestinat succeselor noastre sportive, începând (respectiv continuând) cu evoluţiile boxerilor Leonard Doroftei şi Lucian Bute (“Bell Centre” este arena de casă a lui Habs) şi terminând cu victoria naţionalei noastre de tenis feminin în Fed Cup pentru calificarea în grupa mondială de elită.

Urmează Ottawa Senators, pe “criteriul capitalei”, Vancouver Canucks, pentru că… s-au nimerit să fie mai în formă în anii din urmă, aşa încât cred că e singura echipă din care cred că pot să enumăr cel puţin jumătate dintre componenţi, Toronto Maple Leafs… pentru că am doi prieteni care de-a lungul timpului au ajuns să locuiască la un moment dat acolo, Edmonton Oilers, mai degrabă ca echipă care practic l-a lansat în NHL pe Wayne Gretzky, şi, în fine, Winnipeg Jets, (re)venită din State, unde a fost o vreme antipatica/ele Carolina Hurricanes şi Atlanta Thrashers.

În încheiere, ca să le dau şi mai multă apă la moară celor care or cârti pe seama paletei mele poate prea largi de preferinţe într-o singură competiţie cu treizeci de echipe mari şi late, trebuie să recunosc spăşit că, atunci când eram mic-mic, dacă mă întreba cineva cu cine ţin la fotbal, răspundeam simplu: “cu Dinamo şi cu Steaua”. Prin comparaţie, se poate spune că am devenit mai selectiv.

CÂND FOARTE BINE NU-I DESTUL

Cu precizarea – importantă pentru acurateţea relatării, dar nu foarte relevantă în ansamblu – că, la ultima parte a meciului dintre Simona Halep şi Caroline Wozniacki, de sâmbătă, din semifinalele turneului de la Stuttgart, nici nu m-am mai uitat, după ce prorocisem că jucătoarea care va face prima breakul în setul decisiv va scăpa în învingătoare, iar la 3-1 pentru daneză, când încă nu eram pe deplin convins de aptitudinile mele de Mama Omida, constănţeanca tocmai împrăştiase cu nonşalanţă (şi) primele două mingi din ghemul următor, pe serviciul adversarei, îndreptându-se cam implacabil spre un 1-4 greu de suportat pentru mine şi, mai cu seamă, de remontat pentru ea, pot să spun că – poate uşor paradoxal –, în opinia mea, Simona a făcut una dintre partidele ei foarte bune. Cum scriam însă nu de mult – spre revolta unui cititor (celălalt!) şi, după toate aparenţele, în contradicţie cu părerile comentatorilor de la Digi Sport, care o ţineau ca gaia-maţu’ în primul set că Wozniacki şi-a atins deja nivelul maxim de joc şi nu are soluţii de contracarare a Simonei, dar asta probabil pentru că, spre deosebire de mine, or fi văzut-o mai rar evoluând pe fosta lideră mondială, ocupaţi fiind cu meciurile din circuitul masculin, iar “Cristi-Mândru-Jurnalist-TVR” şi cu prefaţările plicticoase ale meciurilor de Champions League de la televiziunea publică, dovadă că, de pildă, duminică, evocând istoricul finalelor de la Stuttgart, a pierdut-o din vedere cu desăvârşire pe cea de anul trecut, la fel de dramatică, dintre Sharapova şi Ivanovici – daneza este una dintre cele numai (vreo) trei jucătoare din lume (alături de Serena Williams şi, totuşi, din păcate, în continuare, Maria Sharapova) care o pot învinge pe Simona chiar şi când sportiva noastră evoluează la potenţialul ei maxim. Sâmbătă o fi fost un 95% din acest potenţial maxim pentru Simona şi 98% pentru Caroline, care uneori îmi aminteşte de o jucătoare de ping-pong, în momentele acelea când adversara plesneşte mingiuţa din răsputeri, cu furie, iar ea returnează liniştit, cu boltă, de la vreo zece metri de masă (recte, vreo doi de teren).

În condiţiile în care şi în sine partida mi s-a părut de un nivel extrem de ridicat, semănând pe alocuri cu una (bună) de băieţi, mai greu de înţeles este de ce cu o zi înainte, în “sferturile” de vineri, cu Sara Errani, Simona a evoluat jalnic, contribuind şi ea, din plin, la una dintre acelea extrem de proaste, care mă fac să mă întreb “ce caut eu aici la ora asta şi în general în faţa televizorului când sunt transmisiuni de tenis feminin?!”.

De altfel, cu riscul de a-mi ridica (iarăşi) în cap fanii săi necondiţionaţi şi obtuz de subiectivi, trebuie să spun (o dată în plus), cu aceeaşi simpatie neştirbită pe care o am şi faţă de Arsenal sau echipele de hochei favorite când le critic, adesea chiar cu înverşunare, că Simona îmi pare o jucătoare uşor rudimentară, din al cărei “bagaj tehnic” lipsesc o seamă de procedee, pe care nu mă îndoiesc că le cunoaşte în teorie, dar de care pesemne că nu e deloc sigură. Pe lângă absența “scurtelor”, remarcată de (tot mai) multă lume, dar care este o carenţă destul de comună în circuitul feminin, am constatat, mai acut decât oricând, inclusiv, sau mai ales, la meciul cu Wozniacki, că nu (prea) apelează nici la “slice”, de multe ori încercând să dea cât poate ea de tare (şi chiar cu “topspin”!) în câte o minge foarte joasă, cu rezultatul previzibil că în nouă din zece cazuri o trimite în fileu, iar în al zecelea mult dincolo de linia de fund. Pentru o jucătoare altminteri destul de firavă, e totuşi cam straniu că arma ei de bază (ca să nu spun singura) sunt loviturile în forţă.

Una peste alta, chiar dacă s-a oprit în turneu mai repede faţă de cât ne-am fi dorit cu toţii, câştigându-i, în schimb, în bună măsură, partida din finala cu aceeaşi Wozniacki femeii-stabilopod, nemțoaica Angelique (?!) Kerber (la recent încheiatul Campionat European am văzut halterofile mai subţirele şi mai finuţe!), care mă tem că, la cum a jucat, ar fi învins-o şi pe ea, mai ales având în vedere oboseala acumulată în semifinale, Simona dă semne că poate face (şi) un sezon pe zgură OK. Să-i ţinem pumnii!

P.S. La un moment dat, la meciul cu Errani, văzând susţinerea cam anemică de care a avut parte la Stuttgart (puţini, dar inimos!), mă întrebam dacă nu cumva Simona a devenit cam prea dependentă de o galerie relativ numeroasă şi foarte entuziastă, asta cu atât mai mult cu cât la unele turnee chiar s-a arătat deranjată de “pasivitatea” românilor. (Sigur, acel “Bate din palmele alea!” o fi fost adresat antrenorului, care poate trebuia să-i transmită ceva în vreun cod al lor, dar într-una din pauzele dintre ghemuri am auzit-o şi plângându-se de-a dreptul). Sper să mă înşel. Că românul (de pretutindeni), pe cât e de avid acum după niscai idoli (inclusiv) sportivi, atât de absenţi din peisaj în ultimii (mulţi) ani, pe atât de repede se obişnuieşte cu binele, şi nu mai simte nevoia să-şi manifeste în mod expres ataşamentul.

AU ŞI AMERICANII NEMŢII LOR ROMÂNI!

Nu sunt deloc mândru de mine! Da’ deloc-deloc! Deşi (îmi) promisesem că anul ăsta, pe motiv de buget de austeritate coroborat cu perspectiva unor cheltuieli mai îndreptăţite, n-o să mai dau banii pe prostii, iarăşi nu m-am putut abţine şi mi-am făcut abonament la NHL Gamecenter Live, “playerul” acela despre care am tot scris anul trecut cam pe vremea asta, unde pot urmări meciurile (eliminatorii) din Liga Nord-Americană de Hochei (cum îi spune şi numele).

În plus, după ce m-am convins – din păcate pe propria piele şi, mai ales, (tot) pe propriii bani – că extraopţiunea Eurosport 360 de la Telekom e doar o nouă formă de batjocură la adresa clienţilor, neavând nimic de-a face cu Eurosport Player, în ciuda faptului că prezentarea de pe site te îndreptăţeşte să crezi asta, a trebuit să-mi fac abonament pe o lună şi la serviciul original, deoarece a început CM de Snooker, şi cel puţin în weekenduri transmisiunile de pe canalele principale vor fi afectate de cele de la alte competiţii sportive, în frunte cu Bundesliga. Măcar pe Player ştiu că ambele mese sunt televizate nonstop.

Revenind însă la nemernicii de la Telekom, constat (abia) acum, când am căutat un link pe site-ul lor pentru acest text, că Eurosport 360 nici nu mai figurează drept “pachet suplimentar”, ca până în urmă cu câteva zile, când, în plus, cum spuneam, era prezentat ca un serviciu care “asigură transmisiuni cu diferite camere de luat vederi de la mai multe mese (cum ar veni, de snooker - nota mea) şi de pe mai multe terenuri (de pildă, de tenis - n.m)”, adică exact ceea ce face şi Eurosport Player, astfel încât îmi închipuisem că reprezintă, cumva, un corespondent al acestuia din urmă destinat introducerii în grilele operatorilor de cablu, cu atât mai mult cu cât, atunci când am căutat pe Google, nelăsându-mă la mâna incompetenţilor din Telekom, care, de fapt, nici nu prea auziseră de serviciul pe care propria lor companie îl furniza (astă-iarnă am sunat la absolut toate departamentele, începând cu cel comercial şi terminând cu cel tehnic, discutând cu şase funcţionari diferiţi, şi niciunul nu ştia despre ce vorbesc!), am văzut că prin alte părţi, respectiv în Spania sau Germania, chiar este similar cu Eurosport Player.

La noi, în schimb, abia după ce l-am activat din contul de client contra sumei de 1,5 euro/lună (deşi iniţial scria 7 lei!) – încurajat şi de faptul că, de bine, de rău, “perioada minimă contractuală” în care sunt obligat să-l păstrez a scăzut de la trei luni la una singură, semn că şi-au luat multe înjurături de la îndrăzneţi de-ăştia nesăbuiţi ca mine, care tot am făcut pocinogul, deşi jurasem să nu mai dau nici cinci bani găuriți pe vreun (de)serviciu de la Telekom! – mi-am dat seama că cele trei posturi suplimentare (accesibile doar pe internet) continuă să transmită întruna clipuri din acelea de promovare care pot fi văzute în pauzele de emisie de peste noapte ale Eurosport 1, asta chiar şi când, aşa cum s-a întâmplat în acest weekend, Eurosport Player-ul abunda în competiţii sportive nedifuzate (cel puţin integral) pe canalele principale, de la Superbike şi cursa moto de 24 de ore de la Le Mans (acoperită nonstop), până la, desigur, snooker, Campionatul Mondial de Turisme, nu ştiu ce competiţie de fotbal feminin şi toate meciurile din Bundesliga.

Ce-i drept, de la un moment dat, pe Eurosport 360 1 – pe care, culmea bătăii de joc, îl vedeam gratis şi înainte de abonare, dar am crezut că tocmai de-aia nu apare nimic în afară de clipuri – s-au băgat imagini de la una din cele două mese de snooker. Pe Eurosport 360 2 şi Eurosport 360 3, în schimb, se puteau admira în continuare imagini generice, dar tocmai când, pe seară – după ce, aşa cum v-am spus, fusesem nevoit să-mi fac abonament şi la Eurosport Player –, m-am hotărât să sun la Telekom şi să fac un scandal monstru, acuzând escrocheria şi cerând propriu-zis banii înapoi, respectiv anularea “contractului” ăluia fie şi de doar o lună, surpriză ( şi mai neplăcută): pe cele două “canale” suplimentare amintite au apărut nişte imagini haotice, ca de film franţuzesc de artă. Abia după câteva minute de stupoare m-am lămurit că erau promisele “camere de luat vederi diferite”, amplasate, fiecare, pe spatele câte unui motociclist participant la o competiţie pe care, de altfel, din câte ştiu eu, Eurosport nici nu o difuzează în România (Moto GP, transmis la noi de Digi Sport!). Partea şi mai (ne)interesantă e că imaginile “live” au continuat să fie difuzate chiar şi după ce respectivii motociclişti abandonaseră, pesemne căzând, sau cursa însăşi se terminase, pentru că mai târziu, când, ros de curiozitate, am comutat iarăşi acolo, se puteau vedea următoarele: pe Eurosport 360 2, un petec de cer de noapte înstelat, iar pe Eurosport 360 3, ceea ce părea a fi peretele (ce-i drept, luminat) unuia dintre hangare.

Una peste alta, datorită sau, mai degrabă, din cauza faptului că, totuşi, nu-i aşa?, ceva-ceva apăruse pe toate cele trei posturi ale (de)serviciului suplimentar la care, chipurile, m-am abonat, nu am mai îndrăznit să sun la Telekom pentru reclamaţii, preferând să-mi asum cu stoicism, de bou ce-am fost să pun botul la reclama mincinoasă a unora pe care îi ştiam deja de escroci împuţiţi, paguba de vreo 7 lei, fiindcă, fireşte, cum se împlineşte luna “contractuală” am să-l şi dezactivez. Să le fie lor de-o lumânare-două!

Acum, nu e că de playerele oficiale (chiar şi în sensul că Eurosport 360-ul de la Telekom pare mai degrabă o chestie piratată), pe bani şi mai mulţi, aş fi pe de-a-ntregul mulţumit. Nici pomeneală. Cel de la NHL, de pildă, la care m-am abonat în principal pentru că are şi posibilitatea de a urmări meciurile înregistrate, oarecum “în reluare”, facilitate cu atât mai necesară cu cât orele transmisiunilor în direct sunt imposibile, prezintă în continuare mulţimea de bube (cum ar veni, “bug”-uri) pe care le reclamam şi anul trecut, dovadă incontestabilă că nici în America nu umblă câinii cu covrigi în coadă, iar mama mereu gravidă a cretinilor de pretutindeni a slobozit destui plozi şi pe-acolo. “Cursorul” acela care îţi arată lungimea înregistrării, astfel încât, dacă, să spunem, scorul e 1-0 şi mai sunt doar câteva minute din meci, dar şi din înregistrare, orice om cu un minim de inteligenţă (poate nu şi după standardele americane!) înţelege că nu se va egala şi nu se va intra în prelungiri (la fel cum, dimpotrivă, dacă mai e o oră întreagă de înregistrare, ştie cu anticipaţie că se va egala şi se va intra în prelungiri), stricându-şi tot cheful, pentru că s-a dus dracului suspansul după ce s-a uitat două ore fără să vrea să cunoască dinainte deznodământul, este şi acum la locul lui pe imaginea de pe laptop şi PC. Din fericire, pe cea de pe tablete nu. Aici, în schimb, deşi există opţiunea de a ascunde scorul de la ultima partidă, ea nu se aplică şi la cel general, al seriei, desfăşurată pe sistemul 4 din 7. Prin urmare, nu ştii exact cu cât s-a terminat meciul din seara precedentă, dar ştii sigur cine a bătut! Dovada incontestabilă a stupidităţii absolute a celor care se ocupă de aplicaţie! Aşa se face că iarăşi trebuie să umblu cu tot felul de hârtiuţe și cartonașe pe care să le lipesc pe monitor dacă nu vreau să-mi ruinez plăcerea de a urmări meciul ca şi cum ar fi “live”.

Fără să mai enumăr aici şi acum (din lipsă de timp şi chef, nu de alta) defectele Eurosport Player, pe care am avut neplăcerea să le găsesc neremediate, ba chiar înmulţite, după pauza de câteva luni în care n-am mai fost abonat, aş vrea să-mi exprim o nedumerire de natură… economică, în legătură cu inflaţia galopantă care pare să lovească din plin două dintre ţările despre care până acum trăiam cu iluzia că ar fi printre cele mai stabile din lume, respectiv SUA şi Franţa. Astfel, dacă în ianuarie 2014, abonamentul pe un an de zile la Eurosport Player m-a costat 29,99 euro, anul acesta el s-a scumpit până la 34,99 euro (că de-aia nici nu l-am prelungit), ceea ce, după calculele mele de cetăţean înclinat mai degrabă spre domeniile umaniste, corespunde unei inflaţii de 16,67%, cu care România cred că nu s-a mai confruntat de prin anii ’90! În acelaşi timp (recte interval), şi preţul abonamentului la NHL Gamecenter Live pentru faza eliminatorie (pe tot sezonul e mult mai scump) a crescut de la 24,99 $ la 29,99 $, ceea ce ar însemna o inflaţie încă şi mai mare, de fix 20%! Asta chiar şi dincolo de evoluţia (ne)favorabilă a dolarului, care face ca eu unul, de sonat ce sunt, să dau acum aproape 125 de lei pe un serviciu de care m-am bucurat anul trecut pentru mai puţin de 83, echivalent al unei inflaţii pe care nici nu mai vreau s-o calculez, că mă apucă nervii şi durerea de cap, iar dacă zic ceva în sensul că americanii şi francezii (pe lângă nemţii de la Telekom) ar fi nişte porci, mă taxează lumea drept xenofob sau ceva. Aşa că nu zic. Dar o să revin cu argumente!


P.S. Cred că îmi amintesc corect – chiar dacă uşor tardiv – că abonamentul pe o lună la Eurosport Player costa anul trecut 3,99 euro, în timp ce acum eu am dat pe el 4,99, ceea ce înseamnă o scumpire cu 25%. À la française!

POA' SĂ NINGĂ, POA' SĂ PLOUĂ...

Tare mă bucur să văd că uneori – din păcate, mult prea rar – providenţa, sub diversele ei avataruri, unele mai înăltuţe şi mai frumuşele, altele mai îndesate şi mai… puţin, pune lucrurile la punct şi face dreptate, aşa cum s-a întâmplat în weekendul acesta, când atitudinea mitocănească a profund antipaticei (nu doar de-acum!) şi absurd de îngâmfatei Eugenie Bouchard de a refuza să dea mâna cu viitoarea ei adversară a fost pedepsită (şi) de fetele noastre din echipa de Fed Cup, Andreea Mitu (numărul 104 în clasamentul WTA!) şi Alexandra Dulgheru (chiar “victima” canadienei), care i-au administrat fiecare câte o înfrângere memorabilă şi educativă (6-4, 4-6, 1-6, respectiv 4-6, 4-6), învăţând-o (minte) măcar că gestul acela nu-i (mai) poartă noroc. Iar fina ironie băşcălioasă atât de autentic românească (într-un sens bun!) din finalul meciului dintre Dulgheru şi Bouchard, când cei din echipa noastră s-au prefăcut că nu vor să dea mâna cu propria lor coechipieră, recunosc că a constituit o lecţie şi pentru mine însumi, care – prea puţin dus la biserică să întorc şi obrazul celălalt sau, în fine, să întind şi mâna stângă – mă gândeam că în locul Alexandrei i-aş fi dat mai degrabă una în cap cu racheta răzgâiatei blondine.

Dincolo însă de povestea în sine, ca şi de cele două victorii obţinute, la drept vorbind, în faţa umbrei (chiar şi la propriu!) numărului 7 mondial, care arăta ca personajul principal dintr-un film de groază cu schelete ambulante (dacă – Doamne fereşte! – i se trage de la vreo boală, îi doresc însănătoşire grabnică, dar cred că a slăbit în halul ăla numai de-a dracului ce s-a făcut după ce i s-a urcat vedetismul la capul ăla nici pe departe atât de aspectuos pe cât i-au băgat unii în el că ar fi) şi ar avea multe învăţăminte de tras despre lungimea nasului propriu şi din faptul că adevărata vedetă a echipei sale a fost necunoscuta Abanda, numărul 260 WTA, cu care ale noastre s-au luptat din greu, iar Irina Begu a şi pierdut, am fost frapat de comentariile unor jurnalişti la fel de mintoşi ca mulţi dintre forumiştii site-urilor de sport, care au sărit să scuze gestul (ne)sportivei din ţara frunzei de arţar, explicând cu aere de fini cunoscători într-ale apucăturilor jucătorilor de tenis că o fi fost doar o simplă superstiţie, la fel de inofensiv şi lipsit de semnificaţii speciale ca grija lui Nadal pentru felul în care sunt aliniate sticlele de suc sau, eventual, ca scărpinatul lui în fund, la nas şi după urechi înainte să servească. Mă întreb însă, pe logica asta, cum ar fi dacă mâine-poimâine se va trezi vreunul că îi poartă noroc să îşi scuipe adversarul în faţă înainte de meci? Mai ales dacă în ţara lui chestia asta nici n-o fi semn de bădărănie.

Altminteri, pe lângă calificarea echipei de Fed Cup a României în grupa mondială de elită, extrem de încărcatul weekend sportiv mi-a adus şi alte satisfacţii. Astfel, în ciuda jocului modest, iar pe alocuri de-a dreptul haotic, în special în apărare, al lui Arsenal Londra, cu un Alexis Sanchez tot mai egoist, în stare să se uite îndelung la câte un coechipier aflat într-o poziţie ideală, uneori chiar de gol, înainte de a se hotărî să NU îi paseze, preferând să facă celebrul “dribling în plus” sinonim cu pierderea mingii, londonezii s-au calificat în finala Cupei Angliei, trecând cu 2-1, după prelungiri (?!), de modesta Reading din eşalonul secund. Partea cu atât mai bună e că acolo o vor întâlni pe Aston Villa, care a învins în cealaltă semifinală pe Liverpool. Partea e bună nu neapărat pentru că astfel cresc şansele la (un) trofeu ale “tunarilor”, ci pentru că e sigur că nu li-l mai pot lua “cormoranii”! Chestie de rivalitate. 

La Campionatul Mondial de Snooker – pentru care, aşa cum prevedeam (şi voi reveni asupra subiectului), a trebuit să-mi fac un abonament de o lună la Eurosport Player, pentru că am luat o (nouă) megaţeapă de la Telekom! – al doilea meu favorit după Ronnie O’Sullivan, Mark Selby, a reuşit să se califice în turul următor, deşi a fost la un pas de eliminare în faţa unui ilustru necunoscut, şi debutant pe deasupra, pe care l-a învins abia în joc decisiv, după ce la un moment dat îl conducea la mare diferenţă. Dacă ar fi şi pierdut până la urmă, ar fi fost cu adevărat tipic pentru un favorit de-al meu!

Alte rezultate demne de menţionat sunt medaliile reprezentanţilor noştri la Campionatele Europene de Gimnastică (puţine, la o competiţie slăbuţă, de unde mulţi dintre marii favoriţi au absentat, dar am ajuns să ne bucurăm şi pentru ele), cele două clasări în puncte (locul 5, respectiv 7) obţinute de Robert Vişoiu în GP2, “antecamera Formulei 1” şi parcursul bun de până acum al lui Montreal Canadiens în prima rundă eliminatorie din NHL, unde o conduce cu 3-0 pe Ottawa Senators, cu care, fireşte, aş fi preferat să nu se întâlnească aşa devreme, la fel cum aş fi vrut să nu se întâlnească Vancouver Canucks cu Calgary Flames, singurul avantaj fiind că în felul ăsta voi avea în mod sigur două echipe canadiene în semifinalele de conferinţe. În schimb, marele dezavantaj e că la fel de sigur două dintre ele vor fi eliminate. 

Ca să rămân în sfera “ştirilor pozitive”, nu voi menţiona decât în treacăt rezultatele proaste, cum ar fi înfrângerea lui Lazio în faţa lui Juventus în Serie A sau, dimpotrivă, victoriile nedorite ale lui Chelsea şi Manchester City din Premier League şi a Barcelonei în La Liga. Asta şi pentru că, pe de altă parte, AS Roma a făcut doar egal acasă, Manchester United a luat bătaie (de la Chelsea!) şi încă mai există o şansă ca, totuşi, Barcelona să nu câştige titlul, rivala sa Real Madrid (în lipsă de ceva mai bun) câştigând şi ea.

Despre Djokovici nici nu mai are rost să pomenesc, fiindcă m-am obişnuit deja cu gândul că în următorii câţiva ani nu mai am ce iluzii să-mi fac în privinţa tenisului masculin. Bietul “Murăilă” al meu ştie de ce.