IMNURI, ŢIGANI, MANELE...

Întreaga nebunie declanşată ieri, nu atât de stâlcirea imnului de către Pavel Pavel (din lipsă de spaţiu şi pentru o mai fluentă lectură am înlocuit prenumele Marcel, ceva mai lung şi mai greu de pronunţat), cât de amenda pe care i-a aplicat-o Prefectura pentru asta, putea fi uşor evitată, dacă interpretul ar fi admis că pur şi simplu s-a încurcat, fie din cauza emoţiilor, fie din ignoranţă, ceea ce personal chiar cred că s-a întâmplat (caz în care de râs ar fi fost mai degrabă o lege care penalizează falsetele şi bâlbâielile muzicienilor!), în loc să vină, de-a lungul zilei, cu tot felul de explicaţii, care mai de care mai penibile, bazate pe gândirea lui profundă: că s-a gândit el că numele de Traian putea fi interpretat politic (negândindu-se în schimb că abia omiterea lui se va interpreta astfel!); că s-a gândit el la public, care n-ar fi ştiut decât prima strofă a imnului; că s-a gândit el că versurile primei strofe sună mai mobilizator pentru echipa României; că s-a gândit el că aceleaşi versuri îi vor descuraja pe francezi; că s-a gândit el că înlocuirea unor versuri cu altele, la fel de lungi, ar duce totuşi la scurtarea duratei de interpretare (?!) etc. “Recunoscând” premeditarea, amenda e până la urmă meritată.

În ceea ce-i priveşte pe cei care de-a lungul zilei au minimizat incidentul, aş vrea să-i aud comentând cu aceeaşi seninătate şi după ce la vreun mare eveniment sportiv internaţional, cum ar fi Olimpiada de anul viitor de la Londra, imnul României ar fi masacrat, într-o interpretare vocală, poate nu chiar pe un text de genul “Trezeşte-te, române, din somnul de beţie…”, dar începându-se, hodoronc-tronc, cu strofa a treia (aia cu “Priviţi, măreţe umbre…”), din tot felul de motive, fie şi mai puţin imbecile decât cele invocate, tot ieri, de cel mai mediatizat ţigan rrom al ţării, Mădălin Voicu, care, într-o emisiune televizată, califica versurile primeia drept “inepte” (şi în multe alte feluri, chiar şi mai jignitoare), fiindcă “ce e aia deşteaptă-te…?”, “cum adică somnul cel de moarte?”, “cine sunt azi barbarii de tirani?”…


P.S. A nu se confunda (cum au făcut mulţi) momentele oficiale de intonare a imnului, când trebuie respectat întocmai, cu diverse manifestări artistice, în care poate fi, de pildă, reorchestrat (inclusiv pe ritmuri de prost-gust, gen manea, asta e!) sau, de ce nu?, chiar parodiat…

NE-AM LINIŞTIT DE TOT!

…Că altfel, eu unul o făcusem de la primul meci din actuala campanie. Sigur, şi altădată, cu două etape înainte de încheierea preliminariilor ne cam linişteam, dar în sensul diametral opus, fiindcă eram deja calificaţi.

Dincolo de gazonul infect; de jocul până la urmă peste aşteptări al Naţionalei noastre (dar nici atât de entuziasmant şi promiţător cum dădea de înţeles Piţurcă, fapt ce mi-a adus aminte de meciul cu Olanda, din precedentul său mandat, în care şi lăsaţi de adversari tot nu ne-am încumetat să-i atacăm, deşi aveam nevoie de victorie, şi abia tipul ăsta de mentalitate insuflat de fostul selecţioner actual mă îngrijorează cu adevărat!); de (pentru mine, cel puţin) necunoscuţii Chiricheş şi Luchin, care au evoluat fără complexe şi pe care Piţurcă are de-acum aproape obligaţia să-i impună în procesul de “reconstrucţie” a echipei; de imnul pocit, parcă după chipul şi asemănarea lui, de Marcel Pavel – cel care azi-dimineaţă mai avea şi tupeul incredibil de a se răţoi aiurea la o jurnalistă de la Realitatea TV –; ceea ce m-a enervat cel mai rău ieri au fost extrem de multele comentarii, raportat la relativ puţinele pe care am avut răbdarea să le ascult, făcute, în special înainte de începerea partidei, de tot felul de experţi care îi regretau amarnic pe alde Mutu, Chivu, Tamaş şi Rădoi, cu care, chipurile, România ar fi putut înfrunta Franţa de la egal la egal!

Aş fi înţeles să-i regrete pe Hagi, Gică Popescu şi Dorinel Munteanu, dacă nu de-a dreptul pe Balaci sau Dobrin, iar eu chiar l-am regretat pe măcar tânărul Torje, suspendat, dar nu pe nişte unii, şi aşa cam trecuţi, cu care de vreo zece ani încoace (şi dacă nu-s chiar atâţia, oricum par douăzeci!) nu ne mai calificăm pe nicăieri şi cărora, în fond, le “datorăm” rezultatele ruşinoase din ultima vreme!

DON TRAIAN

În cartea “Stupul” de Camilo José Cela – autor spaniol laureat al Premiului Nobel – am întâlnit, la un moment dat, următoarea caracterizare făcută unuia dintre personaje: “Don Leonardo este destul de josnic ca să stârnească valuri de admiraţie printre imbecili.”

Din motive lesne de înţeles pentru toţi ceilalţi, gândul m-a dus instantaneu la Traian Băsescu şi admiratorii săi.

ÎNCĂ E BINE!

"DON'T SAY A WORD"

SCANDAL LA CAZINOU PE BANII ALTORA

Dincolo de oportunitatea cel puţin discutabilă a unei investiţii de 10 milioane de euro, în plină criză, într-un obiectiv care, şi dacă s-ar dovedi până la urmă rentabil, nu s-ar amortiza decât peste ani şi ani, după ce câteva promoţii de pensionari şi-ar da prematur obştescul sfârşit din cauza sărăciei şi a colapsului sistemului sanitar căruia cu siguranţă i-ar prinde bine banii ăştia, am senzaţia că mult trâmbiţata renovare a Cazinoului din Constanţa e un fel de capcană, cu lungă bătaie electorală, întinsă de Elena Udrea lui Radu Mazăre. De când a început să (se) vorbească despre ea, ministreasa nu face decât să-şi clameze aceeaşi generozitate pe banii noştri de care pomeneam şi zilele trecute, de fiecare dată însă neuitând să adauge, ca un fel de ameninţare către primarul Constanţei, că după ce va fi reparat, cu cazinoul nu trebuie să se întâmple nici aia, nici aia, nici ailaltă, adică nici să fie vândut, nici concesionat, nici transformat în mall, club de noapte, sediu de firme etc.

Recunosc că nu mă pricep la relaţiile astea alambicate dintre autorităţile centrale şi cele locale, dar dacă e aşa îngrijorată de ce se va întâmpla “după” cu cazinoul, n-ar fi mai înţelept din partea doamnei Udrea, fie să nu dea bani deloc, îndreptându-i spre chestii de care e mai sigură, fie să-i dea în nişte condiţii, cum ar veni contractuale, care să specifice limpede ce are de făcut primăria o dată (re)intrată în posesia lui? Cât de complicat poate să fie?!

ANALIŞTI (ŞI) PARANORMALI

Invitat din când în când la “Sinteza Zilei” în calitate de analist politic paranormal sau ceva, responsabil cu debitarea de enormităţi menite să anime discuţiile altminteri cam plicticoase fiindcă ceilalţi invitaţi sunt mai întotdeauna de acord unii cu alţii, Oreste a dovedit şi aseară că e un tip plin de umor, în mare parte involuntar. Totuşi, la un moment dat – atunci când, cumva, l-a dojenit pe Băsescu, atrăgându-i atenţia că este inadmisibil pentru un preşedinte ce se pretinde un democrat şi care şi-a început mandatul clamând că Bucureştiul va fi elementul-cheie ce va desăvârşi axa Washington-Londra să nu cunoască detalii estenţiale din biografia şi filosofia unuia dintre cei mai mari democraţi din istoria omenirii, Winston Churchill – mi-a fost chiar simpatic.

Păi mie mi se pare că pentru a-şi face măcar o brumă de cultură în domeniu şi a deprinde primele noţiuni ale unui comportament democratic, Traian Băsescu ar trebui să-l studieze temeinic mai întâi pe Nicolae Ceauşescu, apoi pe Ion Iliescu, abia către sfârşitul vieţii (nu al carierei politice, care îi doresc sincer să se încheie cu mult mai devreme!) ajungând, poate, la înţelepciunea şi maturitatea necesare pentru a-l înţelege pe… Emil Constantinescu. Despre Churchill nici nu poate fi vorba!

NOUA VIAŢĂ LA ŢARĂ

O auzeam zilele trecute pe Sulfina Barbu, fost ministru pedelist al Mediului, justificând crearea de parcuri în sate – fie şi din fonduri europene nerambursabile şi special destinate amenajării de spaţii verzi, care spaţii însă, cum bine îi atrăgea atenţia cineva, nu era musai să fie amplasate în mijlocul altora, la fel de verzi, cu orz, ovăz şi porumb, ci puteau ozona cât de cât aerul irespirabil din mai marile sau mai micile oraşe – prin “egalitatea de şanse” (?!) pe care guvernarea portocalie are grijă să o acorde tineretului din mediul rural, discriminat până acum în raport cu cel urban.

Aşadar, tot ce pot imagina pedeliştii în materie de “reformă a statului” este ca ţâncii din satele patriei să se dea şi ei, la fel ca privilegiaţii plozi ai orăşenilor, într-un leagăn adevărat în loc de tradiţionalul scrânciob şi să stea pe o băncuţă fabricată cu câteva sute de euro de firma vreunui client politic atent selecţionat, nu pe prispa casei. Sigur, asta în timp ce, în continuare, o dată încheiată joaca, se vor spăla tot în copaie cu apă rece de fântână, îşi vor face nevoile tot în fundul curţii şi vor învăţa cu acelaşi suplinitor scârbit de traiul cu salariul tăiat, în aceeaşi şcoală dărăpănată, aflată peste un deal şi-o vale, fiindcă bani de canalizare şi alte investiţii cu adevărat necesare nu mai rămân după atâta furat.

CEA MAI IDIOATĂ…

… scuză găsită de Elena Udrea pentru investirea banilor de la buget în proiecte păguboase, gen piscine, hoteluri sau săli de sport în locuri dintre cele mai bizare, unde, pe lângă că nimeni n-are nevoie de ele, nici nu ştie cineva să le administreze, astfel încât sunt închise a doua zi după fastuoasa inaugurare, este că vina ar aparţine în exclusivitate autorităţilor locale, care nu au obligaţia să prezinte studii de fezabilitate sau alte chestii de-astea şi ştiu doar să ceară bani; pe care, desigur, ministreasa îi acordă cu cea mai mare largheţe, de parcă i-ar da din buzunarele ei şi ale domnului Cocoş nu ale fiecăruia din noi.

Cu alte cuvinte, dacă mâine-poimâine vreunui primar (portocaliu) mai dus cu sorcova i s-ar năzări să construiască la el în sat o bază ultramodernă pentru lansarea rachetelor spaţiale, doamna Udrea n-ar avea nimic altceva de făcut decât să sprijine cu cât mai mulţi bani năstruşnica iniţiativă locală, fără să se întrebe dacă în România există vreo rachetă sau dacă nu cumva ordonanţa aia de urgenţă care blochează posturile în sectorul public e o piedică nu doar în calea angajării de cosmonauţi, ci şi de paznici de noapte, femei de serviciu sau alţi mărunţi lucrători fără de care baza oricum n-ar putea funcţiona.

"HEAVEN'S A LIE"

AVENTURI ÎN BULGARIA

La sfârşitul săptămânii trecute am dat o fugă până în Bulgaria. N-a fost pentru prima oară, ba chiar pentru a treia sau a patra, numai că până acum, beneficiind de celebrele servicii all inclusive de pe litoralul lor, n-a trebuit să intru în vorbă cu nimeni în afară de barmanii de pe la hoteluri, care n-aveau nicio problemă în a înţelege expresiile uzuale, gen “two beers, please” sau “one gin and tonic”, mai ales dacă erau însoţite şi de ample gesturi ajutătoare, astfel încât nu realizasem că numai cu engleza, franceza şi italiana ai toate şansele să mori de foame pe-acolo. Oi fi având şi eu o colosală doză de maxim ghinion, dar absolut niciunul dintre cei cu care am avut de-a face, fie în mijlocul oraşului, fie la obiectivele turistice (majoritatea cu taxe de intrare nesimţite), fie pe cărările de munte (nemarcate, aviz amatorilor!), nu înţelegea o boabă, nefiind în stare să-mi dea nici cea mai mică, dar uneori aproape vitală, informaţie.

Însă lucrul cel mai fascinant, şi care – printr-o, la urma urmelor, nici măcar atât de stranie pe cât ar putea părea la prima vedere, asociere de idei – m-a făcut să mă gândesc la pesedistul Victor Socaciu şi la imbecila lui iniţiativă de a dubla în româneşte filmele străine, este acela că, pe lângă că nu înţeleg limbile de circulaţie internaţională – lucru explicabil, zic eu, şi prin aceea că toate posturile lor de televiziune dau filme fie dublate, fie, cum era TCM, netraduse deloc – bulgarii mai au şi ferma convingere că orice străin o înţelege pe-a lor, dovadă că, deşi formula mea standard de abordare era un “hello!” care n-ar fi trebuit să lase nicio urmă de îndoială asupra apartenenţei mele la oricare alt spaţiu cultural decât cel indigen, iar pe parcurs tot mai apucam să strecor câte un “in English, please!”, “en français, s’il vous plaît!”, “in italiano, per favore!” sau “NO BULGARIAN, IDIOTULE!!!”, cu toţii începeau să turuie pe păsăreasca lor, nestrăduindu-se nici măcar să vorbească mai rar sau mai tare, cum o fac instinctiv, deşi oricum absurd, cei care cred că înţelegerea unei limbi pe care n-ai studiat-o niciodată e doar o chestiune de ritm şi intensitate. Şi cum dracului să n-o aibă, când văd că până şi marile vedete hollywoodiene, ca Brad Pitt, Tom Hanks sau Nicole Kidman vorbesc bulgara la perfecţie?!

O COMEDIE DE TOT PLÂNSUL

Prima TV.
Film artistic.
Genul programului: COMEDIE.

Pe o muzică lugubră, filmul începe cu o tânără drogându-se în closetul unui bar sordid. În scena următoare, ajunsă acasă, îşi bagă mâna într-un sertar gol şi începe să-l închidă şi să-l deschidă în mod repetat, trântindu-l cu toată forţa. După care află, dintr-un mesaj de pe robotul telefonic, că adorabila sa pisicuţă suferă de leucemie. Prin urmare, o bagă într-o geantă cu fermoar, o duce pe un dig şi îi dă drumul în apă. (Acum, încercaţi să vă imaginaţi toate scenele cu pisicuţe înecate care v-ar putea face să vă prăpădiţi de râs. Ei bine, credeţi-mă că n-a fost niciuna din ele!)

Până la final nu se mai întâmplă nimic notabil, decât că eroina se întoarce în casa părintească, unde se ceartă întruna cu noii chiriaşi şi cu bătrânul tată, (auto)exilat în hambar şi care, profund deprimat după recenta sinucidere a soţiei (mama bună a fetei), aflăm că avusese deja şi el o tentativă, iar pe parcursul filmului mai are vreo două (aici apare într-adevăr elementul de serenitate şi optimism, fiindcă nu-i reuşesc). Ce-am mai râs…

CEI MAI ONEŞTI ROMÂNI

Nu ştiu alţii, dar eu unul m-am săturat până peste cap să-i tot aud pe politicienii care pierd alegerile şi pe analiştii mai mult sau mai puţin independenţi vorbind despre “mita electorală” cu zahăr, ulei, pui stricaţi şi găleţi colorate nu atât ca despre practica ţigănească, imorală şi ilegală care într-adevăr e şi ar trebui stopată, cât mai degrabă invocând-o drept explicaţie puerilă pentru victoria celor care o dau.

Aşadar, după minţile lor, într-o ţară în care şmecheria, fofilarea şi trasul în piept sunt ridicate la rang de virtuţi şi practicate de toată lumea pe o scară mai mare sau mai mică, singurii oameni cu adevărat “oneşti” se prezumă a fi cei care primesc asemenea cadouri, oricum necuvenite, şi care în loc să zică săru-mâna, să promită solemn – fie şi cu mâna pe Biblia aia ale cărei precepte le încalcă de alte şapte ori pe zi, domnule Şova! – că vor vota cu cine li le-a dat, iar la momentul decisiv, măcar aşa, de-ai dracului, dacă nu din convingere, să-i ştampileze fix pe ceilalţi, chiar îşi respectă, cum ar veni, “angajamentul asumat”. Hai să fim serioşi!

NEDUMERIRE

S-a nimerit ca, într-una din zilele săptămânii trecute, să văd, aproape unul după altul, două talk-show-uri în care ceva sindicalişti, politicieni din opoziţie, jurnalişti etc. deplângeau – fără să fie contrazişi de reprezentanţii puterii, prezenţi şi ei în studiouri, altfel decât prin invocarea tradiţionalei noastre sărăcii – faptul că România este ţara europeană care are cel mai mic procent din PIB alocat, pe de-o parte – conform primei dezbateri – pentru protecţie socială şi, pe de alta, – conform celei de-a doua – pentru Sănătate.

Având în vedere că de-a lungul timpului am văzut nenumărate emisiuni similare, dar tratând (şi) alte domenii, personal mă confrunt cu următoarea mare nedumerire: dacă, după cum se vede, suntem ţara din UE cu cele mai mici procente din PIB (nu vorbim de sume absolute, care sunt, fatalmente, mici fiindcă şi PIB-ul e vai de mama lui!) alocate Învăţământului, Sănătaţii, Apărării, protecţiei sociale, Agriculturii, Cercetării, Internelor… atunci, conform regulilor aritmeticii universale (diferită de a Robertei Anastase), care dracului sunt domeniile alea pentru care, comparativ cu celelalte ţări din UE, avem alocate de departe cele mai MARI procente din PIB?!

"FOLLOW ME"

SĂ MIROSIŢI BINE!

După ce în urmă cu câţiva ani citisem pe undeva că s-a inventat deodorantul cu miros de transpiraţie, de la o vreme nu am cum să nu remarc insistentele reclame la alte două, înrudite cu acela, respectiv unul al cărui efect cică ar dura nu mai puţin de 72 de ore şi altul – presupun că de generaţie mai veche, pe cale de dispariţie, aşa cum sunt, de pildă, calculatoarele 486 ori telefoanele cu disc – eficient doar 48 de ore. Pentru contracararea ravagiilor provocate de o igienă exagerată, ambele sunt rezistente la apă.

Ce mă miră pe mine în toată povestea asta este lipsa de viziune a fabricanţilor, sau, poate, stadiul încă înapoiat al cercetărilor, deoarece eu unul aş merge şi mai departe, propunând deodorantul cu aplicare săptămânală: îţi dai cu el, să zicem, duminica. Sau, şi mai bine, lunară: îl aplici la fiecare întâi. Ba – cu rezerva că ar putea exista totuşi un punct de la care comercializarea să devină nerentabilă, el trebuind să fie prezentat în flacoane de mici dimensiuni, însă foarte scumpe – am putea imagina un deodorant-minune al cărui efect să ţină un an întreg (a se aplica la fiecare 1 ianuarie!) sau, aşa cum s-a inventat epilarea definitivă, unul cu garanţie pe viaţă. Iar dacă piaţa se arată receptivă, nu văd de ce nu s-ar extinde sistemul şi la alte produse, cum ar fi săpunul, şamponul şi pasta de dinţi.

SOCOTITORUL

Deunăzi l-am (re)văzut la televizor pe directorul acela, sau ce-o fi fost el – în orice caz, din păcate nu doar portar sau măturător –, cu aer răvăşit, din BNR, care acum vreun an băgase spaima în cine mai are naivitatea să creadă în previziunile unor astfel de mari specialişti, dându-şi cu presupusul din calitatea sa oficială – pe care, în mod de neînţeles, încă o mai are –, că euro va ajunge cât de curând la 6-7 lei.

De data asta, printre multe alte gogomănii debitate, individul dădea drept exemplu, oricum prost ales, pentru creşterea nesănătoasă, cu, cică, 80%, a numărului de bugetari în perioada 2005-2008, faptul că, într-o primărie, de la 7 funcţionari s-ar fi ajuns la 20, ceea ce, după calculele mele de, recunosc, om cam certat cu matematica în şcoală, aşa încât dacă greşesc grav accept urechelile, ar însemna de fapt o creştere de vreo 285%, aia de 80% însemnând ca, în primăria respectivă, de la 7 funcţionari să se ajungă doar la 12-13, ceea ce pare chiar un lucru necesar şi de bun-simţ (de-aia ziceam că exemplul e oricum prost ales).

Ceva mai la vale, abordând de pe o poziţie, pe bună dreptate, critică numărul mare de taxe şi impozite ale statului, care în România ar fi de ordinul zecilor, exemplul cel mai scandalos şi, în consecinţă, potrivit de dat, i s-a părut… taxa de barieră de la Mamaia! Acum, e adevărat că nici mie nu-mi place de ea, şi, dacă mai există, aş vrea s-o văd desfiinţată, sau măcar integrată cumva într-un “sistem fiscal unitar, simplu şi flexibil”, dar tot atât de antipatice îmi sunt şi taxele de intrare la Muzeul Antipa sau la Castelul Bran, ca să nu mai vorbesc de cele de parcare de oriunde. Mirarea mea este că, numărând în acest fel “taxele şi impozitele”, funcţionarului BNR nu i-au ieşit de ordinul miilor.

DEZAMĂGIRE ŞI NERUŞINARE

Sigur că mă număr printre cei profund dezamăgiţi, dacă nu de-a dreptul scârbiţi, de alianţa făcută de liberali cu PSD, şi am tot scris-o; sigur că, deşi încă n-am scris-o, că nici n-am avut când, dar iată că tocmai o fac, am fost, deja mai puţin dezamăgit, fiindcă şi aşteptările mele au scăzut între timp, dar oricum dezgustat să-l văd pe Crin Antonescu jucând hora, sârba sau ce-o fi fost aia, la o sărbătoare câmpenească, alături de cei care probabil că (hop) şi-aşa nu-l vor vota vreodată…

Dar ca să văd astfel de reproşuri venind din partea unor înfocaţi pupincurişti băsişti, care de ani şi ani de zile se tot declară “dezamăgiţi” ori de câte ori actualul lider PNL nu face nimic altceva decât să-l copieze pe idolul lor, fie exprimându-se (aproape) la fel de vulgar, fie încercând să fie (aproape) la fel de populist, fie debarasându-se de foştii amici politici cu (aproape) aceeaşi lipsă de scrupule, fie războindu-se (exact) la fel de penibil cu presa, ori să-l aud declarându-se scârbit de “alterarea doctrinară” şi “trădarea” liberalilor pe unul ca Mircea Dinescu, care a prosperat bine-mersi în toate regimurile (postrevoluţionare), făcând avere din două activităţi cunoscute pentru faptul că din ele s-au îmbogăţit toţi cei care le practică în România, respectiv scrisul şi agricultura (?!), şi care, pe lângă că se pupă în bot, la “moşie”, cu alde Udrea şi alţi ciudaţi portocalii, se mai şi declară un om de stânga, argumentând – de altminteri, oarecum raţional – că e fiu de muncitor… Ei bine, chestiile astea chiar că mi se par de o neruşinare fără margini!

"PAIN CRAWLES IN THE NIGHT"

BLESTEM

Mă uitam zilele trecute la imaginile transmise de la reuniunea aceea de la Cotroceni, unde, printre zâmbete şi hăhăieli tâmpe, singura decizie luată pare să fi fost aceea ca preşedintele să iasă şi să spună că iar nu e criză – spre liniştirea românilor sărmani (şi) cu duhul, fericiţi să afle de la cel mai credibil personaj din stat că au rămas şomeri, n-au bani de întreţinere şi flămânzesc din cu totul şi cu totul alte motive, chiar dacă încă învăluite în mister – şi aveam impresia, văzându-i mai ales pe alde Boc şi Ialomiţianu, că e ca şi cum omenirea s-ar pregăti pentru un război atomic, iar autorităţile noastre se pregătesc să-l înfrunte cu câţiva soldaţi costelivi şi zdrenţăroşi, înarmaţi cu săbii ruginite şi scuturi improvizate din capace de tomberon.

Şi mă mai gândeam “ce blestem pe poporul ăsta” ca, fix când, o dată la optzeci de ani, vine o criză majoră în lume, să fie condus de caricaturile astea tragice. Adică, măcar dacă ar fi fost din două una: ori să fure cum fură, dar să fie dracului mai competenţi; ori să fie atât de incompetenţi pe cât sunt, dar să fure dracului mai puţin. Numai că blestemul de-aia e blestem: ăştia şi fură de rup şi sunt şi cum nu se poate mai incompetenţi!

“ALTERNATIVĂ” DE TOATĂ SCÂRBA

Nu că mi-ar mai fi trebuit vreun argument, şi cu atât mai puţin o justificare, în faţa oricui, dar mai ales a mea, pentru faptul că la viitoarele alegeri sunt hotărât să îngroş rândurile “absenteiştilor”, dacă până atunci nu se întâmplă miracolul ca liberalilor să le vină mintea la cap şi să iasă din alianţa cu pesediştii, dar ieri a fost un adevărat regal: în interval de nici o oră, două dintre cele mai odioase personaje politice postdecembriste, Adrian Năstase şi Miron Mitrea, au defilat pe posturile de ştiri în calitate de purtători de cuvânt şi de imagine ai USL (al treilea, Ion Iliescu, a intervenit şi el telefonic ceva mai târziu).

Dacă pe primul, faţă de care nutresc o monumentală şi, presupun, definitivă scârbă, nici măcar nu suport să-l mai văd, pe Miron Mitrea l-am surprins întâmplător tocmai când îl felicita de-a dreptul călduros (“v-aţi mişcat chiar foarte bine şi vă felicit pentru asta!”) pe un fruntaş pedelist pentru felul în care actualii guvernanţi au rezolvat criza bugetară cu care s-a confruntat ţara, adăugând totuşi, mai degrabă tot cu simpatie decât dojenitor, că nu chiar-chiar la fel de bine s-au mişcat în privinţa crizei sociale pe care au provocat-o rezolvând – altfel, nu-i aşa?, în mod admirabil, prin tăieri drastice de salarii şi creşteri de impozite, concomitent cu menţinerea nivelului de prăduire a banului public în beneficiul clientelei politice! – criza bugetară. Cum ar veni, operaţia a fost un adevărat succes, s-a desfăşurat absolut ca la carte, cu respectarea tuturor procedurilor, tumoarea a fost extirpată, singurul mărunt inconvenient fiind că pacientul n-a supravieţuit (nici nu mai punem la socoteală că mulţi alţi doctori recomandaseră tratamentul medicamentos în locul intervenţiei chirurgicale). Halal “alternativă” la PD-L!

MINISTRUL ŞI JURNALIŞTII

Fascinant cum aseară, în cele nici zece minute cât m-am uitat la un fel de buletin de ştiri la Realitatea TV, am văzut o mostră de imbecilitate desăvârşită din partea unui ministru în exerciţiu, care la întrebarea moderatoarei “cum credeţi că va fi afectată România de noul val al crizei economice?” răspundea întruna “eu n-am zis că România va fi afectată”, iar la întrebarea “pe ce vă bazaţi când spuneţi că România NU va fi afectată de noul val al crizei economice?” răspundea, la fel de perseverent, “eu n-am zis că România NU va fi afectată”, corolarul fiind un sec “v-am răspuns!”, la întrebarea “România va fi sau nu va fi afectată de noul val al crizei economice?”, şi una similară din partea unor jurnalişti ai postului, care se apucaseră să calculeze foarte precis cu cât ar fi crescut salariile bugetarilor dacă statul n-ar trebui să plătească pensii!

În spiritul acestui gen de socoteli, eu aştept cu maxim interes cifre la fel de exacte despre, de pildă, suma de bani pe care ar putea-o economisi un ziarist de-ăsta deştept dacă nu bea şi nu mănâncă nimic timp de două luni.

E (PREA) BUN ŞI-AŞA...

Sâmbătă după-amiază, abia revenit dintr-o scurtă dar densă vacanţă, care bag seama că mi-a deschis apetitul pentru orice fel de ieşire din casă, m-am dus şi eu să casc puţin gura, alături de alte zeci de mii de bucureşteni, dintre care mulţi nu se mai mulţumesc să asiste gratis la evenimente, ci vor neapărat să obţină şi un cât de mic profit, astfel încât şutesc ce le cade în mână, cum ar fi balonaşele alea nenorocite pe care – ce-i drept, nu gata umflate! – le-ar fi putut cumpăra din orice magazin cu 15-20 de bani (iar majoritatea manglitorilor nu aveau nici măcar “scuza” de a fi însoţiţi de copii pofticioşi!), la fostul stadion “23 August”/“Naţional”/“Lia Manoliu”, recondiţionat şi rebotezat nici nu mi-e încă foarte clar cum – “Naţional (or, mai curând, “National”) Arena” sau “Arena Naţională”, cum ar fi sunat mai firesc şi mai româneşte, dacă n-ar fi fost cam cacofonic, ambiguitate onomastică ce deja îi conferă o aură oarecum legendară, fiindcă aminteşte întrucâtva de cel din Barcelona, numit – inclusiv de comentatorii marilor televiziuni – ba “Camp Nou”, ba “Nou Camp”.

Recunosc că nu sunt mare amator de mers pe stadion, preferând confortul privitului la televizor şi, nu atât “prin urmare”, că nu e neapărat o legătură directă, cât, mai degrabă, “în plus”, nici n-am văzut pe viu vreo arenă similară de-afară, aşa că impresiile mele, amestecate şi ele, evident subiective, iar unele – cum ar fi aceea că, plimbându-mă pe-acolo, m-a cuprins, aşa, un fel de nostalgie după vechiul şi ponositul “23 August”, pe care în tinereţe am fost totuşi de câteva ori – chiar reacţionare, sunt şi destul de neavizate, lucru ce nu mai trebuie, aşadar, subliniat şi de altcineva, în vreun comentariu acid.

Mai întâi şi-ntâi, nu-mi plac sub nicio formă culorile scaunelor, care mi se par ţipătoare (ca să nu spun “ţigăneşti”) şi fără nicio noimă (puteam să înţeleg dacă reprezentau Tricolorul sau dacă alcătuiau vreun mesaj). Apoi, finisajele, care de fapt în multe locuri lipsesc şi poate vor fi realizate ulterior, “din mers” (e adevărat că-i un stadion şi nu o sală de teatru, dar cred că se puteau zugrăvi şi pereţii exteriori sau tavanele). De asemenea – dar asta poate ţine şi de “bafta” mea proverbială – fix unul din cele două scaune pe care m-am aşezat de probă era deja aproape smuls din postamentul de beton, ca să nu mai spun că, nefiind eu chiar cât elefantul, tot am avut senzaţia acută că spătarul de plastic va ceda în clipa când m-am lăsat un pic pe el. În fine, pe lângă faptul că parcarea încă nu era dată în funcţiune, numărul locurilor preconizate mi se pare absolut insuficient – mai mic, am impresia, decât al oricărui hipermarket – deşi spaţiu pentru una subterană ar fi fost din belşug.

Cât priveşte “impresiile pozitive”… una, dar bună: bine că există!

"MOSCOW CALLING"

ACOLO UNDE BAZINELE AU APĂ

Chiar nu pot să înţeleg ce hal de neam suntem şi noi, dacă la Campionatele Mondiale de Nataţie, aflate în plină desfăşurare la Shanghai, în condiţiile în care am văzut cu ochii mei, în direct şi la o oră mică (ceva gen 5 dimineaţa), cum vreo două serii de calificare la proba de 100 metri liber masculin au fost câştigate de reprezentanţi ai unor ţări de care nici n-am auzit, cu timpi în jurul a 1 minut (!) şi 6 secunde (recordul mondial fiind de vreo 46 de secunde) – ceea ce mi-a mai răscolit şi amintiri uşor dureroase, fiindcă până şi pe vremea tinereţii mele, pentru nota 10 la proba de “măiestrie sportivă” de la admiterea la IEFS trebuia să scoţi 1:02, ca să nu mai spun că primul înotător care a coborât sub un minut a fost “românul” Johnny Weissmuller pe la 1922! – aşadar în condiţiile astea, fie n-am fost în stare să găsim în toată ţara, prin toate cluburile de nataţie, oricât de prăpădite ar fi ele, un junior ceva, care să realizeze măcar o “performanţă” similară, dar cel puţin să aibă şi el ocazia să participe (cum s-ar zice, “să ia pulsul”) la o competiţie majoră, într-un bazin adevărat, respectiv cu apă, fie nu ne-am învrednicit să scoatem din buzunar cele câteva mii de euro necesare pentru a-l trimite.

Probabil tocmai cele câteva mii de euro cu care, în schimb, am trimis un comentator de la bugetara Televiziune Română să se bâlbâie pe canalul 2, acoperit de toate zgomotele de fond din piscină, inclusiv clipocitul apei (vă jur!), la ore la care, cinstiţi să fim, în afară de mine (care oricum prefer transmisiunile de la Eurosport, cu Carmen Bunaciu la microfon) nu se uită nimeni!


P.S. Sigur, bietul Agache şi eterna Potec sunt acolo şi fac şi ei ce pot (nu prea mult), dar la alte probe.

MISTERUL TELEFONULUI DE LA MIEZUL ZILEI

Unul din fenomenele nu doar din cale-afară de enervante, dar şi, aş spune, de-a dreptul misterioase, cu care mă confrunt ori de câte ori chiar n-am încotro şi sunt silit să circul prin Bucureşti cu mijloacele de transport în comun este acela al câte unui telefon mobil care sună întruna minute în şir, cu scurte pauze între serii (semn că şi apelantul e un tip perseverent!) şi pe o melodie de-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap – în mod normal inconfundabilă pentru cine a avut prostul gust de a şi-o alege, şi, în plus, setată la un volum asurzitor, pe care oarecum cu regret trebuie să spun că eu unul nu l-am regăsit la niciunul din modelele de telefon avute de-a lungul timpului în posesie –, exasperând pe toată lumea, bineînţeles cu excepţia proprietarului, care e singura persoană din tot tramvaiul, autobuzul sau vagonul de metrou care nu-l aude! (Sigur, mai există şi varianta în care fenomenul se petrece într-o sală de teatru sau de cinema, dar prefer să nici nu-mi amintesc!)

La toate astea mă gândeam ieri, când, după cel puţin trei sau patru asemenea episoade, ajuns în sfârşit acasă, un pachet de nervi şi, pe deasupra, lac de transpiraţie, în timp ce mă pregăteam să mă bag într-un binemeritat duş, mi-am aruncat din întâmplare privirile pe ecranul telefonului meu mobil şi am constatat cu nemărginită stupoare că ratasem două apeluri.

DIAGNOSTIC

Reporterul: Vreţi să spuneţi că există presiuni politice?
Intervievatul: Da, există.


Din punctul meu de vedere, un ziarist (al cărui nume îl voi trece cu delicateţe sub tăcere) poate fi nu atât caracterizat, cât diagnosticat, fără teama de a greşi, ca retardat (aşadar, în sens patologic, nu ca invectivă aruncată cuiva la nervi!) atunci când, având la cunoştinţă fragmentul reprodus mai sus, poate spune cu toată convingerea că intervievatul nu a susţinut niciodată că există “presiuni politice”, deoarece… nu a rostit cu gura lui această sintagmă!

Şi, apropo de Cartianu, îmi amintesc cum, în momentul trecerii sale de la “Evenimentul zilei” la “Adevărul”, în ograda mogulului, pe atunci, cel rău Patriciu, multă lume îl ironiza dispreţuitor, anticipând ceea ce părea inevitabila şi spectaculoasa lui schimbare de orientare politică. Ei bine – aş îndrăzni să spun spre cinstea lui –, nu a fost nici pe departe aşa! Dimpotrivă – într-un mod ce mie îmi aminteşte de bancul cu miliţianul care stând o vreme lângă un acvariu a fost influenţat de personalitatea dominantă din încăpere, căpătând obiceiul de a da din urechi –, cel care şi-a schimbat opţiunile a fost chiar Dinu Patriciu, convertit la băsism de noul său angajat! Ceea ce, desigur, spune multe şi despre (fostul?) liberal, dar asta-i deja altă poveste.

ŞANSA DE A TRĂI ÎNTR-O ŢARĂ MINUNATĂ

Ce bine trebuie să fie să trăieşti într-o ţară minunată, cu un şef de stat echilibrat dar ferm, care nu-şi încalcă niciodată cuvântul dat şi promisiunile electorale, un om cu profunde convingeri anticomuniste, diplomat desăvârşit şi democrat autentic, apărător al libertăţii presei (inclusiv al acelei mici părţi care-l critică neîncetat şi pe nedrept), apropiat de popor, care nu se amestecă în meschinele intrigi politice, cu o cinste mai presus de orice îndoială; o ţară cu instituţii puternice, puse cu adevărat în slujba cetăţeanului, unde lupta împotriva corupţiei nu este o vorbă în vânt, ci o realitate incontestabilă; o ţară cu un guvern competent, condus de un premier de o înaltă ţinută morală şi profesională, care ştie ce are de făcut şi merge neabătut pe drumul său, cu miniştri selectaţi dintre cei mai buni specialişti în domeniile lor, care cheltuiesc eficient şi cu mare grijă banul public etc. etc.!

Iar pentru asta nici nu trebuie să emigrezi în SUA, Elveţia, Germania sau în vreo ţară scandinavă. Nici vorbă. Trebuie doar să te numeşti Cartianu, Cristoiu, Pora, Pleşu, Patapievici, Liiceanu… Doamne, cât îi invidiez!

"SILENT FACES"

RAPORTUL PE JUSTIŢIE: LIBER LA ABUZURI!

Urmărind ieri transmisiunile prilejuite de prezentarea noului raport pe Justiţie, inclusiv comentariile băsescului, am avut, la un moment dat, o revelaţie: oficialii europeni sunt atât de convinşi – de altfel pe bună dreptate! – de hoţia instituţionalizată din România, iar disperarea lor pe tema asta e atât de mare, încât dacă, mâine să spunem, ar fi înhăţat de mascaţi de pe stradă, încătuşat, băgat în dubă, ba chiar şi binişor ciomăgit, apoi ţinut în “arest preventiv” câteva luni bune, timp în care nu e nici condamnat, nici achitat şi nici măcar întrebat de sănătate, dar i se confiscă averea, orice politician, nu neapărat un marcant lider al opoziţiei, vreun Antonescu sau Ponta, ci însuşi Emil Boc sau şefa Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase (cu menţiunea că, în cazurile din urmă, pe lângă că ar cam şi merita-o, orice român cu măcar doi neuroni şi o sinapsă în stare de funcţionare ar înţelege imediat că respectivii au călcat pe vreun bec de la Cotroceni, dar asta-i altă poveste!), întreaga “Europă civilizată” s-ar grăbi doar să aplaude noua dovadă că lupta împotriva corupţiei a făcut încă un pas înainte, să elogieze Parchetul, ANI şi DNA, fără să aibă nici cea mai mică procupare faţă de respectarea drepturilor omului, a libertăţilor cetăţeneşti, prezumţia de nevinovăţie sau alte fleacuri de genul ăsta, în privinţa cărora România a primit de multă vreme certificate de bună purtare.

Cu alte cuvinte, Băsescu şi acoliţii lui rămaşi fideli până la capăt au mână liberă să facă toate abuzurile şi samavolniciile imaginabile împotriva adversarilor politici, câtă vreme au grijă să le pună sub nobilul stindard al “luptei anticorupţie”. De la Bruxelles nu vor primi decât zâmbete, laude şi încurajări s-o ţină tot aşa!

MODELUL ROMÂNESC

Într-o bună zi, hăt pe vremea când principalul subiect de tocat al presei era cazul Borbely – între timp intrat deja în negura uitării, de parcă s-ar fi şi tranşat cumva, deşi cred că n-a trecut nici o săptămână de-atunci –, stăteam eu şi îmi imaginam cum, în vreo ţară dacă nu, ca să zic aşa, şi mai bananieră, că e greu de găsit, măcar la fel de, ca a noastră, fostă socialistă sau chiar sovietică, într-o dezbatere privitoare la corupţia îngrijorătoare de-acolo, s-ar putea găsi vreun Gâgă de politician din opoziţie, care (eventual influenţat de o declaraţie a Monicăi Macovei auzită pe undeva) să dea ca exemplu pozitiv România (aşa cum dăm noi, de pildă, Polonia în privinţa absorbţiei fondurilor europene), unde – iată! – lupta anticorupţie a ajuns atât de departe, se duce la un nivel atât de profund şi minuţios, încât politicienii autohtoni sunt prinşi până şi atunci când încearcă să facă o amărâtă de găinărie, un ciubuc de câteva mii de euro, cum ar fi să-şi zugrăvească apartamentul sau să-şi monteze termopane prevalându-se de funcţia lor publică, de ministru sau de-a dreptul premier!

Iar Gâgă ăla ar concluziona cu amărăciune că, prin contrast, DNA-ul lor, sau ce-or fi având ei acolo, nu e în stare să-i prindă nici măcar pe ăia care au furat fabricile, au devalizat băncile, au înstrăinat zăcămintele petroliere, au vândut flota ş.a.m.d., convins fiind că în România chestiunea marilor jafuri s-a rezolvat de mult, dacă acum organele statului îşi pot concentra toate resursele şi întreaga atenţie pe fleacuri.

UN PIC DE PRESIUNE

Astăzi, fiindcă n-am chef să scriu despre nimic altceva, m-am gândit să exercit şi eu un pic de presiune (după posibilităţi) asupra DNA şi a mai-marelui ei, Daniel Morar: băi Morare, eşti un personaj de un ridicol abisal, aservit până în măduva oaselor lui Băsescu şi regimului portocaliu, iar instituţia pe care o conduci e una de tot rahatul, un adevărat organ de represiune împotriva adversarilor stăpânirii, şi, în pofida smiorcăielilor şi văicărelilor tale de muiere isterică de pe la televiziunile de partid şi stat, sper ca toţi cei pe care îi hăituiţi să vă facă plângeri penale, reclamaţii la organismele internaţionale (unde n-aveţi cum să nu pierdeţi, câtă vreme măcar pe-acolo mai există oameni întregi la cap) şi ce le mai îngăduie bruma de libertate şi democraţie pe care încă n-aţi apucat s-o suprimaţi. Părerea mea.

PE DOS

Zilele trecute, în timp ce citeam (nu, nu din proprie iniţiativă, în urma vreunui accident soldat cu o cădere în cap de la înălţime, ci redirecţionat de pe un blog pe care îl urmăresc!) cel mai recent editorial al lui Mircea Cărtărescu din Evenimentul Zilei, în care autorul spunea la un moment dat, referindu-se la cazul Borbely, “Fireşte, rămâne ca ministrul în cauză să-şi dovedească eventuala nevinovăţie… ”, mă gândeam la o chestie care m-a fascinat dintotdeauna, şi anume cum se întâmplă că, de câte ori se mai face, pe vreun post TV, câte o campanie de alfabetizare a românilor, în care, de pildă, se explică pe îndelete de ce este greşit să se spună “avansaţi înainte” sau că “fortuit” nu înseamnă nici pe departe “forţat”, efectul pervers este că apar şi mai mulţi semidocţi, dacă nu de-a dreptul imbecili, care folosesc respectivele expresii exact cum nu trebuie, probabil ca urmare a faptului că, deşi văd emisiunile respective, nu sunt în stare, cu creierele lor mici şi atrofiate, să proceseze până la capăt informaţia de bază, respectiv că formulările NU sunt corecte; ba, dimpotrivă, au şi argumentul: “am văzut eu la televizor…”.

Fix aşa, pe dos, a înţeles pesemne şi Cărtărescu ideea prezumţiei de NEvinovăţie – despre care se vorbeşte pe larg de câte ori mai apare câte un “caz Borbely” –, conform căreia procurorii (DNA) trebuie să dovedească vinovăţia acuzatului şi nu acesta din urmă să-şi dovedească nevinovăţia.

"DEAD GIRLS ARE EASY"

SOLO SPOT

De câte ori îl văd pe cetăţeanul acela (cu care, în paranteză şi fără nicio legătură cu restul fie spus, câtă vreme se mărgineşte la fleacuri de-astea şi nu-şi imaginează că ar fi şi mare actor de teatru numai bun de roluri titulare pe scenele bucureştene, n-am nimic) din reclama Vodafone rostind deja legendara replică “auzi Alex, mi-ai spus tu de mult de internetu-n roaming; ia mai zi-mi o dată!”, mi-l şi imaginez pe Alex răspunzând prompt, într-un acces de sinceritate: “e neruşinat de scump!!!; ia-ţi gându’!” sau ceva în sensul ăsta. Eu, cel puţin, aşa i-aş spune. Din experienţă.

MICII ZBURĂTORI

Ca să mă exprim ca atunci când se vorbeşte despre Revoluţia din ‘89 sau despre cutremurul din ‘77, ştirea că Emil Boc şi-a plimbat odraslele cu elicopterul SRI “m-a prins” uitându-mă chiar la Realitatea TV, unde, îmi place să cred că din cu totul alte motive, tocmai fuseseră invitaţi Emil Hurezeanu şi Crin Antonescu, iar la un moment dat a intervenit telefonic însuşi împricinatul.

Aşa se face că, dincolo de gestul în sine al premierului şi de justificarea lui imbecilă că şi-a luat fiica şi nepotul, sau ce era ăla, în elicopter, fiindcă nu-i putea lăsa să meargă, ca oamenii de rând, cu maşina (după care, sesizând până şi el grotescul celor spuse, a cârmit-o puţin, punând accentul pe faptul că nu putea EL, ditamai capul guvernului, să vină cale de două sute de kilometri cu coloana oficială, însoţindu-şi rubedeniile, pentru care înţeleg că nu găsise nicio bonă disponibilă, toate fiind la muncă în Spania şi Italia), încă şi mai scandaloasă mi s-a părut atitudinea celorlalţi doi.

Astfel, Emil Hurezeanu – pentru care se pare că orice cur de înalt demnitar în afară de cel al lui Ceauşescu (pe care, ce-i drept şi lăudabil, l-a muşcat ani de zile de la microfonul “Europei libere”), începând cu al lui Adrian Năstase, continuând cu al lui Băsescu şi terminând, iată, cu al lui Boc, e numai bun de pupat –, după ce a mustrat părinteşte, dar cu severitate, postul de televiziune care-l găzduieşte deja insuportabil de frecvent că n-are alte subiecte mai acătării, a ridicat în slăvi onestitatea prim-ministrului, care, “mai mult decât corect”, a compostat bilete pentru cei doi pasageri în plus şi pare decis acum, dacă tot a văzut că sistemul funcţionează, să le facă şi abonamente. Pe de altă parte, Antonescu, probabil din ce în ce mai încrezător că nu peste multă vreme va ajunge şi el într-o funcţie suficient de înaltă cât să-i permită să-şi transporte propriile neamuri în condiţii de maxim confort, a preferat să nu facă prea mult tam-tam pe chestia asta, mulţumindu-se să spună că are alte lucruri, mult mai grave, să-i reproşeze lui Emil Boc. Presupun că se referea, de pildă, la faptul că acesta din urmă s-a lăsat lovit cu un ou roşu în cap de taică-său, episod pe care multă vreme după aceea liderul PNL nu se mai sătura să-l evoce aproape la fiecare apariţie televizată!

PROFESIONISTUL ŞI DILETANŢII

Prezent aseară într-o emisiune de la Realitatea TV, în multe momente de-a dreptul nebun de furie, încât părea să aibă urgentă nevoie de una sau chiar mai multe din pastilele acelea aproape omonime, fără de care nu m-ar fi mirat să-l văd dintr-o dată ridicându-se de pe scaun şi folosindu-şi aptitudinile de fost boxer pentru a-şi impune în faţa celorlalţi invitaţi şi a moderatoarei punctul de vedere, conform căruia organizarea galei de sâmbătă a fost impecabilă, banii s-au cheltuit corect, meciul lui Bute s-a ridicat la un înalt nivel tehnic şi spectacular, iar, hodoronc-tronc, caseta în care Traian Băsescu loveşte un copil a fost un trucaj ordinar, Rud(ot)el Obreja aducea ca singur “argument”, pe care îl repeta la fiecare două vorbe şi de câte ori altcineva încerca, oricât de timid, să deschidă gura pentru a-l contrazice, faptul că numai el poate emite păreri avizate în aceste privinţe, de vreme ce, spre deosebire de ceilalţi, a practicat boxul la nivel înalt.

Ce nu înţeleg domnul Obreja şi, de altfel, mulţi foşti sau actuali sportivi care pun în felul ăsta problema e că ei trăiesc de pe urma a milioane de oameni care, fără să fie nicidecum profesionişti, au tot dreptul la o părere, oricât de “neavizată”. Fiindcă dacă milioanele alea de (tele)spectatori ajung, aşa, după capetele lor de diletanţi, la concluzia, fie şi greşită, că un meci de box, fotbal, tenis sau orice altceva e trucat, s-ar putea să înceapă într-adevăr să-şi vadă doar de treburile lor şi să nu se mai uite la astfel de sportivi, lăsându-i practic să moară de foame.

BĂTAIE… DE JOC

Lipsit până şi de cea mai mică emoţie în privinţa rezultatului final, de parcă aş fi asistat la un meci de wrestling, iar în multe momente ţinând mai degrabă cu adversarul său cu înfăţişare de blând student de culoare tomnatic, în speranţa că va ieşi măcar atâta spectacol cât să merite efortul de a sta întins în pat şi a nu avea cum să evit reclamele dintre reprize, fiindcă timpul era prea scurt ca să comut pe un alt canal şi-napoi fără să risc să pierd momentul decisiv, m-am uitat şi eu – mai mult ca un nostalgic al vremurilor când îi urmăream într-adevăr cu sufletul la gură pe pugiliştii noştri care încă mai ajungeau prin fazele superioare ale olimpiadelor şi campionatelor mondiale, decât ca vreun pasionat şi cu atât mai puţin cunoscător – la meciul lui Bute de sâmbătă seara, gândindu-mă că nici nu ai cum să te aştepţi la altceva, câtă vreme “challengerul” înţeleg că are asigurată oricum o primă de… participare (amintind pe undeva de cele cu care-şi “stimulau” până nu de mult echipele din Liga lui Mitică adversarii marilor rivale), nici măcar ajustată în funcţie de câte minute rezistă sărmanul până să se-nfigă cu nasu-n podea, având în vedere câţi bani se pierd din publicitate în cazul unui meci încheiat prematur. Iar faptul că Mendy ăla era cică neînvins chiar nu mi se pare deloc relevant. Păi, dacă-i pe-aşa, neînvins sunt şi eu!

"MAMA TEQUILA"

“DUPĂ POSIBILITĂŢI”

După zile în şir de discuţii, în cea mai mare parte sterile şi oricum, cel puţin de la un punct încolo, plicticos-repetitive, despre bacalaureatul de anul acesta, s-a ajuns în sfârşit la adevărata chestiune cu adevărat foarte gravă imputabilă Funeriului organizator: practic vicierea întregului examen, prin faptul că în unele locuri au existat camere de supraveghere iar în altele nu, “în funcţie de – incredibil de imbecilă justificare! – posibilităţi”. Sigur, una din consecinţele oarecum caraghioase ale acestei situaţii este că acum o mulţime de comentatori plâng de mila elevilor care au fost “defavorizaţi” de prezenţa camerelor de luat vederi, recte n-au putut să copieze! O alta ar fi concluzia că rezultatele sunt şi aşa prea bune faţă de cum ar fi fost dacă erau camere peste tot.

Pe de altă parte însă, eu nu înţeleg ce naiba a prevăzut “metodologia” aia de examen de care ne tot vorbesc ciudaţii din minister. N-ar fi trebuit ca un lucru esenţial, precum modul de supraveghere a elevilor, să fie stabilit în cele mai mici detalii şi fără noţiuni gen “de regulă”, “preferabil” etc.? De pildă, câţi profesori sunt repartizaţi pentru câţi elevi? Fiindcă, dincolo de prezenţa sau absenţa camerelor video, poate aflăm că în unele licee au fost doi supraveghetori la cincizeci de elevi, iar în altele trei supraveghetori la un elev. Tot “după posibilităţi”!

PE DRUMUL CEL RĂU

După o luptă îndârjită – în special cu din ce în ce mai puţinii şi mai timizii opozanţi din propriul partid – de peste doi ani, Crin Antonescu a reuşit, conform ultimului sondaj CCSB, prezentat aseară de Mihai Gâdea la “Sinteza Zilei”, să ajungă abia pe locul trei în ceea ce priveşte încrederea în personalităţile publice, cu doar două procente peste aliatul cică de nădejde Ponta, care acum câteva luni era la vreo zece în urmă, şi să ducă PNL sub nivelul obţinut de Tăriceanu la alegerile din 2008 (după ce şi aici avea, la un moment dat, vreo şase-şapte procente peste!), aproape la egalitate cu maleficul PD-L!

Partea cât de cât bună este că până la alegeri ar mai fi un an jumate. Partea cu adevărat rea e tot asta, fiindcă, după cum spun experţii, la sondaje mai important decât orice e “trendul”.

"BACALORIAT"

(Cu varianta, aproape cultă – şi pariez că în curând acceptată şi de Academia Română! –, “bacaloreat”.)

Când mai bine de trei sferturi din invitaţii care de două zile se perindă pe la televiziuni ca să-şi dea cu părerea, să-i critice pe unii, să-i ridice în slăvi pe alţii, să propună soluţii şi aşa mai departe nu sunt în stare să spună “bacalaureat”, consider subiectul închis.

DIPLOMATUL

Din toată zarva stârnită la sfârşitul săptămânii trecute de comunicatul, dictatul, sau ce-o fi fost ăla, Ministerului de Externe rus cu privire la ultimul puseu de grandomanie al lui Băsescu, care, ca mare patriot ce se află, până şi în delirurile sale se imaginează nu Napoleon, ci mareşalul Antonescu, am reţinut poziţia fostului ministru de Externe al României, unanim apreciat (n-am înţeles niciodată de ce!), Cristian Diaconescu – nelipsit de atunci de pe micile ecrane, probabil în baza filosofiei televiziunilor de ştiri de a-i invita, în special din partea Puterii, pe autorii celor mai mari gogomănii rostite recent, lucru în mod surprinzător încă nesesizat de cei în cauză – care a admonestat cu vehemenţă… Opoziţia, considerând că e inadmisibil să profite de un soi de conflict diplomatic incipient pentru a se alia, cumva, cu inamicul aproape sovietic, în loc să dea dovadă măcar acum de solidaritate cu şeful propriului stat, de parcă dacă în fruntea ţării s-ar afla (subliniez: “s-ar”!) – ales şi chiar reales, desigur, cât se poate de democratic de un popor… ca al nostru – un beţiv semidioct şi dement care, de pildă, la un moment dat, în calitate de comandant suprem al armatei şi aşa mai departe, ar declara, din senin, război Rusiei, Chinei sau măcar Insulelor Galapagos, cetăţenii patriei, până la unul, ar trebui să-l urmeze efectiv fără crâcnire, doar aşa, fiindcă le e compatriot! Să fim serioşi!

"DON'T TOUCH THE FLAME"

SINCERITATE

Deoarece tocmai ieri, cu numai câteva ore înainte, îmi trecuse prin cap că, în formidabilul său cameleonism politic, Traian Băsescu nu doar că ar putea să apară la un moment dat public pentru a-şi exprima “regretul” pentru vorbele – cum ar veni, “pripite” sau ceva – referitoare la Regele Mihai, readucând apa la moara pupincuriştilor vremelnic descumpăniţi şi zăgăzuind-o totodată pe cea a adversarilor, care de mai bine de-o săptămână aproape că nici nu mai au alt subiect de tocat, dar părea foarte probabil ca exact după acest desfăşurător să fi fost de la bun început plănuită întreaga poveste, am urmărit apariţia lui de aseară de la B 10 TV, constatând că, după toate aparenţele, m-am înşelat. Individul a fost, poate pentru prima oară în viaţa lui, absolut sincer! (Ba, mai nou, i-a cam căşunat şi pe bietul Cuza, alt “trădător” care a abdicat!)

ASALTUL IMPOSTORILOR

De câte ori îl văd pe oricare dintre soţii (?) Săftoiu prin vreun talk-show (ceea ce se întâmplă dezgustător de des!), îmi amintesc de absolut justificata şi întru totul în asentimentul meu indignare cu care vorbea Crin Antonescu despre personajele care, după ce ani de zile l-au slujit cu un devotament frizând fanatismul pe Traian Băsescu, o dată cu – oricât de greu ne-ar veni să credem acum – inevitabila prăbuşire a idolului lor (care măcar e aproape cert că nu-şi poate păcăli la nesfârşit soarta de muritor la fel cum îi păcăleşte pe români!), în loc să intre şi ei definitiv într-un con de umbră, văzându-şi de vieţile personale, vor fi “recuperaţi” de societate ca “voci autorizate” şi chipurile raţionale, făcând (în continuare?!) analize “pertinente”, dându-şi cu părerea despre marile probleme ale ţării şi, de ce nu?, integrându-se, firesc, în alte partide politice. Sigur, domnul Antonescu omite să menţioneze că – iată – din nefericire tocmai PNL este primul care şi-a deschis larg porţile pentru asemenea specimene!

De altfel, zilele astea au ieşit, efectiv la rampă, o mulţime de indivizi cu limbile, buzele, după caz – bărbile şi mustăţile, ba unii chiar şi frunţile nu doar maronii, ci de-a dreptul înnegrite de atâta pupat în curul prezidenţial, care subit, cu ani de zile prea târziu, constată şi ei că Băsescu nu e tocmai perfect şi îşi toarnă câte un degetar de cenuşă în cap, pregătindu-şi revenirea în forţă ca un soi de disidenţi ai regimului portocaliu pe care de fapt l-au inventat şi l-au perfecţionat atâta amar de vreme. Iar una dintre dovezile cele mai clare că românul e mai degrabă amnezic decât iertător am văzut-o aseară, când pe ambele posturi importante de ştiri erau prezentaţi ca adevăraţi eroi ai… “rezistenţei” şi luptei antibăsiste câţiva dintre cei mai înrăiţi, până cu câteva zile înainte, pupincurişti!


P.S. Cel puţin pe unul dintre ei, senator, îl şi văd, cât de curând, (re)primit cu braţele deschise de liberali!

TRASUL DE URECHI

Se prea poate să fie numai din cauza memoriei mele slabe, dar chiar nu-mi mai amintesc vreo mişcare atât de, orişicât, spectaculoasă, în sânul indiferent cărui partid, în ultimii douăzeci de ani, precum altfel – dacă mi-ar păsa cât negru sub unghie – salutara, deşi oricum cam nedemocratica îndepărtare a lui Marian Vanghelie din fruntea PSD Bucureşti, după care să nu se explice limpede şi public, fie şi cu gogoşile aferente în astfel de situaţii, motivele măsurii. Probabil că e o nouă viziune despre “transparenţă” a reformaţilor social-democraţi conduşi de Ponta, numai buni de aliaţi nepătaţi ai liberalilor!

Asta ca să nu mai spun că pesedistul ăla din fruntea Consiliului Judeţean… Brăila parcă, pe care-l vedeam acum câteva săptămâni înjurând ziariştii mai rău ca un birjar, aproape ca Băsescu, nu ştiu să fi păţit ceva. Apropo… Pe la partidele astea moderne o mai fi existând ca sancţiune “votul de blam”, “mustrarea (scrisă) cu avertisment” sau altceva de genul “urecheală publică”? Adică nişte chestii fără niciun efect propriu-zis, dar prin care măcar de ochii lumii conducerile să se delimiteze – oarecum oficial, nu cu juma’ de gură prin vreun talk-show nocturn – de câte o puşlama de-asta, care altfel, din motive electorale şi mai ales financiare pe care doar le bănuiesc, pare indispensabilă formaţiunii respective.

ÎNTOARCEREA ÎN IAD

Întors şi eu oarecum relaxat dintr-un sejur de câteva zile aproape în străinătate, la vecinii bulgari, nu doar că din nefericire l-am găsit pe Traian Băsescu viu şi încă în funcţie, dar prima secvenţă pe care am văzut-o deschizând televizorul a fost cea în care-şi debita infamiile la adresa Regelui Mihai. Infamii care, în ceea ce mă priveşte, marchează momentul de la care încep să mă simt la fel de ruşinat ca pe vremea lui Ceauşescu de mine şi de toţi compatrioţii mei, care nu suntem în stare să scăpăm urgent şi prin orice mijloace de un preşedinte atât de ticălos!

Şi, apropo de Ceauşescu, mă gândeam ce norocos a fost totuşi poporul român că, într-un context istoric precum cel din urmă cu două, trei, patru decenii, favorabil dictatorilor de felul lui, nu a avut în fruntea ţării unul ca ăsta de acum, care chiar şi aşa, într-o perioadă când, cel puţin în Europa, naţiunile au scăpat de ameninţarea totalitarismului, tinde să-şi depăşească predecesorul, a cărui – vorba lui – “slugă” de altminteri a fost ani de zile! Şi mă mai întrebam când o să născocească vreo “părere proprie” şi despre Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Vlad Ţepeş, ca slugi ale otomanilor sau ceva.

"TEUTONIC TERROR"

DINCOLO DE AMBALAJ

Nu e că neapărat m-ar fi revoltat sau ceva ştirile, cu imaginile aferente, despre cât de modest se îmbracă Michelle Obama şi Kate Middleton, în contrast cu opulenţa afişată de alde Elena Udrea şi fiicele lui Băsescu. Ba s-or găsi şi destui idioţi care să spună că primele nu dau dovadă decât de mai multă ipocrizie!

Ceea ce m-a frapat însă e că, în timp ce soţia preşedintelui american şi proaspăta ducesă de Cambridge arată, în ţinutele lor de câteva zeci de dolari, cumpărate de la supermarket, ca nişte adevărate doamne, ale noastre arată, în cârpele lor fiţoase de câteva MII de euro, luate de la mari case de modă, tot ca nişte ţoape!

CEALALTĂ BLONDĂ

Aseară, la Realitatea TV, într-una din intervenţiile sale propriu-zise – adică în afară de zumzăitul emis permanent peste discursurile celorlalţi invitaţi – fermecătoarea şi penibila consilieră guvernamentală Andreea Paul Vass enumera printre avantajele noii împărţiri administrativ-teritoriale faptul că autostrăzile nu se vor mai împotmoli, ca acum, la graniţele judeţene din cauza neînţelegerilor dintre diferitele autorităţi locale.

Sigur, nimeni din emisiune n-a fost suficient de inspirat să-i atragă atenţia că oricum opt judeţe tot vor rămâne, cu graniţele aferente, aşa încât bucăţile de autostrăzi neterminate vor fi doar, eventual, mai lungi până când un alt isteţ se va gândi să decreteze “împărţirea” României într-unul singur, dar şi mai ciudat este că aceeaşi cucoană, somată să dea şi un exemplu despre cum se va “apropia decizia” de cetăţeanul dintr-o comună oarecare, n-a apucat să rostească decât atât: “de exemplu, o autostradă regională…”, înainte ca întreaga asistenţă să izbucnească în râs, întrerupând-o. Prin urmare, doar am dedus (şi nu numai că admit că s-ar putea, dar îmi şi doresc din suflet, să mă înşel!) că, în viziunea ei, rezolvată fiind problema conflictelor inter-judeţene, decizia privitoare la traseul unei autostrăzi va fi complet descentralizată, astfel încât locuitorii fiecărei comune pe tăpşanul căreia ar trebui să treacă vor fi întrebaţi – prin referendum sau ceva – dacă sunt de acord.

În felul acesta e foarte probabil ca într-un viitor oricum îndepărtat să ajungem să avem cele mai lungi şi mai sinuoase bucăţi de autostradă între Niciunde şi Nicăieri, fiecare din ele fiind împănată cu largi centuri ocolitoare pentru toate cătunele intersectate!

DIN PRINCIPIU?!

Din noianul de argumente, chipurile în favoarea reorganizării administrativ-teritoriale prin reducerea drastică a numărului de judeţe, pe care l-am auzit ieşind zilele astea din gura lui Boc, eu unul n-am reuşit în ruptul capului să-l înţeleg pe-ăla cu “apropierea de cetăţean”.

Deoarece n-am decât o atât de vagă încât poate fi asimilată cu nicio idee despre ce înseamnă “deconcentrate”, oficii judeţene pentru agricultură, mediu etc., case judeţene de pensii, de şomaj şi alte asemenea instituţii care există acum în număr de câte 41 din fiecare, iar prin înţelepciunea guvernuluiboc se vor reduce la doar câte 8, eu m-am gândit, sub formă de exemplu, la spitale. Aşadar, în loc de 41, amplasate în capitalele judeţene şi aflate la câteva zeci de kilometri de cel mai îndepărtat sat al judeţului, vor rămâne opt – vezi Doamne, cu reducerea aferentă de cheltuieli şi birocraţie – aflate însă la câteva SUTE de kilometri de respectivul sat. Chestiune doar în aparenţă înspăimântătoare, deoarece domnul Boc ne asigură că ar urma o amplă descentralizare, înfiinţându-se, cum ar veni, câte un (mini)spital (“judeţean”?!) în fiecare sat, sau aproape, serviciile apropiindu-se de fapt de cetăţean! Ahaaaaa…

Bun, să zicem că, pentru prima oară în viaţă, l-aş crede pe Boc. Ce nu înţeleg – lăsând la o parte faptul că teoretica reducere de cheltuieli iniţială va fi, ca să spun aşa, anihilată cu vârf şi-ndesat – e de ce mama dracului nu se poate face descentralizarea asta spectaculoasă încă de pe-acum, fără a fi precedată de o şi mai amplă… centralizare! Numai aşa, de dragul respectării principiului conform căruia înainte de a ne fi mai bine trebuie musai să ne fie mai rău, sau cum?!

AŞA-I MAI BINE?

Dacă nu de mult vorbeam despre caracterul greu de sesizat cu ochiul liber al fostului selecţioner al Naţionalei de fotbal, Răzvan Lucescu, trebuie neapărat consemnată şi nesimţirea eternului preşedinte al FRF, Mircea Sandu, pe care tocmai l-am văzut războindu-se în direct cu presa şi acuzând-o el de nesimţire pentru că a îndrăznit să dea titluri ca “Naţionala nimănui”!

Păi mie mi se pare că titlul ăsta – singura “probă” adusă de Sandu în sprijinul acuzaţiei sale – nu doar că e foarte inspirat, dar exprimă şi o realitate, câtă vreme tot nu s-a găsit selecţioner! Sigur, un titlu şi mai bun ar fi fost “Naţionala lui Stan şi Bran”…

"FADING AWAY"

SIMPLU ŞI EFICIENT

Personal n-am auzit să se mai fi făcut o astfel de propunere, dar dacă deja s-a făcut mă mulţumesc numai să o salut, fără să mi-o şi arog, şi anume ca, dacă tot se umblă la articolul din Constituţie care prevede caracterul licit al dobândirii averii – cel care în viziunea băsiştilor, a ambasadorului SUA la Bucureşti, Mark Gitenstein şi a altor asemenea gogomani, e cel care a împiedicat Justiţia să-i prindă pe marii corupţi ai neamului – el să nu fie chiar eliminat, ci doar amendat, în sensul ca de acum înainte să se prezume caracterul, dimpotrivă, I-licit al dobândirii tuturor averilor. După care, legislaţia va fi completată în mod corespunzător, printr-un articol din Codul Penal sau ceva (dacă nu cumva deja există), în care să se specifice că toate averile dobândite ilicit se confiscă! Astfel ar creşte în mod spectaculos şi veniturile la bugetul de stat. (Nu că asta ne-ar fi de vreun folos nouă, cetăţenilor de rând, câtă vreme şi acum ele sunt mai mari decât cele din 2008, de pildă, iar noi o ducem mult mai prost!)

ÎNCĂ UN CARAGHIOS

Am văzut aseară una dintre cele mai clare dovezi despre cum actualul regim portocaliu poate pur şi simplu să îndobitocească, spălând creierul unui individ care până să intre în anturajul lui avea cel puţin o aparenţă de aproximativă normalitate.

Dacă pe vremea când era un mai degrabă obscur ministru al Mediului în guvernul Tăriceanu, udemeristul Attila Korodi avea doar problemele obişnuite ale oricărui bozgor semidoct cu limba română, pe care de câte ori o vorbeşte ai senzaţia că e – Doamne fereşte! – afectat de o cumplită pareză facială, de când se află în raza de acţiune pedelistă a început să aibă şi cu aritmetica de grădiniţă, dacă nu cumva chiar cu percepţia corectă a propriei identităţi şi a acţiunilor săvârşite de sine însuşi de-a lungul vieţii. Astfel, într-o polemică absurdă cu un “coleg de platou” dintr-o emisiune televizată, cetăţeanul român de etnie maghiară s-a încăpăţânat să susţină, preţ de minute bune, că liberalul Ludovic Orban a fost ministru al Transporturilor timp de trei ani încheiaţi, nicidecum mai puţin de doi, şi anume foarte exact un an şi şapte-opt luni, cât înseamnă, pentru oamenii întregi la cap, din 1 aprilie 2007 până prin noiembrie 2008, argumentul său suprem fiind – culmea oligofreniei! – că n-are cum să se înşele, de vreme ce exact pe aceeaşi perioadă s-a întins şi propriul său mandat. Mă întreb când şi mai ales cum şi-a întocmit caraghiosul ăsta ultima oară un CV!

DRUMURI LUNGI ŞI PREŢURI MARI

Pe lângă ironia faptului că în povestea infecţiilor cu E.coli, cel puţin la un moment dat principalii suspecţi au fost castraveţii aşa-zis “bio”, idee pe care trebuie să recunosc că mi-ar fi plăcut să se insiste, fiindcă preţurile la astfel de alimente sunt nejustificat de mari şi o prăbuşire a lor ar fi fost absolut binevenită, mi-a atras atenţia declaraţia făcută chiar în primele zile de secretarul acela de stat din Ministerul Agriculturii cu nume de intelectual rafinat şi înfăţişare de cioban sadea, în care se jura că România nu importă castraveţi din Spania, deoarece distanţa este prea mare, ceea ce presupune costuri ridicate şi riscul perisării, în fraza următoare asigurându-ne că de obicei sunt aduşi din Turcia şi… Siria.

Teoria asta o fi valabilă în principiu, numai că atunci cum se face că nu se aplică şi la, de pildă, perele aduse din Chile, căpşunile importate, printre altele, chiar din Spania sau cartofii din Egipt (tocmai am luat eu din Cora cu 2 lei kilogramul), care nu doar că nu se strică pe drumuri cu mult mai lungi, dar sunt şi mai ieftine decât cele autohtone sau, în cazul fructelor exotice, care nu cresc la noi, preţurile sunt mai mici chiar decât al legumelor şi fructelor care la noi cresc şi pe marginea şanţului?!

DUCĂ-SE!

E adevărat că nu cunosc toate amănuntele sau, dacă or fi existând, chiar dedesubturile, pentru că subiectul nici nu mă (mai) interesează cine ştie ce, dar din fotoliul meu de, uneori, dacă n-am nimic, nu neapărat mai bun, ci doar altceva, de făcut, telespectator, mă gândeam că, până în urmă cu foarte puţină vreme, când Naţionala de fotbal a României mergea din rău în catastrofal, obţinând rezultate care mai de care mai ruşinoase, antrenorul Răzvan Lucescu refuza cu îndârjire să-şi dea demisia, în ciuda faptului că nu era gazetar sportiv, specialist sau simplu suporter care să nu i-o ceară şi invoca tot felul de argumente de genul “am pornit la drum împreună, mi se pare normal să terminăm împreună”, “cât timp mai avem şanse teoretice de calificare, rămân să mă lupt până la capăt” şi alte asemenea prostii, pentru ca, de îndată ce a obţinut şi el un rezultat onorabil (văzut prin comparaţie cu celelalte drept o mare performanţă!), dar mai cu seamă un contract avantajos, să plece subit la Rapid, cum ar veni în plină glorie (?!), lăsând baltă şi calificare şi scrupule şi tot. Chestie de (lipsă de) caracter!

"MINUS CELSIUS"

DOUĂ DINTR-UN FOC

Greu de spus care dintre gogomăniile înşirate de Traian Băsescu într-un ritm frenetic în ultimii şapte ani sunt cele mai mari, dar cu siguranţă că aia rostită ieri în conferinţa de presă – şi anume că şi dacă s-ar adopta o nouă Constituţie în 2012, el îşi va duce mandatul până la capăt, în 2014, tot în conformitate cu prevederile celei în vigoare astăzi, fiindcă pe ea şi l-a început – se numără printre ele. Om fi avut noi parte de multe ciudăţenii în din ce în ce mai plăpânda noastră democraţie tot mai originală, dar două Constituţii în vigoare în acelaşi timp încă n-am avut!

Acum, nu-i mai puţin adevărat că, aşa cum însuşi Băsescu a avut prudenţa să spună, o hotărâre definitivă în acest sens va fi luată de Curtea Constituţională, o instituţie care pe mine unul nu m-ar mira dacă ar fi chemată să se pronunţe inclusiv pentru a stabili cu precizie dacă după cifra “1” urmează întotdeauna cifra “2”, şi încă şi mai puţin m-ar mira dacă judecătorii de acolo ar anunţa, după îndelungi deliberări, că au ajuns, cu obişnuitul scor de 5-4, la un verdict negativ, astfel încât s-ar putea ca o dată în plus preşedintelui să i se dea dreptate!

FĂRĂ PREMEDITARE

Cumva la capitolul “şicanele mici care ne pregătesc sufleteşte pentru cele mari, fiindcă altfel trecerea ar fi prea bruscă”, îmi povestea un prieten că la o bancă, al cărei nume, din raţiuni ca să zic aşa deontologice, îl voi trece sub tăcere şi nu voi spune decât că o are drept clientă vădit privilegiată pe Elena Udrea, politica împuternicitului este următoarea: împuternicitul are dreptul să facă absolut toate operaţiunile, ca şi titularul, respectiv să scoată bani dintr-un depozit bancar, să-l alimenteze, să-l lichideze sau să-l prelungească la scadenţă, cu menţiunea că în acest ultim caz nu i se mai permite să se treacă pe sine ca împuternicit.

Aşadar, ideea de la care pare a se porni este că împuternicitul, prezumat a se transforma într-un răufăcător, are voie să fugă cu banii titularului în orice moment, dar nu are voie ca la scadenţă să-i pună bine, tot pe numele titularului, pentru a fugi cu ei în orice moment ulterior; astfel se descurajează măcar delictele cu (îndelungată) premeditare. De unde şi înţelepciunea zicalei: nu lăsa (de furat) pe mâine ce poţi face (respectiv, fura) azi!