UN FEL DE AUTODENUNŢ

Pentru că tot a venit ieri vorba, chiar dacă oarecum în alt context şi nici măcar în aceeaşi ordine de idei, despre pirateria de pe internet, am să dezvolt puţin subiectul, dintr-o perspectivă uşor risca(n)tă, pornind de la un articol mai vechi citit de mine, în care se relata cum un tânăr fusese arestat şi urma să i se intenteze ditamai procesul, din care se putea alege cu ani grei de puşcărie, pentru că descărcase, chipurile “ilegal”, nu ştiu ce (filme, muzică, jocuri…) de pe nişte site-uri “neautorizate”, care cică nu aveau dreptul să pună la dispoziţie (gratis) ceea ce puneau. Bun.

Acum, sincer, nu ştiu (deşi probabil că ar fi trebuit) ce prevede legislaţia noastră sau de aiurea în materie, însă, dincolo de faptul că, la o adică, n-ar fi nici pe departe cele dintâi legi aberante din istoria omenirii, şi fără să pretind că pot fi pe deplin obiectiv, de vreme ce, de-a lungul timpului, oi mai fi căzut şi eu în păcat, mi se pare cel puţin stupid, dacă nu de-a dreptul criminal, ca într-o astfel de situaţie să aibă de pătimit (doar) “beneficiarul”, chiar şi dacă am porni de la premisa – după mine, oricum falsă – că a greşit (repet, nu în raport cu nişte legi… perfectibile, ci cu bunul simţ). Argumentele sunt numeroase.

Mai întâi şi-ntâi de toate, trebuie observat că absolut nimic din ceea ce “consumă” un individ (de) pe internet nu este gratis. Indiferent dacă doar deschide paginile unui blog, stă de vorbă pe Messenger, accesează Facebook-ul sau… descarcă, ori numai se uită online la un film, el a plătit, fiindcă are abonament (sau o cartelă de net mobil) la un operator care îi furnizează serviciul respectiv. (Sigur, există şi cazuri de “furt de semnal”, dar nu despre asta e vorba acum).

Practic, e ca la televiziunea prin cablu: clientul achiziţionează un pachet de programe, la care se poate uita cât pofteşte, atenţie!, FĂRĂ A FI ÎN VREUN FEL RĂSPUNZĂTOR DE CONŢINUTUL LOR. Ar fi absurd ca un telespectator să fie tras la răspundere pentru că, de exemplu, Antena 1 sau ProTV transmite o emisiune pornografică la ora 10 dimineaţa, sau difuzează un meci ori un film pentru care n-a obţinut drepturile, ci l-a captat ilegal de pe vreun satelit! Similitudinea se păstrează şi în cazul programelor PPV, de genul HBO, pentru care trebuie să plăteşti separat, dar ca simplu telespectator nu ai nicio vină dacă, să zicem, la un moment dat, pentru cinci minute, două ore sau trei săptămâni, din indiferent ce motive, incluzând şi eventualele defecţiuni tehnice, dar şi propriile acţiuni de promovare, vreunul dintre ele este transmis (pe cablu sau prin satelit) la liber, necodat. Că doar n-o să-mi închid televizorul, autodenunţându-mă că am apucat să văd câte ceva dintr-un program despre care bănuiam eu că n-aş fi avut dreptul s-o fac, fiindcă nu m-am abonat.

Exact la fel se întâmplă şi cu site-urile (aşa-zise) “pirat”, despre care n-am de unde să ştiu eu, ca om fără pregătire tehnică şi afon în materie de “drepturi” de orice fel, care doar dau un clic (sau mai multe), ce hram poartă, şi în ce condiţii pun la dispoziţia publicului conţinutul accesat. Poate că filmul sau albumul muzical pe care îl urmăresc, ascult sau chiar descarc, a fost cumpărat, cu “drepturi exclusive” pe termen nelimitat şi sume fabuloase de bani, de către administratorii site-ului, care s-au hotărât să facă un gest de mărinimie şi să-l ofere în mod “gratuit” întregii lumi.

Şi, bine, să spunem că tocmai gratuitatea asta ar trebui să-mi dea de gândit, mai ales dacă întâmplător sunt la curent – aşa, din cultura mea generală, pentru că altminteri mă îndoiesc să existe vreo “obligaţie legală” în acest sens – cu faptul că e vorba despre un film sau un album nou-nouţ. Asta înseamnă că dacă un site oarecare îmi cere o taxă, eventual modică, pentru accesarea conţinutului, sunt ferit de sancţiuni? Sau şi aici tot eu trebuie să apreciez dacă nu cumva e prea ieftin? Fiindcă oricum tot nu pot fi sigur că banii se duc unde trebuie şi mi-i cere cine are dreptul.

Un exemplu foarte bun este chiar cel dat ieri de mine, cu playerul de pe site-ul “oficial” al NHL, la care m-am abonat, absolut legal; sau, cel puţin, aşa sper! Iniţial eu am dat clic pe un meci pe care voiam să-l văd şi mi-a apărut un afiş prin care eram informat că trebuie să plătesc cei 24,99 dolari pentru tot restul sezonului. După o serie de operaţiuni mai mult sau mai puţin complicate, banii mi-au fost traşi din card, am putut să mă autentific şi meciul a pornit.

Toate bune şi frumoase numai că… de unde naiba să ştiu eu că site-ul nu este de fapt o clonă a celui original, iar banii se duc cine ştie unde, numai unde trebuie nu? Adicătelea, mâine-poimâine mă pot trezi cu Poliţia (sau de-a dreptul FBI-ul!) la uşă, luându-mă pe sus pentru (complicitate la) fraudă? Pe mine, care, în cazul ăsta, sunt şi cu banii luaţi şi… aşa mai departe? Faptul că e vorba de aproape 25 de dolari ar trebui să mă liniştească, sau dimpotrivă? Sunt câţi trebuie sau cam puţini? Dacă erau 100 era mai bine? (Sigur, nu i-aş fi dat…) Dar dacă erau numai 10? Sau doar 5? Că, la urma urmelor, grosul sezonului, cu sutele lui de meciuri, a trecut şi au mai rămas doar câteva, chiar dacă esenţiale. Şi dacă era o promoţie, cu 0 dolari, poate pentru popularizarea sportului nord-american în Europa? Trebuia neapărat s-o refuz, nu? Şi-aşa de câte ori intru pe site, ştiindu-mă păţit, mă aştept să văd o reducere semnificativă, tocmai pentru că acum au rămas şi mai puţine meciuri!

Pe scurt, că şi-aşa m-am lungit din cale-afară şi tind să devin redundant (dacă n-am şi făcut-o deja), ce nu reiese nici din textul meu, dar, ceea ce e cu mult mai grav, nici din articolul de la care am plecat, şi teamă mi-e că – de-a dreptul tragic – nici din acţiunea judiciară propriu-zisă pomenită acolo, este responsabilitatea celor care deţin şi/sau administrează site-urile respective, cei care, într-un fel sau altul, probabil prin mijloace nu tocmai curate, au intrat în posesia conţinutului pe care nu au dreptul (nici) să-l difuzeze. Ei sunt dacă nu singurii (deşi eu cam aşa aş zice), în orice caz principalii vinovaţi pentru întreaga poveste, cuprinzând pagubele financiare sau de imagine ale artiştilor, caselor de producţie şi aşa mai departe.

Mi se pare greu de explicat, altfel decât printr-o atitudine premeditată a autorităţilor (de pretutindeni), cum poate fi dibuit un amărât de puşti care se bucură de un produs mai mult sau mai puţin cultural pe care altfel nu şi-l permite, DEScărcat cu ajutorul unui calculator, dar nu sunt găsiţi (sau măcar căutaţi?) deţinătorii ditamai site-urilor doldora de produse dobândite ilicit, pe care le-au ÎNcărcat, foarte probabil printr-o reţea întreagă (nu doar de calculatoare).


P.S. Că tot am pomenit, fie şi în treacăt, de America, nu ştiu dacă în realitate o fi chiar aşa, dar cel puţin din filme (inclusiv alea piratate!) reiese că acolo nici măcar în materie de droguri nu sunt pedepsiţi consumatorii, ci numai dealerii. Cum s-ar zice: I rest my case!

PIRATERIA, OBLIGATORIE ÎN ROMÂNIA

N-am să merg (nici de data asta) atât de departe încât să spun că n-o să înţeleg niciodată, deoarece poate o să-mi explice cândva cineva, şi chiar aş face un apel în acest sens şi pe această cale, însă cel puţin deocamdată n-am reuşit, deşi am depuns eforturi, ce rost are ca un post de televiziune, cum e Dolce Sport, să ia pauze în, practic, mijlocul transmisiunilor, de pildă între seturile de tenis, care de multe ori se succed aproape la fel de rapid ca ghemurile obişnuite, ori – aşa cum s-a întâmplat la recenta finală de la Madrid jucată de Simona Halep – înainte de festivitatea de premiere, ca să nu mai spun PESTE conferințele de presă de după cursele din F1, pentru a difuza nu reclame, cum ar veni comerciale, pe bani, ci clipuri de promovare a viitoarelor emisiuni. Fireşte că de cele mai multe ori revenirea în direct întârzie, aşa că se mai ciupeşte puţintel şi din meci sau din evenimentele conexe, cum ar fi interesantele indicaţii ale antrenorilor (atunci când nu sunt făcute în sârbă ori cehă) sau, în cazul finalei amintite, pregătirile pentru eveniment. Pe cuvânt că aş înţelege mai uşor, şi nici nu m-aş enerva în asemenea hal, dacă întreruperile, fie şi cu prelungiri, ar fi cauzate de publicitate, din care – aşa cum scriam şi cu alt prilej, referindu-mă însă la Digi Sport – postul/posturile să strângă fonduri pentru a cumpăra drepturi de difuzare a cât mai multor competiţii (la care eventual să-şi trimită şi comentatorii, ca să nu-mi relateze din faţa unor monitoare) sau pur şi simplu să nu-mi scumpească abonamentul. “Promo”-urile, în schimb, pe lângă că pot fi date în oricare alte momente, n-au niciun sens, nici măcar să atragă noi clienţi, de vreme ce oricum le văd (vrând-nevrând) doar cei care sunt deja abonaţi.

Pe de altă parte, vorbind tot despre Dolce în primul rând, dar uneori se mai întâmplă şi la Digi, chiar nu cred că mă va face vreodată cineva să înţeleg un alt fenomen, şi anume, cum este posibil ca atunci când ai la dispoziţie nu mai puţin de patru canale, din care pe două, în cea mai mare parte a timpului, sunt rulate la nesfârşit clipuleţe cretine sau simple “cartoane” cu programul (din weekend), să întârzii o transmisiune în direct foarte importantă (pe care ai… promovat-o intens cu săptămâni înainte!), pentru că nu s-a terminat cea dinainte, dar te-ai încăpăţânat să le înghesui pe amândouă pe acelaşi canal. Aşa s-a întâmplat sâmbătă, când calificările pentru cursa de Formula 1 de la Barcelona au început cu un sfert de oră mai târziu (“bafta” a fost că sesiunea s-a întrerupt câteva minute din cauza unui incident spectaculos, pe care fireşte că Dolce l-a ratat, iar eu a trebuit să-l văd pe un feed pirat), fiindcă meciul de tenis al Simonei Halep se prelungise mai mult decât prevăzuseră cei din regie. O fi oare atât de greu să începi să transmiţi un eveniment sportiv pe un alt canal, pe care la ora respectivă practic nu ai programat nimic, şi, eventual, mai târziu să comuţi pe cel “principal”? Ai zice că nu e nimeni de-acolo suficient de bine pregătit profesional şi inteligent cu capul ca să apese nişte butoane (fiind vorba de Dolce, poate trebuie să dea la ceva pedale sau să învârtă nişte manivele, dar chiar şi-aşa). Culmea e că până şi cei de la Eurosport, despre care chiar n-am avut întotdeauna cuvinte de laudă, sunt în stare să efectueze operaţiuni atât de mărunte, astfel încât o partidă de snooker începută pe 2 se (co)mută instantaneu pe 1 (câteva zeci de secunde pot rula chiar în paralel), când trebuie să intre un meci de Bundesliga.

Cât despre faptul că Dolce, de data asta în perfect contrast (negativ) cu Digi, deşi pretinde că are “drepturi exclusive” pentru multe dintre turneele de tenis feminin, difuzează, în primele faze, doar câte un meci sau două pe zi, intrând în emisie la ora 18.00, 19.00 sau și mai târziu (arareori, dacă e vorba de Halep, poate face o excepţie), chiar dacă se joacă de la 12.00, iar între timp nu doar că a pierdut poate cele mai interesante întâlniri, dar concurenţa, recte Digi, care are drepturi la fel de exclusive pentru turneul similar masculin, desfăşurat în paralel, a transmis deja trei-patru partide, şi le dă şi pe cele de seară, întinse uneori până după miezul nopţii, comutând de pe o arenă pe alta în funcţie de jucătorii mai importanţi, am scris încă de când m-am abonat. Mi-am exprimat atunci presupunerea că o fi o chestiune (oarecum legitimă) de bani, sau mai precis de economie/zgârcenie, achiziţionându-se de fapt un pachet redus, cu doar un anumit număr de meciuri incluse, dar încep să mă întreb dacă nu e mai degrabă una de simplă stupiditate. De altfel, aşa se întâmplă şi cu Formula 1, unde în continuare antrenamentele libere nu sunt transmise, în schimb am avut surpriza, altminteri plăcută, de a vedea că s-au luat (presupun că tot pe nişte bani în plus) drepturile pentru competiţiile-suport, GP2 şi GP3, totuşi mai puţin interesante (iar cea din urmă transmisă şi de Eurosport), care din câte ştiu eu fac parte din acelaşi pachet.

Ca om (cinstit) care nu mai departe de sfârșitul lunii trecute am investit (alţi) 24,99 dolari, convertiţi în 81,21 lei duşi de pe card, într-un abonament la playerul video (live) de pe site-ul oficial al NHL, pentru a vedea meciurile din faza eliminatorie, fiindcă întâmplător (doar) două dintre favoritele mele, Montreal Canadiens şi Philadelphia Flyers, s-au calificat (ultima a fost deja eliminată!), partea cea mai proastă, din acest punct de vedere, mi se pare aceea că, odată ce un post de televiziune de pe teritoriul ţării are drepturi exclusive pentru o competiţie, nu-ţi mai poţi face astfel de abonamente (deci legale!) la diferitele entităţi (posturi TV, site-uri specializate etc.) din afara graniţelor. Americanii fiind o idee mai evoluaţi, cel puţin din punct de vedere tehnologic, decât alţii, în cazul NHL există o evidenţă clară, astfel încât restricţiile sunt punctuale, vizând numai meciurile transmise la noi de Sport1 (post pe care din fericire îl prind şi-l prindeam pe UPC încă înainte de a fi preluat şi de RCS), care a cumpărat într-adevăr numai un număr limitat de partide. Pe toate celelalte le pot vedea, aşadar, pe player. Când am încercat însă o manevră similară cu meciurile de tenis şi cu antrenamentele de F1, am fost înştiinţat politicos de administratorii site-urilor care le transmit în alte ţări că în calitatea mea de rezident în amărâta Românie nu mă pot abona, deoarece competiţiile sunt difuzate “în exclusivitate” de un furnizor local de televiziune, la care mă îndemnau să mă abonez. Ce nu ştiu ei este că eu sunt deja abonat (şi) la respectivul furnizor local de mare rahat, dar tot nu pot vedea ce mă interesează, pentru că, de pildă, în timp ce la Madrid sau Roma se desfăşoară, în direct şi, evident, în premieră, un meci de tenis de mare interes, Dolce Sport (2, că pe 1 se analizează şansele Concordiei Chiajna de a rămâne în prima ligă de fotbal, iar pe 3 şi 4 e afişat programul emisiunilor viitoare) îl dă în reluare, pentru a treia oară, pe cel transmis în direct cu o zi în urmă (care poate fi, sau nu, al Simonei Halep, mai ales că pentru Sorana Cârstea şi celelalte românce oricum nu se fac excepţii precum cea amintită mai sus). Aşa că singura alternativă o constituie tot feed-urile pirat.

MUZICĂ PROASTĂ, BĂRBAŢI FĂRĂ… DE-ALEA ŞI FEMEI CU BARBĂ

Nu cred să fi ajuns (deja/chiar) ca ziariştii aceia (bătrâni/versaţi/blazaţi) care la evenimentele cu repetare anuală, cum ar fi manifestările de 1 Mai, nu se mai obosesc să scrie câte o relatare nouă, ci caută în arhive după vreuna scrisă mai demult, o ajustează puţin (în funcţie de starea vremii, de pildă, sau de numărul mai mare sau mai mic de participanţi) şi o publică de bună, dar chiar nu pot spune altceva (nici) despre Eurovision 2014 şi participarea noastră decât că, la fel ca-n 2010, 2011, 2012..., deşi avem una dintre cele mai slabe melodii cu care ne-am prezentat vreodată, calificarea în finală este pe deplin meritată şi există chiar şanse mari de a obţine un loc fruntaş, deoarece, fără urmă de îndoială, şi fără formulări eufemistice şi relativiste de genul “una dintre”, ediţia de anul acesta este de departe cea mai proastă din ultimii foarte mulţi ani.

După ce urmărisem prima semifinală, unde, cu excepţia a cel mult trei sau patru piese, nici măcar decente, dar aproape suportabile, printre care şi cea chiar bunicică a Suediei, care probabil că va şi câştiga (n-am ascultat încă piesele ţărilor calificate din oficiu), mă şi gândeam ce ghinion pe capul nostru să nimerim în cea de-a doua, care nu putea să fie decât mult mai bună. Da’ de unde! În afară poate de piesa Sloveniei şi încă vreo două care până la urmă nici nu s-au calificat (!), cea interpretată de Paula Seling & Nu-ştiu-cine a fost cea mai reuşită! Unde mai pui că, în noianul de soliste de peste patruzeci şi cinci de ani, sau care cel puţin arată aşa, şi nici nu lasă de bănuit că în tinereţe ar fi fost cine ştie ce splendori, compatrioata noastră, chiar şi cu cele patru-cinci kilograme în plus faţă de precedenta ediţie la care a participat şi încă de vreo două ori pe-atât faţă de greutatea ideală, n-are nicio concurenţă pentru un eventual titlu (neoficial) de “Miss”. Iar dacă talentul componistic (atâta cât e) şi calităţile vocale (încă şi mai îndoielnice) l-ar fi blagoslovit pe un tip cu vreo douăzeci de centimetri mai înalt şi cu o faţă mai acătării, am fi avut chiar un cuplu potrivit, cu o prezenţă scenică agreabilă şi oricum profesionistă, care, aşa cum spuneam, poate să facă o… figură frumoasă (mai mult a Paulei).

În încheiere şi cam în altă ordine de idei, aş vrea să-mi exprim profunda nedumerire soră cu perplexitatea în legătură cu atracţia irezistibilă pe care o exercită acest festival pentru persoanele de sex incert sau care nu par să se fi hotărât încă asupra celui propriu. Începând cu reprezentanta Israelului din urmă cu mai bine de cincisprezece ani, celebra sau celebrul Dana International, care m-a făcut să privesc de-atunci cu alţi ochi şi mult mai circumspect ceea ce la prima vedere pare a fi o femeie frumoasă, continuând cu sopranul nostru emasculat de anul trecut şi cu Naomi de la preselecţia de anul acesta, dar şi cu bărbătoasele reprezentante din semifinale ale Portugaliei şi, din nou (?!), Israelului şi, cumva, culminând cu femeia cu barbă care va reprezenta chiar şi în finală Austria, toate dihăniile de genul ăsta (oarecum neutru) şi-au dat întâlnire pe relativ micile scene ale Eurovisionului într-o proporţie covârşitor mai semnificativă decât pe marea scenă a vieţii. O exista oare vreo explicaţie ştiinţifică?

ÎN PROVINCIE

Nu chiar în direct, pentru că pur şi simplu am uitat cu desăvârşire de ea, deşi cu vreo două săptămâni înainte, când m-am interesat şi am aflat momentul la care urma să se transmită, îmi propusesem în mod expres să n-o fac, doar că… am uitat până şi să-mi notez undeva să nu uit sau să-mi setez calendarul telefonului mobil să-mi amintească (fără el aş fi ca şi mort, la ce hal de memorie am!), ci într-o înregistrare integrală găsită pe pagina de internet a TVR şi pe care am urmărit-o, în paralel cu o partidă de snooker şi un meci de fotbal (pentru cei care au deschis blogul mai târziu, fac precizarea că în dormitorul meu există două televizoare şi un laptop) aproximativ de la cap la cap, sărind numai (din cinci în cinci minute câte un sfert de oră) atunci când vorbitorii deveneau insuportabili şi (mai ales) discursurile lor interminabile, am văzut Gala Premiilor UNITER (şi) de anul acesta, găzduită de Palatul Culturii din Târgu Mureş.

Bun, admit că sunt poate puţin prea mândru de fi bucureştean get-beget, cu ramuri ale arborelui genealogic atestate documentar pe aceste meleaguri de mai bine de un secol (mai adânc de certificatul de naştere al bunică-mii n-am avut ocazia şi curiozitatea să sap) şi că sufăr de un oarece patriotism local exacerbat, în schimb nu sunt câtuşi de puţin xenofob şi chiar nu am nimic cu conlocuitorii noştri de alte etnii, pe care soarta (crudă) ni i-a adus alături, însă nu pot să nu observ, cu multă stupoare şi chiar un pic de revoltă, cum pentru al nu ştiu câtelea an la rând marile realizări teatrale par să aparţină instituţiilor de profil din provincie, în special de prin părţile Transilvaniei în care românii sunt minoritari. Ca un exemplu elocvent aproape nostim, dacă n-ar fi mai degrabă trist, cei trei nominalizaţi pentru regie, dar şi pentru cel mai bun spectacol, sunt doi artişti (de care personal n-am auzit, dar asta poate să fie ruşinos pentru mine) având nume cu rezonanţe eminamente maghiare şi Silviu Purcărete pentru o piesă montată… la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.

Ce-i drept, chiar și eu însumi m-am declarat (pe blog) în multe rânduri profund dezamăgit de reprezentaţiile de pe scenele din urbea natală, însă măcar pentru interpretare cred că se puteau găsi mai multe nominalizări, fiindcă, dacă am reţinut eu bine, în afară de Rodica Negrea de la Teatrul Mic, n-au mai fost decât vreo două, de la… Teatrul Evreiesc de Stat! [Fireşte, nu mă refer aici la puzderia de “premii speciale” (sau) “pentru întreaga activitate”, deşi parcă şi alea s-au cam dus spre gazdele evenimentului.] În plus, bazându-mă şi pe multe exemple despre care chiar mi-am propus să scriu la un moment dat, parcă nu-mi vine să cred că toţi regizorii şi actorii ăştia de maximă valoare din provincie se mulţumesc să rămână cuminţei în teatrele lor mititele şi nu le iau cu asalt pe cele oricum mai prestigioase (dacă nu şi mai… bănoase) din Capitală, unde, nu-i aşa?, n-ar avea nicio problemă să-şi găsească loc dacă sunt chiar aşa grozavi. Zău că m-aş duce să-i văd, dar nu la câte o unică reprezentaţie din cadrul vreunui festival de teatru la care n-ai loc (la propriu, că nu găseşti bilete) de snobi şi pişcotari cu invitații.

E adevărat că genul acesta de politică a “varietăţii” în acordarea premiilor, către diverse categorii de artişti sau chiar pe criterii etno-culturale se practică şi la case (mult) mai mari, dovadă anii în care (mai toate) Oscarurile au mers la actori/actriţe de culoare sau la cineaşti şi pelicule venite dintr-o anumită ţară (cum ar fi Franţa, cu “Artistul” şi al lui/lor Jean Dujardin), dar parcă UNITER-ul prea o ţine ca gaia-maţu’ cu ocolirea teatrelor din Bucureşti.

În altă ordine de idei, şi cam în încheiere, revenind la Gala propriu-zisă, am remarcat (alte) două lucruri teribil de deranjante. Mai întâi – aşa cum am mai amintit în treacăt şi oarecum subtil la început – lungimea discursurilor, dar şi faptul că, spre deosebire de cam orice manifestaţie similară de prin alte părţi, eternul amfitrion, respectiv Ion Caramitru, făcea câte o amplă prezentare a… celui care urma să acorde premiul şi care la rândul lui vorbea minute în şir, pentru ca, atunci când în sfârşit anunţa câştigătorul, acesta din urmă să mai vorbească şi el cât socotea de cuviinţă, de obicei mult, dar oricum mai puţin decât cel care în principiu fusese chemat doar să desfacă plicul.

Al doilea lucru supărător a fost la momentul comemorativ ţinut în onoarea artiştilor recent trecuţi în nefiinţă. Nu am nicio îndoială că sursa de inspiraţie a unui astfel de punct din program a constituit-o Academia Americană de Film, care a avut această iniţiativă lăudabilă în urmă cu mulţi ani, doar că – aşa cum se întâmplă mai mereu la noi, în orice domeniu, când ideile bune sunt fie copiate incomplet, fie de-a dreptul denaturate – ce n-au reţinut organizatorii Galei UNITER este că atunci când, la Premiile Oscar, pe ecran defilează numele şi imaginile celor decedaţi, ele sunt însoţite şi de câte o mică precizare prin care (tele)spectatorii să fie informaţi cu ce s-au ocupat şi cei nu tocmai celebri: au fost actori, regizori, scenarişti, scenografi, luminişti, maşinişti… Altminteri, se poate întâmpla ca acum, când, cel puţin pentru mine, mai bine de 95% dintre ei erau (şi au rămas) complet necunoscuţi, probabil tot fiindcă activaseră la teatre de prin diferite colţuri ale ţării. Dacă mare parte din public oricum n-a auzit niciodată de ei pe când erau în viaţă, ar fi putut să afle cine au fost măcar odată cu dispariţia lor.

FĂRĂ PREMEDITARE (2)

Să tot fie vreo douăzeci de ani de când am de-a face cu băncile din România, timp în care, într-o măsură mai mare sau mai mică, am fost clientul a cel puţin şase sau şapte dintre ele, şi încă n-am reuşit să înţeleg cum funcţionează politica “împuternicitului”.

Nu mai departe de ieri, de pildă, la o alta decât cea despre care scriam cândva că-i permite acestuia să facă toate operaţiunile ca şi titularul, mai puţin să se treacă pe sine din nou ca împuternicit în cazul în care prelungeşte un depozit – ceea ce înseamnă că nu şi-ar putea pune în practică intenţiile criminale, prezumate de bancă, decât la prima scadenţă, când poate să scoată şi să fugă nestingherit cu toţi banii, pentru că mai târziu nu i se mai dă ocazia – am aflat cu stupoare că în calitate de împuternicit “cu drepturi depline” am, de asemenea, exact aceleaşi privilegii ca şi titularul, doar că nu pot să obţin o banală stare financiară, pentru a verifica soldul actualizat. Probabil ca să nu fiu tentat s-o şterg cu lovelele dacă aflu că s-a strâns o dobândă frumuşică, sau, dimpotrivă, că titularul a început să facă retrageri masive şi risc să nu mai am din ce să mă înfrupt mai târziu.

Ei bine, trebuie să spun că de data asta am reuşit s-o conving pe cucoana de la ghişeu să mi-o dea, printr-o metodă iscusită: i-am spus că în caz contrar mă apuc să lichidez, pur şi simplu, contul şi toate depozitele – operaţiune la care statutul de împuternicit îmi dă tot dreptul – ocazie cu care voi afla, bineînțeles, şi câţi bani sunt acolo. După care, la o adică, dacă am chef, îi depun la loc, doar că, desigur, la altă instituţie financiară, unde poate că regulile au mai multă logică.

"LITTLE ANGEL"

“SEX” DEZAMĂGITOR

Am făcut-o din nou! Deşi îmi promisesem (de vreo zece ori) că nu voi mai lua niciodată drept (unic) criteriu de selecţie a unui spectacol de teatru la care să mă duc numele actorilor, aseară am văzut “Sex” (nici măcar, până şi titlul e mincinos!) de Rob de Graaf, un ilustru necunoscut, dar foarte prolific autor olandez.

Adevărul este că de data asta a existat şi un al doilea criteriu, cel puţin la fel de important, faptul că se juca la Metropolis, a cărui sală se află la nici un sfert de oră de mers pe jos de locuinţa mea, iar pentru că am avut prevederea de a rezerva nişte locuri amplasate strategic, într-un colţ, unde nu puteam deranja pe nimeni, mi-am permis ca în timpul lui să urmăresc şi o partidă importantă de snooker (eram sigur că aşa se va nimeri!), a favoritului meu Ronnie O’Sullivan, pe telefonul mobil. Dacă piesa ar fi durat mai mult, eram pregătit să comut şi pe meciul de fotbal de Champions League. Măcar din punctul ăsta de vedere n-am pierdut nimic.

Despre piesă în sine mare lucru n-ar fi de spus, şi nu pentru că nu m-aş fi concentrat îndeajuns pe ea, fiindcă altminteri sunt un tip cu o atenţie distributivă deosebită, dezvoltată încă de pe vremea când urmăream două-trei talk-show-uri politice deodată, în paralel cu cel puţin un meci de fotbal sau hochei, dacă nu chiar cu un film franţuzesc (de artă), din categoria celor în care nu se vorbeşte aproape deloc, procedeu pe care, la drept vorbind, îl practic şi-n ziua de azi, cu deosebirea că acum mă rezum la filme (în special româneşti) şi transmisiuni sportive. Sigur, nu voi urmări niciodată simultan un meci (decisiv) al lui Arsenal (dacă scorul nu devine 0-3 încă din minutul 10!) şi un film interesant, dar nici n-o să mă (mai) uit vreodată la un film românesc, franţuzesc sau italian fără să fac şi altceva în acelaşi timp. Ar fi o pierdere de timp.

Revenind la piesa de-aseară, că am cam divagat, nu voi spune decât ce-am mai spus, cred, sau în orice caz aş fi putut s-o fac, şi cu alte scandalos de multe prilejuri similare, şi anume că un text bun poate fi ruinat de o interpretare proastă, în schimb un text prost nu poate fi salvat nici măcar de o interpretare genială. “Sex” intră fără îndoială în a doua (ca să nu spun a paișpea) categorie, cu precizarea că de data asta nici distribuţia, oarecum “de excepţie”, că de-aia m-am şi dus, cu Emilia Popescu – pe care n-o mai văzusem pe scenă din tinereţe (şi-a ei, şi-a mea) – Mircea Rusu şi Gelu Niţu, plus un tânăr mai mult sau (mai degrabă) mai puţin promiţător, Mihai Calotă, n-a rupt gura târgului (şi cu atât mai puţin pe-a mea) prin joc.

Subiectul propriu-zis – în măsura în care a existat unul şi piesa n-a fost doar un pretext ca personajele să(-şi) debiteze “filosofia” de trei parale (a autorului) – n-o să-l dezvălui, că nu-mi stă în obicei, dar nu pentru a vă îndemna să-l descoperiţi singuri, fiindcă vă asigur că nu merită. Nici pentru cei atraşi (doar) de titlu, care vor fi dezamăgiţi de “complexitatea” lui şi de faptul că între ele aproape nu există legătură, nici pentru toţi ceilalţi (ca mine), care vor fi dezamăgiţi de orice (altceva) i-ar fi atras.

SFÂRȘITUL E APROAPE

Final strâns de sezon în Premier League. Arsenal, fireşte, nu se număra printre protagoniste, în ciuda faptului că a fost lider multe etape, în schimb se pare că după victoria de-aseară, 3-0 cu Newcastle, şi-a asigurat, din nou, deja tradiţionalul loc (4) călduţ, de (preliminarii) Champions League, pe care şi-aşa era să-l rateze.

La vârf, lupta se dă între echipele care îmi sunt cele mai antipatice, Manchester City şi Chelsea – pe care o detestam chiar şi înainte să devină jucăria preferată, doldora de bani fără miros, a lui Abramovici, să-l aibă antrenor pe insuportabilul Mourinho și să presteze un fotbal (defensiv) atât de urât –, alături de Liverpool, care mi-ar fi oarecum indiferentă, chiar vag simpatică, în amintirea vremurilor când eram fan înrăit Beatles, dacă n-aş nutri faţă de ea mai degrabă o mioritică invidie, de genul celor care nu pot fi domolite decât prin decesul caprei vecinului, fiindcă rămăsese cam singurul reper de echipă cu mare tradiţie şi pretenţii justificate, dar care de ani şi ani de zile rămâne fără trofee, la care mă puteam raporta pentru a mă consola cât de cât pentru ce i se întâmplă (şi) lui Arsenal. Cu Liverpool campioană, prea m-aş simţi singur pe lume. Aşa se face că etapa trecută am ţinut cu Chelsea şi m-am bucurat ca un idiot pentru victoria acesteia pe Anfield!

Pe de altă parte, cinstit vorbind, un sezon cu Liverpool obţinând titlul, Arsenal cupa şi echipele-Frankenstein, însăilate peste noapte cu prea puţină trudă şi prea mulţi bani, înghiţind în sec ar fi unul frumos.

FILOSOFUL DIN SCHIMBUL TREI

Poate şi pentru că – aşa cum spuneam cu alt prilej despre un coleg de-al lui – se simte foarte dezinhibat comentând pentru cei doi telespectatori (cu mine cu tot) care au auzit de postul Sport 1 şi nu dorm la orele (mici ale dimineţii) când sunt transmise în direct meciurile din playoffs-ul NHL, unul dintre cei mai penibili crainici sportivi din ultimii douăzeci de ani, Dragoş Bocanaciu, îşi permite să facă afirmaţii şi aprecieri cu tentă xenofobă pentru care probabil că de la TVR (unde lucrează cealaltă jumătate de normă, în schimbul de zi) ar fi fost dat afară în şuturi încă înainte de finalul meciului. Şi dacă nu, ar fi trebuit.

Astfel, vinerea trecută, la observaţia partenerului de emisie care se arăta uşor contrariat că spectatorii, cu toate că dăduseră o căciulă de bani pe bilete, continuau să intre în incinta patinoarului cu mâinile încărcate de pizza şi bere la câteva minute bune după ce pauza dintre reprize se încheiase, iar meciul reîncepuse, individul a simţit nevoia irepresibilă de a mormăi mai întâi un relativ timid “sunt americani, ce vrei!”, după care a dezvoltat, expunându-şi întreaga “filosofie” proprie despre aceştia: “Americanii, din punctul meu de vedere, sunt… (aici s-a poticnit vreo jumătate de minut, timp în care pesemne a cumpănit în mintea lui de cărăbuş dacă să le-o zică de-a dreptul sau mai cu perdea) inteligenţi doar din punct de vedere al conducătorilor pe care îi au, nu neapărat ca naţiune.”

Acum, dată fiind meseria de mare angajament intelectual pe care caraghiosul a îmbrăţişat-o şi o exercită pe nervii noştri cu foarte mult entuziasm şi supărător de puţină pricepere – demonstrată o dată în plus chiar prin felul împleticit şi repetitiv în care s-a exprimat cu ocazia amintită – nu m-ar mira să-i socotească pe cei din galeriile echipelor sportive ca fiind adevărata elită a unei naţiuni, la fel cum nu m-ar mira să nu fi auzit niciodată în viaţa lui de român condus de nişte caricaturi de politicieni vorba care spune că fiecare popor are liderii pe care-i merită, însă ca un prăpădit de comentator sportiv de doi bani jumate să ajungă să-şi dea cu părerea – plictisindu-şi telespectatorii ŞI cu asta – despre cât de inteligentă sau nu este o naţiune totuşi numeroasă şi cu oarecare însemnătate în lume mi se pare prea de tot. Vezi-ţi, tataie, de ofsaiduri, faulturi şi henţuri!

"FEVER DREAMS"

DESPRE ÎMPERECHERE

Încă una din problemele acelea cu totul şi cu totul insignifiante nu doar la scară cosmică, ci şi la cea cu mult mai măruntă a existenţei mele cotidiene, dar care, cu toate astea, mă scoate periodic, preţ de câteva momente iritante, din pepeni, este proasta împerechere a capilor de serie din sport. Exemplul cel mai recent l-am avut chiar săptămâna trecută, la turneul de tenis masculin de la Monte Carlo, în care, în faza semifinalelor, dacă pe parcurs n-ar fi apărut surpriza ca Nadal să fie eliminat încă din sferturi, s-ar fi întâlnit favoritul numărul 1 cu favoritul numărul 3, şi favoritul numărul 2 cu favoritul numărul 4.

Ce vreau să spun, iar un împătimit al sportului a înţeles deja, iar pe toţi ceilalţi oricum nu-i interesează şi probabil că au renunţat să mai citească, aşa că o fac cam degeaba, dar dacă tot m-am apucat… e că raţiunea existenţei capilor de serie – ordonaţi, după caz, în funcţie de poziţia din clasamentul general pe disciplină (ATP, dacă vorbim de tenis) sau, uneori, după rezultatele obţinute anterior în competiţia respectivă – este de a se evita întâlnirea prematură a sportivilor (sau echipelor) consideraţi (prea) apropiaţi ca valoare şi inevitabila eliminare timpurie (între ei) a celor mai bine cotaţi, cu menţinerea (ne)corespunzătoare în cursă a unora mai slabi. Cu alte cuvinte, nimeni nu vrea ca, de pildă, la un turneu de tenis, în urma unei nefaste trageri la sorţi… lăsată la voia întâmplării (oricât de nostim ar suna), Nadal să-l întâlnească pe Djokovici încă din primul tur sau ca vreunul din ei să n-ajungă nici măcar pe tabloul principal pentru că a fost eliminat deja din calificări de vreun număr 642 care a prins o zi de graţie sau pe adversar un pic răcit. Ori ca o grupă preliminară pentru CM de fotbal să fie alcătuită din Germania, Spania, Olanda, Franţa şi Italia, iar alta din Luxemburg, Liechtenstein, Andorra, Insulele Feroe şi San Marino.

Prin urmare, cel puţin teoretic, celor mai buni li se asigură drumul cel mai facil către fazele superioare. DE LA ÎNCEPUTUL COMPETIŢIEI, PÂNĂ LA SFÂRŞITUL EI, indiferent de modalitatea prin care a fost stabilită ordinea favoriţilor. [În paranteză fie spus, sistemul mi se pare foarte corect, pentru că poziţia într-un clasament general se obţine după o serie întreagă de rezultate (bune), nu după unul sau două înregistrate poate conjunctural.]

Ei bine, în cazul de la care am pornit, al turneului de tenis de la Monte Carlo, (dar şi al multor altora, că de-aia ziceam că mă enervez periodic), nu ştiu cum s-o fi respectat principiul acesta pe parcursul primelor faze, că nici nu m-a interesat şi oricum e mai greu de verificat, însă odată ajuns la semifinale este evident că a eşuat (ceea ce, la drept vorbind, înseamnă că s-a şi plecat greşit), deoarece principalul favorit (indiferent care ar fi fost numele lui şi, repet, cum ar fi fost desemnat) trebuia să aibă meciul mai uşor, ceea ce nu s-a întâmplat. Presupunând că toţi capii de serie şi-ar fi respectat statutul, iar în semifinale ar fi ajuns primii patru, împerecherea corectă era 1-4 şi 2-3, nicidecum 1-3 şi 2-4, pentru că aşa meciul mai uşor îl are, hodoronc-tronc, al doilea favorit, cel care-l întâlneşte pe cel de-al patrulea, în timp ce primul dă peste al treilea. Chestie de aritmetică de grădiniţă, care însă pe unii organizatori se pare că-i depăşeşte.

CU “C” DE LA HRISTOS

Nu e că-n zilele astea de Paşti n-aş fi avut şi alte probleme, chiar mai sâcâitoare, pe cap, cum ar fi că nu mai departe de ieri dimineaţă, aşa cum aproape anticipam, mi s-a întrerupt iarăşi curentul preţ de mai bine de-o oră, sau că peste noapte activitatea şobolanilor de dedesubt e-n continuare în toi, ori că am luat iarăşi ţeapă cu nişte cumpărături, dar sunt deja câţiva ani de când în perioada asta am ezitări până şi să trimit tradiţionalele SMS-uri cu urări şi, mai ales, consemnări (cam redundante, superflue şi uşor tardive, având în vedere că evenimentul s-a petrecut cu vreo 2000 de ani în urmă) ale Învierii, din cauză că nu m-am dumirit încă pe deplin asupra grafiei corecte a numelui Mântuitorului: Hristos sau Cristos.

La drept vorbind, în mine se dă o aprigă, deşi cam inegală, luptă, fireşte lăuntrică, deoarece, pe de-o parte, sunt la curent cu noile norme şi reglementări, mai degrabă religioase, decât morfologice şi ortografice, în conformitate cu care varianta acceptată, propovăduită de Biserică şi însuşită, cel puţin până la următorul “DOOM”, de Academie, ar fi “Hristos”, de vreme ce ne-a parvenit pe filiera greco-slavă a ortodoxiei, dar, pe de alta, poate şi unde nu sunt un tip habotnic şi ţin mai mult la originile noastre latine decât la cele ortodoxe (cu atât mai mult cu cât și latinitatea noastră și creştinismul nostru preced oricum Marea Schismă de la 1054!), constat (pur şi simplu, fără nicio veleitate “ştiinţifică”) nu doar că în absolut toate limbile înrudite forma este cea cu “C” – de la “Christ” în franceză, la “Cristo” în italiană, spaniolă şi portugheză –, dar şi că toate derivatele din limba română, în frunte cu însuşi termenul “creştin(ism)” şi numele propriu “Cristian” vin, în mod cât se poate de vădit, tot din varianta “Cristos”.

Câtă vreme nu suntem nici “hreştini”, iar pe unul dintre prietenii mei cei mai buni nu-l cheamă nici “Hristian” (ca să-i spun “Hristi”), şi cu atât mai puţin Hristo, ca pe Botev sau Stoicikov, eu o să rămân conservator, şi o să scriu cum am apucat să învăţ, vezi Doamne pe vremea comuniştilor. Iar când mi se pune pata, o să scriu de-a dreptul “Christos”, ca să împac şi capra Bisericii şi varza latiniştilor. Sau, dimpotrivă, să le enervez şi mai tare pe-amândouă.

"I MISS THE MISERY"

TOATĂ ROMÂNIA PE INTERNET, DAR NU PREA MULT, CĂ DĂUNEAZĂ LA PORTOFEL (AP)

Cum se leagă lucrurile! Mai că-ţi vine să crezi în providenţă!

După ce ieri şi alaltăieri tocmai scrisesem (şi) despre Vodafone, azi… (nu, nu vă speriaţi, deocamdată nu mi s-a mai întâmplat nimic rău şi cu ăştia), absolut din întâmplare, mi-au căzut ochii peste postarea unui “prieten” de pe Facebook, în care spunea ceva despre amintita companie cum că ar vrea să aducă toată România pe internet, după care, intrigat, inclusiv dintr-un motiv pe care îl voi menţiona mai la vale, în urma unei mici investigaţii am aflat că este vorba despre o promoţie, intitulată într-adevăr “Împreună, aducem toată România pe Internet”, prin care de fapt Vodafone (doar) dublează traficul de date inclus în abonamente (pentru contractele noi, presupun).

Motivul despre care aminteam este acela că, nu mai departe de acum vreo lună, am (re)negociat contractul cu ei, obţinând un număr mai mare de minute (inclusiv naţionale) şi de megabiţi (sau baiţi, că niciodată nu mi-a fost clar) de date cam la acelaşi preţ (au ţinut ei morţiş să mai ciupească vreo 20 de cenţi faţă de abonamentul vechi) şi chiar remarcam, împreună cu soţia, că absolut de fiecare dată când am făcut chestia asta de-a lungul timpului, nici n-am apucat să ne bucurăm bine de cât de tari negustori suntem, că au şi apărut abonamente standard cel puţin la fel de avantajoase, de parcă noi le-am fi dat ideea. În paranteză fie spus, pe undeva chestia asta seamănă cu cealaltă poveste adevărată a vieţii mele, potrivit căreia, de câte ori cumpăr câte un lucru (scump) – de la telefoane mobile şi televizoare până la autoturism – nu trec nici câteva săptămâni şi se ieftineşte substanțial (cel mai recent exemplu, datând, coincidenţă, tot de vreo lună, e de 25% în trei săptămâni, şi asta înaintea superpromoţiilor de Paşte!) sau, dacă totuşi am răbdare (sau n-am bani) până când se ieftineşte la maximum (sau minimum), fiindcă aproape iese din oferta magazinelor şi din fabricaţie, imediat apare modelul nou, nu doar încă şi mai ieftin, dar şi cu o mie de facilităţi în plus (cazul cel mai grandios este al autoturismului, dar asta am păţit şi cu marea majoritate a televizoarelor şi telefoanelor mobile cumpărate în ultimii 15 ani). Zău că am ajuns să-mi imaginez că există undeva un comitet al tuturor comercianţilor (mai ales de electronice), care la fiecare produs nou se consultă şi verifică o megabază de date, întrebându-se zilnic: “l-a cumpărat papagalul ăla?”. Dacă răspunsul e negativ, preţul rămâne acelaşi, dacă în schimb se constată că l-am achiziţionat, scade dramatic. Sigur, mai există şi varianta în care, după o vreme, se conving că nu mă interesează şi atunci aplică o politică aleatorie.

Revenind la Vodafone, trebuie să spun că de data asta nu am ce regreta, din simplul motiv că promoţia e mai degrabă o glumiţă de-a lor. Nici măcar cel mai scump abonament, de 45 €, nu are atâta internet inclus cât cel mai ieftin, de doar 2 €, al unui operator al cărui nume n-am să-l menţionez, că nici el nu-mi dă vreun sfanţ să-i fac reclamă (în schimb, foarte de curând l-am beştelit, gratis, aşa că ştiţi de unde să-l luaţi), şi care, culmea, citeam că tocmai a semnat un soi de parteneriat cu Vodafone, prin care beneficiază de infrastructura şi implicit acoperirea teritorială a acestuia din urmă. (Deloc) întâmplător, eu sunt abonat la ambii, de Vodafone fiind legat mai degrabă datorită (ca să nu zic din cauza) firii mele sentimentale şi conservatorismului la care am ajuns cu vârsta, decât din motive raţionale, mai ales dacă nici măcar diferenţă de semnal nu va mai fi între cele două reţele.

Partea (și mai) proastă e că, din cauza zgârceniei de care dă dovadă Vodafone, trebuie să-mi caut mereu smartphone-uri dual-SIM, ceea ce mă împiedică, de pildă, să-mi iau vreun iPhone sau Galaxy S5 fiţos, pentru că ăia 300 MB pe care i-am stors de la ei, şi care reprezintă oricum mai mult decât au majoritatea abonamentelor standard cu preţuri decente, nu mi-ar ajunge nici măcar să-mi verific e-mailul zilnic, d-apăi să văd vreo cursă de Formula 1 sau vreun meci de-al lui Arsenal, când sunt plecat în vacanță. Că internet mobil înseamnă şi asta, nu doar intrat pe Facebook şi pălăvrăgit pe Messenger. Asta ca să nu mai spun că la operatorul al cărui nume îl trec sub tăcere, după ce, sau mai degrabă DACĂ termin ăia mulţi Giga incluşi, îmi scade numai viteza (la un nivel la care probabil că n-aş mai putea face mai nimic, e drept), dar nu sunt taxat în plus, în schimb la Vodafone, dacă depăşesc cei foarte puţini Mega, mă rupe la buzunar fiecare secundă suplimentară petrecută online! Singurul motiv pentru care ţin(eam) să am un strop de net mobil şi de la ei era eventualitatea că voi avea vreodată nevoie să accesez reţeaua, poate pentru GPS, pe un vârf de munte, unde acoperirea Vodafone era mai bună. Acum nu mai e cazul.

Oricum, ca unul care am apucat, pe lângă vremurile când internetul nici nu exista, pe cele când plăteai câte 10-12 dolari pentru un abonament cu legătură dial-up, prin care puteai să intri (când prindeai ton) şi să stai doar câteva minute pe zi şi eventual ceva mai mult noaptea (că te mai cocoşau şi adiţionalele la Romtelecom), sper să le prind şi pe cele când diferenţele de preţ la internetul mobil vor fi (tot) numai în funcţie de viteză, nu (şi) de trafic.

Până atunci, socotiţi articolul acesta drept unul de anti-publicitate, marcat de altfel în mod corespunzător.

POST-SCRIPTUM LA UN ARTICOL OARECUM GREŞIT

Nici n-apucasem bine aseară să postez articolul în care consemnam ditamai recordul de şaptezeci şi cinci de ore (nu de zile!) şi paisprezece minute în care (credeam eu că) nu mai avusesem probleme (majore) cu cei cinci furnizori de (de)servicii şi (in)utilităţi la care sunt abonat, când am realizat că bătusem câmpii, fiindcă factura de RCS&RDS era deja şi, mai ales, IARĂŞI în mare întârziere, ceea ce de fiecare dată a însemnat că pe luna respectivă nici n-o mai văd. Telefoane, scandal, reclamaţii, nervi, funcţionari idioţi…

Ca să fie treaba aproape clară, azi-dimineaţă, consultându-mi după vreo săptămână e-mailul (care din punctul meu de vedere este unul dintre cele mai lente mijloace de comunicare din toate timpurile!), am descoperit un mesaj cam tot atât de vechi de la societatea amintită, prin care eram informat că “în scopul îmbunătăţirii serviciilor şi eliminării oricăror disfuncţionalităţi privind întârzierea sau nerecepţionarea facturii tipărite, te informăm că POŢI ALEGE (sublinierea mea) acum serviciul online…” bla-bla-bla, adică factura prin e-mail. Exista şi un link de activare, însă ce mă îngrijorează pe mine cel mai tare este că titlul mesajului era “Acum primeşti Factura Digi pe e-mail”. Deci ca şi cum lucrurile ar fi fost deja stabilite, chipurile de comun acord, doar că mai mult al lor!

Acum, trebuie să spun că povestea asta cu facturile pe e-mail nu este deloc nouă, mai toţi furnizorii încercând să mă ademenească, de-a lungul timpului, cu nemaipomenitele avantaje ale formatului digital, apelând inclusiv la sentimentele mele de dragoste sinceră şi fierbinte faţă de natura-mumă, care ar scăpa cu nu ştiu câte mii de copaci netăiaţi pentru fiecare pliculeţ. Cum ar veni, din cauza mea se duce de râpă toată şandramaua sistemului ecologic, apare efectul de seră, dispar urșii panda, se înmulţesc surpările de teren, tornadele, cutremurele, concertele lui Horia Brenciu şi-aşa mai departe.

Ei bine, oricât de tentat aş fi fost, câteodată, să mă conformez şi eu noilor tendinţe ale societăţii moderne, la o analiză mai atentă răspunsul a fost de fiecare dată negativ, fiindcă în afară de a le face un favor oricum nemeritat societăţilor în cauză, care n-ar mai da atâţia bani pe hârtie şi pe poştă, eu mă aleg doar cu ponoasele. De pildă, în loc să cobor numai până la oficiul poştal de la parterul blocului, unde pot să-mi plătesc (mai) toate facturile deodată (nenorocita excepţie, despre care am mai şi scris, o reprezintă fix RCS, care pesemne de-aia îmi şi forţează mâna mai abitir decât ceilalţi, sărindu-mă cu plicul tot la două-trei luni o dată!), ar trebui, din două una: ori să mă apuc să bat cale de nu ştiu câţi kilometri până la câte un sediu al fiecărei societăţi (că şi-astea s-au rărit pentru reducerea costurilor!), singurele locuri unde nu ţi se cere factura tipărită, respectiv codul de bare, fie să mă apuc să-mi scot eu la imprimantă un “duplicat”, cu cod cu tot, ceea ce înseamnă nu doar că aş omorî mai cu mâna mea copacii ăia chipurile salvaţi, dar aş mai da şi bani pe toner. Cum spuneam, practic preiau eu cheltuielile şi eforturile companiilor.

Sigur, teoretic există variantele de plăţi electronice – online, la bancomate etc. – sau poţi încheia contract cu o bancă pentru a ţi se plăti aceste servicii automat, din cont, însă din punctul ăsta de vedere aştept să intre în era modernă mai întâi sistemul bancar însuşi, cu personalul şi infrastructura lui, pentru că doar în paginile acestui blog am relatat nenumăratele aventuri pe care le-am avut cu el, inclusiv când am încercat să fac astfel de plăţi, cu cardul (că am şi de-ăla). Până atunci, cu rare excepţii (care mai mereu ies rău), prefer să plătesc după “desuetele” metode clasice, cu factură, bani peşin şi chitanţă scrisă. Că altfel tot eu ajung să-mi mănânc tinereţile (câte mi-au mai rămas) şi sănătatea, descâlcind iţele vreunei plăţi eşuate, dar în urma căreia contul mi s-a golit cu suma (ne)corespunzătoare, din cauza unui aparat prost sau a unui funcţionar defect. Ori invers.

P.S. Cât priveşte nemernicia celor de la RCS&RDS, am ştiut eu de ce nu vreau în ruptul capului să le dau un cont de e-mail, însă din păcate n-am mai avut încotro, pentru că nu exista altă soluţie (adică aşa m-au minţit ei) de a-mi trimite un duplicat după o factură pe care, tot aşa, nu mi-o trimiseseră, dar pretindeau c-au făcut-o, factură în care, a dracului potriveală, mă informau – chipurile din timp, legal – că-mi creşte substanţial un tarif, dacă nu renunţ la serviciul în cauză.

Acum nu-mi mai rămâne decât să-i mint şi eu că mi-am desfiinţat contul şi nu mai am niciunul la care ar putea să-mi trimită factura electronică. Brașoavă cu atât mai plauzibilă cu cât nici n-am internet de la ei.

DOUĂ EXPLICAȚII

Vodafone, Enel, UPC, RCS&RDS, Romtelecom. Aceştia sunt toţi furnizorii mei de (de)servicii, pe bază de abonament lunar. Carevasăzică, cinci. Puţin peste medie, am impresia.

Ei bine, la ora când redactez aceste rânduri, se împlinesc fix şaptezeci şi cinci de ore (nu de zile!) şi paisprezece minute de când nu m-am mai enervat din cale-afară cu vreunul dintre ei, ceea ce este deja un record. Până şi prima factură de la Romtelecom, venită în această dimineaţă, şi în legătură cu care aveam mari temeri, după ce am păţit încă de la instalarea echipamentelor şi semnarea contractului, pare corectă, deşi am de achitat două luni, în condiţiile în care m-am abonat doar de una singură (parcă nu mai era legală plata în avans!). În fine.

Acum – dacă momentan nu mai am nimic anume de consemnat şi de ce să înjur – ce voiam eu să remarc este tocmai frecvenţa ieşită din comun (sau nu?) cu care am probleme ba cu unul dintre ei, ba cu altul, ba cu mai mulţi deodată. Ieri, după ce terminasem de scris despre cea mai recentă daraveră, cu Enel şi, parţial, cu Vodafone (cele de la care am şi socotit termenul de mai sus), am început să meditez şi să-mi pun întrebări, unele mai mult, altele mai puţin retorice, ajungând, grosso modo, la două posibile explicaţii.

Prima ar fi că sunt eu fabulos de ghinionist. Sigur, faptul că am cinci furnizori, faţă de vreo trei, cât ar fi fost mai normal (în sensul că probabil nu multă lume e abonată la trei societăţi de cablu TV), sporeşte substanţial, chiar şi din punct de vedere strict matematic, probabilităţile de conflict, dar, pe de altă parte, nu există măcar unul singur dintre ei cu care să nu fi avut ceva de împărţit ÎN REPETATE RÂNDURI şi pe diferite motive, de la calitatea jalnică a serviciilor, până la umflarea facturilor sau nerespectarea termenilor contractuali. Aşadar, oricum peste medie, chiar şi dacă ar fi fost mai puţini. În favoarea acestei prime explicaţii ar pleda şi împrejurarea – oarecum din altă ordine de idei – că am nişte vecini siniștri (de pildă, şobolanii aproape bipezi, dar la fel de piperniciţi, proşti şi slinoși ca ăia obişnuiţi, de la nouă, iarăşi au fojgăit toată noaptea) sau că îmi ies în cale – de data asta în neobişnuit de PUŢINELE situaţii când mă ocup eu personal de activităţile administrative ale familiei – doar cei mai idioţi dintre vânzători, funcţionari (inclusiv din sistemul bancar) etc.

A doua explicaţie – spre care, cel puţin din punct de vedere aproximativ raţional, şi mai degrabă ca să nu cad în mania persecuţiei, înclin – ar fi că uriaşa majoritate a celorlalţi aşa-zişi beneficiari ai oricăreia dintre cele cinci societăţi trec şi ei prin ce trec eu, poate la fel de frecvent, dar pur şi simplu nu se sinchisesc, fie din indolenţă, fie pentru că s-au obişnuit şi li se pare firesc ce (li/ni) se întâmplă, fie din ignoranță, fiindcă nici nu sesizează, de pildă, că le-a crescut un tarif peste noapte. Pe scurt, ori sunt idioţi, ori îi doare-n cur.

E adevărat că nici eu nu mai urmăresc ştirile din media sau de pe bloguri, dar şi când o făceam, astfel de teme apăreau în cantităţi uimitor de mici, faţă de câte mi se întâmplă (numai) mie. Asta ca să nu mai spun că am avut, nu o dată, inclusiv uriaşa surpriză neplăcută de a primi chiar mustrări din partea unor cititori (pe vremea când erau şi ei mai numeroşi) care mă acuzau fie că exagerez, fie că mint cu neruşinare, pentru că ei sunt extraordinar de mulţumiţi de serviciile primite, unele nu doar perfecte calitativ şi absolut îndestulătoare pentru nevoile lor, ci şi excepţional de ieftine. Aşadar, nu pot avea nici măcar mărunta satisfacţie de a fi o “voce” a celor mulţi, dar care n-au timp sau pricepere să “le-o zică”. Ceea ce mă cam face să revin la prima explicaţie.

Pe de altă parte, în privinţa vecinilor mei, care cel puţin în materie de Enel ştiu sigur că au fix aceeaşi frecvenţă a neplăcerilor ca mine, m-am lămurit: sunt nişte dobitoci care nu ştiu decât să mormăie în barbă, exprimându-şi nemulţumirea cel mult între ei, şi mai toţi către mine, poate unde mă ştiu cu gura mare. Cel mai recent exemplu e moşul fumăcios de la etajul doi, despre care am mai pomenit, şi care şi acum de câte ori mă prinde pe holuri mi se vaită, din ce în ce mai acuzator, că de când mi-am pus eu televiziune de la Romtelecom nu mai are el ton la telefon. Cu toate că tot de-atâtea ori i-am spus să sune şi să reclame la numărul special alocat şi gratuit (cât o mai fi şi ăsta), pe care de fiecare dată i l-am şi repetat, nu s-a arătat deloc convins, persistând pesemne în creierul lui anchilozat cu vârsta convingerea că e de datoria mea să-i rezolv problema. Deocamdată mi-am propus ca data viitoare când mai dau ochii cu el să-l mint de la obraz că am reziliat contractul cu Romtelecom. Sper să înfrunte cu bărbăţie vestea şi să nu facă vreun gest necugetat, cum ar fi să se arunce de la etaj. Nu de alta, dar am maşina parcată sub balconul lui şi abia am obţinut locul, după nişte peripeţii despre care ar merita să scriu.

INCOMPETENȚĂ PROFITABILĂ

Prin prisma faptului că este deja cam a cincea numai pe anul acesta şi a fix douăzeci şi noua începând din martie 2012, de când mi-a venit mie să le contabilizez cu relativă scrupulozitate, pana de curent de sâmbătă dimineaţă, care m-a surprins – fatalitate – în timp ce mă aflam pe căcăstoare (sigur, putea fi şi mai rău, dacă mă prindea, de pildă, în lift, dar, pe de altă parte, ce dracu să caut în lift la ora 6.30, într-o zi de weekend?!), abia trezit pe jumătate din somn, nu reprezintă cine ştie ce element de noutate, demn de a face obiectul unui articol de blog.

În schimb, merită consemnată, mai degrabă sub formă de blesteme şi înjurături de mamă, noua găselniţă a celor de la Enel, care – nu ştiu precis de când, dar cu siguranţă de mai curând decât ultima mea problemă similară, care a avut loc în urmă cu vreo lună – nu mai primesc sesizările privitoare la astfel de întreruperi (şi) la numărul lung, dar gratuit, unde, printre altele, există serviciul de telecitire a contorului şi informaţiile (comerciale), ci doar la cel scurt, dar taxabil. Cu alte cuvinte, nemernicii întreprinzători de-acolo, în cârdăşie cu cealaltă companie cu capital (minoritar) de stat (român), la fel de ticăloasă, Romtelecom, s-au gândit să scoată profit şi din propria incompetenţă. Adicătelea, după ce că mi se întrerupe curentul, când mi-e lumea mai dragă (vă imaginaţi ce traumatizat am fost ultima oară!), fiindcă, în secolul XXI, în buricul unei capitale chipurile europene, un efectiv rahat de instituţie nu e în stare să-l furnizeze 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, tot eu trebuie să plătesc ca să-i anunţ că sunt nişte cizme (şi nu mă refer neapărat la forma ţării de origine).

Personal descoperisem nenorocirea aia de număr scurt acum vreo doi ani, când, după ce l-am folosit cu încredere, aproape încântat că nu mai trebuie să formez un purcoi de cifre, m-am pomenit cu factura telefonică binişor încărcată, cu atât mai mult cu cât nu prinsesem legătura cu un operator foarte repede şi rămăsesem multă vreme pe fir, ascultând o bucată muzicală agasantă. De atunci înainte, am folosit doar numărul verde, însă sâmbătă, după ce am apăsat eu tastele care mi se cereau, la ultima – corespunzând comenzii “pentru întreruperi în Municipiul Bucureşti şi sectorul Ilfov” –, în loc să-mi răspundă vreo proastă de-acolo, mi s-a comunicat de către robot să sun la numărul celălalt. Din fericire, n-a mai fost nevoie, pentru că, în cele douăzeci de minute până m-am… dezmeticit (împrejurările fiind de aşa natură…) şi am prins legătura (că nu’ş ce dracu avea şi Vodafone-ul, de am prins doar de pe Digi), a venit curentul.

Fiindcă aproape şi la propriu mă mânca în fund, şi căpătasem deja chef de harţă, am sunat iarăşi la Enel, la numărul gratuit, ca să aflu măcar ce tarif are apelul la numărul scurt, informaţie pe care între timp am uitat-o, dar îmi este foarte necesară, ca unul care trebuie să apelez la el în medie de două-trei ori pe lună. În paranteză fie spus, se prea poate ca prima (şi, deocamdată, şi ultima) oară când l-am folosit, să nu fi avut în abonamentul meu de telefonie mobilă minute naţionale incluse, şi, oricum, asta cu siguranţă, era înainte de 2 iunie 2013, dată memorabilă de la care Vodafone a anunţat (poate ca urmare a schimbării legislaţiei, că altfel nu-i ştiu nici pe-ăia aşa generoşi) că apelurile către numerele scurte se scad din cele naţionale, fireşte dacă ai aşa ceva. Că am mai păţit-o eu la un moment dat şi cu un număr de taxi pentru care am fost tarifat, cu toate că aveam minute naţionale neconsumate. În fine.

Revenind la Enel, după ce primul imbecil care mi-a răspuns m-a lăsat pe fir (alte) zece minute, chipurile să se intereseze, ceea ce pesemne presupunea, după mintea lui de babuin retardat, să facă un tur pe jos prin oraş pe la sediile tuturor operatorilor de telefonie, doar că eu n-am mai avut răbdare şi am închis, viţica următoare – după ce a încercat să mă aburească printr-un oligofren “are tarif normal”, de a trebuit să-i explic, cu uimitoare, pentru mine însumi, răbdare, că nu există aşa ceva, fiindcă e în funcţie de reţea, iar eu când nu am curent nu am nici telefon fix, aşa că trebuie să sun de pe mobil, plus că, la orice instituţie civilizată, inclusiv bancară, se alocă numere diferite, corespunzând fiecărei societăţi de telefonie (mobilă), iar până şi în reclamele mincinoase de la televizor apare scris, fie şi cu caractere minuscule, tariful apelurilor, doar pe factura Enel nu – a recunoscut că habar n-are şi că ar trebui să sun (tot eu!) la “departamentul tehnic” (adică la numărul ăla taxabil), deşi, aşa cum i-am explicat iarăşi, eu aveam nevoie de o informaţie “comercială”, respectiv cu câţi bani sunt taxat pentru un (fel de) (de)serviciu.

Pe scurt, în afară de a o face să admită, exact în cuvintele astea, că noua schimbare e “încă o măgărie marca Enel”, n-am scos nimic util de la ea. Probabil o să aflu (tot) pe pielea mea, din factura telefonică, data viitoare când o să trebuiască să sun. Adică, poate chiar peste cinci minute sau, de ce nu? – că n-ar fi prima oară când mi se întâmplă cu prilejul zilelor festive – fix de Paşti.

"NAMASTE"

PRESA JUSTIŢIARULUI

Atât de buimac m-am trezit azi-dimineaţă, încât până să mă dezmeticesc de-a binelea, apucasem deja nu doar să deschid calculatorul, care din nefericire rămăsese fixat pe Facebook, şi să dau clic pe un link de-acolo, ci şi să citesc până la capăt un articol de-al lui Cristian Tudor Popescu, intitulat “Justiţia Pârâtului”! Partea încă şi mai senzaţională din această măruntă întâmplare matinală este însă aceea că autorul a reuşit să mă scoată din sărite, în ciuda faptului că… îl critica, de-a dreptul vehement, pe Victor Ponta, care altfel o merită cu vârf şi-ndesat!

Pe scurt, într-un text care, în paranteză fie spus, începe cu o formulare uşor agramată – “[…] meseria pentru care te-ai pregătit şi ai practicat-o în tinereţe…” – şi al cărui şapou m-a confuzat pentru o clipă, fiindcă am crezut sau, mai degrabă, sperat că CTP face referire la meseria de bază a lui Victor Ponta pentru a se indigna ce acte normative aberante scoate pe bandă rulantă un guvern condus nu de un (fost) inginer sau arheolog, ci de un jurist, aşa cum cel condus de constituţionalistul de mare anvergură, dar mică statură, Emil Boc le dădea pe cele mai NEconstituţionale, jurnanalistul îi reproşează actualului premier de viitoare tristă amintire că, deşi este procuror de carieră, în loc să manifeste o neostoită solidaritate de breaslă, îşi acuză colegii că sunt “nişte unelte politice antiPSD”, atunci când îi iau în vizor pe baronii chipurile curaţi ca lacrima de crocodil ai principalului partid de guvernământ.

Dincolo de partea de adevăr pe care o grăieşte gura oricărui păcătos, deci şi ale celor amintiţi mai sus, am senzaţia că CTP pur şi simplu n-a privit lucrurile în ansamblu, pentru a sesiza şi reversul medaliei, aşa cum nu le priveşte un naufragiat bătut în cap (de soare) care, văzând că bărcuţa pe care pluteşte în derivă i s-a umplut cu apă, se gândeşte să-i dea o gaură ca s-o golească. Adicătelea nu-i dă prin minte (la timp) că, pe aceeaşi gaură pe care ar trebui să iasă, apa ar putea să şi intre, nu doar la loc, ci şi în plus.

Ce vreau să spun e că, prea orbit de ura faţă de domnul Ponta, CTP nu s-a gândit cum ar fi dacă, de pildă, cineva i-ar pretinde chiar lui să-şi apere fără rezerve toţi colegii de breaslă (sau măcar să nu-i beştelească niciodată), respectiv jurnaliştii, inclusiv, să spunem, pe cei care-l iubesc sincer sau interesat pe Victor Ponta şi posteriorul său. Sau pe cei care scriu bazaconii, articole insuficient documentate, insulte, calomnii (eventual chiar la adresa lui) şi aşa mai departe. Ori cum ar fi dacă medicii ar face întotdeauna front comun şi le-ar lua apărarea tuturor Ciomilor acuzaţi de malpraxis.

Din NEfericire, Ponta are destule păcate ca să nu trebuiască să-i mai şi inventăm altele când n-avem ce scrie, acuzându-l că “este un adevărat duşman al propriei meserii”, doar fiindcă îşi bârfeşte, fie şi din meschine interese politice, colegii din procuratură, pe care, în schimb, cam pe aceeaşi logică (inversă) a textului său, CTP pare să-i socotească, în bloc, supercompetenţi şi imaculaţi. La fel ca ziariştii.

ULTIMA SPERANȚĂ

Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu Bucureştiul, fac precizarea că sugestiva imagine de mai sus nu înfăţişează nicidecum Catedrala Mântuirii Neamului (care înţeleg că se află într-un stadiu similar al construcţiei), ci o alta, care, pe lângă dimensiunile sale impozante, se distinge prin faptul că a răsărit, oarecum peste noapte, nu pe un teren viran sau măcar într-un părculeţ, aşa cum din păcate se mai obişnuieşte, ci fix în curtea spitalului Colentina.

Acum, sincer să fiu, chiar nu-mi imaginez că e şi finanţată din bugetul acestuia, eventual în chip de capelă, cum ştiu că mai există prin spitale, ci trag nădejde că, dimpotrivă, reprezintă o afacere (imobiliară) de mare succes, în urma căreia, cu ajutorul banilor obţinuţi prin înstrăinarea câtorva sute de metri pătraţi de prisos din incintă, se asigură necesarul de medicamente, vată şi spatule pentru tratarea actualilor şi viitorilor pacienţi în vecii vecilor, dar chiar şi aşa, imaginea mi se pare absolut deprimantă, pentru că îmi lasă impresia că medicii de-acolo au fost depăşiţi de situaţie, şi, deveniţi neputincioşi în lupta cu bolile şi suferinţa, au declinat competenţa către forurile mai înalte. Dumnezeu să ne-ajute!

A FOST, ODATĂ, UN OM NORMAL...

Într-una din zilele uneia din săptămânile trecute, mai pe la sfârşitul lui ianuarie sau începutul lui martie, dacă nu cumva mai demult sau chiar mai recent, am aflat, absolut întâmplător, dintr-un soi de drept la replică în care admitea că informaţia e în fond perfect reală, dar se arăta revoltat că apare periodic din cauza ticăloşiei unora care o tot descoperă cu schepsis şi, vezi Doamne, falsă stupefacţie, că un oarecare blogger, scriitor şi analist independent, invitat de Antene, la ore de minimă audienţă şi în weekenduri, ca voce onestă, proaspătă şi autorizată a societăţii civile, pe care altminteri îl apreciam, ce-i drept, mai degrabă pentru cum decât pentru ce scria (că era oricum cam de stânga) şi pe care poate l-aş mai fi citit, cu aceeaşi plăcere, dacă nu chiar până-n ziua de azi, măcar la vremea aceea, dacă n-aş fi renunţat încă de pe-atunci de vreo doi ani să-mi mai mănânc timpul şi nervii cu orice are o legătură cât de măruntă cu politica, fusese cooptat deja de câteva luni bune (după cum mărturisea, tocmai pentru a demonstra că “detractorii” săi folosesc ştiri învechite) în calitate de ceva clănţău, purtător de cuvânt al unei filiale de cartier sau la departamentul de relaţii cu presa al unui partid fără vreo relevanţă deosebită sau baremi electorală, decât că e unul conservator şi cu nebuloase origini securiste.

Acum, nu ştiu de ce, poate unde şi eu sunt un tip cam exagerat în reacţiile mele umorale, dar o astfel de revelaţie – că adică un om aparent normal (și chiar cu scaun) la cap şi cu care, cel puţin pe ici pe colo, părea că am anumite afinităţi, inclusiv (a)politice, împărtăşind, de pildă, acelaşi dispreţ faţă de clasa, ca să nu zic cloaca, politică autohtonă, s-a sucit cu 540 de grade, executând o titirezică rotaţie ameţitoare completă şi încă jumătate, pentru a se băga şi el în troacă până la gât – îmi provoacă exact aceeaşi repulsie vomitivă pe bază de profund dezgust pe care aş avea-o descoperind că gagica de nota zece, cu craci perfecți şi ochi verzi, pe care am vrăjit-o toată seara la un concert rock pe plaja din Vama Veche era de fapt un transsexual poponar. (Bine, ăsta e un exemplu cam tras de păr, că altminteri am un fler aparte la chestiile astea şi nici după Vama Veche nu mă dau în vânt.) Fără să vreau să-i jignesc nici pe unii, nici pe alţii, nici pe celălalt, fiindcă e dreptul lor să-şi folosească după cum cred ei de cuviinţă diversele părţi ale corpului, mai de jos sau mai de sus, inclusiv să le dea la raţe sau să le pună în slujba măgarilor, dar ar fi frumos din partea lor să mă anunţe şi pe mine în timp util, ca să-mi văd de drum. Unul care-i ocoleşte larg.

Sigur, la modul teoretic şi principial, orice intelectual care intră în politică pentru “a lupta cu sistemul din interior” ar trebui apreciat, susţinut şi încurajat, dar la ăla practic şi concret mie mi se pare că respectivul e cel puţin absurd de naiv, dacă nu de-a dreptul mizerabil de oportunist. În plus, nu mai pot avea nici minima siguranţă pe care o aveam pe când îl ştiam/credeam independent şi neremunerat pentru opiniile sale că ideile pe care le susţine şi argumentele pe care le aduce (de multe ori într-adevăr schimbate radical după înregimentare) sunt cu adevărat ale lui şi nu fabricate în vreo reuniune de partid.

Şi acum, pe bune, nu vi s-ar părea normal ca, pentru onesta informare a cetăţenilor, orice membru de partid, mai ales dacă deţine o funcţie, să fie obligat să-şi decline calitatea de fiecare dată când îşi dă cu presupusul în public, indiferent că e la o televiziune cu acoperire (inter)naţională, pe Facebook sau pe un blog cu patru cititori (adică dublu decât am eu)? Exact pe sistemul cu care sunt marcate în presă materialele publicitare. Doar că în loc de un (P) sau un (A) (pe-ăsta îl pun snobii, că ei fac “advertising”, nu publicitate), pentru a nu se crea confuzii, să fie inscripţionat un (M). De la “membru”, şi încă de partid, nu de la ce v-oţi fi imaginat voi, bazându-vă eronat pe ce am pomenit mai sus.

PUBLICITATE LA PUBLICITATE

Mare dezbatere mare, (începând de) săptămâna trecută, la CNA: după nu ştiu exact câţi ani în care RCS&RDS a reuşit, prin mijloace care, aşa cum mai mărturiseam cândva, îmi scapă, dar din punctul meu de vedere nu pot fi decât cel puţin profund suspecte, să înfiinţeze şi să difuzeze o căruţă de canale cu tematici variate, de la cele de sport, trecând prin cel(e) de ştiri sau cele educaţionale şi terminând, dacă nu chiar culminând, cu, cel(e) de filme (destul de noi), fără să aibă în structura lor niciun strop de publicitate, le-a venit şi celor de-acolo mintea la cap şi vântul prin buzunare şi au depus o cerere prin care să le fie permisă includerea unui procent de 20% publicitate, deşi, din câte am înţeles din comunicatul oficial, ea ar consta în “promovarea produselor şi serviciilor de programe din portofoliul societăţii”, lucru pe care, la drept vorbind, îl făceau din plin şi până acum, fiindcă existau atât clipuri promo, cât şi reclame propriu-zise (cu papagalul Alex şi vitezele lui ameţitoare, de pildă) la serviciile de internet, televiziune, telefonie fixă şi telefonie mobilă.

Acum, dincolo de faptul că în acelaşi timp au pretenţia ca postul de ştiri Digi24 să fie preluat obligatoriu, în acel pachet “must carry”, şi de celelalte societăţi de cablu, care astfel vor avea un program în care se vor promova întruna Digi Sport (1, 2, 3…) şi Digi Film (1, Premium), de care însă clienţii nu pot beneficia decât dacă schimbă furnizorul, trecând, desigur, la RCS, ceea ce e un soi de flagrantă concurenţă neloială, eu unul, ca telespectator altminteri fidel al celor trei canale de sport amintite, n-aş avea absolut nimic împotriva reclamelor, nu doar fiindcă în 20 de ani de urmărit televiziuni române care mai de care mai libere m-am obişnuit cu ele de aproape că acum îmi lipsesc (la reclame mă refer), ci mai ales pentru că prefer să văd (vorba vine, că oricum mai iau şi eu, ca tot omul, câte o pauza de pipi la momentul respectiv) (şi) acolo câte un astfel de calup, din când în când, decât să NU văd deloc competiţii întregi, aşa cum se întâmplă acum cu Fomula 1 şi Premier League, fiindcă nu mai au idioţii bani de cheltuit pentru drepturile de difuzare, ori să-mi scumpească abonamentul sau să-mi scoată programe din grilă, cum a fost cazul cu Discovery şi Animal Planet, tot din lipsă de fonduri, indiferent de scuzele nobile şi “principiale” invocate la vremea aceea.

Că nu mă încălzeşte cu absolut nimic dacă mă pot uita (tot teoretic, fiindcă altminteri nu mă interesează nici cât negru sub unghie) fără a fi, vezi Doamne, “deranjat” de publicitate, la un meci de Liga I între Concordia Chiajna şi Săgeata Năvodari, analizat pe toate părţile, în pauză şi la final, de invitaţi chipurile de marcă, dintre care nu poate lipsi, decât pe perioada detenţiei, MM Stoica.

"NECROPOLIS"

ÎNCLEŞTAREA

Mega Image-ul de la parterul blocului de vizavi, azi-dimineaţă, ieri după-amiază, alaltăieri seară, sau în oricare zi, la orice oră, între 8.00 şi 23.00 (duminica 8.00-22.00). Ai fi intrat poate în Shop&Go-ul aparţinând aceleiaşi reţele, de la parterul propriului bloc, dacă n-ar fi fost unul din cele deocamdată numai vreo două (a scris în ziare) desfiinţate, din Bucureşti, pe bună dreptate, fiindcă după ce te bucuraseşi ca un copil mare şi uşor oligofren, sărind prin apartamentul tău cu tavanul prea jos şi lustra prea lungă, că nu mai trebuie să traversezi ditamai străduţa pe care abia încape un Matiz bleumarin (se ştie că nuanţele închise fac obiectele să pară mai mici) ca să ajungi la Mega, ţi s-a întâmplat să ai nevoie de un lucru anume, apoi de altul şi altul, care – ghinionul dracului (care seamănă ca două picături de smoală topită cu al tău) – nu se aflau printre cele doar douăzeci care încăpeau în buticanie, aşa că de-atunci înainte nici n-ai mai riscat să pierzi vremea aiurea scotocind rafturile degeaba, şi preferai să te duci din prima tot în magazinul-mamă. În fine.

Nici acum nu cumperi mare lucru: o sticlă de pepsi de-aia ciudată, cum ai văzut în reclamă, de un litru şi-un pahar sau un litru şi-o gură… Ceva de genul ăsta. La drept vorbind, de fapt te uitaseşi după altceva, dar nu găsiseşi, şi-ai zis să nu ieşi chiar cu mâna goală. Dar uneori mai intri numai pentru un borcan de muştar sau trei chifle, aşa că e cam tot aia. Te costă trei lei şi-un pic (de pepsi vorbesc acum). Muştarul poate să fie patru lei şi-un pic mai mult, aproape cinci. Chiflele… habar n-am, că era doar un exemplu dat la nimereală, fiindcă mi-a plăcut cum sună: “trei chifle”. Încercaţi şi voi să repetaţi de câteva ori, şi-o să vedeţi cum vi se înseninează ziua. Sau seara. Bun.

Ajungeţi la casă (iar eu cu povestea în punctul culminant). Aici începe un adevărat război psihologic dus între tine, în calitate de client amărât, şi casier/casieră, în calitate de nesimţit/nesimţită sadea. (Bine, strict din punctul meu de vedere, e un război inegal, fiindcă la cât sunt de zgârie-brânză, nu am cum să nu ies de fiecare dată biruitor). Miza jocului: cei câţiva bănuţi rest, pe care tu ai cam vrea să-i primeşti, iar ei ar vrea cu tot dinadinsul să nu ţi-i dea.

De obicei, ostilităţile decurg în felul următor: mai întâi, în timp ce scanează produsele, inamicul te scanează şi pe tine, măsurându-te cu mare atenţie din cap până-n picioare, chiar dacă, versat cum e, o face pe sub sprâncene şi are nevoie de mai puţin de-o secundă, cât te întreabă, de pildă – după ce este evident că pe banda transportoare sau pe tejghea nu se mai află nimic – “asta e tot?”. Deja şi-a făcut o părere clară. (În cazul meu şi eronată, că sunt genul de om care pare mult mai de treabă decât este în realitate.) Dacă mai are totuşi dubii, insistă, trăgând de timp, sub pretext că numără cu atenţie banii (oricât ar fi de puţini), îngrijorat că bancnotele s-ar fi putut lipi între ele, sau că monedele ar putea face parte dintr-o ediţie ieşită din uz. Cazurile de fals sunt mai rare. În situaţii extreme, se preface că greşeşte sertăraşele din aparat, punând hârtiile de un leu peste cele de cinci sau invers.

După ce a luat suma (ne)cuvenită, adică cele patru bancnote de un leu pentru un produs de trei lei şi douăzeci de bani, sau pe cea de cinci lei pentru un produs de patru lei optzeci, vine rândul clientului să-şi facă de lucru, în speranţa că bătând şaua prin amânarea făţişă a momentului despărţirii va pricepe şi iapa, respectiv boul, aluzia. Paleta pretextelor pentru trasul de timp este de data asta mult mai ofertantă. Eu, de pildă, mai întâi descopăr că pârdalnicele de cumpărături nu s-au aşezat deloc cum trebuie în sacoşe, aşa că trebuie aranjate minuţios. (Da, da, nu vă miraţi, şi o singură sticlă de pepsi poate fi pusă orizontal sau vertical, când trebuia neapărat pusă vertical sau orizontal. Plus că, fiind mai mult pe rotund, tot alunecă, ba într-un colţ, ba în altul al sacoşei. Iar când nici măcar nu am sacoşă, mi-e greu să mă hotărăsc dacă s-o apuc cu mâna stângă sau cu cea dreaptă, dacă s-o iau de gât sau mai de pe la mijloc etc.)

Dacă rezultatul confruntării stă încă în cumpănă, la nevoie mă pricep de minune să dau deodată impresia că aş mai fi avut ceva de luat, dar nu-mi amintesc ce. Apoi, la fel de brusc, îmi amintesc: pare să fi fost vorba de un pachet de ţigări (de fapt, m-am lăsat de fumat de vreo şase ani, dar asta au ei pe la case), de unul de gumă de mestecat sau de ce-o mai fi pe-acolo, prin preajmă, relativ la-ndemână, însă după ce caut cât caut, cu înfrigurare, din priviri, cu ochii mijiţi, realizez, chipurile profund dezamăgit, că taman sortimentul dorit de mine nu face parte din ofertă. Oricum, între timp, se prea poate să fi trecut şi câteva minuţele bune. În nouă din zece situaţii, odată ajunşi în acest punct, victoria e deja tranşată, în favoarea mea, desigur. În a zecea, nu-mi rămâne decât să-mi compun o figură feroce şi să rostesc sec, pe un ton ce nu admite replică: “restul, vă rog!”.

Aţi văzut cât e de simplu? Zău că nu-i înţeleg (ba, sincer să fiu, îi şi dispreţuiesc un pic) pe cei care n-aşteaptă nici să le iasă bonul, darămite să primească mărunţişul, că au şi zbughit-o pe/spre uşă. Pariez că niciunul din fiţoşii ăştia n-are acasă, pe post de prespapier, un borcan aşa mare ca al meu plin ochi cu fise de un ban, de cinci bani, de zece bani…