CEI SĂRACI CU DUHUL

Îl vedeam aseară la televizor pe Mugur Ciuvică întrebându-se oarecum contrariat ce rost a mai avut sceneta jucată “pe surse” de premierul Ungureanu lunea trecută, când chipurile refuza cu îndârjire şi uşi trântite să le dea pedeliştilor bani pentru pomeni electorale, dacă după doar fix o săptămână avea să cedeze lamentabil, făcându-se astfel şi mai rău de râs, fiindcă a mai şi atras atenţia asupra inconsecvenţei sale.

Ei bine, dincolo de explicaţia pe care am găsit-o eu încă după prima zi de mandat a lui MRU, suspectat pe nedrept de o inteligenţă sclipitoare, ar mai fi aceea că întotdeauna vor exista nişte oameni şi mai săraci cu duhul, care după o asemenea tărăşenie să rămână cu o imagine bună despre el. De pildă, unul ca Ionel Blănculescu, care, tot aseară, vorbea despre episodul trântitului de uşi ca despre un semnal pe care “noi” l-am apreciat în mod deosebit şi care a însemnat ceva în istoria politică a României. “Noi” fiind ei, cei săraci cu duhul!

ECO

Fără să fie cine ştie ce mare surpriză, se poate lesne observa că febra protestelor, care cuprinsese oricum nu chiar întreaga ţară, dar măcar câteva oraşe, pe la începutul anului, când afară ningea şi viscolea, s-a domolit simţitor odată cu venirea primăverii. C-aşa-i românul, om sucit!

Aseară îl auzeam însă pe cel dintâi demonstrant al naţiunii, tânărul acela despre care n-am prea înţeles dacă zilele astea se mai ocupă şi cu altceva, declarând că simte “o adevărată frenezie la nivelul societăţii civile” în legătură cu chestiunea gazelor de şist, dar şi altor probleme similare, ce ţin de protecţia mediului. Sincer, îi doresc mult succes în mobilizarea maselor măcar pe linia asta, că-s şi eu un pic ecologist, dar într-o ţară unde oamenii n-au ajuns încă la nivelul de civilizaţie care să-i facă să-şi adune măcar cutiile de bere şi sticlele de suc, dacă nu şi cojile de ou sau oasele de pui (biodegradabile, ce-i drept, dar la fel de inestetice) de la locurile de picnic, mă tem că nu-l va avea.

"THE LORD OF WOLVES"

IMPOSIBILA ALEGERE: SCUMP ŞI PROST SAU GRATIS ŞI BUN?

Iată că povestea se repetă: a doua oară, a treia, a patra… Tot n-aş putea spune cu certitudine dacă – în condiţiile în care TVR are “prima opţiune” în privinţa drepturilor de difuzare a meciurilor din Liga Campionilor la fotbal – factorii de decizie de-acolo sunt pur şi simplu cretini sau primesc sume importante de bani necuveniţi de la “concurentul” Dolce Sport, care are “opţiunea a doua”, pentru a alege de fapt meciurile mai slabe, dar, după ce în faza precedentă au preferat să transmită returul dintre Bayern şi Basel în locul celui dintre Inter şi Marseille (în ambele meciuri-tur fusese 0-1), marţi au dat previzibilul APOEL - Real Madrid (0-3) în loc de aprioric mult mai echilibratul Benfica - Chelsea (0-1). Măcar anul trecut mai puteau pretexta că vrea lumea să vadă Şahtiorul românului Mircea Lucescu, dar acum nu mai au nici scuza asta, de vreme ce au lăsat pe dinafară Interul lui Chivu. Sau poate se orientează şi ei ca florăresele şi copiii de grădiniţă spre meciul unde sunt aşteptate mai multe goluri, fiind acum chiar încântaţi de inspiraţia pe care au avut-o transmiţând unul în care s-au marcat şapte (Bayern-Basel 7-0), în loc să-l dea pe ăla unde s-au înscris numai trei, din care două – halal! – după minutul 90 (Inter-Marseille 2-1, cu eliminarea dramatică a italienilor). Mă şi mir că aseară au dat totuşi Milan-Barcelona! Probabil că acum, după un amărât de 0-0, îşi dau cu pumnii în cap.

În ciuda aparenţelor însă, nu (doar) despre asta voiam să scriu. Altceva m-a scos pe mine din pepeni marţi. Fiindcă nu mă interesa nici cât negru sub unghie acel APOEL-Real propus de TVR, dar nici Dolce Sport, unde se transmitea Benfica-Chelsea, nu am pe cablu, am apelat la aceeaşi metodă folosită şi la sfârşitul anului trecut, când am urmărit CM de handbal feminin: m-am îndreptat spre platforma online, oficială, a postului, unde am un cont şi pentru o sumă de bani mă pot abona pe diferite perioade. Acum, de pildă, pentru un euro plus TVA puteam urmări transmisiunile timp de 24 de ore. Suficient, numai că…

Aşa cum scriam şi anul trecut, transmisia online e oricum mizerabilă, amintind de felul cum se prindeau bulgarii înainte de ’89, dar acum au meşterit ei ceva încât atunci când activezi opţiunea “full screen” se umple de fapt numai vreo jumătate de monitor, într-un fel de format 16:9 ÎN 16:9, mult mai întinse fiind spaţiile negre. E ceva nou, cum spuneam, anul trecut văzându-se într-adevăr la fel de prost – neclar, cu umbre, sacadat – dar măcar pe tot ecranul.

Fără vreun gând anume, mai mult ca să mă liniştesc fiindcă eram un pachet de nervi, m-am apucat să dau o căutare pe Google şi, ce să vezi?, nu pe a nu ştiu câta mia pagină, ci chiar în capul listei, pe prima, am dat peste un site care preia transmisia Dolce Sport gratuit. Probabil şi ilegal, numai că surpriza maximă e alta: imaginea este (aproape) perfectă, pe tot ecranul, adică în formatul 16:9 standard şi fără nicio întrerupere. Vreau să spun că doar aşa am reuşit să văd şi eu meciul în condiţii civilizate. Banii i-am dat pe site-ul oficial, dar m-am uitat pe cel piratat, infinit mai bun. Chestie care presupun că se poate întâmpla numai în România, unde – după cum m-a asigurat un prieten căruia i-am relatat întreaga tărăşenie – se pare că eu am rămas cam ultimul… nu, nu mohican, ci gogoman, care mai plătesc inclusiv închirierea de filme online ca să le văd cu întreruperi şi subtitrarea intrând cam o dată la trei replici. Asta în loc să le descarc gratuit, cu tot cu subtitrarea oricum mai bună, de pe tot soiul de site-uri… neoficiale, aşa cum nemernicii care cer bani, dar nu sunt în stare să asigure şi condiţiile tehnice corespunzătoare, măcar la nivelul “piraţilor”, chiar merită, ca o formă de boicot, pentru a le diminua profiturile nemeritate indiferent cât ar fi de mici.

FRUNZĂ PORTOCALIE

Tot ce am reţinut eu din conferinţa de presă în care vajnicul (fost?) pedelist Frunzăverde şi-a explicat trecerea la PNL este că domnia sa crede cu tărie în necesitatea dialogului dintre Putere şi Opoziţie. Prin urmare, convins că după alegeri liberalii vor ajunge la Putere, s-a gândit că vor avea mare nevoie de cineva care să se înţeleagă bine cu pedeliştii rămaşi în Opoziţie. Logic, nu? Rămâne cum am stabilit.

O LOVITURĂ GREA

Cu riscul ca, după ce am votat (deja aş putea adăuga “ca prostul”) întruna cu liberalii încă de la primele alegeri chipurile democratice din 1990, să fiu catalogat drept un postac portocaliu de tot felul de ciutaci care s-au convertit de vreo doi ani jumate din pupincurişti ai lui Năstase şi Iliescu în fervenţi susţinători ai lui Crin Antonescu, şi din considerente pe care de-a lungul timpului le-am explicat pe larg în nenumărate rânduri (de pildă, aici, aici sau aici ), astfel încât n-am să o mai fac şi acum, schimbarea bruscă de macaz şi corabie politică a lui Sorin Frunzăverde mi se pare o lovitură grea, dacă nu cumva de-a dreptul fatală, pentru… PNL. O lovitură pentru PD-L ar fi fost dacă trecea la UNPR. Slavă Domnului că alde Elena Udrea, Sulfina Barbu, Vasile Blaga, Ioan Oltean sau Mircea Toader s-au grăbit să-şi reafirme ataşamentul faţă de cauza băsismului şi să dezmintă zvonurile că l-ar urma pe Frunzăverde ca vicepreşedinţi liberali, chiar dacă nici pe ei nu-i încântă poz(iţi)a premierului Ungureanu, care tocmai le-a dat de înţeles că va trebui să fie şantajat mai insistent decât se aşteptau, ca să se lase convins să le acorde bani de la Buget pentru pomeni electorale, fără de care n-ar mai avea şanse la alegeri decât candidând din partea Opoziţiei!

BOLDEA

Deşi au trecut deja mai bine de… multe zile de la izbucnirea scandalului, până acum eu încă n-am scris absolut deloc nu doar despre, ci nici măcar pur şi simplu “Boldea”. Ei bine, iată că tocmai am făcut-o!

PE APE

Oricât de spectaculoase ar putea părea, eu unul nu m-am dat niciodată în vânt după cursele de Formula 1 desfăşurate pe ploaie, iar pentru piloţii şi echipele care profită de ele pentru a obţine rezultate surprinzătoare, de care în condiţii normale nu sunt în stare, nutresc dacă nu chiar un mare dispreţ, oricum o profundă antipatie. Sigur, unii spun că abia pe o pistă umedă sau chiar băltindă, cu o vizibilitate redusă până spre zero, un pilot îşi arată adevărata măiestrie, însă eu am fost întotdeauna de părere că pentru aceşti aşi ai mânuirii unor bolizi pe apă există tot felul de compeţii de bărci cu motor. Că doar nici la fotbal marile calităţi ale unei echipe de talia Barcelonei nu sunt scoase în evidenţă pe un teren mocirlos. Dimpotrivă, abia aşa se nivelează valorile.

Cam atât aş avea de comentat despre victoria ferraristului Fernando Alonso de ieri, din Malaysia, şi mai ales despre locul doi obţinut de mexicanul Sergio Perez, care poate că dacă n-ar fi condus un Sauber motorizat de acelaşi Ferrari (!) ar fi fost lăsat să facă o surpriză şi mai mare. Pe de altă parte, prezenţa lui Lewis Hamilton pe ultima treaptă a podiumului este aproape miraculoasă, în condiţiile în care mecanicii de la McLaren continuă să fie de o incompetenţă fabuloasă, dacă nu cumva s-a stabilit deja ca strategie în sânul echipei favorizarea lui Jenson Button, chemat, de pildă, primul la schimburile de pneuri, chiar şi când ajunsese să se bată pentru locul douăzeci. Cert este că toate opririle la boxe ale lui Hamilton au durat de trei ori mai mult decât ar fi trebuit, iar cel puţin la una, când Button încă se lupta cu coechipierul său pentru prima poziţie (şi era s-o şi obţină astfel!), comportamentul idiotului care mânuia cricul cu care se ridică spatele maşinii mi s-a părut cel puţin bizar, dacă nu de-a dreptul suspect (nişte imagini ar fi elocvente, dar din păcate n-am de unde să le mai iau).

"THE LOSERS"

DOPURILE

Imposibil să fie doar o coincidenţă! Am cel puţin trei exemple diferite, cu tot atâtea produse nici măcar similare şi realizate de firme prestigioase la nivel mondial.

Mai întâi, sticluţa de ketchup ultrapicant. Până la precedenta, pe care se prea poate s-o fi achiziţionat prin vara anului trecut, fiindcă nici pizza nu mai mănânc aşa des ca-n tinereţe, iar în omletă sau pe sendvişul cu brânză n-am ajuns încă să-mi pun, dopul interior alcătuia un sistem relativ complex, în genul pipetei de la flacoanele cu picături de nas, fiind necesare câteva mişcări ample şi viguroase de sus în jos pentru a stoarce, sau mai precis a împroşca pe produsul culinar dorit (în cazul meu delicioasa felie de pizza) câte o picătură. De obicei două sau trei pentru o îmbucătură… vorba vine sănătoasă, că ar avea de obiectat “profesorul” Mencinicopschi, dar cât să-ţi umple toată gura, erau de-ajuns, că-i iute rău. Acum, aproape că s-a renunţat la dopul interior, el fiind numai o meschină excrescenţă a celui de-afară şi având o deschidere largă, aproape cât întregul diametru al gâtului sticluţei, astfel încât, cu oricâtă grijă ai turna, abia înclinând recipientul, tot curge mult mai mult decât ţi-ai dori. Singura soluţie e să torni undeva pe marginea farfuriei o cantitate oarecare, minimul pe care-l poţi obţine, şi să înmoi acolo succesiv dumicaţii de pizza, înainte de a-i introduce, cu o satisfacţie deja înjumătăţită faţă de vremurile de altădată, în gură.

Al doilea exemplu este sticla de after shave. Aici chiar s-a renunţat cu totul la dopul interior, cândva prevăzut şi el cu un orificiu-dozator foarte eficient. Aceeaşi poveste. În loc să-mi torn în palmă cât vreau, curge cât se nimereşte, în ciuda eforturilor mele disperate de a înlocui fostul dop cu propriul deget, iar o sticlă care mă ţinea, fără exagerare, mai bine de-un an, acum s-a golit pe jumătate după vreo trei luni.

În fine, ultima dovadă o constituie flaconul de gel de bărbierit. Acesta, ce-i drept, păstrează în linii mari acelaşi sistem – unul dintr-acelea care oricum îţi “scuipă” la fiecare acţionare o doză fixă, dar aleatorie, de produs – numai că acum pur şi simplu doza respectivă s-a dublat. Poate celor care înainte aveau nevoie de două acţionări nu le pasă, fiindcă acum le e numai bună una singură, mie însă, care-mi era perfectă una – de mă şi gândeam ce calcule precise, bazate probabil pe minuţioase studii asupra comportamentului consumatorilor realizase fabricantul înainte de a ieşi pe piaţă –, fireşte că-mi prisoseşte, neavând cum să mă bărbieresc la o singură şedinţă de două ori şi nici cum să pun surplusul deoparte, pe vreo farfuriuţă, până data viitoare, sau la loc, aşa că jumătate arunc.

În încheiere, nu-mi rămâne decât să repet ce-am spus şi în deschidere: imposibil să fie doar o coincidenţă! Am convingerea că este o strategie de criză, asumată ca atare de diferiţii producători pentru a te face să risipeşti cât se poate de mult din produsele lor, obligându-te să le termini mai repede şi, în consecinţă, să cumperi mai des.

INVERS

Fără să fie cea mai mare tâmpenie pe care chiar am auzit-o ieşind din gura ei, şi cu atât mai puţin de care o cred în stare, zilele trecute, oarecum tangenţial, dacă nu de-a dreptul paralel cu subiectul abordat în momentul acela, Andreea Pora îşi exprima într-o emisiune de pe (ca să nu spun “de la”) B1 TV un fel de dorinţă lăuntrică, până atunci refulată, şi anume ca politicienii să-şi petreacă mai mult timp la serviciu, având grijă de treburile ţării, şi mai puţin în studiourile de televiziune, la tot felul de talk-show-uri unde, în locul lor, ar trebui să apară veritabilii specialişti, experţi pe temele aflate în dezbatere.

Ei bine, nu doar dintr-un acut spirit de contradicţie – care, la drept vorbind, chiar în paranteza asta fie spus, mă cam caracterizează –, părerea mea este una radical diferită şi diametral opusă, în sensul (invers) că eu prefer să-i ştiu pe politicieni la televizor, în talk-show-uri, bătând câmpii aşa cum se pricep ei ca nimeni alţii (în afară de unii ziarişti) şi, cum ar veni, efectiv în locul lor, la serviciu, pe veritabilii specialişti care să aibă grijă de treburile ţării.

UN RECORD MONDIAL

O altă replică memorabilă din filmul “Capcana mercenarilor” este aceea rostită tot de personajul interpretat de Amza Pellea atunci când află despre moartea unui camarad de arme: “Păcat. Era singurul individ în stare să-njure o oră-ntreagă fără să se repete”.

Ei bine, într-o lume, şi în orice caz într-o ţară în care am ferma convingere că nu există politician care să nu mintă, chiar cu neruşinare, Traian Băsescu este singurul în stare ca timp de o oră-ntreagă, cât durează un interviu la TVR, s-o facă mai des decât respiră. Aseară, de pildă, pe socotite, a tras aer în piept de mai puţine ori decât numărul de gogoşi turnate. A te apuca să le analizezi pe larg, bob cu bob, mi se pare un demers la fel de zadarnic şi chiar prostesc precum acela de a le explica unor adulţi că Pământul e rotund, sarea e sărată, apa este udă, cerul e albastru, focul e fierbinte sau doi plus doi fac patru. Lucruri limpezi ca lumina zilei pentru orice om de bun-simţ, dar în veci de neînţeles pentru alde Pora, Cristoiu, Turcescu, Tăpălagă, Turturică…


P.S. Cititorii care la ultima parte a prezentului articol au avut de adus obiecţii de genul: Pământul nu-i rotund că-i mai turtit la poli, sarea este acră dacă-i de lămâie, apa nu e udă atunci când e îngheţată, cerul este gri dacă e înnorat, focul nu-i fierbinte dacă e departe sau doi plus doi fac şase în anumite circumstanţe... n-au decât să se ia de mână cu cei enumeraţi.

ÎN DIRECT

Pentru că a fost un weekend plin de transmisiuni sportive, cu finalele Cupei Mondiale de schi alpin, unde Lindsey Vonn a câştigat ce era de câştigat, inclusiv marele glob de cristal, dar din păcate fără să depăşească recordul de puncte al lui Herman Maier; cu reluarea curselor de Formula 1, unde vestea bună e că McLaren pare – cel puţin pentru două-trei etape, până se dumireşte Adrian Newey de la Red Bull ce a greşit la noul model – într-o postură mai favorabilă decât în anii trecuţi pentru atacarea titlului mondial, dar vestea... nu neapărat foarte rea, ci mai aşa şi-aşa, e că într-o mai bună formă se arată Jenson Button (care a şi câştigat, fără drept de apel, în Australia) şi nu Lewis Hamilton (ieşit doar al treilea, după Vettel); cu mult snooker, puţin fotbal interesant şi ceva tenis, inclusiv un nou Federer-Nadal, am aflat şi eu abia azi-dimineaţă şi cam tangenţial despre elucubraţiile lui Băsescu privitoare la faptul că i-ar fi propus, chipurile, lui Ponta să devină premier după demisia lui Emil Boc.

Din toată nebunia declaraţiilor contradictorii, în care, fireşte, personal tind să-i cred mai degrabă pe cei din USL, decât pe un mincinos patologic de teapa lui Traian Băsescu, mi se pare că se desprinde cât se poate de limpede o singură concluzie: pentru a evita astfel de situaţii, domnii Ponta şi Antonescu ar trebui să nu mai accepte absolut niciun fel de invitaţie la Palatul Cotroceni (sau oriunde în altă parte), pe indiferent ce teme de interes naţional, european, mondial sau (inter)galactic, decât, eventual, cu condiţia – inspirată din vremurile de tristă amintire, dar atât de actuale ale CPUN-ului – ca evenimentul să fie transmis ÎN DIRECT şi la o oră de vârf de cel puţin trei-patru televiziuni, pentru ca telespectatorii să poată judeca singuri ce e serios, ce e glumă şi ce e pură bazaconie în astfel de întâlniri.

"CHILD OF ROCK'N'ROLL"

SUAVUL DOMN CARTIANU

Până la urmă, fără să ratez, de pildă, superba calificare de aseară a lui Chelsea, din Champions League, care a dovedit din nou că măcar pe teren propriu echipele din Anglia sunt în stare să le bată la scor pe cele italiene, dar m-a făcut, fireşte, să regret o dată în plus că asta n-a fost de-ajuns şi pentru Arsenal, am reuşit cumva să văd şi eu integral ediţia de Sinteza Zilei cu actualul premier drept invitat şi m-am convins că a fost plictisitoare de la un cap la altul. În schimb, aşa cum se întâmpla odinioară cu interviurile lui Traian Băsescu de la TVR, am impresia că oleacă mai interesante au fost emisiunile celorlalte posturi în care au analizat-o pe cea originală.

E drept, la OTV n-am avut răbdare să mă uit decât cel mult douăzeci de secunde, aşa că n-am apucat să-mi dau seama ce voia să sugereze Dan Diaconescu buchisind şcolăreşte, pe litere (presupun că de tipar) şi cu mari pauze, un SMS primit de la telespectatorul fidel, dar la B1 (pardon de expresie) am stat vreo două minute întregi, suficient cât să asist la o scenă care m-a făcut să mă tăvălesc de râs încă o dată pe-atât, auzindu-l pe Grigore Cartianu (foto “Adevărul”, în cea mai avantajoasă postură din viaţa lui; da’ să-l vedeţi când vorbeşte!) aflat, e adevărat, într-un studio fără oglinzi, dar avându-i totuşi de-a stânga pe Andreea Pora şi parcă undeva în faţă pe Florian Bichir, ironizând-o pe biata Dana Grecu de la Antena 3, căreia i s-a adresat cu apelativul “suava”. Scumpul de el! Altfel, am mai remarcat chipul scofâlcit de invidie profesională al lui Turcescu, care, mai degrabă de pe fundul, că de la înălţimea ar fi impropriu spus, ratingurilor sale subunitare, se forţa să-şi râdă în fosta barbă de aproape milionul de telespectatori ai lui Gâdea.

Apropo însă de rating, am văzut că un influent coleg de trust al realizatorului Sintezei Zilei, Victor Ciutacu, încerca oarecum să-i scuze prestaţia, criticată de multă lume, printr-un soi de mică lecţie de jurnalism, spunând că acesta nu i-a sărit la beregată premierului Ungureanu fiindcă aşa e deontologic, să-ţi pui în valoare invitatul, iar ratingul mare a demonstrat că opţiunea pentru o astfel de abordare a fost cea corectă.

Ei bine, mai întâi că, din câte se tot laudă Antena 3 de la o vreme încoace, ratingul din seara cu pricina nu a fost unul chiar ieşit din comun, cifre similare înregistrându-se oarecum constant, chiar şi când prin studio s-au perindat ciudaţii ăia pescuiţi din Piaţa Universităţii, despre care am mai scris, ca să nu mai spun când cu problema lipsei de morfină. Prin urmare, adevăratul beneficiar al acestui rating mare a fost Ungureanu, care – şi aici vine partea mai tristă – a fost adesea “pus în valoare”, în faţa sutelor de mii de telespectatori, dar nu fiindcă Gâdea nu s-ar fi străduit din răsputeri în multe momente să pară mai subtil, mai dibace şi chiar mai cult decât el, ci pentru că pur şi simplu nu i-a reuşit. Din păcate.

LA CONCURENŢĂ

Nu ştiu dacă până la urmă aseară, la Sinteza Zilei, Mihai Gâdea o fi reuşit să scoată şi ceva cu adevărat important sau măcar cât de cât interesant de la premierul în funcţie, Mihai Răzvan Ungureanu, fiindcă după ce în prima jumătate de oră de emisiune efectiv am aţipit de două ori în timpul unor dispute mai degrabă semantice decât de substanţă, am trecut definitiv pe Digi Sport să mă uit la meciul de fotbal din Premier League dintre Liverpool şi Everton, de pe Anfield, care, fără să mă intereseze în mod special, decât poate prin prisma faptului că gazdele se luptă pentru acelaşi cam ultim loc de Champions League cu Arsenal, mi-a dat cel puţin ocazia să asist la încă unul din momentele acelea superbe pentru care – dincolo de considerentele de ordin strict subiectiv – sunt un mare admirator al fotbalului (şi nu doar) din insulă: la 0-0, în urma unei faze ofensive a lui Everton, unul dintre atacanţi s-a dezechilibrat, a părăsit spaţiul de joc trecând dincolo de linia de fund a terenului şi a dispărut într-un soi de fosă ca de orchestră, alcătuită din nişte panouri publicitare şi destinată de fapt fotoreporterilor sau oamenilor de ordine, de unde abia după câteva secunde îngrijorătoare a reuşit să se extragă cu dificultate şi doar ajutat de câţiva suporteri de la peluză ai echipei… adverse, care s-au grăbit să-i întindă mâinile. La noi probabil că l-ar fi linşat.

O GUVERNARE CA-N BANCURI

Vorba unui bun prieten de-al meu: dacă regimul lui Ceauşescu avea măcar meritul că genera tot felul de bancuri originale, cel al lui Băsescu nu e în stare nici de atât, ghidându-se el însuşi după unele vechi, pe care le aplică sub formă de program de guvernare, ca în cazul tăierilor de salarii urmate de “reîntregirea lor parţială” în an electoral, inspirate din cel cu evreul sfătuit de rabin să-şi bage în casă şi vaca, şi capra, şi ce mai avea el prin curte, pentru ca atunci când le va scoate să aibă impresia că trăieşte în ditamai palatul, nu în aceeaşi cocioabă înghesuită în care se sufoca şi înainte să le bage.

De altfel, pedeliştii se află pe punctul de a breveta mandatul perfect: după trei ani de furat ca-n codru, cu un Buget bazat pe “investiţii” dirijate fără scrupule doar către firmele clientelare, în cel de-al patrulea se limitează la a fura şi ei aşa, mai cu măsură, ca toţi cei dinaintea lor, pentru a rămâne câte ceva şi pentru pomenile electorale. În fapt, tot un fel de investiţie, menită să-i menţină la putere şi să le aducă iarăşi profit în primii trei ani ai mandatului următor, după care, în al patrulea… Şi tot aşa. Strategie care, într-o ţară ca a noastră, cu alegători… ca evreul din banc, e foarte probabil să şi reuşească.

ÎNCĂ UN AN RATAT

Este a nu ştiu câta oară în ultimii ani când cea mai bună piesă din finala selecţiei naţionale pentru concursul Eurovision iese fix pe locul doi. Partea şi mai naşpa e că aproape de fiecare dată pe locul întâi a ieşit una dintre cele mai proaste, aşa cum s-a întâmplat acum cu Mandinga şi a lor “Zaleilah” (?!), un fel de “The Balkan Girls” a Elenei Gheorghe, din 2009, cu care şi-atunci ne-am făcut de râs.

Fără să fi fost mare lucru nici de capul lor, de departe cea mai bună prestaţie au avut-o sâmbătă “Electric Fence”, cu piesa “Şun-ta”, preferată de altfel şi de juriu, care însă n-a putut răsturna rezultatul bizarului televoting, unde prin regulament s-a permis ca de pe fiecare număr de telefon să se voteze nici mai mult, nici mai puţin decât de unsprezece ori! Celelalte două piese aproape rezonabile au fost falsate înfiorător de foarte tinerele ilustre necunoscute Ioana Anuţa şi Bianca Purcărea, selectate probabil după modelul Lena, din 2010, fără a se ţine însă cont că, spre deosebire de noi, nemţii, care se numără printre sponsorii competiţiei, îşi pot permite să vină şi chiar să câştige cu astfel de afone.

"STORYTIME"

0-4 (PARTEA A DOUA: RETURUL)

Marea mea supărare după meciul de marţi seară din Liga Campionilor nu e că Arsenal a ieşit din cursa pentru ultimul trofeu la care mai putea spera anul acesta, fiindcă după 0-4 în tur cu Milan eram resemnat şi absolut liniştit, dar ar fi putut măcar s-o facă naibii într-un mod mai puţin dramatic, fără să conducă la pauză cu 3-0, iar în repriza a doua să se stingă şi să dea senzaţia că joacă la conservarea rezultatului, de parcă în tur fusese doar 0-2!

Probabil că pentru un (tele)spectator neutru Arsenal e una din cele mai frumoase şi mai spectaculoase echipe ale momentului în fotbalul european, poate singura pentru care un scor de 4-0, fie în favoarea ei, fie în a adversarilor, nu reprezintă mare lucru, putând fi răsturnat, şi într-un sens şi în celălalt, uneori chiar şi pe parcursul unei jumătăţi de repriză, cum s-a întâmplat anul trecut la Newcastle, când gazdele au revenit de la 0-4 la 4-4. Pentru un fan ca mine însă, e un coşmar.

Nu mai departe de acum o săptămână şi jumătate, în Premier League, după ce la 0-2 acasă cu Tottenham, prin minutul 40, mă împăcasem cu gândul unei noi înfrângeri, eventual la scor, şi mă pregăteam să mă apuc de alte îndeletniciri, emoţiile mele au început să crească progresiv, la pauză fiind deja 2-2, şi au atins apogeul la 5-2 pentru Arsenal, în minutul 68, adică exact acelaşi din care pornise cursa de urmărire a lui Newcastle. De data aceasta, aproape miraculos, nu s-a mai întâmplat aşa, rămânând 5-2 până la final.

În etapa următoare, mai nimic dramatic: de la 1-0 pentru Liverpool, care a ratat, pe lângă un penalty, alte vreo sută de ocazii uriaşe – apărarea tunarilor evoluând penibil ca întotdeauna – meciul s-a încheiat firesc, cu 2-1 pentru Arsenal, golul victoriei fiind marcat în prelungiri de acelaşi unic Van Persie care-l dăduse şi pe cel al egalării.

Ce voiam de fapt să scriu încă de la meciul cu Tottenham, dar m-am luat cu altele, e că, în condiţiile în care încă de-atunci era clar că nici anul acesta echipa nu va pupa vreun trofeu, iar un eventual loc de Liga Campionilor, pentru care să alerge, chinuitor pentru fani, tot restul sezonului, mi se pare oricum o mult prea palidă consolare, ca român sadea ce sunt am ajuns să-mi doresc un final de campionat catastrofal, cu cât mai multe înfrângeri ruşinoase, la scoruri astronomice, inclusiv în faţa unor echipe din coada clasamentului, fiindcă numai aşa poate se vor mişca în sfârşit lucrurile, în sensul unei demisii/demiteri a – cum am mai spus-o – foarte simpaticului, dar deja prea eternului Arsène Wenger, care din păcate nu e nici pe departe Sir Alex Ferguson de la Manchester United şi cu care mi se pare evident că nu se va mai ieşi vreodată din tipul acesta de mediocritate în care s-a intrat, cu câte o jumătate de sezon (indiferent dacă prima, ca anul trecut, sau a doua, ca acum) dătătoare de speranţe şi alta profund dezamăgitoare. Or, rezultatele bune din ultima vreme nu fac decât să-i consolideze artificial poziţia.

Spre deosebire de înţelepciunea populară fotbalistică românească ce spune că e de preferat o înfrângere cu 5-0 decât cinci înfrângeri cu 1-0, eu aş spune că în momentul ăsta prefer pentru Arsenal cinci înfrângeri cu 1-0 decât o victorie cu… 5-2, fie şi în faţa lui Tottenham. Să se spargă odată buba!

PEDEAPSA CU VIAŢA

În contextul emoţiei provocate de atacul criminal de zilele trecute din zona Perla-Dorobanţi, nu se putea să nu se găsească vreun Cristian Tudor Popescu care să (re)lanseze dezbaterea pe tema reintroducerii pedepsei cu moartea în Codul penal.

Trebuie să spun din capul locului că, fără să fiu animat neapărat de cine ştie ce profunde sentimente creştineşti, ba chiar în ciuda unor puseuri de furie oarbă care mă încearcă şi pe mine de câte ori aflu de câte o asemenea faptă abominabilă, sunt un adversar înfocat al pedepsei capitale, principalul meu argument fiind unul catalogat de CTP drept o “marotă a celor care protejează asasinii” (?!), şi anume riscul unor erori judiciare ireparabile, mai ales într-o veselă şi frumoasă ţară ca a noastră, cu o Justiţie... cum o ştim cu toţii. Până şi într-un caz aparent limpede ca lumina zilei, precum cel din Dorobanţi, nu m-ar mira să asistăm la vreo năzdrăvănie de genul cercetării “principalului suspect” în stare de libertate (că în interminabile aresturi preventive sunt ţinuţi oamenii de afaceri şi politicienii din opoziţie) sau că, într-un final, printr-o lovitură de teatru, hodoronc-tronc e arestat, judecat şi condamnat… un vecin de bloc de-al lui Vlădan!

Pe de altă parte însă, sunt absolut de acord cu înăsprirea draconică a condiţiilor de detenţie pentru astfel de sceleraţi. N-o să merg până la a recunoaşte cu deplină sinceritate că m-ar unge pe suflet să-i ştiu schingiuiţi zilnic, după un program riguros stabilit eventual prin lege, şi poate că şi munca silnică pe viaţă, prin minele şi pe şantierele cu risc sporit ale patriei sau executarea întregii sentinţe în condiţii de izolare totală par nişte barbarii anacronice, dar măcar interzicerea unor privilegii pentru care pot fi invidiaţi şi de unii oameni cinstiţi şi liberi, cum ar fi televizorul în celulă, telefoanele (mobile) la discreţie, vizitele conjugale, orele de artă sau sport etc., cred că s-ar impune. Li se poate acorda în schimb un altul: acela de a nu li se mai confisca şireturile şi curelele, lăsând la latitudinea lor dacă şi cum să le utilizeze în caz că nu mai suportă regimul.

Marele avantaj faţă de pedeapsa cu moartea este acela că, dacă după, să zicem (că s-a mai întâmplat), 15 ani de încarcerare se constată o eroare judiciară, omul poate fi nu doar imediat eliberat şi reabilitat, dar şi substanţial despăgubit de stat, astfel încât să-şi petreacă restul zilelor în huzur.

DUPĂ MASACRU

În cele cam zece minute cât m-am uitat aseară la Mircea Badea nu l-am văzut decât repetând întruna, când în cuvinte diferite, când nici măcar, ideea fixă că incidentul de ieri din Dorobanţi, soldat cu doi morţi şi şase răniţi, demonstrează doar, fără putinţă de tăgadă, că, în timp ce oamenilor de rând, în principiu normali la cap, cum ar fi, de pildă, el, practic li se refuză dreptul natural la autoapărare şi implicit la viaţă (?!), punându-li-se tot felul de oprelişti, care mai de care mai absurde, atunci când vor şi ei, ca tot americanul, să aibă măcar un pistolaş cu bile prin buzunarele de la haină, descreieraţii ca Vlădan, autorul crimelor, obţin cu lejeritate permis pentru arme letale, cu gloanţe adevărate.

Sigur, la o analiză superficială, specifică amintitului realizator, concluzia pare logică, mai ales că, la drept vorbind – pe lângă faptul că incidentul de ieri nu e tocmai singular, cu adevărat şocante fiind doar proporţiile lui – chiar şi un singur dement din, până la urmă, relativ redusul număr al posesorilor de arme de la noi reprezintă un procent semnificativ spre înspăimântător, însă ar trebui să vedem şi reversul medaliei: cine ştie câţi astfel de monştri ar apărea dacă obţinerea permisului de portarmă ar deveni mai mult sau mai puţin o formalitate, aşa cum şi-ar dori Mircea Badea şi alţii ca el. (În paranteză fie spus, mă înnebunesc după indivizii ăştia care găsesc în capul americanilor toate bubele posibile, probabile şi doar imaginabile ale democraţiei, în schimb le adoră… excentricităţile, cum ar fi liberalismul în privinţa dreptului de portarmă!)

Asta ca să nu mai spun că şi teoria conform căreia posesia unei arme e o mare şansă în plus să scapi cu bine dintr-o asemenea întâmplare mi se pare uşor idioată, câtă vreme n-am auzit venind nici din SUA prea multe ştiri conform cărora un individ înarmat a intrat în vreo şcoală sau într-un restaurant cu gândul de a-i masacra pe cei de-acolo, dar a fost răpus de către una din potenţialele victime, un cetăţean obişnuit, înarmat şi el, înainte de a-şi duce la îndeplinire planul diabolic.

DIGI 24. ŞI GATA!

După ce, la sfârşitul săptămânii trecute, am pomenit (că “salutat” în niciun caz nu se poate spune!) apariţia noului post de ştiri Digi 24, la mai puţin de tot atâtea ore de la lansare am ajuns deja pe punctul de a-l scoate din grila mea personalizată de programe, cu tot cu societatea de cablu căreia îi aparţine, RCS & RDS, pe care şi-aşa mi-am instalat-o, în paralel cu cea veche, doar pentru transmisiunile de Formula 1 şi Premier League de pe Digi Sport, dar s-ar putea să mă lipsesc şi de ele decât să sponsorizez, fie şi cu, ce-i drept, modica sumă dată pe abonament, un canal care îşi face un titlu de glorie din a nu difuza publicitate, plătindu-şi aşadar vedetele eşuate şi adunate de pe la toate Realităţile şi B1/10 TV-urile cu bani fără miros, dar de o culoare ambiguă spre întunecată, şi care n-a găsit alte subiecte cu care să debuteze, chipurile “echidistant”, în forţă decât două spălări de cadavre politice, un interviu cu şeful CNAS, Lucian Duţă – socotit de mai tot restul presei drept unul dintre principalii responsabili pentru criza din sistemul asigurărilor de sănătate –, interviu din care însă, după cum trâmbiţa chiar imparţialul jurnalist Prelipceanu în prezentare (doar la atât m-am uitat, ca să fiu sincer), reieşea că de fapt vinovaţii ar fi, desigur, medicii, şi un de-a dreptul amplu reportaj făcut în Valea Timocului pentru a demonstra ce mare om de stat s-a dovedit a fi ministrul de Externe Cristian Diaconescu atunci când a refuzat să recunoască Serbiei statutul de candidat la intrarea în UE până când ţara vecină şi în general prietenă nu semnează un acord privitor la drepturile minorităţii nici măcar tocmai limpede cât de româneşti de-acolo. Păi, dacă o fi să mă tâmpesc de tot, mai bine mă uit dracului direct la TVR (Info), că la abonamentul ăla tot n-am cum să renunţ nici dacă-mi arunc televizoarele pe fereastră!

"ARCTICA"

“RĂUTĂCISME”

În principiu, astăzi, mai pe seară, se lansează canalul de ştiri Digi 24, un fel de succesor al defunctului 10 TV. Lucrul cel mai cutezător în această întreprindere mi se pare nu acela – frizând nesăbuinţa, dacă am discuta pe criterii de concurenţă cinstită, fără finanţări dubioase – de a intra pe o piaţă în care posturile de ştiri tind să le întreacă numeric pe cele generaliste, ci faptul că va emite (şi) în format HD. Ce vreau să spun cu asta? Păi, uitaţi-vă, de pildă, la eterna şi fascinanta Andreea Esca, pe un televizor compatibil, la ProTV HD. În ciuda şedinţelor de machiaj prelungite presupun cu zeci de minute faţă de acum doar câţiva ani şi a faptului că obiectivul camerei de filmat am senzaţia că s-a dat înapoi cu vreo jumătate de metru şi nici nu mai abuzează de prim-planuri, arată sărmana cam ca bunică-mea – Dumnezeu s-o ierte, că între timp s-a prăpădit – la împlinirea frumoasei vârste de optzeci şi cinci de ani. Sunt convins că în adâncul sufletelor, şi nu numai, foarte mulţi “oameni de televiziune” afurisesc cu frenezie noua eră a transmisiunilor de înaltă definiţie.

În altă ordine de idei şi redevenind ceva mai serios, personal nu întrevăd nicio şansă de a deveni un telespectator (fidel) al Digi 24, chiar şi dacă s-ar rezuma la a rămâne obiectiv (lucru oricum puţin probabil, având în vedere originile), realizând, de exemplu, talk-show-uri în care partidele să fie reprezentate “în mod echitabil”. Fiindcă, dincolo de glume şi ironii, eu chiar văd o legătură directă şi, sper, trainică, între explozia audienţelor de la Antena 3 şi boicotul la care e supus postul din partea insuportabililor reprezentanţi ai PDL.

29 FEBRUARIE

Dacă 2012 n-ar fi fost an bisect, ziua de azi nici n-ar fi existat, aşa că… pe mâine!

DEZERTORI (ŞI) REEVALUAŢI

Dacă nu neapărat absolut previzibil, în orice caz cât se poate de plauzibil, până la urmă (şi) Teodor Meleşcanu, chemat mai degrabă “la” decât “de” datorie, a ajuns, într-un fel sau altul, de bunăvoie sau silit cu ordinul, la concluzia că e mai eficient, şi cu siguranţă mai profitabil, să, chipurile, reformeze sistemul (de informaţii externe) din interior. Să-i fie de bine!

Ceea ce mă întristează însă pe mine, ca vechi simpatizant liberal, este că PNL a ajuns să fie văzut drept un soi de pepinieră de şefi ai serviciilor secrete băsiste. Iar dacă în cazurile lui Ungureanu şi Meleşcanu vina fruntaşilor partidului – mai mică şi poate mai uşor de trecut cu vederea, fiindcă genul acesta de trădări ţin totuşi mai mult de josnicia individuală a protagoniştilor – e aceea că pe primul poate n-au fost în stare să-l identifice ca atare la timp, iar pe celălalt, deşi oarecum identificat în mod public, l-au tolerat atâţia ani, când vine vorba de Claudiu Săftoiu, acceptat în partid DUPĂ ce şi-a satisfăcut cu vârf şi-ndesat stagiul efectiv militar de pupincurist băsist, nu mai au chiar nicio scuză. Pentru că, aşa cum spuneam cândva şi în legătură cu traseiştii “de rând”, orice plecare din partid a unor astfel de lichele reprezintă un act de salubrizare, în schimb primirea cu braţele deschise, în scop electoral sau ca potenţiali finanţatori, a dezertorilor altora e o mare mizerie.

“ARTISTUL” ŞI PREMIILE OSCAR

Într-un an în care Academia Americană efectiv n-a avut de unde să aleagă zece filme pentru a candida la titlul de cel mai bun, găsind cu greu doar nouă, deşi s-ar fi putut opri lejer la cinci, ca “pe vremuri”, adică până prin 2009, bomboana de pe colivă nu putea fi decât încununarea mediocrului “The Artist”, socotit probabil un omagiu…, o evocare…, un prinos… şi aşa mai departe. Singurul lucru cu adevărat bun pe care-l pot spune despre el este că, oarecum împotriva unei idei preconcepute pe care mi-o făcusem, am rezistat în faţa ecranului până la final, şi nici măcar tocmai cu eforturi supraomeneşti, ceea ce nu-i puţin, dar, din punctul meu de vedere, nici suficient pentru a i se acorda o asemenea onoare, fie şi într-un an cinematografic 2011 slăbuţ.

Şi mai nefericită mi se pare desemnarea protagonistului său, francezul Jean Dujardin, drept cel mai bun actor principal. Dincolo de foarte probabilul snobism al celor care decid, invocat de mulţi comentatori, eu cred că, la fel ca şi în alţi ani, principala explicaţie constă în faptul că membrii Academiei au preferat să se concentreze pe o peliculă oarecum neutră, căreia să-i acorde toate premiile (importante) pentru care se puteau naşte rivalităţi şi controverse “interne”. Aşa de pildă, probabil că le-a venit prea greu să opteze între Brad Pitt şi George Clooney, deşi ca “premiu de consolare” pentru ambii o alegere oricum mult mai inspirată ar fi fost Demián Bichir, care n-a făcut deloc un rol rău în “A Better Life”, ca să nu mai spun de favoritul meu (numărul doi, după Brad Pitt, căruia recunosc că i-am ţinut pumnii şi în ideea că se prea poate să nu mai pupe vreodată aşa ocazie) Gary Oldman. Asta îmi aminteşte cum, în clasamentele de popularitate pe care le mai întocmeam prin şcoala generală, deşi jumătate de clasă ţinea cu Dinamo şi jumătatea cealaltă cu Steaua, câştiga întotdeauna detaşat anosta Sportul Studenţesc, doar pentru că şi unii şi ceilalţi o puneau pe locurile fruntaşe, imediat după favoriţi, în timp ce-şi aruncau “duşmanul de moarte” la coada listei.

Oricum, mă gândesc că dacă anul acesta a câştigat un... Artist fără voce, dintr-un film mut, la anul, prin compensaţie, poate s-ar cuveni să câştige, ca să spun aşa, o voce fără artist, adică un ceva narator sau un rol “invizibil”, în genul celui interpretat într-adevăr magistral de Kiefer Sutherland în “Phone Booth”.

PREMIILE OSCAR 2012

Aici e lista completă cu nominalizările pentru ediţia din noaptea aceasta.


Iar aceştia sunt favoriţii mei:

Cel mai bun actor în rol principal: Brad Pitt (“Moneyball”) sau Gary Oldman (“Tinker Tailor Soldier Spy”)

Cel mai bun actor în rol secundar: Christopher Plummer (“Beginners”)

Cea mai bună actriţă în rol principal: Meryl Streep (“The Iron Lady”)

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Jessica Chastain (“The Help”) sau Janet McTeer (“Albert Nobbs”)

Cel mai bun regizor: Woody Allen (“Midnight in Paris”)

Cel mai bun film: “Midnight in Paris” sau “Moneyball”

Cel mai bun scenariu adaptat: George Clooney & Grant Heslov şi Beau Willimon (“The Ides of March”)

Cel mai bun scenariu original: Woody Allen (“Midnight in Paris”)

"VOODOO"

NUMĂRUL CONTEAZĂ

Foarte cinstit şi obiectiv vorbind, pe undeva au şi un pic de dreptate. Ba chiar, unele lozinci, cum ar fi aceea cu “România, trezeşte-mă!”, nici nu erau cu totul lipsite de inspiraţie. Totuşi, mi se pare uşor aberant ca într-o ţară făcută praf şi pulbere după trei ani şi jumătate de sinistră guvernare portocalie, amintind mai curând de marile dezastre naturale sau de războaiele de lungă durată, un grup de tineri activişti ai partidului aflat în continuare la putere să demonstreze împotriva unui lider al… opoziţiei – în speţă Crin Antonescu, aflat şi într-un soi de grevă parlamentară – pentru a-i reproşa nu cine ştie ce acte samavolnice sau de corupţie, ci absenteismul. L-or socoti vinovat că n-a fost capabil, printr-o prezenţă mai mare, să-i împiedice pe şefii lor să fure tot ce mai era de furat şi ceva în plus, pe datorie la FMI!

Uite de-aia spuneam cândva, în urmă cu o lună întreagă, pe vremea când protestele din Piaţa Universităţii erau încă la modă şi mai făceau ceva rating la televiziunile de ştiri, că în faţa câtorva sute de manifestanţi, indiferent cât de înverşunaţi şi isteţi ar fi ei, sau pe câte alte milioane s-ar putea presupune că-i reprezintă cu multă îndreptăţire, nu e cazul să-şi dea cineva demisia. Fiindcă dacă ieri s-au găsit douăzeci-treizeci de tembeli (dintre care cel puţin unul era atât de cretin, încât aflat în stradă în mijlocul săptămânii de lucru, la o oră de vârf, se întreba, chipurile retoric şi pilduitor, în faţa camerelor de luat vederi, ce ar păţi el dacă ar lipsi de la serviciu cum face Antonescu!), în România se pot găsi oricând cu lejeritate o sută, şi fără mari probleme o mie, care, fie din proprie iniţiativă, fie… stimulaţi într-un fel sau altul, să ceară orice, oricând. Rămân la părerea că (şi) numărul contează.

DE-ALE TENISULUI

Amatorii de tenis (feminin), printre care nu mă (mai) număr, au observat, poate, că, atunci când pe teren se află Maria Sharapova, dacă se întâmplă să deschizi televizorul în mijlocul meciului, pot trece minute bune până să vezi cu cine joacă, deoarece camerele de luat vederi se concentrează aproape exclusiv pe rusoaică, arătând-o şi din faţă, şi din spate, şi când e la serviciu, şi când e la primire, şi când se bucură că a câştigat punctul, şi când e dezamăgită sau nervoasă că l-a pierdut, şi când stă pe scaun între ghemuri… De ce să nu recunosc, oricât de nedreaptă ar fi această abordare a regizorilor de emisie subscriu în totalitate la ea!

Ei bine, ieri am asistat la un fenomen similar, numai că… de sens diametral opus. La unul dintre meciurile din cadrul turneului de la DUBAI, în sfertul de oră cât m-am uitat şi eu curios s-o văd pe sârboaica Ana Ivanović (foto stânga), despre care auzisem, de la un prieten, numai cuvinte de laudă, n-am reuşit decât să… vorba vine “admir”, filmat din toate unghiurile posibile, trupul vânjos şi masculin al italiencei Francesca Schiavone (foto jos). Chestiune de gust şi diferenţe culturale...

APROAPE GEMENI

Fără să-mi fi propus în mod special, aseară am văzut o bună parte din bizara ediţie a emisiunii “În gura presei”, de pe Antena 3, în care Mircea Badea se certa indirect cu Cristian Tudor Popescu, difuzând şi disecând lungi pasaje dintr-un interviu acordat de acesta din urmă nu ştiu cui. Inedita polemică se învârtea mai mult în jurul cozii şi mai puţin în al statutului de “formator/lider de opinie” al domnului Badea, pe care, de altfel, fără nicio rezervă, CTP i-l recunoştea, contestându-i-l în schimb – nu doar pe bună dreptate, ci şi în deplin acord cu Badea însuşi, care nu s-a pretins niciodată aşa ceva – pe cel de “jurnalist”. Neînţelegerile apăreau în chestiuni de nuanţă cauzate mai degrabă, presupun, de niscai erori de formulare a ideilor, CTP de pildă părând la un moment dat că ar recunoaşte numai jurnaliştilor calitatea de a fi sinceri şi a se exprima “în registrul factual, al probei verităţii”.

Ei bine, singurul termen pe care nu l-am auzit rostit nici în direct de Mircea Badea, nici pe înregistrări de CTP, deşi mi se pare că-i defineşte perfect pe amândoi, punându-i până la urmă pe picior de egalitate (şi între ei, dar şi cu alţi… non-jurnalişti probabil sinceri, ca Mugur Ciuvică, Cristian Pârvulescu, Bogdan Teodorescu etc.) a fost cel de “analist”. Şi unul şi celălalt, care cu mai mult talent actoricesc (fiindcă s-a vorbit la un moment dat şi de asta), făcând pe bufonul, care cu o doză mai mare de cabotinism, făcând pe conştiinţa vie a naţiunii, analizează de fapt nişte “ştiri”, nişte “informaţii” furnizate de adevăraţii jurnalişti. Singura diferenţă, deja măruntă şi oricum din ce în ce mai mică, dintre ei este că unul se exprimă, cel puţin teoretic, mai mult în scris, iar celălalt mai mult verbal, la televizor.

0-4

Într-un (nou) weekend sportiv catastrofal din punctul meu de vedere, cu (încă) o înfrângere pe teren propriu, în NHL, a celor de la Philadelphia Flyers (care încep să aibă emoţii pentru calificarea în playoffs), într-un meci în care gazdele au izbutit, printre altele, fabuloasa contraperformanţă de a încasa, în numai câteva zeci de secunde, un gol în SUPERIORITATE numerică de cinci contra patru şi unul în cinci contra trei (!), chestie aproape nemaivăzută la un asemenea nivel; cu o eliminare prematură a lui Ronnie O’Sullivan de la Openul galez de snooker, câştigat până la urmă de unul dintre cei mai antipatici jucători de top din circuitul profesionist, chinezul Ding Junhui; cu (abia) un loc trei pentru Lindsey Vonn în proba de coborâre de la Soci, câştigată, fireşte, de rivala ei Maria Hoefl-Riesch, care devine din nou o ameninţare în clasamentul general, nu se putea ca Arsenal să nu fie eliminată (şi) din Cupa Angliei, ultima competiţie în care mai putea face o figură onorabilă.

Apropo de onorabilitate, antrenorul tunarilor, Arsène Wenger, continuă să nu dea niciun semn. Că, adică, ar putea demisiona, mai ales după umilinţa şi practic eliminarea din Liga Campionilor de săptămâna trecută, 0-4 cu AC Milan, când londonezii au evoluat în nota obişnuită, etalând în apărare un spectacol de un ridicol grotesc, cu o “tactică”(?!) de echipă de handbal, în care fundaşii parcă nu îndrăzneau să calce linia propriului careu de şaisprezece metri (probabil o viziune aparte a francezului asupra jocului la ofsaid), şi un atac bazat în exclusivitate pe sclipirile lui van Persie, practic singurul jucător capabil să marcheze.

Sigur, multă lume e de părere că Wenger scoate tot ce se poate din lotul subţire cu care a rămas după hemoragia de jucători (buni) de la începutul sezonului. E vorba însă de un cerc vicios: lotul nu are cum să fie mai “gros”, câtă vreme niciun jucător de valoare nu vine, nici măcar pe bani foarte mulţi, la o echipă care nu face performanţă. Iar atunci când totuşi vine, profită de prima ocazie s-o şteargă acolo unde poate obţine şi bani, dar şi trofee. Ceea ce nu se întâmplă la Arsenal.

"FOREVER IN THE DARK"

COD PORTOCALIU, SITUAŢIE ALBASTRĂ

Una dintre cele mai absurde discuţii recurente ale ultimilor ani este cea legată de codurile meteorologice de avertizare. Fie vară, fie iarnă, cum avem parte de vreun fenomen mai deosebit, de la caniculă la ger şi ninsori abundente, politicienii, dar mai cu seamă jurnaliştii îşi găsesc de treabă să le conteste, care după cum îl taie capul, de multe ori referindu-se la ele nu ca la nişte, până la urmă, convenţii, fatalmente arbitrare, chiar dacă teoretic sunt stabilite după criterii ştiinţifice ce se vor şi riguroase, ci ca la un soi de axiome eterne, care ar preceda până şi fenomenele vizate în sine. Doar aşa se explică de ce, de pildă, o jurnalistă trecută binişor de pragul isteriei urla la un moment dat ca din gură de şarpe că ninsorile din ultimele zile “NU AU CUM să nu fie de cod roşu”!

De altfel, acesta a fost laitmotivul săptămânii: de ce nu s-a decretat cod roşu, în loc de portocaliu? Autorităţile au fost primele care s-au plâns că din cauza acestei “erori” a meteorologilor n-au putut interveni cum se cuvine, lăsând să se înţeleagă că ar fi avut cu ce, de parcă prin prefecturi sau primării ar exista câte o magazie cu lopeţi de generaţie mai nouă, pe uşa căreia stă scris: “a se utiliza doar în caz de cod roşu!”. Sau poate ar fi evacuat toţi oamenii din douăzeci de judeţe! La cod portocaliu, s-a intervenit aşa, mai în dorul lelii…

Ei bine, trebuie să spun că eu, spre deosebire de ele, am fost îngrozit din prima clipă când am auzit de codul portocaliu, care, la urma urmelor, este al doilea ca periculozitate pe o scară până la trei, nu până la o sută, şi în condiţiile în care, după niciun cod galben, fie el de caniculă, de ploi, de ger sau de ninsoare nu ne-a fost deloc bine. De altminteri, nici nu-mi amintesc să mai fi existat o avertizare cod portocaliu de viscol şi ninsori până acum, cu care eventual să putem face comparaţie. Iar dacă mă trădează pe mine memoria (ceea ce n-ar fi deloc exclus!), mi-ar fi plăcut să-mi fie împrospătată de o întrebare în acest sens pusă de un jurnalist cuiva de la ANM. În schimb, îl vedeam aseară pe unul întrebând(u-se) obsesiv ce s-ar putea schimba la sistemul de avertizare ca să nu ne mai inducă în eroare, ca acum. Răspunsul mi se pare a fi la mintea ursului: nu trebuie schimbat nimic, doar că (măcar) de-acum înainte, când auzim de cod portocaliu, să ne aşteptăm să vedem zăpezi cât casa! Cum ar arăta un cod roşu mai bine să nici nu ne dorim să aflăm. Mai întâi fiindcă, iată, apropo de arbitrariul acestor coduri, nu contează că zăpada căzută ar fi de cinci sau, prin (şi mai) absurd, o sută de metri, câtă vreme nu s-a stabilit şi vreun cod negru, căcăniu sau cu buline, iar apoi fiindcă, după cum se ştie, întotdeauna e loc de şi mai rău!

(APROAPE) NIMIC

Nu am (aproape) nimic de comentat despre deja scandalul imaginilor cu Emil Boc... lipsit de veşminte. Mă întrebam doar cum ar fi să mă apuc şi eu să fac pe moralistul, dojenind cu o sfântă indignare puritană şi pe cei care le-au realizat, şi pe cei care le-au difuzat, şi pe cei care, fie din proprie iniţiativă, fie provocaţi, au simţit nevoia să-şi dea cu părerea, eventual făcând, la rândul lor, pe moraliştii, iar măreţul articol cu o nemăsurată valoare pilduitoare şi educativă să-l ilustrez, desigur, cu una din imaginile respective. Eu zic c-ar fi de mare porc. Ba, ca să fiu sincer şi totodată (auto)critic până la capăt, tot de porc (chiar dacă unul mai mic) e şi faptul că am pomenit subiectul. Da’ azi n-aveam altul!

A MAI SUCOMBAT UN MIT

După ce, vineri cred, l-am văzut chiar în transmisiune directă pe noul premier Ungureanu – aflat şi el în treabă, chipurile “pe teren”, într-una din zonele calamitate – apostrofând cu subtila replică “încă n-am ajuns şef şi la ANM” pe cineva care-l întrebase dacă la guvern există cumva informaţii despre o iminentă înrăutăţire a vremii, înţeleg, din diferite reluări, că de-a lungul întregului weekend a continuat să-i admonesteze pe bieţii oameni blocaţi de nămeţi, care numai de-ai dracului şi puturoşi ce sunt n-ar fi ieşit din casele confortabile şi supraîncălzite ca să dea voiniceşte la zăpadă, într-un elan de muncă patriotică, în locul celor plătiţi gras, din bani publici, s-o facă.

Ei bine, genul ăsta de prestaţie dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, un singur lucru şi anume că, în ciuda legendelor despre fabuloasa lui inteligenţă, Mihai Răzvan Ungureanu este oricum mai prost (cu capul, nu ca premier, că-i prematur să mă pronunţ!) decât Emil Boc. Cel puţin, acesta din urmă, dacă tot a ieşit şi el, la vremea lui, într-o astfel de incursiune eminamente populistă, menită să arate infimei părţi din electorat care încă mai crede o iotă din ce-i serveşte actuala putere portocalie că autorităţile mai şi lucrează în pauzele de furat, a avut, aş zice, aproape bunul simţ şi în orice caz măcar consecvenţa de a merge cu demagogia până la capăt, punând şi mâna pe-o lopată. “Rafinatul intelectual” în schimb, într-o fractură logică specifică unui om cu grave dizabilităţi mentale, s-a apucat să se răţoiască taman la poporul căruia voia să-i câştige bunăvoinţa aburindu-l!

BREAKING NEWS

Cu adevărat dramatic ce se întâmplă zilele acestea în ţară! Atât de dramatic, încât mărturisesc că nu mai suport să mă uit la posturile de ştiri care, ba cu ninsorile “de altădată” (adică din urmă cu două săptămâni sau... tocmai din ‘54), ba cu cele de-acum, ba, între ele, cu demisia lui Boc şi înscăunarea lui Ungureanu la Palatul Victoria, o ţin într-un “breaking news”. Deja, când deschid televizorul pe oricare din ele şi văd tradiţionala bandă galbenă, am şi comutat pe următorul, apoi pe următorul… făcând în nici douăzeci de secunde întregul tur, până ajung iarăşi… nu, nu chiar pe Discovery sau History Channel, ci pe Eurosport, Digi Sport, HBO, Cinemax…

De fapt, adevăratul “breaking news” a ajuns să fie atunci când nu mai e “breaking news”! Doar dacă lipseşte banda galbenă, zăbovesc şi eu cât să văd ce s-a mai întâmplat prin lume. Aşa am aflat, de pildă, încă de ieri dimineaţă – întâmplător cred că de pe RTV – vestea decesului lui Whitney Houston, pe care, abia seara, la Sinteza Zilei, Antena 3 a avut nesimţirea s-o dea tot în regim de “breaking news”! Nebunie curată!

Şi, apropo: o fi făcut oare careva dintre adepţii oricum cretinei idei cu amânarea alegerilor generale până în MARTIE 2013 asocierea cu ce e afară? În sensul că, anul viitor, efectiv pe vremea asta, ne-am cam afla în plină campanie electorală, nu?

"CABALA"

TRĂDARE SAU PROSTIE?

Când scriam azi-dimineaţă că la şedinţa de învestire a guvernungureanului – între timp încheiată cu profund regretabila, dar, în fond, previzibila victorie a demnului urmaş al lui Boc asupra întregului popor – îmi va lipsi discursul lui Crin Antonescu, nici prin gând nu-mi trecea că, dimpotrivă, urma să-mi prisosească, ieşindu-mi pe nas, cel al lui Ponta, doldora de amabilităţi, încurajări şi propuneri de colaborare cu noul cabinet. Nu ştiu dacă printre efectele lui imediate poate fi contabilizat chiar rezultatul final al votului, fiind destul să-i fi “răzgândit” pe câţiva minoritari, independenţi sau pedelişti răsculaţi, care să-şi fi spus că nu e cazul să mai facă pe vitejii taman la spartul târgului, când la orizont se întrezăreşte o nouă largă coaliţie fesenistă suficient de încăpătoare pentru toată lumea, dar cu siguranţă a dat apă la moară adversarilor USL, cel puţin în planul imaginii fiind o lovitură devastatoare.

Eu unul nu găsesc decât două explicaţii posibile pentru atitudinea lui Ponta: fie trădare, fie stupiditate crasă. Adică, ori a crezut sincer în ce a spus şi chiar se simte atras să mai dea o tură pe la guvernare cu pedeliştii, ori a fost o manevră menită să… doar el ştie ce, poate să scape nehuiduit de sală, sau să dea impresia de “opoziţie constructivă”, cum l-am şi auzit spunând, ceea ce e de-a dreptul caraghios, când abia au trecut la măsuri (mai) radicale. Cert este că niciuna din variante nu mi-l face pe Ponta mai simpatic sau mai “votabil”. Chestie valabilă şi pentru USL, câtă vreme continuă să şi-l asume ca viitor premier.

DE LA BOC LA UNGUREANU

În primele zile după demisia guvernuluiboc, oamenii haini la suflet din mass-media au comentat că gestul reprezintă o evidentă asumare a eşecului, în ciuda declaraţiilor ridicol de triumfaliste ale protagoniştilor. Ieri pe la prânz însă, măruntul ex-premier – fie-i numele cât mai degrabă şi pe veci uitat! – a venit cu precizări suplimentare: deşi vechea echipă guvernamentală şi-a făcut într-adevăr pe deplin datoria, ducând la bun sfârşit singurul lucru la care s-a priceput, adică să ciopârţească şi să măcelărească tot, lăsând ţara pe marginea prăpastiei, acum, că s-a intrat într-o etapă nouă, a trebuit să-şi decline competenţa şi să lase locul alteia. E si ăsta un pas înainteee...

Apropo de învestirea noului guvernungureanu, programată azi, încă nu reuşesc să-mi imaginez cum se va desfăşura şedinţa din Parlament în absenţa opoziţiei. Ştiu însă că-mi va lipsi discursul lui Crin Antonescu. (Sigur, nu acelaşi sentiment îl au telespectatorii fideli ai unor posturi ca B1 sau TVR (Info), care în ritmul ăsta probabil că până la alegeri vor şi uita cum arată la faţă liderul liberal!) În plus, lipsa unor secretari sau ceva din partea USL îi va uşura şi mai mult Robertei Anastase plăcuta sarcină de a număra voturile cum ştie ea.

În încheiere, salut şi eu demisia tardivă a lui Mihai Răzvan Ungureanu din fruntea SIE, exprimându-mi speranţa că – spre nedumerirea altminteri simpaticului Niels Schnecker de la Antena 3, care însă ieri, în graba de a ajunge la emisiunea matinală pe care o realizează, a uitat să-şi ia şi creierul de-acasă, astfel încât nu înţelegea cu niciun chip, nici măcar după desen, de ce formarea unui guvern înseamnă “activitate politică”! – “rafinatul intelectual” desemnat ca premier – care, iertată să-mi fie comparaţia, pe mine mă duce cu gândul la naziştii ăia stilaţi din filme, care erau în stare să recite din Schiller şi să interpreteze cu mare virtuozitate la pian sonatele lui Beethoven în timp ce în camera alăturată era torturat cu bestialitate un prizonier american – va suporta consecinţele unei (alte) legi care să cuprindă şi sancţiuni (că Legea siguranţei naţionale pare să nu cuprindă!). Asta deoarece, aşa cum bine remarca cineva, niciun hoţ sau criminal nu devine nevinovat a doua zi după săvârşirea infracţiunii doar fiindcă s-a potolit.

COINCIDENŢĂ

Chiar dacă nu ştiu – şi nici nu mă interesează, fiindcă oricum am avut de-a lungul timpului suficiente alte motive să-mi fac o impresie catastrofală despre individă – amănuntele afacerii efectiv de familie a (mamei) Andreei Paul Vass pentru care, în mod totuşi bizar, (ca) la comandă, ANI s-a sesizat în zori de zi, ştiu să identific un “analist” cu desăvârşire cretin. E unul care, pus să comenteze cazul, începe prin a spune ceva de genul: “eu nu i-aş reproşa doamnei Andreea Paul Vass lucrurile făcute de mama sa, pentru că sunt două persoane diferite şi nu cred că are o influenţă malefică asupra ei şi a obligat-o să…”.

Aşadar, retardatului i se pare doar o simplă coincidenţă faptul că – nu-i aşa? – din milioanele de femei de afaceri de mare succes, în vârstă de, probabil, 60-70 de ani, din România, care încheie contracte cu statul, s-a nimerit ca una să aibă şi o fiică pe cale să avanseze dintr-un post frumuşel de consilier al premierului într-unul şi mai gras de ministru plin. Profund!

PRIMĂVARA ROMÂNEASCĂ

Surse care au vrut să-şi păstreze anonimatul, dar care, spre deosebire de mine, s-au uitat ieri la televizor, m-au informat că primul efect benefic spectaculos al demisiei guvernuluiboc s-a resimţit instantaneu: în ciuda faptului că ne aflam la apogeul codului portocaliu de viscol şi ninsori, întreaga zi au lipsit cu desăvârşire de pe micile ecrane şi nesfârşitele imagini de arhivă cu iarna din 1954, şi reporterii dârdâind pe şoselele înzăpezite ale patriei, şi apelurile disperate din satele izolate în care n-au putut ajunge nici ambulanţe, nici utilaje de deszăpezire, ci doar carele de reportaj, şi informaţiile alarmiste despre drumurile naţionale ba închise, ba deschise bezmetic de autorităţile care par să-şi fi suspendat până şi regulatele “comandamente de urgenţă”. Ai fi zis c-a venit subit primăvara!

Altceva despre “bomba zilei” – deja fâsâită şi pârţâită până seara într-un urât mirositor Mihai Răzvan Ungureanu – nu pot spune decât că realmente mi s-a făcut milă de Boc, când, într-o secvenţă difuzată târziu, după ce am ajuns şi eu în faţa unui televizor, l-am văzut plângându-se că din cauza funcţiei ocupate în ultimii trei ani nu şi-a văzut fetiţele crescând. Vreau să spun că asemenea sacrificii merită într-adevăr făcute pentru o cauză nobilă, dar ca să pierzi momente din viaţă care nu se mai întorc niciodată, doar ca să distrugi şi vieţile altor milioane de oameni e absolut deprimant. Mai bine stătea dracului acasă cu familia, spre binele lui şi al întregii ţări!

BOC PESTE BORD!

Dimineaţă, încă de la prima oră, am auzit iarăşi deja aproape cotidiana informaţie “pe surse” despre “iminenta demitere” a lui Boc, care ar trebui chipurile să se întâmple chiar azi, mai pe-nserat.

Din punctul meu de vedere, pe lângă cele exact şapte mii trei sute optzeci şi patru de motive în plus faţă de cele neglijabile, strict constituţionale, pentru care NU cred într-o asemenea fericită debarcare, există şi două, foarte solide, pentru care aş fi tentat s-o fac: mai întâi că, din toate momentele perfect oportune în care s-ar fi putut opera, este ales cel mai prost, când, chiar şi fără să fie ca aia din 1954, iarna îşi face simţită binişor prezenţa, şi, măcar ca o sperietoare pentru autorităţile de rang mai mic, care abia aşteaptă să tragă şi mai abitir chiulul, ar fi necesar un guvern în deplinătatea atribuţiilor (teorie în care, de altfel, credeam şi în 2005, când se vehicula varianta demisiei guvernului Tăriceanu în toiul inundaţiilor), iar apoi faptul – deloc de neglijat, de vreme ce am început fraza cu “din punctul meu de vedere…” – că mai toate mişcările cât de cât spectaculoase din viaţa politică a ultimilor ani s-au petrecut în, cinstit să fiu, nefiresc de rarele momente când nu m-am aflat în faţa unui televizor. Or, azi am treabă şi voi fi pe drumuri mai toată ziua!

"ALL THOSE WORDS"

NIMENI NU SE PIERDE...

Nu ştiu cine ţine socoteala asta, mai ales că Roberta Anastase e la Camera Deputaţilor, şi nici unde mai e contabilizat, de pildă, Mircea Geoană, însă ieri, conform breaking news-urilor de la televiziunile de ştiri, “Puterea a pierdut majoritatea la Senat!” cred că pentru a patra sau a cincea oară doar în ultima jumătate de an. Fireşte că după o asemenea bombă veneau banalele informaţii cotidiene din care aflam că tocmai au mai fost adoptate nişte legi cretine, inclusiv în Senatul ăla chipurile controlat de opoziţie şi care, cu numai două luni în urmă, l-a ales în fruntea lui pe Vasile Blaga fără nici cea mai mică problemă.

Oarecum în aceeaşi ordine de idei, trebuie să spun că, aşa cum mi se pare o veste excelentă orice plecare în timp util a unui imbecil din rândurile PNL, PSD sau PC, dimpotrivă, de câte ori aud că vreun Urban sau Banias părăseşte ca şobolanul corabia puterii mi se strânge inima, fiindcă aştept din buletin de ştiri în buletin de ştiri să aflu că s-a dat de trei ori peste cap (sau nici măcar atât) şi e numai bun să îngroaşe rândurile opoziţiei. Asta deoarece unul din principiile de bază care funcţionează în politica autohtonă este “nimeni nu se pierde, toţi se transformă”.

FIGURI NOI

Chiar şi numai în principiu lăudabilă, îndârjirea cu care televiziunile de ştiri, în frunte cu Antena 3, scormonesc printre protestatarii din Piaţa Universităţii şi de aiurea în căutarea unor “figuri noi”, a unor “posibili lideri”, măcar de opinie sau ai societăţii civile, dacă nu şi politici, are în plus incontestabilul merit de a demonstra că, din nefericire, oricât de jalnici, învechiţi şi antipatici ar fi cei de-acum, sunt oricum de preferat.

Ultimul exemplu a fost cel de-aseară, de la “Sinteza zilei”, când un procuror prezentat drept “invitat special”, fiindcă se trezise să protesteze nu ştiu unde şi împotriva a nu ştia nici el ce, s-a dovedit a fi un fanatic religios cu ambiţii de poet şi toţi boii plecaţi de-acasă. Cu doar câteva ore înainte, tot la Antena 3, un tinerel venit chipurile tocmai de la Budapesta, unde studiază de cinci ani, ca să-şi strige năduful în gerul strămoşesc, se credea un fel de Dan Puric, căruia îi copiase frizura şi gesturile, folosind cuvinte pompoase, gen “democraţie deliberativă” sau “oligopol”, al căror sens nu-i era pe deplin lămurit nici lui, dar din care trebuia să reiasă că întreaga clasă politică românească actuală e naşpa de tot. Ce să mai spun de caricatura aia de locotenent – imitaţia mai dusă cu sorcova şi mai mică în grad a lui Mihai Lupoi, el însuşi un soldăţel de operetă proastă distribuit de ştim noi cine în spectacolul Revoluţiei din ’89 –, care amestecă vagi înclinaţii confuz-regaliste cu tembele, dar periculoase convingeri despre necesitatea unei dictaturi militare sau de cele două fete cucuiete de-acum câteva seri, selectate pentru apariţia în talk-show-uri pe criterii estetice (cel puţin una, că la ailaltă chestiunea e discutabilă), care după ce au vorbit în expresii preţioase ba de Roşia Montană, ba de faptul că “adevărata democraţie se învaţă în stradă” au ajuns tot la povestea cu “toţi politicienii sunt la fel”?

Sigur, nu neapărat ca să mă laud, dar trebuie să spun că în fiecare din cazurile respective eu m-am lămurit cam ce le poate pielea protagoniştilor după primele cel mult treizeci de secunde în care i-am auzit glăsuind, amuzându-mă apoi amar să văd cum debordantul entuziasm iniţial al celor care i-au promovat se preschimbă în furie şi silă. Mă întreb dacă măcar le-au făcut rating.

FIRESC

Mare tevatură s-a stârnit aseară pe la televiziuni odată cu difuzarea unor imagini în care se vedea cum şeful delegaţiei FMI la Bucureşti, Jeffrey Franks, chefuia de mama focului la Buşteni, întâmplare oarecum mondenă pe care mai toţi comentatorii portocalii au socotit-o drept “un lucru cât se poate de firesc”.

Păi cum naiba să nu fie aşa, de vreme ce individul a venit într-o ţară îmbelşugată, cu oameni putred de bogaţi, ca să anunţe o creştere economică de 8-9%, un excedent bugetar fără precedent, înjumătăţiri de taxe şi impozite şi dublări de pensii şi salarii?!

TIME-OUT!

După ce au lăsat-o baltă cu mult trâmbiţata suspendare a lui Băsescu, despre care, zilele trecute, Crin Antonescu îi vorbea chiar cu un soi de arogantă iritare unui jurnalist care, vezi Doamne, spre deosebire de iniţiatorii ei liberali şi pesedişti (?!), nu înţelegea că ideea ca şi o parte din membrii coaliţiei de guvernare să o voteze în Parlament e “iluzorie”, asigurându-l în schimb că s-au adunat deja… habar n-are câte semnături de la populaţie în sprijinul ei; după ce Victor Ponta s-a trezit vorbind despre necesitatea ca şi după eventuala schimbare a puterii şefii serviciilor speciale să fie păstraţi în funcţii, deoarece instituţiile lor funcţionează ca unse şi nu au nicio contribuţie la dezastrul din ultimii ani; după ce au dat cu mucii în fasole şi în privinţa la fel de trâmbiţatelor demisii din Parlament, despre care acelaşi Crin Antonescu a aflat cu stupoare din emisiunile televizate pe la care mai participă că ar putea avea efecte nocive nu doar pentru opoziţie, ci şi pentru democraţie în general, efecte la care nici cu gândul nu gândeau el şi înţelepţii din jurul său; aşadar, după toate acestea şi multe alte gafe mai mărunte, mă întreb dacă nu cumva cel mai bun lucru pe care l-ar putea face copreşedinţii USL, dacă vor să mai aibă şanse măcar cât negru sub unghie să obţină peste 50% din voturi, ar fi să-şi ia nişte lungi pauze de apărut în public. Cam până după alegeri!

"IT SNOWS IN HELL"

GĂINILE ŞI ELICOPTERUL

Conform zicalei româneşti care spune că până şi găina oarbă mai nimereşte câte o grăunţă, judecătorilor de la Curtea Constituţională, după îndelungi deliberări şi nejustificate amânări, le-a venit mintea cocoşului cea de pe urmă la cap şi, cel puţin aparent, au luat în sfârşit şi o decizie de minim bun-simţ, respingând legea care prevedea comasarea alegerilor. Ce “motivare” perfect contradictorie cu decizia şi reparatorie pentru guvernulboc vor fi în stare (că sunt, şi încă de orice!) să screamă în zilele următoare, rămâne de văzut.

În schimb, fiindcă în România două veşti bune într-o singură zi ar reprezenta un adevărat miracol, Băsescu NU şi-a dat demisia în “intervenţia” sa de aseară mai degrabă împotriva românilor decât cu ei. Cred că a venit momentul să-şi pregătească şi ăsta un elicopter şi o căciulă de astrahan!