REVENIREA LA NORMAL

Nu mai târziu decât chiar de a doua zi după ce m-am lăudat că sunt “în mână”, echipele mele favorite înregistrând câteva rezultate pozitive, lucrurile au reintrat în “normal”.

Mai întâi, ambele formaţii engleze din Europa League au fost eliminate, în urma unor scoruri ca de anecdotă: Manchester City, care avea nevoie de un 2-0 pentru a mai spera la calificare, a învins doar cu 1-0, iar Liverpool, căreia i-ar fi ajuns şi 1-0, a făcut 0-0! Tot la capitolul fotbal, sâmbătă, după ce că Arsenal a scos numai un 2-2 în deplasare, (ce-i drept, după 0-2, aşa că poate fi mulţumită şi cu atât), contracandidata la titlu, Manchester United, a învins cu 1-0, acasă, printr-un gol marcat în al treilea minut de prelungiri, în ciuda eforturilor mele… supranaturale, care uneori au dat rezultate, de a nu urmări finalul partidei.

Dar întâmplarea cea mai tipică pentru bafta mea în domeniu a avut loc în Cupa Mondială de schi feminin. După ce miercuri Lindsey Vonn a devansat-o în clasamentul general pe Maria Riesch cu toate că n-a ocupat decât un neaşteptat de slab loc patru la proba favorită, coborârea, fiind întrecută inclusiv de compatrioata sa Julia Mancuso, care s-a trezit să facă rezultatul carierei taman atunci, de joi vremea în Elveţia s-a stricat, astfel că din cele trei probe rămase – slalom, slalom uriaş şi slalom super-uriaş – nu s-a mai desfăşurat decât una singură, slalomul, proba favorită a nemţoaicei, celelalte două, la care prima şansă o avea de departe americanca, fiind pur şi simplu anulate! Aşa se face că Riesch a revenit în frunte, cu numai trei puncte avans, adjudecându-şi, nu tocmai pe merit, marele Glob de Cristal. Dacă nici ăsta nu e curat ghinion (pe fondul unor reguli cel puţin discutabile ale Federaţiei Internaţionale de Schi) nu ştiu ce să mai zic!

"VODKA'N'ROLL"

ANALIZA UNEI ANALIZE

Raportat la cât de puţin am ascultat din talk-show-urile prilejuite de moţiunea de cenzură de ieri, am auzit o cantitate gigantică de gogomănii, în fruntea listei situându-se, fără îndoială, cea debitată de un alt foarte cunoscut jurnalist, analist, formator de opinie… şi aşa mai departe, care, vorbind despre eventualii trădători din rândurile opoziţiei dispuşi să voteze împotriva moţiunii în schimbul diverselor avantaje, nu doar sugera, ci susţinea apăsat, chiar în contradicţie cu un coleg de emisiune care vehiculase numele mult mai plauzibil al Adrianei Săftoiu, că o foarte probabilă surpriză neplăcută ar putea-o constitui nimeni altul decât Călin Popescu Tăriceanu, adversitatea nutrită de acesta faţă de liderul PNL, Crin Antonescu, în urma pierderii alegerilor interne, având prilejul perfect să se concretizeze într-o subită apropiere de coaliţia băsistă aflată la guvernare!

Acum, sunt primul care să admit că în politica românească absolut orice (rău) este posibil, dar – dincolo de faptul că numai cu câteva zile înainte fostul premier se manifestase la fel de tranşant ca întotdeauna împotriva ciumei portocalii chiar într-o emisiune la postul de televiziune la care evoluează zilnic şi analistul cu pricina – mi se pare totuşi caraghios să-şi închipuie cineva că, în condiţiile în care Crin Antonescu tocmai a târât partidul într-o alianţă cel puţin hazardată, dacă nu complet nefirească, cu PSD şi PC, eventualii “disidenţi”, gen Orban, Vosganian, Tăriceanu, n-ar avea suficient front de atac împotriva sa decât printr-o colaborare încă şi mai stranie cu pedeliştii aflaţi deja – măcar conform sondajelor de opinie – pe cale de dispariţie! Mai ales că o platformă care să susţină, dimpotrivă, independenţa liberalilor în raport cu orice altă forţă politică până la următoarele alegeri, indiferent când vor fi ele, sunt convins că ar avea destui adepţi printre simpatizanţii mai vechi şi mai radicali. Pe mine în mod cert!

ZIUA CEA MARE

Astăzi voi încerca să fiu scurt, pentru că e o zi cu adevărat importantă şi simt nevoia să mă implic! A, nu vorbesc de promisele transmisiuni televizate fabuloase de la (ne)votarea moţiunii de cenzură, la care poate o să-mi arunc, din când în când, mai curând câte o ureche, decât un ochi, ci la finalele Cupei Mondiale de schi alpin, din Elveţia, care încep azi cu probele mele favorite, de coborâre (difuzate, din fericire, pe canalul principal Eurosport, astfel încât nu trebuie să-i suport pe caraghioşii ăia doi de la secţia română), şi la care trebuie neapărat să-i ţin pumnii strânşi lui Lindsey Vonn şi degetele încrucişate, a zbârcă, rivalei sale, Maria Riesch (cu toate că la probele de viteză s-ar putea să o cruţ pe aceasta din urmă, fiindcă e periculos).

Nu râdeţi, că să ştiţi c-a funcţionat! Chiar săptămâna trecută, când nemţoaica a ratat complet la slalom, abandonând, şi a greşit decisiv la slalom uriaş, astfel încât americanca a recuperat vreo şaptezeci de puncte, apropiindu-se la douăzeci şi trei în clasamentul general pentru marele Glob de Cristal! Asta ca să nu mai spun că sunt… în mână. După eliminarea, la drept vorbind previzibilă, a lui Arsenal, de către Barcelona, din Liga Campionilor la fotbal, celelalte favorite ale mele, reale sau de conjunctură, au reuşit să se califice. Inclusiv Inter Milano, cu care am o relaţie mai specială: îmi doresc să bată atunci când joacă Chivu şi să o încaseze când nu joacă (par ditamai patriotul, nu?, dar să ştiţi că tot în fund mă doare că nu ştiu ce bozgor dement a spânzurat o păpuşă de paie, indiferent ce-o fi crezut el că simbolizează). În plus, aseară aş fi ţinut oricum cu italienii, fiindcă jucau cu nişte nemţi. În fine.

Constat că n-am fost deloc scurt, deşi am vorbit despre mai nimic. Şi când mă gândesc că nu mai departe de ieri cineva mă lăuda pentru concizie, obiectivitate şi faptul că… nu divaghez de la subiect! Probabil că se referea la situaţiile în care chiar am unul.

CULMEA CULMILOR!

Foarte cunoscutul analist, formator de opinie, realizator TV, redactor-şef de ziar “quality” de mare tiraj şi eminent blogger Victor Ciutacu, despre care, într-un fel sau altul, am mai scris, s-a aflat ieri la originea celei mai concludente demonstraţii din ultima vreme că în România jurnaliştii nu sunt cu nimic mai competenţi sau mai oneşti decât politicienii pe care îi beştelesc zi de zi. (Asta dacă cineva mai avea vreun dubiu în acest sens!) Singura diferenţă, notabilă într-adevăr, este că, din fericire, prin natura ocupaţiei, măcar nu pot face chiar tot atâta rău şi în orice caz nu pe banii noştri (în afară de cei pe care-i aruncăm pe ziare sau abonamentele TV ca să fim minţiţi cu neruşinare şi de ei!).

În general ştirile, devenite adesea breaking news-uri, care se bazează pe ce a spus nu ştiu cine (de obicei ajuns la ananghie) despre altcineva (care, tot de obicei, i-a dat celui dintâi brânciul decisiv) mi se par o culme a lipsei de profesionalism jurnalistic, dar când, ca aseară, totul porneşte de la o scrisoare mai degrabă anonimă “atribuită” – în baza unor indicii numai bune să convingă un preşcolar, nicidecum ditamai jurnaliştii ce se bat toată ziua cu cărămida în piept că au nu ştiu câţi ani de experienţă şi “surse” de toate felurile – unui individ care, în mod convenabil, n-a fost găsit la telefon, pentru a infirma, din două vorbe, întreaga tărăşenie, decât abia exact în momentul în care chiar a fost sunat, e deja o culme a culmilor!

TEORIA (IM)PROBABILITĂŢILOR

Bineînţeles că aşa, în principiu, mă doare fix în şireturile de la espadrile că vicepreşedintele Senatului, Dan Voiculescu, a fost un nenorocit de informator ordinar al Securităţii, de vreme ce avem un altul, Traian Băsescu, chiar în fruntea ţării, şi cu atât mai mult cu cât ambele personaje îmi repugnă (şi) din alte motive, obiectiv vorbind încă şi mai grave.

Nu pot totuşi să nu mă întreb, parafrazându-l, într-un fel, chiar pe unul din cei doi, numai că eu cu sinceră indignare, cum mama dracului se face că – şi admiţând că acuzaţiile care li se aduc ar fi… exagerate, aşa cum încearcă să ne convingă apărătorii (ca să nu zic pupincuriştii) lor – între primii poate zece oameni în stat se află, dacă nu numai, în orice caz atât de mulţi indivizi care în “epoca de aur” s-au nimerit să lucreze în posturi… deosebite, presupunând oricum legături strânse – recunoscute până şi de ei înşişi! – cu sinistrele autorităţi ceauşiste? Că simpli membri PCR or fi fost aproape 4 milioane, şi poate chiar n-aveam cum să scăpăm peste noapte de toţi (măcar din funcţiile de conducere), dar granguri de-ăştialalţi, plătiţi încă de pe vremea… egalitarismului comunist cu mii de dolari (!) pe lună, categoric au fost mult mai puţini, numai că niciunul nu pare să se fi pierdut pe anevoiosul drum spre capitalism şi democraţie.

BACK IN CONTROL

SCURT DIALOG CENZURAT ÎNTRE UN BLOGGER ŞI UN CITITOR

Poate să pară paradoxal, dar nu prea citesc bloguri; doar câteva şi rar. Comentariile nici atât. Zilele trecute însă, mi-a atras atenţia un dialog de pe pagina unui foarte cunoscut jurnalist, analist, formator de opinie etc. al cărui nume îl voi trece sub tăcere, ca să nu-l fac şi mai tare de râs, pentru că altfel mi-e un tip relativ simpatic. După cum mi-am dat seama abia la o recitire a textului de bază, disputa trebuie să fi pornit de la această frază:

“Fiindcă, măcar din 2005 încoace, absolut TOATE numirile în funcţiile administrative şi din deconcentrate, din TOATE coaliţiile de guvernare (deci inclusiv alea din care făceau parte PNL şi PSD), s-au făcut pe bază de hârtie cu antet, ştampilă şi semnătură de la partid.”

Şi acum iată scurtul schimb de replici acide, în urma căruia, trebuie să recunosc, m-am situat mai degrabă de partea cititorului:

Cititorul: Aia cu “măcar din 2005 încoace…” e tare de tot! Dorul de Năstase nu-ţi dă deloc pace.

Bloggerul: Pe vremea lui Năstase nu era nevoie să dea partidele hârtie, că nu era coaliţie şi nu erau atât de tâmpiţi încât să-şi numească oamenii cu plaivaz. Era unul singur, se chema PSD, da-i greu să pricepi asta când te munceşte portocalita.

Cititorul: Ca să fiu sincer, nu portocalita mă munceşte (?), ci sila de toţi ăştia care deodată au devenit un fel de simpatizanţi liberali, deşi sunt fesenistoido-pesedişti de mici. Şi nici măcar nu mă refer la Ponta.

Bloggerul: Dacă-ţi urez un sincer şi călduros tempulamea, zici că-s măgar. Deci n-o fac.

Cititorul: Asta înseamnă doar că am dreptate. Ai tu un mod mai aparte de a recunoaşte. După educaţie.

Lucru ciudac, după câteva minute această ultimă replică a dispărut de pe blogul cu pricina. Probabil că proprietarului i s-a părut prea vulgar cuvântul “educaţie”.

IEFTIN CA BENZINA!

De când cu creşterea galopantă a preţului la carburanţi, practic nu trece dezbatere pe subiect fără să apară câte unul – prin forţa împrejurărilor, de la opoziţie sau din societatea civilă – care să ne spună că, măcar în domeniul ăsta, noi ar trebui să fim întrucâtva feriţi de crizele internaţionale, deoarece, spre deosebire de mulţi alţii, “avem resurse interne”, şi numai guvernuboc e de vină că nu ştie cum să profite de minunăţia asta de situaţie. Pe de altă parte, nu mai departe de ieri, l-am văzut chiar pe individul ăla mărunţel, de la care în mod samavolnic îşi trage numele ditamai executivul ţării, spunând că nu-i aşa, fiindcă în realitate nu mai avem niciun control asupra zăcămintelor de petrol, evident din cauza cui le-a dat aproape gratis austriecilor, la pachet cu Petromul.

Sincer să fiu, n-am idee cum stă treaba din punct de vedere juridic şi aşa mai departe, însă tuturor celor amintiţi le dau un indiciu, ca să înţeleagă unde greşesc, chiar şi dacă petrolul ar fi încă al nostru şi numai al nostru: preţul castraveţilor româneşti faţă de al celor, să spunem… de oriunde. Iar cu agricultura chiar că n-am auzit să fi fugit cineva în spinare!

DIN NOU DESPRE TOT FELUL DE CRETINI

Poate şi pentru că în continuare nici nu mi-am propus, tot n-am reuşit să reţin cum îl cheamă pe cel mai prost dintre cei doi foarte proşti comentatori de schi alpin de la Eurosport, despre care deja am scris de (prea) multe ori, însă mă tem că de fiecare dată lăsând de înţeles că ar fi aşa (doar) din punct de vedere strict profesional, când el este, în primul şi-n primul rând, prost-pur-şi-simplu, adică la cap, cum ar veni.

Nu mai departe de duminică, de pildă, la proba de slalom masculin, vorbind despre concurentul cu numărul – reţineţi! – 9, Ivica Kostelić, care tocmai îşi încheiase evoluţia din manşa întâi cu o întârziere de mai bine de o secundă şi jumătate faţă de lider (ceea ce în sportul ăsta înseamnă practic o eternitate), individul, care altfel are o intonaţie de popă cântând prohodul, s-a entuziasmat brusc, aproape zbierând că locul al – reţineţi! – nouălea (aşadar, ultimul!) nu este unul rău deloc. Ba, cretinul şi-a mai permis să şi glumească pe seama “coincidenţei” că poziţia de moment în clasament coincide cu numărul de pe pieptar al lui Kostelić! Asta ca să nu mai spun că vorbea despre un sportiv care pornea ca principal favorit al cursei şi care în cele din urmă bineînţeles că a terminat manşa abia al douăzeci şi unulea, fiind întrecut de mulţi dintre cei care au luat startul după el.

Iar ca să nu pară cumva că toată povestea asta a fost numai o scăpare, exact pe aceeaşi logică papagalul constata, cu o admiraţie tâmpă, după ce coborâseră numai zece schiori, că în primele… desigur, zece locuri se află nu mai puţin de trei francezi, de parcă s-ar fi putut ca vreunul din ei să fie al cinşpelea, iar un altul al nouăşpelea!


P.S. Şi pentru că tot sunt la capitolul ăsta, permiteţi-mi ca, în ciuda faptului că nu-mi stă deloc în caracter, să adresez înjurăturile cuvenite, despre morţi, mame şi aşa mai departe, tuturor factorilor de decizie din Televiziunea Română care au ales pentru transmisiunea de Champions League din seara aceasta meciul de căcat dintre Şahtior Doneţk şi AS Roma în locul lui Barcelona – Arsenal.

Asta cu atât mai mult cu cât este a nu ştiu câta oară când se ia ca “primă opţiune” meciul mai prost, cel bun fiind astfel lăsat lui Dolce Sport (care are “a doua opţiune”, iar ca să te abonezi la el trebuie să cotizezi serios), ceea ce mă face să cred că nişte indivizi din TVR au numai de câştigat din acest veritabil sabotaj.

UN SPORT CIUDAT

În condiţiile în care de multă vreme nu mă mai interesează nici cât negru sub unghie ce se întâmplă în campionatul intern de fotbal, chiar nu ştiu cum s-a nimerit ca spre sfârşitul anului trecut să-l aud la un moment dat pe Mitică Dragomir lăudându-se că el este “artizanul” deciziei ca a doua etapă din… retur (?!) să nu se mai joace, din cauza zăpezii care – în mod cât se poate de firesc pe la jumătatea lui decembrie – căzuse pe toate stadioanele şi periclita integritatea jucătorilor sau aşa ceva. Ţin minte că la vremea respectivă m-am întrebat, într-o doară, cine mama dracului fusese totuşi artizanul deciziei iniţiale, de a se desfăşura două etape din retur în plină iarnă şi ce păzise atunci dom’ Mitică?

Ieri, când, într-un târziu, n-am mai suportat să văd cum Philadelphia Flyers e umilită de New York Rangers în NHL (se făcuse deja 5-0!) şi am comutat în treacăt pe Digi Sport, am văzut nişte secvenţe din ceea ce iniţial am crezut că e o competiţie de schi fond. După ce m-am lămurit însă că era vorba despre meciul chipurile de fotbal dintre Steaua şi FC Braşov, nu m-am putut împiedica să mă întreb din nou cum de s-a ajuns să se joace în Liga I şi prin decembrie şi prin februarie-martie, mai ceva ca în Serie A sau Premier League, când acum nu mai avem nici măcar grijile cupelor europene şi cu atât mai puţin pe cele ale marilor turnee finale la nivel de echipă naţională, care pe vremea “generaţiei de aur” justificau, poate, eforturile de a se încheia cât mai devreme competiţiile interne, pentru a se asigura celebrele “stagii de pregătire”.

STĂPÂNUL INELELOR

MUNCĂ PENTRU TOT POPORUL

Întâmplându-se ieri să văd frânturi din ceremonia semnării “protocolului pentru asigurarea creşterii economice” (ce-am mai rââs…) dintre partidele de guvernare, am avut o dată în plus senzaţia că printre din ce în ce mai puţinii oameni din ţara asta care, în absenţa unor înclinaţii uşor masochiste – ca ale mele în unele momente, după cum se vede – sau a interesului de serviciu ori de partid, sunt dispuşi să-l mai asculte pe Emil Boc, deja nu se mai află de multă vreme el însuşi, fiindcă numai un individ care nu se aude ce spune când vorbeşte poate promite, bunăoară, ceea ce nici măcar Ceauşescu n-a îndrăznit la apogeul grandomaniei sale paranoice, şi anume că, o dată ce “România va păşi pe terenul creşterii economice” (unul care în gura lui Boc suna de parcă ar fi fost ceva la fel de îndepărtat şi misterios ca o ipotetică, dar foarte improbabilă, planetă locuită dintr-o galaxie aflată la mii de ani-lumină), vor fi asigurate nici mai mult nici mai puţin decât “locuri de muncă pentru toţi cetăţenii ţării”.

Numai dacă nu cumva a fost de fapt o ameninţare, iar munca la care s-a referit e aia silnică!

DEMISIE

Habar n-am cine e şi ce a făcut sau cel puţin de ce e acuzat nenea ăla de la Vama parcă Bucureşti care a prilejuit ieri interminabile breaking news-uri la televiziunile de ştiri şi cu al cărui nume mai ales în condiţiile astea chiar că n-are niciun rost să-mi mai încarc memoria, însă indiferent de motive şi oricât de incompetent, corupt, playboy şi aşa mai departe ar fi un individ care demisionează din funcţie la o zi după ce a fost numit, şi, dacă nu după toate, măcar după vreo două-trei aparenţe, o face (şi) în urma unor dezvăluiri sau ceva, dacă nu cumva numai atacuri, din presă, nu e că atrage chiar simpatia şi cu atât mai puţin admiraţia sau stima mea, dar brusc mi se pare oricum infinit mai onorabil decât mulţi alţii care n-o fac nici după campanii de ani de zile.

CU ASUMATĂ IGNORANŢĂ, DESPRE… MUNCĂ

Nu sunt multe lucruri la care să recunosc, cu sinceritate, că nu mă pricep (aşa, cu falsă modestie, ar mai fi câteva şi chiar o fac din când în când). Unul dintre ele este, fără îndoială, munca. Şi cu atât mai puţin la Codul ei, atât de discutat zilele astea, care în plus nu doar că nu mă interesează, dar nici măcar nu mă priveşte în vreun fel. Îl auzeam însă, absolut întâmplător, pe un efectiv mare lider de sindicat (cre’că bate suta de kile!) revoltat că, în conformitate cu noua variantă asumată de guvernuboc, un salariat concediat pe motiv de restrângere a activităţii într-o perioadă de criză nu mai are nu ştiu ce drept de preemţiune pentru a fi reangajat în cazul în care firma îşi revine, putând fi înlocuit cu oricare altul, şi încercam să-mi imaginez cam ce zile fripte i-ar putea face un patron angajatului de care nu poate scăpa fără să încalce legea.

Dacă ar fi după mine, Codul ăsta al Muncii ar avea doar două puncte mari şi late: unul în care să fie stabilit salariul minim pe economie şi celălalt în care să fie specificat numărul maxim de ore de lucru obligatorii; restul să rămână pentru negocierile directe dintre părţi. Iar dacă într-o zi o să mă scol şi mai prost dispus decât azi, s-ar putea ca şi cele două să mi se pară excesive. Oricum, tare aş fi curios să văd varianta la care se laudă că au ajuns liberalii, chipurile de centru-dreapta, şi pesediştii, cică (doar) de centru-stânga.

OSCAR 2011

***

Nominalizări şi câştigători

***

(Şi da, sigur că am urmărit ceremonia în direct, şi sigur că azi nu mai sunt în stare de nimic altceva… )

PREMIILE OSCAR 2011

Aici e lista completă cu nominalizările.


Iar aceştia sunt favoriţii mei:

Cel mai bun film: “The King’s Speech” (nu m-aş supăra însă nici dacă ar câştiga “Inception” sau “The Kids Are All Right”)

Cel mai bun actor în rol principal: Colin Firth (“The King’s Speech”)

Cel mai bun actor în rol secundar: Christian Bale (“The Fighter”)

Cea mai bună actriţă în rol principal: Annette Bening (“The Kids Are All Right”)

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Amy Adams (“The Fighter”)

Cel mai bun regizor: Darren Aronofsky (“The Black Swan”)

Cel mai bun scenariu adaptat: Danny Boyle & Simon Beaufoy (“127 Hours”)

Cel mai bun scenariu original: Lisa Cholodenko & Stuart Blumberg (“The Kids Are All Right”)

ULTIMA ÎNTREBARE (VARIANTA CU ELEMENTE AJUTĂTOARE PENTRU CITITORII MAI PUŢIN EXPERIMENTAŢI)

Şi când spun ce-am spus în titlu nu mă refer la cititorii mai puţin experimentaţi în general, care au nimerit aici din greşeală, ci doar la cei mai puţin familiarizaţi cu felul meu de a scrie în unele momente, dar care în restul timpului, când scriu, sper, mai mult sau mai puţin omeneşte, îmi fac onoarea de a mă urmări. Câţiva dintre ei m-au cam dojenit după articolul de ieri…

Mai jos este varianta originală, fără nicio altă modificare în afara fonturilor. Vă rog aşadar să citiţi numai ce este subliniat cu galben, sau, la alegere, să nu citiţi ce nu este subliniat.


Din cauză că deoarece săptămâna asta, cel puţin de pe la un moment dat, oricum a fost una pe care, cumva, am dedicat-o, închinat-o, ca să nu zic irosit-o cu punerea, întrebărilor de tot felul, unele mai pline de substanţă, altele mai retorice, iar altele, după cum mă tem că va sfârşi prin a mi se părea chiar şi mie aceasta pe care încă mă străduiesc s-o formulez, pur şi simplu mai tembele, am s-o închei, fireşte, în aceeaşi manieră, că altfel nici n-avea sens o astfel de introducere alambicată, care pariez că pe mulţi îi va alunga definitiv de pe-aici, ceea ce, la o adică, se poate considera drept o bine venită selecţie naturală a cititorilor, întrebându-mă dacă, în condiţiile în care eu şi astăzi ţin televizorul, ba chiar televizoarele sau, după caz şi împrejurări, două ferestre de Internet Explorer, deschise cât e ziulica de din ce în ce mai lungă, şi în special seara, aşadar aproape non-stop, minus puţinele ore în care mai dorm şi eu, pe Antena 3 şi Realitatea TV, exact ca odinioară, pe vremea când, după cum cititorul fidel îşi aminteşte, scriam mult mai, nu atât mult, cât des spre exclusiv despre politică, se poate spune (atenţie, că am ajuns la miezul întrebării!) că n-aş fi la fel de, poate nu tocmai bine informat, dar măcar interesat de subiect, dacă singura diferenţă e că acum ţin, în cea mai mare parte a timpului, sonorul închis?

ULTIMA ÎNTREBARE

Din cauză că deoarece săptămâna asta, cel puţin de pe la un moment dat, oricum a fost una pe care, cumva, am dedicat-o, închinat-o, ca să nu zic irosit-o cu punerea, întrebărilor de tot felul, unele mai pline de substanţă, altele mai retorice, iar altele, după cum mă tem că va sfârşi prin a mi se părea chiar şi mie aceasta pe care încă mă străduiesc s-o formulez, pur şi simplu mai tembele, am s-o închei, fireşte, în aceeaşi manieră, că altfel nici n-avea sens o astfel de introducere alambicată, care pariez că pe mulţi îi va alunga definitiv de pe-aici, ceea ce, la o adică, se poate considera drept o bine venită selecţie naturală a cititorilor, întrebându-mă dacă, în condiţiile în care eu şi astăzi ţin televizorul, ba chiar televizoarele sau, după caz şi împrejurări, două ferestre de Internet Explorer, deschise cât e ziulica de din ce în ce mai lungă, şi în special seara, aşadar aproape non-stop, minus puţinele ore în care mai dorm şi eu, pe Antena 3 şi Realitatea TV, exact ca odinioară, pe vremea când, după cum cititorul fidel îşi aminteşte, scriam mult mai, nu atât mult, cât des spre exclusiv despre politică, se poate spune (atenţie, că am ajuns la miezul întrebării!) că n-aş fi la fel de, poate nu tocmai bine informat, dar măcar interesat de subiect, dacă singura diferenţă e că acum ţin, în cea mai mare parte a timpului, sonorul închis?

ORGASM

De ieri de pe la prânz, de când am prins ultimele cel mult cinci minute din ceea ce – mi-am dat seama şi doar din atât! – a fost înălţătorul, mobilizatorul, însufleţitorul, entuziasmantul, incitantul, excitantul, strălucitorul, avântatul, eclatantul, înălţătorul (ştiu, am mai zis-o, dar simţeam nevoia să repet) discurs de adevărat Şef de Stat European (majusculele nu-s deloc întâmplătoare), aprig şi neînfricat luptător cu gura împotriva corupţiei de oriunde s-ar afla ea, rostit la bilanţul MAI de Traian Băsescu, nu-mi dă pace o întrebare, în principiu retorică, de vreme ce în mintea mea începe cu “e oare posibil…?” şi nu pare să aibă decât un evident răspuns negativ, şi anume dacă, o dată cu finalul lui apoteotic, în maniera inconfundabilă a altui vestit comic al micului ecran şi aproape la fel de talentat actor, Florin Piersic, “Nu aplaudaţi, că n-aveţi de ce!” (varianta “Nu aplaudaţi acum, că vă spun eu când!” va fi folosită la un genial discurs ulterior), dimpreună cu alte milioane de alegători care şi-au văzut o dată în plus pe deplin justificată opţiunea, e oare posibil ca alde Pora, Lupea, Cristoiu, Liiceanu, Patapievici, Moraru, Tăpălagă să nu fi – pardon de expresiile vulgare înşirate mai devreme – juisat?

OAMENII SUNT DE DOUĂ FELURI:

Întotdeauna. În schimb, criteriile după care se poate face o astfel de împărţire, fireşte simplistă, dar şi simplificatoare, sunt practic infinite: oameni buni şi oameni răi, oameni urâţi şi oameni frumoşi, oameni deştepţi şi oameni proşti, oameni care mănâncă micul dejun şi oameni care sar peste el etc. Sigur, ar mai fi “oameni care vor să vorbesc cu tine” şi “oameni care nu vor să vorbesc cu tine”, cum ar spune domnişoara (că doamnă categoric nu e!) Elena Băsescu, dar acum nu e câtuşi de puţin vorba despre politică.

Zilele trecute, într-o împrejurare, mă gândeam la alte două categorii de oameni şi anume cei care te binedispun atunci când te afli într-o pasă proastă şi cei care îţi strică tot cheful atunci când eşti într-o stare de spirit bună. Şi mă mai gândeam la ce ar trebui făcut, pe de-o parte pentru a păstra în condiţii optime relaţia cu primii şi, pe de alta, dacă nu pentru a te descotorosi definitiv de ceilalţi, măcar pentru a le reduce semnificativ influenţa asupra propriei persoane, fiindcă e iluzoriu să creadă cineva că – şi dacă şi-ar propune aşa o năzbâtie – i-ar putea schimba pe ei. Bineînţeles că am ajuns şi la unele concluzii, dar prin natura lucrurilor sunt atât de… particulare, încât nu e cazul să le fac publice. Doar gândiţi-vă şi voi pentru voi!

ROMÂNII AU TALENT. SE POATE, DAR NU ĂŞTIA…

Chiar atâta gaz cât să mă uit vineri seara la “Românii au talent”, pe Pro TV, n-am băut. De trei zile încoace însă, oriunde mă uit pe internet (inclusiv în propriu-mi mail!), dau peste filmuleţe de genul acesta, de obicei însoţite nu atât de laude la adresa protagonistului, cât mai ales de sudălmi împotriva celor care nu i-au înţeles geniul.

Bun, îi recunosc şi eu puştiului, fără rezerve, meritele de ciudăţenie a naturii. Nu m-ar mira ca pe undeva printr-un restaurant din apropiere să fi spart şi câteva pahare cu vocea lui mai degrabă de soprană de coloratură călcată pe degete decât de contratenor, cum l-au catalogat “specialiştii”. Sigur că, pe de altă parte, peste vreo doi-trei ani, sunt toate şansele să gâjâie ca orice adolescent de sex aproape masculin cu glasul în schimbare. Problema e că pur şi simplu falsează îngrozitor. Amănunt care, desigur, într-o ţară prin excelenţă manelistică, unde culmea rafinamentului e socotit gustul pentru muzica house, nu prea are pe cine să deranjeze.

Dar nu prestaţia tânărului mi se pare lucrul cel mai penibil din filmuleţele cu pricina, ci aceea a… juriului(?), şi mai ales a individului acela mic şi cu resturi de mustăcioară – ceva dansator de felul lui, mi se pare – care e încă şi mai jenant de fals atunci când mimează surpriza, imitând cu un cabotinism rar întâlnit în afara paginilor de literatură umoristică expresiile pe care a văzut el pe YouTube că le afişează prezentatorii din emisiunile similare de pe alte meridiane atunci când descoperă câte un talent exact ca Ianău ăsta al nostru, numai că autentic.

TURN THE PAGE

CE M-A ENERVAT CEL MAI RĂU ZILELE ASTEA (TOP 2 SAU 3)

(…Vreau să spun, în afară de Băsescu, care mă enervează de şase ani, dar m-am obişnuit, aşa că într-un eventual top rămâne doar pe locul trei…)

Aseară, până cu vreun sfert de oră înainte de finalul meciului Arsenal – Barcelona, când scorul încă era 0-1, pe locul al doilea se afla felul în care evoluau londonezii. Adică, bine, înţeleg, şi în linii mari sunt şi eu de acord cu chestiile gen “organizarea perfectă a catalanilor”, “geniul lui Messi” şi-aşa mai departe, dar nimic din meritele Barçei nu explică de ce nişte adversari totuşi valoroşi, nu de la cine ştie ce AS Crăciunelu de Jos, brusc nu mai sunt în stare să dea o pasă de un metru, încearcă întruna să treacă, având mingea la picior, nici măcar printre, ci de-a dreptul prin câte doi spanioli, deşi au coechipieri demarcaţi şi-n stânga şi-n dreapta, de ce trag la poartă când trebuie să paseze şi pasează când trebuie să tragă, inclusiv dacă se pomenesc cu poarta goală în faţă etc. Că doar – la naiba! – puteri hipnotice n-or avea “extratereştrii” ăştia ai lu’ peşte, care, în paranteză fie spus, alcătuiesc echipa europeană pe care o detest în cel mai înalt grad, până şi peste cele nemţeşti sau Juventus. Sigur, la 1-1, şi cu atât mai mult la, recunosc, nesperatul 2-1 din final, mi-a mai trecut supărarea.

Dar cel mai rău şi mai rău zilele astea m-a enervat Gennaro Gattuso de la AC Milan, în meciul de marţi, cu Tottenham, terminat şi el cu bine din punctul meu de vedere, 1-0 pentru englezi. Şi nici măcar atât jucătorul în sine, sau atitudinea lui, cât ideea că, după tot ce a făcut pe teren – luându-se la fiecare fază la harţă cu adversarii, înjurând, scuipând, îmbrâncindu-l la un moment dat şi pe antrenorul secund al oaspeţilor, faultând criminal şi afişând în permanenţă o faţă de om al cavernelor gata să se repeadă asupra duşmanului de moarte din tribul rival –, nu va rămâne decât cu amărâtul de cartonaş galben primit, de bine de rău, într-un târziu, din partea unui arbitru, francez sau ceva, care pot paria că ţine de vreo sectă creştină ultratolerantă, în loc să fie suspendat cel puţin câteva etape din cupele europene, pe baza probelor video, dacă tot ne-am dat dracului cu modernizarea.

ATÂT

Cu bruma de bun-simţ pe care am pretenţia că o mai posed, n-am să mă apuc să fac vreo analiză profundă a comportamentului, vădit deviant şi degenerativ, bătrânului lup de mare specializat în lupta cu furtunile într-un pahar cu apă stârnite tot de el, Traian Băsescu, căruia zilele astea i s-a năzărit să bântuie pe la uşile celor, din ce în ce mai puţini, dispuşi să-l mai asculte, fie şi cu nedisimulat sictir, ca să caute, chipurile, înlocuitor pentru de neînlocuitul, până mai alaltăieri, Boc.

Tot ce mi-ar plăcea să ştiu – dar n-o să am probabil parte să aflu decât, eventual, atunci când va fi prea târziu să mai conteze, fiindcă nici presa noastră nu excelează la capitolul atenţie distributivă – este ce matrapazlâcuri, foarte probabil fără precedent, săvârşite de actualii guvernanţi, se mai ascund şi în spatele acestei – trebuie să recunoaştem – neobişnuit de groase perdele de fum. Atât.

ÎNTÂMPLARE CU BROCCOLI

Pur şi simplu ador ştirile care încep cu “inflaţia a scăzut la x la sută…” şi continuă, în aceeaşi propoziţie, cu “…în urma creşterii preţului la mărfurile nealimentare cu y la sută, iar la cele alimentare cu z la sută.”! Plus că în ianuarie cică preţurile au crescut iarăşi doar cu zero virgulă nu ştiu cât la sută faţă de decembrie. S-o creadă mutu de Isărescu, pe care din trei în trei luni tot vrea Băsescu să-l ungă prim-ministru de competent ce e, numai bun de succesor al lui Boc.

Zilele trecute, un post de ştiri făcea un fel de sondaj, rugându-i pe telespectatori să trimită mesaje în care să spună dacă li se pare că alimentele s-au scumpit în ianuarie faţă de decembrie. Păi asta nu-i nimic, bineînţeles că, dacă nu sunt pore sau cristoi la cap, li se pare. Da’ mie mi s-a întâmplat, sâmbătă, în Cora, să-mi crească preţul la mănunchiul de broccoli de la cântar, unde a fost evaluat la opt lei şi patruzeci şi cinci de bani, conform etichetei cu cod de bare şi toate cele, până la casă, unde a fost marcat, pe baza aceluiaşi cod de bare, cu zece lei şi cinşpe bani! Vă jur! Şi n-a fost nicio greşeală, fiindcă în urma reclamaţiei, pe care, mai mult aşa, de curiozitate, am făcut-o, mi s-a spus simplu: “ne pare rău, s-a scumpit”. Mai ceva ca-n bancurile de la începutul anilor '90!

DE VALENTINE’S DAY

Iată, după gustul meu, cel mai… frumos podium posibil la probele feminine din cadrul Campionatelor Mondiale de schi alpin de la Garmisch-Partenkirchen, aflate în plină desfăşurare:

1. Lindsey Vonn (SUA)
2. Tina Maze (Slovenia)
3. Anna Fenninger (Austria)

EDIŢIE DEOSEBIT DE SPECIALĂ!

Profunda mea ancorare în actualitatea social-politică autohtonă m-a făcut să mă simt pur şi simplu obligat să scriu astăzi, într-o ediţie specială – fiindcă vinerea, după cum cititorul fidel (pe care cu ocazia asta îl salut şi-i mulţumesc) a observat, pentru mine cam începe weekendul, perioadă în care şi dacă Băsescu şi-ar da, într-un moment de improbabilă luciditate, demisia, s-ar prea putea să nu aflu decât dacă ţipă vecinii de bucurie sau se bagă breaking news pe Eurosport, Digi Sport sau HBO –, despre subiectul numărul unu al ultimelor zile, şi anume arestările de vameşi, poliţişti de frontieră sau… şahişti, că nu mi-e prea limpede, dar am tot văzut o tablă cu nişte pioni, cai, nebuni, de am crezut că-i vorba de-un promo la vreun mare turneu internaţional cu participarea Elisabetei Polihroniade. Numai că – n-o să ghiciţi niciodată! – mă doare fix în spatele blocului de ele! Pe cuvânt! Nu mă pasionează deloc. Da’ deloc-deloc, nu ştiu cum să vă spun...

Aşa încât, în loc de “ediţia specială”, dacă tot m-am stârnit, voi realiza una “deosebit de specială” (şi nu în sensul că ar fi, dimpotrivă, banală!), fiindcă e o premieră absolută: voi face trimitere, cu recomandarea călduroasă de a fi citit, către un editorial care mi-a plăcut teribil, scris de Petre Mihai Băcanu pentru ziarul “Timpul” şi intitulat, simplu dar genial, “Specia Hoarăvişan”.

CU GHEAŢĂ ŞI FĂRĂ GHEAŢĂ

Numai ce am vorbit despre favoriţii mei care pierd chiar şi atunci când teoretic pornesc cu prima şansă într-o competiţie, şi deja, la Campionatele Mondiale de schi alpin de la Garmisch-Partenkirchen, Lindsey Vonn, “regina vitezei”, “sportiva anului” etc. a terminat, marţi, proba de slalom super-uriaş a şaptea – ceea ce la o asemenea întrecere, unde numai medaliile contează, e ca şi cum ar fi abandonat sau n-ar fi luat startul –, Bode Miller, care, ce-i drept, nu prea se mai numără printre protagonişti, a încheiat şi el, ieri, proba similară masculină pe locul 12, iar elveţianul Didier Cuche, care în schimb era chiar favoritul principal al cursei şi printre ai mei măcar pentru că am îmbătrânit “împreună” (mi-ar fi plăcut să pot pune între ghilimele “îmbătrânit”), pe 4, deci tot fără medalie.

Apropo de Lindsey Vonn, cu o zi înainte de cursă se plângea, pe pagina de Facebook, că pârtia e mai îngheţată şi mai periculoasă decât a întâlnit ea în întreaga carieră şi acuza federaţia internaţională de specialitate că nu se preocupă de siguranţa schiorilor. Iniţial am fost tentat să-i dau dreptate (şi un “like” pe articol), după care însă mi-a venit în minte felul cum, de ani de zile, în Formula 1, tocmai pentru protejarea piloţilor, se pun, prin regulament, tot felul de bariere de natură tehnică în calea dezvoltării monoposturilor, care, e adevărat, dacă ar fi fost lăsate la discreţia constructorilor s-ar fi transformat deja în ceva mai apropiat de navetele spaţiale.

Problema cu tipul ăsta de abordare este că se pierde din vedere un element oarecum esenţial, şi anume chestia aia care iese din clăpari, respectiv care face legătura între volan şi scaun: sportivul însuşi. El ar trebui să fie primul interesat de propria siguranţă. Nimeni nu-l împiedică, dacă-i aşa temător, să coboare o pârtie îngheţată, poate nu neapărat pe fund, dar măcar “în plug”, sau să conducă un bolid de F1 cel mult în viteza a doua, cu 60-80 de kilometri pe oră, chiar dacă maşina ar duce fie şi până la 500, nu doar până la vreo 300 ca acum. Altminteri să se dea cu toţii pe pârtii ca “Bradul” din Poiana Braşov şi să se întreacă în Matizuri.

“MAESTRUL BEŢIV”

Dintre multele lucruri pline de bahică înţelepciune pe care Preşedintele nostru, al tuturor românilor, dar în special al celor cu desăvârşire cretini, care l-au votat a doua oară şi ar face-o şi a treia dacă s-ar putea, ni le-a spus aseară, în direct la postul public de partid şi mai puţin de stat, printre care că n-am fi intrat în Schengen tot din cauza bieţilor bulgari, care cică ar avea nu ştiu ce două rapoarte negative, cel mai interesant mi s-a părut caracterizarea făcută domnilor Ponta şi Antonescu (al cărui nume nu l-a nimerit din prima, că aşa fac oamenii la beţie, se bâlbâie, poreclindu-l Antenescu, de s-au prăpădit Pora, Cristoiu şi Tapalagă de râs, iar Liiceanu şi Pleşu, oameni ceva mai rafinaţi, au zâmbit doar aşa, reţinut, din colţul gurii), cum că ar fi “un cuplu comic”.

Acum, sincer să fiu – că tot n-am apucat să vorbesc despre ea – alianţa asta dintre PSD şi PNL nu-mi vine nici mie, de niciun fel, la socoteală, dar cum în politica noastră nu găsesc mai nimic vesel, chiar m-aş bucura ca ăla chelu’ din fruntea bucatelor să aibă dreptate. Poate aşa o să ni se mai descreţească şi nouă frunţile după anii de restrişte de sub ocârmuirea altui cuplu, numai că tragic, Băsescu-Boc.


P.S. A, nu, în ciuda aparenţelor, titlul n-are nicio legătură cu personajul principal din rândurile de mai sus. Că beţiv se prea poate să fie – chiar dacă, cinstit vorbind, n-am de unde să ştiu, fiindcă, aşa cum v-am tot zis, eu nu-s şi, vorba lui Victor Ciutacu pe blog, cel puţin cu mine n-a băut, deci n-am fost dintre cei care să-l culeagă de sub mese – dar maestru?! În ce? Poate doar în josnicie…

Nu, el se referă la filmul de diseară, de la ProTV, cu Jackie Chan, pe care NU vi-l recomand.

DESPRE TESTE ŞI CONTROALE

Sigur că, mai ales uitându-mă la specimenele puţin spus bizare ce se îmbulzesc în fiecare zi prin studiorile de televiziune, nici ideea unui control psihiatric, psihologic, psihopupu şi aşa mai departe, al potenţialilor candidaţi la diferitele tipuri de alegeri nu mi se pare deloc de lepădat, însă şi mai bine venit mi s-ar părea un test de inteligenţă, ale cărui rezultate să fie, dacă nu neapărat eliminatorii din cursa electorală, măcar trecute pe buletinul de vot alături de formaţiunea din care face parte pretendentul: Paulică Dromihete Gutuie – Uniunea de Centru-Centru, IQ 62. Să ştie lumea cât (nu) îl duce mintea.

Bine, eu aş merge şi mai departe, riscând chiar să ies din tiparele unui autentic democrat cum, la drept vorbind, nici nu mă pretind, şi aş propune şi pentru alegătorii de rând introducerea unor teste, poate nu chiar de inteligenţă sau cultură generală, fiindcă în urma selecţiei s-ar putea să se doboare toate recordurile, deja impresionante, de absenteism, dar de verificare a cunoştinţelor în ale politicii, un soi de extemporal-fulger dat la intrarea în secţia de votare, fiindcă sunt destui oameni care îşi exercită bine-mersi drepturile electorale fără să aibă habar, de pildă, nu care este, ci că există o deosebire între Parlament şi Guvern.

UN WEEKEND DE COŞMAR

Oricât de obişnuit aş fi deja de multă vreme ca favoriţii mei, în orice domeniu, să piardă, chiar şi atunci când teoretic pornesc cu prima şansă, nu se putea ca un meci precum cel de Premier League, dintre Newcastle United şi Arsenal, în care londonezii, al căror înfocat suporter sunt, au condus până prin minutul 68 cu 4-0 pentru ca în final să fie egalaţi, irosind astfel două puncte esenţiale în lupta pentru titlu – şi asta după ce în urmă cu câteva etape au pierdut pe teren propriu în faţa lui Tottenham cu 2-3, deşi la pauză conduceau cu 2-0! – să nu-mi strice weekendul aproape în aceeaşi măsură ca oficializarea alianţei dintre PSD şi PNL (asupra căreia voi reveni)! Rău, rău de tot!

Lumea cică sunt eu pesimist, dar să fiu al babii dacă îmi amintesc vreun meci în care echipa mea favorită să revină într-un mod atât de spectaculos. În schimb, fără niciun efort, îmi vin în minte acum, la repezeală, cel puţin cinci-şase victorii scăpate astfel printre degete, inclusiv în situaţii în care ţineam, conjunctural dar pătimaş, c-aşa mi-e felul, cu formaţii care altminteri îmi sunt profund antipatice, cum ar fi Steaua în cupele europene!

“TOŢI OAMENII SUNT EROI…”

CUM ERA SĂ DEVIN BEŢIV (VERSIUNEA INTEGRALĂ, UŞOR REVIZUITĂ ŞI APROAPE DELOC ADĂUGITĂ)

Nu atât fiindcă n-aş avea chef sau despre ce altceva să scriu azi (deşi – de ce să nu recunosc? – şi de-asta), cât la cererea unor cititori care s-au plâns că publicarea în foileton, cu ditai weekendul şi-un clip bestial între episoade, a ştirbit din înţelesul şi valoarea pilduitoare a textului în întregul său, iată aici versiunea… cum spusei în titlu:


…De unde se deduce, absolut corect, că nu-s! Bine, nu sunt nici tocmai un abstinent, deşi pot trece şi săptămâni întregi fără să beau măcar un pahar de vin sau o bere, însă în urmă cu câţiva ani pot spune că a existat un moment de cumpănă.

Începusem, de puţină vreme, să scriu cu regularitate la blog, şi nu-mi era deloc aşa uşor cum crezusem. Pe vremea aceea încă fumam şi, ca să vă faceţi o idee, din porţia zilnică de jumătate de pachet, cel puţin şase-şapte ţigări le dădeam gata până să termin articolul. (Ba, la drept vorbind, pe cele mai multe încă înainte să mă-ncumet să-l încep!)

Tot pe vremea aceea, în afara urâtului viciu de care m-am debarasat între timp, mai aveam şi un fel de amic, mai mult o cunoştinţă, cu oarece veleităţi de poet, şi care, de altfel, trebuie să spun că a avut aceeaşi soartă. El a fost acela care, într-o bună zi, când, în nici nu mai ţin minte ce împrejurări, m-a auzit pesemne plângându-mă, mi-a făcut sugestia – bazată cică şi pe propria experienţă, în afară de aceea a multor artişti faimoşi, dispăruţi prematur, dar măcar în plin elan creator, poate şi din acest motiv – ca, atunci când mă aflu în impas, să apelez la un păhărel-două de ce socot eu de cuviinţă, după gust. Aşa se face că, într-un moment de slăbiciune şi chiar mai acută ca de obicei criză de inspiraţie, m-am hotărât să-i urmez sfatul. Şi culmea e că a funcţionat perfect!

Cum-necum, izbutisem să însăilez câteva rânduri, de care eram însă, pe bună dreptate, foarte nemulţumit: nu numai că sunau ca naiba, fără ritm, cu cacofonii şi repetiţii supărătoare de care nu ştiam cum să scap, fiindcă ar fi trebuit să reformulez propoziţii întregi, cu adjective nepotrivite şi mici glumiţe răsuflate, cu anacoluturi de-adevăratelea, nu de-alea doar aparente, pentru care mă ceartă degeaba cititorii superficiali, ba chiar – aveam neplăcutul sentiment, fără să fiu în stare să le şi depistez – cu câteva dezacorduri gramaticale, dar recitindu-le nu mai înţelegeam nici eu ce voisem să spun (de ceilalţi oricum nu prea mă sinchisesc)! Era clar că trebuia să rescriu întregul articol.

Pentru că, de la ultimul festin cu mititei, la care pur şi simplu uitasem de ele, înlocuindu-le cu Pepsi, în frigider îmi rămăseseră două beri mici, înainte să mă apuc de treabă le-am dat pe gât, dublând astfel şi doza mea maximă obişnuită, care constă într-o sticlă de 0,33 litri, din care mai şi rămân două-trei degete, pe fund.

Efectul a fost absolut spectaculos! Ca prin farmec, încă înainte de a termina prima sticlă, articolul, de care încă nu mă atinsesem, ci doar îl tot reciteam să văd ce-i pot face, a început să capete înţeles. Pe la jumătatea celei de-a doua, nu numai că devenise limpede ca... apa de izvor, dar parcă şi frazele se legau armonios, anacoluturile dispăruseră cu desăvârşire, dezacordurile gramaticale rămăseseră şi ele doar amintirea unei halucinaţii, adjectivele erau cât se poate de sugestive şi chiar am râs de unul singur la glumiţele care cu numai un sfert de oră înainte mi se păruseră – ce prostie! – răsuflate. După încă cinci minute, în faţa mea stăteau două sticle goale de bere şi un articol genial, pe care ar fi fost un adevărat sacrilegiu să-l rescriu!

Prin urmare, l-am publicat în forma iniţială, în care a rămas până în ziua de astăzi pe undeva prin arhivă, deşi, evident că încă de pe-atunci, după câteva ore de somn, mi s-a părut la fel de prost ca-n prima clipă! L-am păstrat numai ca să-mi fie învăţătură de minte că, în cazul meu, metoda marilor artişti şi a fostului meu amic nu dă nici pe departe randamentul scontat.

NIŞTE GOGOMANI

Nu ştiu după ce mic manual pentru retardaţi începători în ale manipulării se ghidează politicienii din arcul guvernamental, dar, de câte ori e (sur)prins vreunul într-o companie… inadecvată, cum ar fi – să luăm la întâmplare un caz ipotetic foarte recent – într-un restaurant, la aceeaşi masă cu şefii SRI-ului local, al Finanţelor Publice şi al Poliţiei Economice, taman cu puţin timp înainte ca un adversar politic să fie arestat într-un mod dubios, apare fie respectivul, fie vreun coleg de partid la fel de gogoman, să-l întrebe, chipurile retoric, pe ziaristul care-l acuză ceva de genul: “Vreţi să spuneţi că dacă eu m-aş întâlni cu dumneavoastră să luăm masa împreună ar însemna că…?”.

Păi, bine măi, găgăuţă, bineînţeles că ar însemna că… Sau, în orice caz, ar fi foarte probabil că… Respectiv, în exemplul invocat de tine, găgăuţă, că tocmai acordai un interviu ziaristului sau pregăteaţi o emisiune, ceea ce nici nu e aşa grav. Sigur, s-ar fi putut şi doar să fiţi vechi amici şi să mâncaţi. Dar dacă – să luăm un alt exemplu, de data asta cu adevărat ipotetic – tu, găgăuţă, ai fi văzut luând masa cu Bin Laden, nu crezi că multă lume s-ar gândi că poate puneţi la cale un atentat terorist? Ba, mă tem pentru tine că da. Uite de-aia zic eu că ar fi o dovadă de înţelepciune (care, la drept vorbind, nu te caracterizează) din partea ta să te ţii departe de el, chiar dacă s-ar întâmpla să vă cunoaşteţi.

SCUMPIRI MARI, DAR DESE

Cică (abia) de astăzi se scumpesc alimentele. Întrebarea este: faţă de când? Fiindcă nu e ca şi cum, de pildă, ieri s-ar fi ieftinit şi astăzi doar revin la preţul de alaltăieri. Ştiu sigur, pentru că în weekend s-a nimerit să mă duc şi eu într-un hipermarket, după aproape o lună şi jumătate de pauză, şi ce-am văzut acolo…

Trebuie să spun că mă număr printre cei despre care, invariabil, cu ocazia fiecărui Crăciun şi Paşte, iritat de nebunia din magazine, Mircea Badea se întreabă, în cel puţin câte două-trei emisiuni înainte, una-două în timpul şi încă două-trei după, dacă mănâncă numai de două ori pe an, respectiv, desigur, de Crăciun şi Paşte. De fapt, lucrurile nu sunt chiar atât de misterioase şi le-ar putea pătrunde taina chiar şi cunoscutul realizator: bietul român de rând, cu salariu mai mic de câteva (zeci de) mii de euro, cât sunt prin televiziuni, vrea şi el ca, într-adevăr măcar de două ori pe an, să aibă o masă îmbelşugată, pe care să se găsească şi altceva în afară de mămăliga, cartofii sau fasolea de zi cu zi.

În cazul meu particular mai este vorba şi de o spaimă, soră cu fobia, poate uşor patologică, de a nu rămâne fără vreun produs necesar chiar în zilele cu pricina, când magazinele sunt fie închise cu desăvârşire, fie încă şi mai aglomerate decât cu două-trei săptămâni înainte, când încerc să închei aprovizionarea, una cu certitudine în exces pentru că se întâmplă, de pildă, să mai cumpăr o sticlă de ulei chiar dacă aia de-acasă e pe jumătate plină, şi se dovedeşte că-mi ajunge până mult după sărbători; la fel cu sarea, muştarul, ba şi cu detergentul de vase, ori cel de rufe.

Consecinţa firească şi plăcută e că timp de o lună după sărbători nu mai trebuie să mă deplasez până în marile magazine, aflate, nu ştiu cum naiba, aproape toate aproape aproape de mine, dar aproape niciunul cu adevărat aproape, în sensul că locuiesc la nici mai mult, da’ din nefericire nici mai puţin, decât fix vreun sfert de oră de mers cu maşina de două magazine Cora, trei, ba chiar patru, dacă-l punem şi pe-ăla de la Unirea, Carrefour-uri, un Real, două Metro-uri şi-un Selgros, şi doar de un Kaufland, care nu mă interesează, la zece minute de mers pe jos. (Asta e şi un fel de şaradă: ghici unde stau!)

Consecinţa nefirească şi neplăcută este că după luna asta şi mai bine de pauză constat cu stupoare, cum am făcut sâmbătă, că toate cele, nu doar alimentele, s-au scumpit semnificativ: o cutie cu nici nu contează ce – că de fapt nici nu-mi trebuia, fiindcă mai am din rezerva de luna trecută, dar mi-a sărit în ochi –, care era doişpe lei, s-a făcut şaişpe; un odorizant de şapte lei şi ceva e aproape zece; laptele, care era cinci lei şi-un pic, acum e cinci lei şi mult etc.

O altă chestie nefirească, deşi nu-i o consecinţă a pauzei mele de cumpărături, e că la fiecare început de lună, când citesc datele despre inflaţie, reiese, conform Băncii Naţionale, conduse de eternul şi “unanim apreciatul” de alţii guvernator Mugur Isărescu, că scumpirile astea sunt de numai 0,1%, 0,2%…

CUM ERA SĂ DEVIN BEŢIV (PARTEA A DOUA SAU MULT AŞTEPTATA CONTINUARE)

Prima parte poate fi (re)citită aici.


Cum-necum, izbutisem să însăilez câteva rânduri, de care eram însă, pe bună dreptate, foarte nemulţumit: nu numai că sunau ca naiba, fără ritm, cu cacofonii şi repetiţii supărătoare de care nu ştiam cum să scap, fiindcă ar fi trebuit să reformulez propoziţii întregi, cu adjective nepotrivite şi mici glumiţe răsuflate, cu anacoluturi de-adevăratelea, nu de-alea doar aparente, pentru care mă ceartă degeaba cititorii superficiali, ba chiar – aveam neplăcutul sentiment, fără să fiu în stare să le şi depistez – cu câteva dezacorduri gramaticale, dar recitindu-le nu mai înţelegeam nici eu ce voisem să spun (de ceilalţi oricum nu prea mă sinchisesc)! Era clar că trebuia să rescriu întregul articol.

Pentru că, de la ultimul festin cu mititei, la care pur şi simplu uitasem de ele, înlocuindu-le cu Pepsi, în frigider îmi rămăseseră două beri mici, înainte să mă apuc de treabă le-am dat pe gât, dublând astfel şi doza mea maximă obişnuită, care constă într-o sticlă de 0,33 litri, din care mai şi rămân două-trei degete, pe fund.

Efectul a fost absolut spectaculos! Ca prin farmec, încă înainte de a termina prima sticlă, articolul, de care încă nu mă atinsesem, ci doar îl tot reciteam să văd ce-i pot face, a început să capete înţeles. Pe la jumătatea celei de-a doua, nu numai că devenise limpede ca... apa de izvor, dar parcă şi frazele se legau armonios, anacoluturile dispăruseră cu desăvârşire, dezacordurile gramaticale rămăseseră şi ele doar amintirea unei halucinaţii, adjectivele erau cât se poate de sugestive şi chiar am râs de unul singur la glumiţele care cu numai un sfert de oră înainte mi se păruseră – ce prostie! – răsuflate. După încă cinci minute, în faţa mea stăteau două sticle goale de bere şi un articol genial, pe care ar fi fost un adevărat sacrilegiu să-l rescriu!

Prin urmare, l-am publicat în forma iniţială, în care a rămas până în ziua de astăzi pe undeva prin arhivă, deşi, evident că încă de pe-atunci, după câteva ore de somn, mi s-a părut la fel de prost ca-n prima clipă! L-am păstrat numai ca să-mi fie învăţătură de minte că, în cazul meu, metoda marilor artişti şi a fostului meu amic nu dă nici pe departe randamentul scontat.

LIKE NO TOMORROW

CUM ERA SĂ DEVIN BEŢIV (PRIMA PARTE)

…De unde se deduce, absolut corect, că nu-s! Bine, nu sunt nici tocmai un abstinent, deşi pot trece şi săptămâni întregi fără să beau măcar un pahar de vin sau o bere, însă în urmă cu câţiva ani pot spune că a existat un moment de cumpănă.

Începusem, de puţină vreme, să scriu cu regularitate la blog, şi nu-mi era deloc aşa uşor cum crezusem. Pe vremea aceea încă fumam şi, ca să vă faceţi o idee, din porţia zilnică de jumătate de pachet, cel puţin şase-şapte ţigări le dădeam gata până să termin articolul. (Ba, la drept vorbind, pe cele mai multe încă înainte să mă-ncumet să-l încep!)

Tot pe vremea aceea, în afara urâtului viciu de care m-am debarasat între timp, mai aveam şi un fel de amic, mai mult o cunoştinţă, cu oarece veleităţi de poet, şi care, de altfel, trebuie să spun că a avut aceeaşi soartă. El a fost acela care, într-o bună zi, când, în nici nu mai ţin minte ce împrejurări, m-a auzit pesemne plângându-mă, mi-a făcut sugestia – bazată cică şi pe propria experienţă, în afară de aceea a multor artişti faimoşi, dispăruţi prematur, dar măcar în plin elan creator, poate şi din acest motiv – ca, atunci când mă aflu în impas, să apelez la un păhărel-două de ce socot eu de cuviinţă, după gust. Aşa se face că, într-un moment de slăbiciune şi chiar mai acută ca de obicei criză de inspiraţie, m-am hotărât să-i urmez sfatul. Şi culmea e că a funcţionat perfect! (VA URMA)

TOT UN FEL DE REFORMĂ

Dincolo de faptul că, după calculele unora, din toată nebunia cu pensiile militare statul va trebui până la urmă să cheltuiască nicidecum mai puţin, ci mai mult; dincolo de faptul că recalcularea asta cu efecte asupra trecutului e un fel de a schimba regulile jocului nici măcar în timpul lui, ci după ce s-a încheiat de mult, ca şi cum, de pildă, Federaţia Română de Fotbal s-ar apuca acum să redistribuie titlurile de campioni naţionali de prin anii ‘60 şi ‘70, recalculând punctajele finale după regula, introdusă mult mai târziu, că la victorie se acordă trei puncte în loc de două (microbiştii sunt, desigur, favorizaţi în înţelegerea acestui exemplu); dacă – aşa cum în urmă cu vreo două seri am revăzut-o, cu aceeaşi neplăcere ca de obicei, şi pe Andreea Pora mai degrabă urlând decât spunând, o dată în plus – toate măsurile de austeritate impuse de Traian Băsescu în ultimii ani – care au, fireşte, şi o componentă de “reformare a statului”, indiferent ce naiba înţeleg portocaliii prin asta, şi care, în esenţă, înseamnă că (spre deosebire până şi de vremurile în care Stolojan îşi întorcea propriile buzunare pe dos ca să arate că nu are bani, însă de dat, celor care-i tot cereau) guvernul e îndreptăţit să bage mâna adânc în ale cetăţenilor ca să le ia, unora un sfert din salariu, altora cât se poate din pensie, şi tuturor taxe şi impozite mărite – sunt nu doar necesare, ci absolut indispensabile, pentru că “pur şi simplu, statul nu mai are bani”, asta înseamnă că, urmând exemplul venit de la cel mai înalt nivel, orice om din ţara asta, atunci când rămâne, din vina lui sau a altora, fără niciun sfanţ, restanţier la întreţinere, lumină, bancă etc., are nu doar dreptul, ci chiar obligaţia să se apuce să tâlhărească la drumul mare, “reformând” normele morale, de bun-simţ şi juridice?!

DOAR PENTRU CUNOSCĂTORI

Deoarece nu doar că presupun, dar am aproape convingerea că nu interesează pe mai mult de câteva mii de oameni în toată ţara şi pe (mai) niciunul dintre cititorii mei, care şi-aşa au avut prilejul să mai găsească pe-aici scrieri similare, n-am să vă/îi/- reţin aproape deloc atenţia cu cronica meciului, nici măcar prea grozav, de hochei din NHL, pe care l-am urmărit azi-noapte în direct, trezindu-mă, cu mare neplăcere, nu din cauza unei dureri de măsele, ci chiar precis în acest scop, dintre două echipe de top şi care-mi sunt cam la fel de indiferente, aşa încât le-am putut privi relaxat, din Conferinţa de Est, Washington Capitals şi New York Rangers, încheiat, în urma loviturilor de departajare, cu victoria oaspeţilor, după ce până cu mai puţin de şapte minute înainte de terminarea timpului regulamentar Caps conduceau cu 1-0, fiind egalaţi printr-un gol absolut involuntar marcat de Gaborik nu se ştie sigur cu ce – braţul, mănuşa sau coada crosei (în primele două situaţii trebuind să fie anulat!) – pe când se afla cu spatele la poartă în căutarea pucului care tocmai poposea în plasă, deznodământ care nu ştiu de ce, poate pentru că undeva în adâncul sufletului îmi sunt totuşi mai antipatici cei de la Rangers, până la urmă m-a întristat.

Şi pentru că, pe lângă cele de mai sus, mă aflu într-o stare de cumplită osteneală şi grandios sictir, iar până la festivitatea de nominalizare a candidaţilor la Premiile Oscar – care, pentru cei, poate oleacă mai mulţi, interesaţi, menţionez că va începe de la ora României 15.30 şi sper să poată fi urmărită în direct măcar aici – vreau să mă mai odihnesc, nici cu altceva. Că doar n-am înnebunit şi eu, ca toţi “analiştii”, şi nici nu m-am tâmpit cu desăvârşire, ca pedeliştii, să m-apuc să fac o radiografie profundă a semnificaţiilor evidente (pentru oricine altcineva în afară de cel direct vizat şi de pupincuriştii săi) ale unor huiduieli de Ziua Unirii şi să mă scandalizez că printre victimele colaterale ale foarte legitimelor manifestări de dispreţ popular s-au numărat şi-un primar, un popă şi ditamai imnul de stat!

IZOLATE, DA’ NENUMĂRATE!

Greu de crezut, dar, chiar şi după ce presa a prezentat deja poate sute, dacă nu mii, de exemple de militari care, în ciuda asigurărilor că nicio pensie sub 3000 de lei nu va scădea la recalculare, au primit uneori şi mai puţin de jumătate din banii de până acum, tot mai apare câte un pedelist de-ăsta sinistru, care nu vede copacii din cauza pădurii şi a cărui, vorba vine, inteligenţă nu îndrăznesc să o compar cu aceea a unui şoarece de câmp doar de teamă să nu fiu dat în judecată de vreo organizaţie de protecţie a animalelor pentru defăimare adusă bietului rozător, să susţină că nu e vorba decât despre “cazuri izolate”.

Păi, în ritmul ăsta, vor fi exact atâtea zeci de mii de “cazuri izolate” de militari cu veniturile diminuate câte zeci de mii de pensii… NU vor scădea în statisticile şi discursurile guvernanţilor. Chestie cât se poate de firească, după minţile răvăşite ale pedeliştilor!

"PREA MULTE LACRIMI"

PROSTIE SAU PREMEDITARE

Din când în când, dar tot mai des, jurnalişti, analişti, reprezentanţi ai opoziţiei sau simple victime ale actualului regim se întreabă, nici măcar retoric, dacă unele sau altele dintre măsurile aberante cu care suntem bombardaţi de doi ani şi mai bine încoace, ca de pildă, acum, recalcularea pensiilor militare, sau, anul trecut, iniţiativa aceea prin care cei care erau plătiţi pe drepturi de autor – în special ziariştii – au fost trimişi la cozi infernale să-şi plătească singuri impozitele, sunt luate doar din prostie sau, dimpotrivă, cu bună ştiinţă, pentru a fi pedepsite diverse categorii sociale care într-un fel sau altul le-au greşit guvernanţilor, dacă nu cumva toate, dar pe rând, după un plan bine pus la punct.

Sigur, întrebarea e în sine zadarnică, fiindcă răspunsul, oricare ar fi, nu serveşte la nimic, lucrurile rămânând neschimbate, însă mă gândeam că şi dacă s-ar ajunge la concluzia că nu e vorba de o diabolică premeditare tot n-ar exista circumstanţe atenuante, fiindcă e ca şi cum am avea de-a face cu un ucigaş care, după ce-i dă victimei cu toporul în cap, se scuză, fiind cu desăvârşire sincer, spunând că nu se aştepta ca o simplă lovitură de topor aplicată cu toată forţa asupra unei ţeste să provoace moartea! Adică, o fi ea “doar” prostie, dar e gigantică şi criminală.

LEUL VECHI ŞI LEUL NOU

Nu zic nu, se prea poate să funcţioneze perfect cu alţii, poate chiar cu cei mai mulţi, însă, în ceea ce mă priveşte, mărunta dar insistenta manipulare a televiziunilor de ştiri, care atunci când vor să sublinieze dimensiunile exagerate ale unei sume de bani, de obicei un preţ, un salariu de bugetar de lux rămas neatins după tăieri sau o investiţie aberantă, o exprimă în lei vechi, ca să pară încă şi mai umflată, are mai degrabă un efect contrar, pentru că în afară de cele cuprinse între zece şi douăzeci de milioane, pe care – nu mă întrebaţi de ce, că n-aş şti să vă răspund, e o altă ciudăţenie de-a mea – îmi este, încă, dacă nu neapărat mai uşor să le enunţ şi eu aşa, cel puţin la-ndemână să le transform aproape instantaneu în noua monedă, toate celelalte nu-mi spun la prima vedere mai nimic, tendinţa fiind, dimpotrivă, să le diminuez, pierzând pe drum vreun zero decisiv.

În urmă cu câteva zile, de pildă, la Realitatea, un analist economic, posesor pesemne de automobil cu motor diesel sau de abonament RATB, se dădea de ceasul morţii, repetând cam la trei vorbe de două ori ceva despre benzină şi despre… şaizeci de mii de lei, din când în când făcând şi cuvenita precizare: vechi. Mărturisesc că mi-a luat o vreme până să mă scandalizez şi eu (într-o oarecare măsură degeaba, fiindcă un asemenea preţ chiar n-am văzut încă pe nicăieri), pricepând că e vorba de 6 lei litrul şi nu doar de o scumpire de moment cu 6 sau poate 60 de bani. La fel aseară când, cu aptitudinile mele de fost elev cu înclinaţii mai curând umaniste, am transformat cele 500 de milioane de lei vechi, pe care, după cum reieşea dintr-un titlu de la Antena 3, Băsescu ar vrea să le aloce de la buget pentru fiecare candidat la alegeri, sau aşa ceva, în doar 5000 noi, care nu mi s-au părut un cap de ţară. Desigur, era vorba – după cum m-am dumirit, la drept vorbind, abia azi, din presa scrisă – de fapt despre 50.000, care mi se par un cap de ţară!

Bine măcar că – deşi tot din motive de manipulare – atunci când vine vorba de pensia de mizerie a vreunei “mămăiţe” se revine la moneda în uz, fiindcă 20.000 de lei (vechi) n-ar suna la fel de spectaculos ca 2 lei (noi).

APEL DISPERAT CĂTRE CONDUCEREA PD-L

Motto : “Îl respect, dar m-a scos din sărite.” (un lider de sindicat al militarilor în rezervă despre individul de mai jos.)


De o deja bună bucată de vreme, practic nu trece zi fără ca la vreunul din talk-show-urile celor două posturi de ştiri să nu apară un anume deputat Oajdea, astfel încât cei care întâmplător nu l-au văzut ieri, alaltăieri sau săptămâna trecută, dar ţin morţiş să-l cunoască, îl pot urmări cu siguranţă astăzi, mâine, poimâine…

Principala sa caracteristică este una cât se poate de bizară şi anume aceea că, deşi reprezintă partidul aflat la putere, are adesea poziţii critice la adresa instituţiilor statului, inclusiv, din când în când, a guvernuluiboc (chipurile era să voteze şi vreo două moţiuni de cenzură, dar i-a trecut), de câte ori apare un scandal, de genul creşterii preţului la benzină sau al recalculării pensiilor militare, el cerând demisii: de la ANAF, de la Consiliul Concurenţei, de la Casa de Pensii etc.

Iată de ce fac pe această cale un apel disperat către conducerea PD-L, să-i dea dracului o dată o funcţie pe undeva – că prea e limpede că-i arde buza! – ca să ne scutească astfel de prezenţa lui toată ziua la televizor, unde nu face altceva decât să provoace derută în rândul alegătorilor mai sărmani cu duhul, dar atât de numeroşi, care vor rămâne cu impresia profund greşită că printre pedelişti există şi oameni destoinici. Pe realizatorii TV, care-l invită întruna, deja i-a păcălit.

DOI PAPAGALI

Fără nicio urmă de îndoială, cel mai penibil cuplu de comentatori sportivi ai micilor ecrane este cel care se ocupă cu transmisiunile de schi alpin la Eurosport şi pe care trebuie să-l suport, pierzând jumătate din plăcerea spectacolului, ori de câte ori o probă este programată pe Eurosport 2, deoarece acolo, spre deosebire de canalul principal, nu am opţiunea de a-i asculta pe jurnaliştii de limbă engleză, printre care fantasticul Nick Fellows.

Vinerea trecută, de pildă, în timp ce pe pârtie evolua, în coborârea din cadrul supercombinatei, Ivica Kostelić, unul dintre cei doi papagali, încercând să facă ceva trimiteri biografice, a început să râdă, pomenind despre o declaraţie “drăguţă” a surorii sportivului croat, Janica. Imediat papagalul numărul doi i-a ţinut isonul, semn că o văzuse şi el şi i se păruse la fel de amuzantă. După câteva clipe în care s-au distrat copios, au trecut la următorul concurent, care deja se lansase pe pârtie, bineînţeles fără să ne împărtăşească şi nouă, amărâţilor de telespectatori aflaţi întâmplător pe recepţie, conţinutul declaraţiei. De vreme ce o ştiau amândoi, ce rost ar mai fi avut să o reproducă pe post, nu?

DEPRESIA DE TOAMNĂ-IARNĂ

E VIU, NEVĂTĂMAT ŞI NESCHIMBAT; NICI MĂCAR DIN FUNCŢIE!

O veste bună pentru admiratorii lui Marcel Hoară: pedelistul a revenit aseară în forţă la televiziunile mogulilor, mai exact la Antena 3. Pentru cei care însă nu-l apreciază, vestea cea mai proastă nici măcar nu este aceasta, ci faptul că, judecând după titulatura cu care este prezentat şi acum, de secretar de stat prin nu ştiu ce minister, reiese că în tot acest răstimp de absenţă, în care credeam că după chelfăneala încasată a dispărut nu doar de pe micile ecrane, ci şi de pe faţa pământului, individul a continuat să-şi folosească nestingherit creierul lui mic, mic, mic şi stafidit nu atât în slujba ţării, cât mai degrabă în detrimentul ei. Fiindcă doar nu-şi imaginează cineva că el doar face pe prostul când apare în public, iar la locul de muncă e vreo eminenţă cenuşie debordând de competenţă!

APROPO DE PREŢUL BENZINEI

Costică Canacheu.

Dacă simpla citire a numelui de mai sus nu a fost suficientă pentru a vă stârni hohote de râs, ar trebui să-i vedeţi faţa omului (deputat PD-L). Iar dacă nici asta nu ajunge, ascultaţi-l preţ de măcar un minut-două, la întâmplare, vorbind despre indiferent ce! De pildă, acum vreo două seri explica pe un ton pedant şi cu reverberaţii de adâncă responsabilitate cum guvernuboc nu poate să facă nimic pentru a stopa creşterea preţului la benzină deoarece… “nu are pârghii legale şi nu îşi poate aroga puteri discreţionare”. Guvernuboc! Adică ăla care... şi care… şi care… Ce-am mai râs!

Şi pentru că tot veni vorba de nebunia asta cu benzina, părerea mea este că singurele proteste cu adevărat eficiente, în lipsa unor măsuri oficiale pe care n-are niciun rost să le aşteptăm, ar fi nu să plătim cu mărunţiş sau să boicotăm câte o companie îmbogăţindu-le pe celelalte, după care s-o luăm de la capăt, ci să circulăm, cel puţin pentru o vreme, doar cu metroul sau cu tramvaiul, să mai renunţăm la weekendurile în care ne înghesuim pe drumurile spre munte, iar la vară să mai mergem şi pe jos, măcar până la chioşcul din colţul străzii, lăsând maşina în faţa blocului, ori să ne luăm biciclete, care costă numai cât un plin-două şi ne ajută să mai şi scăpăm de burţile devenite simboluri naţionale. Se bagă careva?

VISÂND CU OCHII DESCHIŞI

Aseară, în urma unei erori de pilotare a telecomenzii, am nimerit pe TVR 1, unde tocmai începea un fel de emisiune, sau de extensie a telejurnalului, că niciodată n-am înţeles prea bine, intitulată “Tema zilei”, în care duduia aceea rotofeie care-l intervievează pe Traian Băsescu atunci când madam Culcer e ocupată cu ale casei anunţa cu o grimasă de scârbă că se va discuta despre constituirea alianţei dintre PNL şi PC.

Într-o fracţiune de clipă, cât încă mai vorbea dânsa, am previzualizat cu ochii minţii cum la ditamai postul public va fi invitat, pentru a da toate lămuririle necesare, nimeni altul decât principalul artizan al spectaculoasei mişcări politice, preşedintele liberal Crin Antonescu, care se va simţi obligat să înceapă prin a mulţumi pentru onoarea ce i se face şi a-şi pune un pumn de cenuşă în cap deoarece s-a plâns în nenumărate ocazii că de la instalarea noii conduceri băsiste a televiziunii liderii opoziţiei au fost ignoraţi cu îndârjire. Când colo, trezit brusc din reveria mea, rod al unei imaginaţii îngrijorător de bogate în unele privinţe, pe cine văd cu ochii adevăraţi? Pe Andreea Pora şi pe un al pupincurist, cu chelie şi ochelari. Sigur că secunda următoare m-a prins pe alt canal.

O ÎNTÂMPLARE MAI DEGRABĂ NEFERICITĂ

Dintre întâmplările – că evenimente e mult spus – politice ale începutului de an, singura care m-a interesat într-o oarecare măsură, şi-aşa mică, este constituirea Alianţei de Centru-Dreapta, care tocmai e pe cale să se oficializeze astăzi, între PNL şi PC.

Din capul locului trebuie să spun că, indiferent de context şi de justificări, în calitatea mea de simpatizant liberal n-am agreat niciodată astfel de construcţii, nici măcar în vremea Convenţiei Democratice. Asta de acum mi se pare, dacă e să fac o ierarhie, cea mai nefericită după aceea cu PD, din 2003-2004, şi doar o idee mai puţin jalnică decât ar fi cea care se prefigurează, cu PSD!

Ca eventual alegător voi adopta probabil atitudinea din 2004, de la locale, când, după ce am pus ştampila, neavând cum să fac vreo selecţie, pe listele Alianţei D.A. pentru consilieri, am refuzat să votez candidatul pentru primăria generală fiindcă era din partea PD (Traian Băsescu, pe care însă, spre ruşinea mea, atenuată numai de existenţa unui Adrian Năstase în plină vigoare, l-am votat câteva luni mai târziu la prezidenţiale!), iar pentru primăria de sector am votat numai după o documentare minuţioasă şi neaşteptat de anevoioasă în urma căreia m-am convins că, din întâmplare, candidatul Alianţei provenea din PNL. Cu alte cuvinte, acum, că tot ne-am pricopsit cu sistemul chipurile uninominal, dacă în colegiul meu s-ar nimeri un liberal, probabil că l-aş vota, dacă s-ar nimeri un conservator, sigur aş sta acasă.