SĂRMANE (CU DUHUL) CREATURI

De parcă nu mi-ar fi fost de-ajuns stupefacția pe bază de profundă scârbă provocată nu atât de clipul și textul piesei „Macarena” în sine, cât de reacțiile favorabile stârnite de ele în cercurile intelectuale (și) elitiste, din care am înțeles că bietele femei marginalizate, umilite și prigonite din România tânjeau de secole să le fie respectat cu sfințenie dreptul primordial și inalienabil de a putea fi la fel de vulgare și libidinoase ca oricare cocalar (semi)analfabet, zilele trecute am dat, întâmplător, peste o postare a unei „prietene” de pe Facebook, care, exprimându-se în termeni elogioși despre filmul „Poor Things” – care, într-o lungă paranteză fie spus, dincolo de jocul actoricesc relativ convingător al protagoniștilor, în frunte cu Emma Stone (pe care, însă, nu știu de ce realizatorii au ținut morțiș s-o urâțească semnificativ, deși, chiar și ținând cont că era un soi de monstru al lui Frankenstein feminin realizat nu chiar din bucăți, dar cam ca o (aceeași) mașină recuperată de la fiare vechi, după o tentativă (reușită!) de suicid prin aruncare de la mare înălțime, se presupunea că e irezistibilă, de vreme ce toți bărbații se îndrăgosteau iremediabil de ea, iar o „soră” de-a ei fabricată mai târziu de același savant mai degrabă nebun s-a dovedit absolut adorabilă) și, mai cu seamă, Mark Ruffalo, dar cu mult sub evoluții de-ale lor care nici măcar nu le-au adus nominalizări la Oscar, precum acestea, pe mine m-a lăsat relativ rece, în sensul că am apreciat (doar) câteva replici inspirate, dintre care una de-a dreptul genială și perfect aplicabilă unei mulțimi de oameni pe care-i știu („lucrarea dumitale dezvăluie semnele promițătoare ale unei minți convenționale care se străduiește din greu să se apropie de mediocritate”), am râs la mai toate scenele amuzante, care, de altfel, alcătuiesc întregul trailer oficial al filmului, lăsându-te să crezi că e vorba despre o comedie în toată regula, și nu cred să-mi fi scăpat cu totul nuanțele „profunde”, pline de înțelesuri „adânci” etc. –, găsea că, pe lângă consistenta lui încărcătură „filosofică” și, în mai mică măsură, dar orișicât, „poetică”, se constituie într-o „teribil de frumoasă odă adusă libertății și puterii feminine”, asta în condițiile în care, pentru cei care n-au văzut filmul și dacă n-oi fi înțeles eu greșit întregul fir epic, Bella Baxter, eroina [pe care „prietena” mea o asemuiește cu un... Pinocchio feminin, deși vă asigur că nu era nici de lemn (nici la propriu și cu atât mai puțin la figurat) și nici chiar mincinoasă, ba mai curând dimpotrivă, genul care spune totul verde în față neavând conștiința conveniențelor sociale], este, în fapt, mai presus (sau prejos) de orice, pur și simplu o nimfomană, recte o femeie cu o sexualitate exacerbată, care sfârșește, sau, în fine, pentru acribie, devine la un moment dat, pentru o bună bucată de vreme, nici mai mult nici mai puțin decât efectiv curvă, prostituată, angajată la un bordel, unde, în scene redate dezgustător de NEvoalat, la nudurile goale și așa mai departe, dar apreciate drept foarte adecvate, „cu toate obscenitățile plasate fix acolo unde trebuie” (chestie de gust, în fine), de către „prietena” mea, și-o trage în și din toate pozițiile (mai puțin în grup, ceea ce consider o scăpare din partea realizatorilor și poate a autorului cărții după care s-a făcut ecranizarea, asta dacă n-oi fi ratat eu momentul, pentru că la asemenea scene fierbinți de umplutură eu îmi mai fac de lucru cu telefonul sau ceva, plus că nici sânii minusculi ai altminteri simpaticei actrițe, arătați cu îndârjire în nenumărate prim-planuri, nu sunt chiar genul de pe care să nu-mi pot dezlipi privirile) cu personaje dintre cele mai grotești și de orice sex pentru a se reface financiar după un faliment provocat de naiva ei bunătate sufletească de a dărui unor oameni sărmani întreaga avere a... celui căruia nu apucase să i-o pape toată în aventura pe care o avuseseră în jurul lumii, unde se și emancipase de la stadiul de, cumva, retardată (avea, de fapt, creierul propriului ei copil nenăscut, transplantat de către savantul ăla mai degrabă nebun în încercarea de a o resuscita după amintitul suicid) la cel de, cum spuneam, efectiv curvă, devenită chiar și după ce evoluase într-atât din punct de vedere intelectual încât deja citea cărți de filosofie, dar, animată de înțelepciune, noblețe și aspirații înalte cum era ca femeie liberă și-așa mai departe, a realizat că e mai complicat să facă bani ca spălătoreasă ori hangiță (că doctoriță sau avocată era mai greu să devină în epoca fantezist-victoriană în care pare a fi plasată acțiunea filmului/cărții).

Prin urmare, alături de celălalt mare deziderat al femeilor... feministe, despre care aminteam în debutul articolului, îl descopăr acum și pe cel de a fi nu atât (sau doar) lăsate să se prostitueze, cum de altfel au fost lăsate dintotdeauna, iar mulți bărbați chiar s-au bucurat de așa ofertă generoasă din partea lor, cât (sau ci) de-a dreptul apreciate și respectate, dacă nu de-a dreptul venerate când îmbrățișează cea mai veche meserie (cumva vocațională) din lume, gest socotit de-acum înainte drept o alegere voluntară din partea lor, asumată perfect lucid și cu bucurie, ca o manifestare glorioasă a libertății și, desigur (asta chiar și fără ironie), după cum spunea „prietena” mea, puterii (de seducție?) femeii secolului XXI... XXII... Să fie... sănătoase și cât de cât curate!

MAI RAR ȘI MAI ÎNCOLO!

E doar o simplă constatare puțin spus amară, datorată adesea inadecvatei mele lucidități (prea) reci, pe alocuri îngrijorător (chiar și pentru mine) și, presupun, deranjant (pentru alții) de asemănătoare cu cinismul, dar începând de marți, 5 martie 2024, în mod oficial, pe număratelea, se poate spune că am luat parte, de-a lungul vieții, la mai multe înmormântări decât nunți ale prietenilor mei.

Firește că, măcar într-o oarecare măsură, asta e și deoarece, pe lângă că un procent neobișnuit de însemnat dintre apropiații mei sunt în continuare celibatari, nici în general n-am participat la prea multe nunți, preferând să-mi asum și însușesc drept pe deplin meritate toate boscorodelile protagoniștilor pricinuite de refuzurile mele extrem de politicoase, dar absolut ferme, ceea ce, în mai degrabă întunericul decât lumina ultimelor evenimente tragice, e funest de paradoxal și, ca să fiu sincer, mă și pune puțin pe gânduri la o autoanaliză severă, cum de asemenea îmi stă în obicei să(-mi) fac, fiindcă nu doar că, iată, m-am ferit toată viața, și mai ales în tinerețe, ca ăla negru de tămâie de petreceri și alte manifestări în principiu de bucurie, în timp ce acum, la nu încă de-a dreptul bătrânețe, dar sigur deplină maturitate, sunt, practic, nelipsit de la exact opusul lor, dar, spre deosebire de primele, unde ar fi funcționat chiar și un soi de principiu al reciprocității, relativ răspândit în societate, acum nici măcar nu am argumentul că mă duc la înmormântarea cuiva ca să-l oblig, moralicește, să vină și el la înmormântarea mea. Pur și simplu constat că mi se pare de neconceput să nu fiu alături de el pe ultimul drum.

Cele mai recente două astfel de momente dureroase au avut loc la nici trei luni distanță între ele, iar întâmplarea face ca unul dintre cei doi prieteni să fi fost cu aproximativ fix un an mai mare decât mine, iar celălalt cu aproximativ fix un an mai mic, asta în timp ce, tot ca un element inedit, pe primul îl cunoșteam încă din adolescență, adică de vreo patruzeci de ani, iar o vreme am fost chiar nedespărțiți, dar acum nu mai vorbiserăm de peste un deceniu, în schimb pe celălalt îl cunoșteam, propriu-zis, de mult mai puțin timp, dar am petrecut împreună ultimele două concedii superbe, câteva reuniuni de familie și, mai cu seamă, revelionul parcă abia trecut, ceea ce e, cumva, filosofic de tulburător și derutant în privința sentimentelor mele față de pierderea lor.

În orice caz, ca să parafrazez o replică zguduitoare dintr-un recent film de Oscar greu de privit din mai multe puncte de vedere, i-aș ruga și eu fierbinte pe prietenii mei, indiferent de cât timp ne cunoaștem sau de când nu ne-am mai văzut/auzit, să nu mai moară așa de curând și des.

CUM SĂ (NU) AJUNGI SĂ SCRII CA SHAKESPEARE

Cred că se întâmplă, într-o formă sau alta, dintotdeauna, dar eu resimt mai acut de la o (multă) vreme, probabil (și) odată cu înaintarea (mea) în vârstă, că, în România, absolut orice dezbatere care „împarte țara în două” este purtată de, într-adevăr, două tabere, dar care de fapt susțin cu îndârjire (două, dacă nu și mai multe) lucruri pe cât de antagonice unul cu altul, pe atât de aberante și în sine, luate separat, exemplul simplist, dar edificator, care îmi vine în minte fiind o ipotetică discuție despre cât fac doi plus doi, în care o tabără e de părere că 2+2=8, iar cealaltă, cu mult mai numeroasă, că 2+2=miercuri, și în care, firește, cel puțin până se potolesc, într-un fel sau altul, spiritele (de obicei cu victoria, măcar aparentă și prin tranșare „la vot”, „democratic”, indiferent dacă e vorba de vreun scrutin propriu-zis, politic, sau nu, celei din urmă) și se trece la chestiuni de amănunt, puținii oameni de bun-simț se plasează de partea celei dintâi, care măcar admite că e strict o chestiune de aritmetică, adică numai cu cifre, și unde o zi a săptămânii nu-și are nicidecum locul în ecuație, cam așa ceva întâmplându-se, de (o altă) pildă, în sinistra epocă a băsescului, când până și eu însumi, ca (fost) simpatizant al liberalilor (mai) adevărați, în frunte cu Crin Antonescu, Tăriceau sau Orban din vremurile lor mai bune, când nu deveniseră la fel de penibili ca orice alt politician, mă vedeam obligat să accept o alianță, la propriu și la figurat, cu pesediștii doar fiindcă ped(el)iștii erau încă și mai absurzi, dar știam că va veni curând vremea când nici răspunsul „8” la adunare nu mai e unul suficient de aproape de realitate și acceptabil pentru o ființă cu adevărat rațională, așa că va (re)începe, mai devreme sau mai târziu, și un război cu foștii vremelnic „aliați”.

Ceva de genul acesta se petrece și acum, în cercurile în principiu (mai) elitiste, sau cel puțin de nișă, respectiv printre scriitori, critici literari și simpli chibiți cu veleități în domeniu, pe marginea celebrelor (tot printre ei) cursuri de „creative writing”, în exprimarea celor mai mulți dintre ei, atât de mari iubitori ai limbii române încât și postările de pe Facebook le fac într-o dezgustătoare romengleză (dar despre asta voi scrie un material separat), sau, mai în graiul nostru strămoșesc, „scriere creativă”, formulă care, oricât de barbar ar suna, mai cu seamă deoarece creativ s-ar presupune că trebuie să fie scriitorul, nu scrierea, măcar subliniază exact că nu e vorba de unele de dactilografie sau (alt)ceva.

Sigur că, tot la fel ca în oricare altă polemică sau dezbatere, unul dintre principalele criterii după care trebuie să te orientezi când judeci combatanții este elementul INTERES, care adeseori falsifică și eclipsează logica și bunul-simț, așa încât susținătorii necondiționați ai acestor cursuri sunt în special cei care le organizează sau o parte dintre cei care le-au frecventat (cealaltă parte, lucru lesne de înțeles la o analiză mai profundă, fiind, dimpotrivă, printre cei mai înverșunați contestatari!), dar cum eu am pornit dintotdeauna de la premisa că în general oamenii sunt mai degrabă pur și simplu proști decât cu adevărat ticăloși, dovadă că și argumentele celor, cum spuneam, interesați sunt mult mai subțiri decât ar putea să aducă dacă ar avea și o inteligență pe măsură, mă voi mărgini să constat că, de câte ori se discută pe Facebook despre asta, cel puțin la început cei „pro” pun problema de parcă cei „contra” ar susține nu doar (sau atât) că un scriitor „se face” exclusiv prin lecturi și alte forme de studiu autodidactic, ci (sau cât) de parcă s-ar declara împotriva oricărei forme de școlarizare și ar pretinde că, de vreme ce n-ar avea nevoie de un asemenea curs, aspirantul la glorie literară poate la fel de bine să fie și analfabet, inclusiv acest tip de exagerare și reducere la absurd în propriile minți mărginite ale celor care apoi combat de fapt o teorie pe care n-a promovat-o nimeni, ci au „emanat-o” ei înșiși, în (și din) creierele lor, fiind tipic pentru societatea românească actuală.

Personal, ca de cele mai multe ori, deși nu mă aștept ca preopinenții mei să înțeleagă vreodată nuanțele unei poziții, am una mai degrabă moderată, pornind de la ideea că orice formă de școlarizare este binevenită, iar dintr-un astfel de curs, cei care-l urmează, dacă au o inteligență corespunzătoare și o personalitate formată, pot foarte bine să învețe și ce NU trebuie să facă din ceea ce li se propovăduiește drept... literă de lege de către cei care le țin, indiferent care ar fi titulatura lor, deoarece, iată, așa cum cei care-l urmează sunt „cursanți”, nicidecum „elevi” sau „studenți”, presupun că nici cei care „predau” nu pot fi numiți chiar „profesori”, ci, eventual, cel mult, „îndrumători”, aceasta fiind și una dintre nu neapărat obiecțiile, ci îndoielile mele la adresa lor, respectiv ce fel de calificare (fie și în sensul peiorativ de „patalama”) au cei care le organizează, fiindcă, de unde principalul lor argument în favoarea învățării „meseriei” de scriitor este o comparație oricum absurdă cu ingineria, arhitectura, medicina sau chiar artele frumoase dar tehnice, de genul celor plastice [deși, pe lângă responsabilitatea (inclusiv pentru viața altora) presupusă în cele dintâi spre deosebire de literatură, la cursurile de scriere creativă presupun că nu se învață cum să amesteci cerneala sau ce unelte (diferite, respectiv când pix, când creion, când stilou, în funcție, poate, de genul literar abordat la un moment dat) să folosești pentru a scrie, așa cum se învață în pictură și/sau sculptură], atunci când vine vorba de „profesori” aceștia nu au, în general, practic nicio altă atestare decât cele dobândite prin „experiență” sau – ironia sorții – „citit”, adică, în limbajul lor, „după ureche”, ori, cel mult, ca absolvenți de facultăți cu profil umanist (nici măcar neapărat Litere), ceea ce-i recomandă, în cazurile fericite, fiind statutul lor de poeți sau prozatori „consacrați”, uneori mai degrabă în vremurile de tristă amintire ale regimului comunist, cam așa cum eu însumi, ca absolvent al unei facultăți particulare de jurnalism, înființată în primii ani nouăzeci, aveam două mari categorii de profesori, pe de-o parte ziariștii formați pe timpul lui Ceaușescu, care firește că nu puteau fi modele de mare nădejde, iar pe de alta cei (sau aceiași) formați de unii singuri, imediat după Revoluție, așa cum mă formasem, de altfel, și eu, care deja publicasem prin presa vremii, așa că pot depune mărturie din propria experiență ce înseamnă o formă de școlarizare din care nu ai mare lucru de învățat în plus față de cât ai învățat și continui să înveți de-a lungul „carierei” de unul singur.

Așa se face că, după ce resping cu îndârjire și spume la tastatură drept nefondat argumentul, altminteri hâtru și vădit incontestabil, că s-o mai fi găsind în istoria literaturii și câte un (mare) scriitor (clasic) care să nu fi urmat niciun astfel de curs și uită cu desăvârșire și tot dinadinsul că, fără nicio îndoială, mai bine de 99% dintre „oamenii de litere” români, inclusiv contemporani, și inclusiv (dintre) cei care acum le țin, au ajuns până aici tot fără ele, de vreme ce, în special la noi, reprezintă o modă apărută mai de curând, cei care le susțin necondiționat le asimilează „cercurilor” și „cenaclurilor” literare de odinioară sau pun un soi de semn de egalitate între ele și relațiile de tip mentor-discipol, existente, în diferite forme, dintotdeauna, făcându-se că nu înțeleg nici măcar diferența simplă, dar, pe undeva, esențială că acestea din urmă erau pe bază de generozitate, oferite în mod dezinteresat, pe când cursurile astea sunt pe bani, putând duce cu gândul, mai ales în cazul unora dintre ele, ținute de te miri cine, la mici găinării sau șarlatanii, unii, mai răi de gură, asemuindu-le cu niște cursuri de băut apă sau de mers pe stradă, pe lângă alte asemenea baliverne întâlnite la tot pasul pe net, mai cu seamă că, după cum am remarcat, pandemia le-a dat ideea genială promotorilor de a le organiza (exclusiv) online, fără să trebuiască să-și mai bată capul cu numărul limitat de locuri în vreo sală sau cu achitarea chiriei ei, așa că, vorba americanului, cerul (sau măcar capacitatea serverelor) e limita câștigurilor și a cursanților ce pot lua parte la fiecare „modul”, toate astea, firește, cu argumentul suprem de tip corolar din partea lor că trăim, dom’le, în capitalism, unde totul se plătește, nu mai suntem în nenorocitul ăla de comunism cu „gratuități” de toate felurile, adus inclusiv de unii care se pretind un fel de salvatori ai literaturii române (contemporane) din mlaștina mediocrității perpetue, figuri providențiale fără de care bieții scribălăi care le-au trecut pe la ore ar fi eșuat lamentabil în ratare, pe când așa, numai și numai datorită lor, au ajuns să publice pe la marile edituri, dar, firește, o astfel de misiune nobilă nu poate să rămână neremunerată în mod corespunzător, 700 de lei zece ședințe, așadar mai ieftin, totuși, decât la psiholog sau dentist.

Pe de altă parte, adevărata utilitate a lor, recunoscută, mai degrabă indirect și/sau din câte o scăpare într-o dezbatere aprinsă, de către cei care le (sus)țin, este că tinerii sau mai puțin tinerii aspiranți la gloria literară (că la bunăstarea oferită de „meseria” de scriitor nu prea speră nimeni întreg la cap din România) au ocazia să intre în gașca potrivită, să fie citiți de cine trebuie și cine știe către ce „stil” de scriitură și încotro să-i îndrume ca să fie publicați de un editor care agreează fix acel „stil” etc., adică efectiv să li se pună pună niște proptele, într-o lume plină de clici, facțiunii, interese (politice) (meschine) și așa mai departe, după cum ei înșiși, susținătorii, admit și se acuză reciproc că e, doar că de obicei în alte contexte și discuții, mai ales când se ceartă între ei (fiindcă așa sunt oamenii de genul ăsta, uită repede, încât ai senzația că se nasc din nou de câte trei ori pe zi și nu mai țin minte ce susțineau fie și cu numai câteva ore înainte, dacă nu cu doar două propoziții mai sus în același text), așa încât până la urmă totul se cam rezumă la un serviciu (de marketing) pe bani, în sensul că respectivii cursanți plătesc pentru a fi promovați în revistele, pe site-urile și pe conturile de Facebook proprii ale îndrumătorilor sau ale prietenilor ori asociaților lor pentru a fi recunoscuți, publicați și premiați, ca ulterior aceștia din urmă să se laude cu realizările lor și să atragă alți cursanți pe care să-i promoveze... și așa mai departe, ceea ce – să nu fiu înțeles greșit –, dacă „maeștrii” sunt împăcați cu ei înșiși și nu au mustrări de conștiință că ar practica un soi de prostituție culturală, cum îi mai acuză unii, e până la urmă OK, într-o lume capitalistă și așa mai departe, doar că ar fi mai onest să se recunoască adevărata natură a îndeletnicirii, pentru că, de pildă, în termeni de presă (audio-vizuală), una e publicitatea onestă, pe față și pe bani fiscalizați, și alta așa-numita reclamă mascată, chiar și pornind de la prezumția de nevinovăție că pentru sumele obținute din acele cursuri cei care le organizează plătesc impozite și ce mai e de plătit.

Pe de altă parte, dacă ar fi să-mi exprim rezerva cea mai mare față de astfel de forme de școlarizare inevitabil standardiza(n)te, cu „profesori” având idei (uneori puține și fixe) precise despre ce înseamnă „literatura” și, mai ales, ce NU înseamnă ea, și care nici măcar nu sunt organizate într-un mediu academic (deși, la drept vorbind, în România asta ar putea să însemne ceva și mai rău!), ea este aceea că ele pot avea chiar efecte dăunătoare, de nivelare a valorilor și de suprimare sau măcar diminuare tocmai a... creativității cursanților, iar teama aceasta nu e una nelămurită, ci se bazează pe exemple concrete pe care le-am descoperit inclusiv la unul dintre cei mai cunoscuți și în principiu respectați astfel de mentori profesioniști (adică pe bani, nu amatori), domnul Cutare, care are (dez)avantajul de a fi și foarte activ pe Facebook, unde îl urmăresc și unde, de pildă, pe lângă multe alte episoade similare, am asistat la un moment în care, criticându-și un inamic de-al său în ale scrisului, îi imputa vehement o formulă retorico-stilistică folosită într-un roman, și anume sintagma „atât de ciudat de emoționată”, folosită însă într-un context bine definit, respectiv când povestitorul, întruchipat de un elev, își văzuse în această stare învățătoarea, care tocmai le relatase despre un recent mare miting organizat de către „Partidul Comunist Român în frunte cu tovarășul Nicolae Ceaușescu”, astfel încât, copilul, care, mă gândesc eu, probabil o mai văzuse la fel de emoționată pe „tovarășa” și când le citise „Moartea căprioarei” sau poate când le dăduse trista veste că mama unuia dintre colegi se îmbolnăvise sau își pierduse viața, era acum nedumerit, de unde și „ciudățenia” acelei emoții, numai că bravul profesor de „scriere creativă” opina că ar fi fost suficient un „atât de emoționată” sau „foarte emoționată”, adică exact cum s-ar fi exprimat și un elev (nu în calitate de narator al romanului) de clasa a patra într-o compunere sau într-o scrisoare către mama sa, redactată din tabăra de la Năvodari, însă și despre tendința aceasta bolnăvicioasă a unor „literați”, în frunte cu cel pomenit, de a milita pentru „simplitate” în exprimare, pentru un stil „minimal(ist)”, în care autorul să nu divagheze, să scrie doar „la obiect” și, DOAMNE FEREȘTE!, să nu cumva să folosească prea multe adjective, care sunt „câh!”, de parcă un roman ar fi un articol de ziar (acolo ne învățau pe noi profesorii să fim „obiectivi”, fără considerații personale și înflorituri stilistice, dar tot ei se extaziau în fața unor texte colorate și marcate de amprenta autorului), voi vorbi mai pe larg cu altă ocazie.

În final, ca un soi de glumă, dar tot... pilduitoare, aș vrea să dau un răspuns pe care unul dintre prietenii mei de pe Facebook l-a ratat sau a considerat că nu merită să se expună și mai mult dându-l în cadrul unui schimb de replici-comentarii la o postare pe această temă, când unul dintre fanii înfocați ai aceluiași domn Cutare (care, în paranteză fie spus, se apărase și el cu înverșunare, pretinzând, printre altele, că 90% dintre cei care parcurg un text nu înțeleg ce citesc, așa că e nevoie să le fie „tălmăcit” de unul ca el, în cadrul respectivului curs, doar că, din polemica iscată, demonstrase că e mult mai priceput să RĂStălmăcească vorbele – tot scrise – celor care aveau altă părere decât a lui, nicidecum să tălmăcească ceva), ca un soi de concluzie la teoria – vezi Doamne profund eronată, pe care doar un ignorant sau un frustrat o putea emite – că un scriitor este în primul rând un autodidact și că „meseria” de scriitor nu e chiar cea mai potrivită pentru a fi predată de la catedră, îl întreba, vădit retoric și închipuit nostim, ceva de genul „să înțeleg că, după părerea dvs., e suficient să-l citești pe Shakespeare ca să ajungi să scrii ca el?”: „Sigur că nu. Mă tem, însă, că există o mică eventualitate ca nici urmând cursul domnului Cutare să nu ajungi să scrii ca Shakespeare”. Cam despre asta e vorba.

INVERS, VICEVERSA ȘI PE DOS

Știu că în general e doar un fel de-a spune, dar mie chiar mi se pare absolut fascinant cum, în România, din când în când, parcă la intervale bine stabilite de cineva și oarecum egale, se ivește (ca) din senin prin presă ori pe rețelele sociale câte un subiect de tip enormitate – fie un (fel de) cântec pe YouTube sau chiar o poezie prezentată la un mare festival de literatură; fie un (alt fel de) personaj scabros, libidinos, care face sau măcar declară ceva abject; fie vreo acuzație (neîntemeiată) de rasism sau sexism la adresa cuiva (important); fie (doar) vreo măsură economică sau strict politică a unui partid, eventual de guvernământ... –, moment în care eu, de pildă, mă aștept să apară instantaneu luări de poziție cvasiunanime care să condamne sau, dimpotrivă, să apere ceea ce, după toate regulile de bun-simț, e de condamnat sau, dimpotrivă, de apărat, doar ca să am mereu naiva stupoare monumentală de a descoperi că, de fapt, într-adevăr apar instantaneu luări de poziție cvasiunanime, însă... exact contrare, covârșitoarea majoritate a opiniei publice, în frunte cu „prietenii” mei de pe Facebook, selectați, de la o vreme, din elita cel puțin culturală a țării, luând partea... ursului, respectiv a porcăriei, a kitsch-ului, a imbecilului, a aberației, a celor care fac acuzații absurde și așa mai departe; înțelegeți ideea.

Sigur că, până la urmă, chestia asta, pe lângă că mă tot învață minte să nu-mi mai fac iluzii deșarte că trăiesc într-o lume aproape normală la cap, are și o componentă de binevenită salubritate, mai separând puținul grâu de munții de neghină din lista aia de prieteni de pe Facebook și nu numai, în care, pe de altă parte, trebuie să recunosc că oricum păstrez cu un soi de... nu sfințenie, ci mai degrabă dimpotrivă, diabolism și cele mai penibile figuri, deoarece sunt un izvor nesecat de neprețuite exemple de prostie crasă și inspirație pentru personaje literare caricaturale pe care altfel mi-ar trebui o imaginație cu adevărat ieșită din comun, supracaragialească, să le inventez.

LIBERTATE, EGALITATE, VULGARITATE

Văzând vehemența sau, după caz, entuziasmul cu care în special reprezentantele sexului frumos îi atacă pe „detractorii” lu Erika (sic!) sau, dimpotrivă, laudă curajul, inteligența, inventivitatea, dacă nu chiar geniul „artistei”, ai zice că principalul drept pentru care luptă femeile încă de pe la mișcarea sufragetelor încoace este acela de a fi egale cu bărbații în... vulgaritate și țopârlănie, având nu doar aceleași drepturi ca și cei mai scabroși dintre ei, ci parcă și obligația de a-și băga și a-și scoate ce, unde și de unde vor, și chiar dacă nici măcar nu au.

În plus, de remarcat cum toți acești noi apostoli, de ambe sexe, ai mișcării de emancipare a femeii de sub jugul bunului-simț au pus botul la mesajul ferm împotriva exploatării nudității feminine exprimat elastic și absolut deloc subtil de către cântăcioasă prin folosirea... nudității ca mijloc de atragere a atenției și mai cu seamă popularității, cam pe același model de psihologie retrogradă inversă (adică directă) pe care, odinioară, Teo Trandafir o folosea pentru a lupta împotriva prostului gust al amatorilor de manele, invitând în emisiune tot felul de Salami și Copii Minune pentru a le lua interviuri și a le difuza mizeriile, chipurile ca să-i facă de râs în fața telespectatorilor elevați, după care, însă, văzând probabil că telespectatorii ăia elevați oricum nu se uitau la emisiunile ei, dovadă că audiențele creșteau invers proporțional cu numărul probabil de cetățeni de condiție bună dintr-o țară ca România, a lăsat la o parte mascarada și a început să-i invite pur și simplu, doar ca să-i promoveze pe față lăudându-le talentul și capodoperele, într-o sarabandă de pupături reciproce în dos, întinsă de-a lungul a ediții întregi.

MĂGĂRENA

Unii vor spune că probabil eram încă dinainte, în mod sub- sau inconștient, ori refuzând să recunosc, din ipocrizie, iar eu n-am cum să le dovedesc că se înșală amarnic, fiindcă, desigur, nu pot să fiu decât subiectiv atunci când, fie și jurându-mă pe roșu sau ceva, declar cu mâna pe inimă că, dimpotrivă, sunt suficient de lucid și de obiectiv cât să mă pot analiza cu detașare și să-mi recunosc, ba chiar atribui în plus, toate defectele pe care le am sau mi le arog, însă, așa cum exagerările grotești din ultimii ani în privința „corectitudinii politice”, a apologiei „diversității”, a cruciadei împotriva discriminărilor (adesea mai degrabă inventate sau, cel puțin, exacerbate) de tot felul, culminând, cel puțin din punctul meu de vedere, că-s pasionat, pe lângă obligativitatea ca, de aici înainte, în orice producție cinematografică hollywoodiană, deci inclusiv despre, să zicem, vikingi, să fie distribuiți un anumit procent (semnificativ) de actori din rândul minorităților coloristice (iar în curând, probabil, și sexuale!), cu aberațiile care se petrec la ceremoniile de decernare a premiilor Oscar, unde nu mai există categorie la care să nu fie nominalizați, iar adesea pur și simplu inventați, că n-au de unde să-i ia, cel puțin câte doi-trei (din cinci!) reprezentanți ai artiștilor de culoare, care, atunci când câștigă (cum e musai să se întâmple!), mai au și discursuri care te fac să crezi că ne aflăm într-una din epocile când sclavia se afla la apogeu, sau măcar prin anii cincizeci ai secolului trecut în America sudistă, aproape m-au făcut să devin sau, fie, dacă cei de care pomeneam la început au dreptate, măcar să-mi conștientizez și, categoric, în caz că eram, accentuez „rasismul”, un mesaj „feminist” precum cel al noii vedete a așa-zisei muzici românești, Erika (Isac), plin de vulgarități, înjurături, mahalagisme și așa mai departe, mă face să mă întreb dacă nu cumva mă paște riscul să devin (sau... etc.) (și) de-a dreptul misogin, pentru că, de unde sunt un tip care, atunci când mă gândesc la o femeie, mi-o reprezint ca pe un exemplu de frumusețe, gingășie și puritate (chiar dacă, desigur, știu că și aici am tendința să exagerez, în sensul idealizării), începând de zilele trecute, de când, cu o întârziere explicabilă tocmai prin încercările mele disperate din ultimii ani de a mă „ascunde”, pe cât pot, de asemenea manifestări așa cum se ascund, prin filme, puținii supraviețuitori ai vreunei misterioase epidemii planetare de cei care s-au transformat deja în zombi, astfel încât nu sunt la curent cu ce se mai difuzează pe canalele de știri sau se etalează prin emisiunile „muzicale” ori în serialele de mare succes la retardați public de pe canalele comerciale, am aflat și eu de „Macarena” (?), nu am cum să-mi scot din minte și urechi glasul și rostirea „artistei”, astfel încât mă tem că-mi vor rămâne vii în memorie și mi le voi zugrăvi automat și pentru totdeauna în cadrul oricărei discuții cu și despre reprezentantele sexului frumos (sau slab), care trebuie sau NU trebuie să fie apărate de (către) cineva sau (de) ceva.

Sincer, chiar îmi vine peste puteri să înțeleg de ce – dincolo de piesa pur și simplu mizerabilă, aparținând unui gen NEmuzical gustat, în opinia mea, la fel ca și manelele, doar de indivizi care se află cu cel puțin două trepte mai jos decât restul umanității pe scara evoluției (simțului estetic) – toți apărătorii cântăcioasei cred că un mesaj în principiu, firește, demn de salutat, nobil și așa mai departe e mai „puternic” dacă este gângăvit cu un accent cocălăresc, de persoană neșcolarizată, încărcat cu obscenități, vulgarități și tot felul de cuvinte neregăsite nici în dicționarele de argou și cu atât mai puțin în DEX, asta chiar și pornind de la premisa, altminteri mai mult decât plauzibilă, că el trebuie să fie înțeles fix de categoriile social-infracționale, de genul violatorilor, cuțitarilor, bătăușilor etc., predispuse să nu-l înțeleagă altfel decât dacă e rostit pe limba lor, fiindcă, din fericire, ele reprezintă, totuși, o minoritate, așa că nu trebuie să sufere toți ceilalți, începând, de pildă, chiar cu niște (mulți) minori care sigur au acces la mijlocele de difuzare – fie și limitate în principiu, cum e, tot în principiu, YouTube – ale porcăriei.

Poate cea mai reprezentativă pentru absurditatea situației create în ultimele zile e o „prietenă” de-a mea de pe Facebook, care, după ce făcea elogiul „artistei” și al aproape „capodoperei” pe care a scremut-o, exprimându-și speranța ca tot mai mulți tineri la început de carieră să-i urmeze exemplul (adică să lanseze texte cu „pula”, „pizda”, „fut” etc., ca să fiu și eu mai explicit și să arăt că nu e mare scofală să utilizez astfel de termeni, altfel neuzuali pentru mine), explica, în finalul postării, că toți cei care o critică sunt, cumva, complici cu profesorul sau antrenorul care chiar recent „a agresat sexual o fetiță de șapte ani”. Ei bine, dincolo de imbecilitatea intrinsecă a ideii, ce n-am înțeles dacă ar fi fost s-o înțeleg în schimb pe Erika e de ce doamna fană înrăită a ei nu s-a exprimat la fel ca idola (că trebuie să găsim un feminin și la „idol”, pentru egalitatea de șanse ș.a.m.d.), spunând ceva de genul „... curvarul degenerat care a futut o (sau, în fine, în funcție de specificul agresiunii sexuale respective, „i-a pus mâna la pizdă sau pe cur...”) fetiță...”. De ce această dublă măsură, doamnă sau cucoană?! Riscați să nu vă faceți înțeleasă dacă vă exprimați revolta (altminteri perfect justificată) într-un mod prea decent sau elevat!

S... S... SPIRIT ȘI T... T... TRADIȚIE

Al 28.364-lea exemplu elocvent, din cele numărate personal doar de mine, bob cu bob, pentru epidemia de schizoidie care bântuie de multă vreme în România, la toate nivelurile, îl reprezintă toți analiștii, experții și așa mai departe de la canalele de sport care, uneori nu doar în aceeași emisiune, ci și în aceeași intervenție, dacă nu chiar frază, elogiază, pe de-o parte, performanțele fenomenale, imposibil de atins vreodată de către o echipă românească, ale unor formații ca Manchester City, Real Madrid, Arsenal, Bayern Munchen etc., după care, pe de alta, înfierează cu sfântă mânie proletară și (de)plâng cu lacrimi de crocodil faptul că la Dinamo s-au transferat, mai ales în ultimii ani, o mulțime de jucători străini, care, dacă ar fi să-l citez doar pe unul dintre cei mai vehemenți în această privință, „nu au cum să... să... să înțeleagă ă... ă... spiritul lu... lu... lui Dinamo, ce înseamnă a... a... acest club, ce reprezintă el pen... pen... pentru Ro... România”, cu alte cuvinte, mai puțin bâlbâite, care nu au cum să fie impresionați și stimulați de glorioasa lui tradiție de vreme ce n-au mâncat pe-aici salam cu soia din vremurile imemoriale în care clubul bucureștean mai câștiga măcar câte o cupă, acolo, toate astea de parcă, de pildă, însuși Guardiola, dimpreună cu alde Haaland, De Bruyne și toți ceilalți au copilărit nu doar în Manchester, ci chiar în cartierul din care se trage City, nicidecum prin al rivalior de la United, așa că au fost crescuți din fragedă pruncie fix în „spiritul «cetățenilor»”.

Sigur că în această lumină (stinsă), ar fi de preferat ca în Ștefan cel Mare să nu poposească în veci vreun Messi, Ronaldo sau cine știe care dintre urmașii lor într-ale talentului fotbalistic din Europa și din lume, care n-au cum să fie pătrunși de „a... a... adevăratul spirit dinamovist”, așa cum ar avea șanse mult mai mari să fie niște unii transferați de pe la echipele neaoșe, strămoșești, gen Danubiana, Metaloglobus, Academica Clinceni sau Voința Crevedia, poate „dinamoviști adevărați” încă de mici.

ACTUALIZARE: În urmă cu doar câteva minute, unul dintre ceilalți mari (foști) dinamoviști care nu contenesc să deplângă absența „spiritului...” la jucătorii străini transferați la clubul bucureștean lăuda cu maxim entuziasm același „spirit” care s-a creat, de ceva vreme, la... Rapid, alt club împănat cu jucători la fel de străini ca și cei de la Dinamo, doar că, pesemne, pur și simplu mai valoroși, pentru că lucrul pe care par să-l scape din obtuza lor vedere toți acești schizonaționaliști este că problema (lui Dinamo) nu ține de meleagurile – autohtone ori alogene – de pe care e adus un fotbalist sau altul, ci de cât e acesta de bun sau slab.

VOLUPTATEA BĂLĂCITULUI ÎN COMODA MEDIOCRITATE

Pentru că nici în general n-are prea multe idei, iar mai toate sunt fixe, unul dintre cei doi cunoscuți [cel puțin pentru fostul meu cititor fidel, din paginile (sau ce sunt ele) acestui blog] realizatori de emisiuni vesperale de la Digi Sport, după ce a dedicat, de-a lungul timpului, ediții întregi pentru a deplânge, cam pe bună dreptate, faptul că jucătorii români de fotbal ajung, în ultimii ani, doar la echipe de mâna a șaptea din Europa, în cazurile rare și fericite, iar în cele mai dese și mai triste prin campionatele din China, țările arabe sau Statele Unite (cam singurul domeniu în care să ajungi acolo poate să fie ceva de rușine!), unde sunt atrași exclusiv de câștigurile materiale, astfel încât „e bine doar pentru ei și familiile lor”, dar catastrofal pentru fotbalul românesc și, mai cu seamă, pe cale de consecință oarecum logică și directă, echipa națională, s-a trezit vorbind, alte ediții în șir (deși te-ai fi așteptat ca măcar de la un moment dat încolo să realizeze ridicolul absolut în care se afunda tot mai adânc, inclusiv în ochii mai tuturor invitaților perindați prin studio, care se abțineau cu greu să-i dea replici pe cât de acide ar fi meritat și, n-am nicio îndoială, simțeau nevoia lăuntrică s-o facă), fix în aceiași termeni și despre transferul lui Horațiu Moldovan, fostul portar al Rapidului și titularul naționalei, la... Atletico Madrid, argumentele realizatorului analist și specialist fiind că – practic la fel ca și cei ajunși la echipe infinit mai modeste, care, dacă nu se întorc pachet la echipele de la care au plecat, freacă banca luni sau chiar ani de zile – acolo are toate (ne)șansele să rămână multă vreme la statutul de rezervă a deja legendarului Oblak, ceea ce va fi extrem de păgubos pentru naționala României în perspectiva Euro 2024, ex-rapidistul fiind, așadar, înfierat cu aceeași mânie proletară cu care îl înfiera, de pildă, în urmă cu ceva vreme, pe Nicolae Stanciu când se transfera prin țările arabe, iar ulterior în China, sau pe Alexandru Mitriță când a plecat de la Universitatea Craiova în SUA și apoi, desigur, tot prin Arabia, și anume că ar pune meschinele lui interese materiale mai presus de cele ale naționalei și că ar ține mai mult să se umple de bani, bani și iarăși bani decât să aibă o carieră desfășurată la cel mai înalt nivel!

Trecând peste absurdul contradicției în termeni și antagonismul propriilor lui opinii, pentru că Atletico Madrid este, inclusiv pentru un fan al lui Real sau al Barcelonei (că doar de de-ăștia dai pe stradă și la televizor, eu rămânând, pesemne, singurul simpatizant din România al echipei lui Simeone, așa că oi fi subiectiv?!) definiția unui club de mare anvergură, chiar (mult) peste Tottenham-ul lui Radu Drăgușin, față de al cărui transfer realizatorul cu pricina n-a avut nimic de obiectat, imaginându-și probabil că românul va fi acolo, din prima, vedeta echipei, noul Kane etc., deși crunta realitate ne arată că nici vorbă de așa ceva, cel puțin deocamdată, și exprimându-mi opinia proprie și personală că Moldovan ar fi fost cel mai prost cetățean, sportiv sau nu, de pe planetă dacă n-ar fi acceptat să plece la Atletico fie și pe un salariu de câteva zeci de ori mai MIC decât la Rapid, nu mai mare, cum firește că are, doar pentru satisfacția profesională de a fi ajuns la un colos al fotbalului mondial, (de) unde are șansa să progreseze enorm chiar și numai fiindcă se antrenează și împarte vestiarul cu vedetele de-acolo, l-aș întreba, retoric, desigur, pe cunoscutul realizator dacă el, în schimb, e atât de... cu minte puțină încât, dacă, de pildă, ar primi o ofertă de lucru de la ESPN sau Sky Sports, cu un salariu corespunzător (adicătelea, îmi închipui, olecuță mai mare decât are acum), dar cu condiția ca, măcar în prima fază, să modereze o emisiune matinală sau pusă în grilă la o oră mică a nopții, însă cu perspectiva ca, dacă se dovedește atât de bun pe cât își imaginează el că este, să poată avansa, ar refuza-o cu trufie pe motiv că preferă să rămână pe salariul actual de la Digi Sport, unde, în schimb, har Domnului!, realizează o ditamai emisiunea de maximă audiență, în prime-time, și mai e și ceva șefuleț de departament. Mă tem că da.

EXECUȚIE ÎN DIRECT

Dacă domnul Radu Naum, realizatorul de emisiuni (și, am impresia, ceva mai mult decât atât, oareșice șefuleț) de la Digi Sport, ar fi fost redactor-șef al unei publicații (adicătelea din presa scrisă) sportive, n-am nicio îndoială că, analizând pe îndelete, cu asupra de măsură și uluitor de aberant, așa cum a făcut aseară timp de aproape jumătate din ediția de „Fotbal Club”, declarația unuia dintre fotbaliștii de la FC Voluntari, conform căreia arbitrul Szabolcs Kovacs, fratele mult mai cunoscutului Istvan, i-ar fi spus, în timpul partidei cu FC Hermannstadt, în urma unui schimb de replici, „dacă nu te potolești, te execut!”, și-ar fi intitulat editorialul de azi „Jucător amenințat cu moartea de către arbitru!”, fiindcă în mod evident în acest sens a interpretat el vorbele cavalerului fluierului.

După îndelungi dezbateri în studio, mult prea arareori temperate, aproape deontologic, de unul dintre invitați, care, deloc surprinzător, nici măcar nu era ziarist, dar care cerea să se aștepte și un drept la replică din partea arbitrului, care poate ar fi avut un alt punct de vedere, a intervenit lămuritor și împăciuitor Ion Crăciunescu, care, cu sau fără dreptate, s-a exprimat în sensul că, în opinia domniei sale, totul ar porni de la cunoașterea cam aproximativă a limbii române de către domnul (ba chiar ambii domni) Kovacs, care a vrut de fapt să spună doar „... te elimin!”.

Acum, ca un, în schimb, dimpotrivă, fin cunoscător al celor mai alambicate taine ale aceleiași limbi române, cum se pretinde, cu mult mai puțin temei decât realizează, domnul Naum, cel care, de pildă, nu contenește să îi, dar, ce-i drept, și să SE corecteze atunci când el sau invitații utilizează termenul „cifre” în contexte în care ar fi vorba mai degrabă de valori mari, de genul „numerelor”, deși, dacă ar fi avut curiozitatea să se uite în oricare dicționar explicativ, ar fi descoperit – cu nețărmurită mirare, desigur – că, la punctul 2, termenul „cifră” poate desemna fără nicio problemă „volume”, „sume” sau „cantități” reprezentate prin cifre (de-o pildă simplă, pe înțelesul dumnealui, „cifra de afaceri” nu înseamnă obligatoriu una între 1 și 9... lei, ci poate să desemneze milioane, chiar și fără a fi necesară utilizarea unei sintagme stupide, gen „număr de afaceri”!), la fel cum, tot conform dicționarelor explicative, termenul „olimpiadă” are și înțelesul de „jocuri olimpice”, nu doar pe cel de interval dintre ele, ca la vechii greci, ar trebui să fie cu mult mai circumspect, pe viitor, și când folosește verbul „a elimina”, în sensul de „a acorda un cartonaș roșu”, deoarece, mai ales în anumite (alte) contexte, el chiar e sinonim cu „a executa”.

GLOABELE ȘI GLOBALIZAREA

Spre deosebire de multe alte situații, cu bătaie spre absolut toate, în cazul episodului de marți, când meciul de fotbal din preliminariile EURO 2024, dintre România și, din punctul de vedere oficial al țării noastre, inexistentul stat Kosovo a fost întrerupt zeci de minute din cauza unui banner care susținea... fix poziția, cum subliniam, oficială a autorităților românești, și anume „Kosovo e Serbia”, chiar nu găsesc vreo mare vină huliganilor din altminteri sinistra grupare „Uniți Sub Tricolor”, autorii „reprobabilului” gest de a clama... un adevăr, conform diplomației noastre (la fel ca și „Transilvania e România”, de pildă), de care primii care ar fi trebuit să țină cont erau diriguitorii FIFA și UEFA, care puteau foarte bine să evite astfel de momente dacă, la fel ca în alte cazuri, pentru că precedente – din păcate sau din fericire – există, gen echipele din Ucraina și, pe vremea când nu fuseseră încă excluse cu totul din competiții, cele din Rusia, sau, cred, chiar Kosovo și Serbia, ar fi organizat de așa natură tragerea la sorți încât statul-enclavă să nu poată cădea în aceeași grupă cu vreuna dintre cele (doar) cinci țări europene care nu-i recunosc existența, inclusiv – repet pentru a patra sau a cincea oară, să priceapă și cei mai spălați pe creiere și îndobitociți cu „corectitudinea politică” analiști/ comentatori/ jurnaliști (sportivi), cei care, după ce l-au bălăcărit și l-au făcut pe arbitrul Colțescu mai rasist decât îndrăzniseră să-l facă jucătorii aceia de culoare de la care a pornit conflictul, amestecă și încurcă acum borcanul ultranaționalismului lipsit de temei juridic, în care, de pildă, unii unguri visează la Ungaria Mare sau niște rromânii își revendică Basarabia ori Cadrilaterul, cu (iată că repet și a șasea sau a șaptea oară!) poziția oficială a statului român, enunțată pur și simplu de niște spectatori – România.

În aceste condiții, pe lângă că mi s-ar părea mai mult decât absurdă o sancțiune din partea UEFA care să ne oblige, de pildă, să disputăm vreun meci fără spectatori sau, și mai rău, după cum propovăduiesc, aproape jinduind, unii și alții, să pierdem partida la masa verde, în mod logic cei care ar fi trebuit să piardă cu 3-0, marți, ar fi fost nu ai noștri, ci fix kosovarii, care au părăsit terenul de joc în mijlocul reprizei, deranjați, mai degrabă, din câte am înțeles, nici măcar de bannerul acela, ci de scandările din tribună „Serbia, Serbia!”, lucru ce mă face să mă gândesc că nici nu suntem prea departe de momentul când orice fel de astfel de „discriminare”, în care niște oameni afișează steagul și scandează numele unei anumite țări (proprii sau nu) vor fi acuzați că îi marginalizează pe bieții adversari, din țara cealaltă, tratându-i cu dispreț și făcându-i să se simtă jigniți, astfel încât se văd îndreptățiți să-și ceară „drepturile” la un tratament egal și așa mai departe, fiindcă într-o lume globalistă nu mai e loc de astfel de manifestări de „naționalism”. Hai Mapamondu’!

O VIAȚĂ MINUNATĂ

Spre deosebire de situația din bancul acela cu „mi se pare mie sau tu nu ești porcul de anul trecut?!”, la Digi24 pupincuriștii băsiști invitați să „analizeze” știrile zilei sunt tot aceiași, în păr, la fel de incisivi și sentențioși, încă din vremurile de glorie ale idolului lor cu dos(ar) (de Securitate) (ne)curat, și doar opiniile ferme, principiile călăuzitoare și convingerile de-o viață li se schimbă întruna în funcție de împrejurări.

Așa, de pildă, văzându-i cum plângeau de săreau cămășile de pe ei de mila „dascălilor noștri dragi” cu prilejul grevei din învățământ, tocmai suspendată, îmi zugrăveam aievea în minte, fără să fac un efort de imaginație deosebit, ci mai degrabă un vag apel la memorie, din vremurile când bieții nerespectați de astăzi tăceau mâlc după ce li se TĂIASERĂ, nu le crescuseră, salariile cu 25%, cam ce poziție ar fi adoptat față de o asemenea manifestare de protest dacă guvernul n-ar fi fost unul de coaliție, care să cuprindă ȘI pesediști din „ciuma roșie”, ci unul monocolor, alcătuit doar din „adevărații liberali”, recte pedisto-pedeliștii de tip Boc-Blaga-Flutur-Turcan, în frunte cu vreun Orban sau Cîțu (invitat și el, acum, frecvent, pe post să-și dea cu neprețuita părere), iar pretențiile profesorilor, ca – nu-i așa? – niște bugetari îmbuibați ce sunt, urcați în cârca și hrăniți din sudoarea celor care trudesc la privat, ar fi fost, n-am nicio îndoială, socotite drepte exagerate, aberante și așa mai departe, în timp ce reținerile executivului în a le satisface ar fi fost văzute ca dovezi de maximă responsabilitate, pentru a nu da peste cap bugetul și economia României; sau, dimpotrivă, dacă guvernul ar fi fost unul exclusiv „de stânga”, iar cedările în fața greviștilor ar fi fost catalogate drept o incontestabilă demonstrație de populism cu vădit iz electoral, în perspectiva scrutinelor de anul viitor.

NIMIC DESPRE POMPIERI

Dacă aș (mai) fi nu neapărat jurnalist – pentru că asta, în principiu, prin prisma studiilor (inclusiv superioare), (încă) sunt, doar că... retras, așa încât nu (mai) e de datoria mea să-mi pierd vremea cercetând, deși, spre deosebire de majoritatea celor aflați încă în activitate, aș putea s-o și fac –, ci reporter de teren, eventual la una din (prea) multele televiziuni unde se vorbește despre greva profesorilor, aș întreba, nu tendențios sau ceva, ci din pură curiozitate, deoarece chiar nu știu, în ce (alte) țări profesorii la început de carieră, debutanți, intră în sistem, din prima zi de lucru, cu salariul mediu pe economiile respective, adică, de niște eventuale pilde, ale SUA, Germaniei sau Suediei, așa cum cer sindicaliștii de la noi, în condițiile în care, dacă nu mă înșel amarnic, „mediu pe economie” înseamnă că sunt luați în, efectiv, calcul și toți salariații din IT, bănci, multinaționale de mare anvergură etc., cu tot cu directorii lor de toate felurile, și având în vedere că, din ce mai văd și eu pe ici, pe colo, în special prin filme, salariile din învățământul de pretutindeni cam sunt subiect de glume și bancuri, pe de-o parte, și/sau compătimire, pe de alta, în schimb, firește, se face și acolo apel la „devotament”, „dăruire”, „vocație” și așa mai departe.

Cât privește treaba cu „respectul”... măsurat în bani și salarii „decente”, care ar trebui acordat profesorilor, categorie socioprofesională mai cu nu știu ce moț (că de pompieri nu prea mai are nimeni nevoie), mă întreb cum ar arăta, dacă n-ar fi absurdă și, din păcate, oarecum caraghioasă, câtă vreme în România ideea de sindicate e strict legată de salariații la stat, bugetari, în timp ce la privat s-a dezvoltat un soi de exploatare a muncii (ne)demnă de secolul XIX (o să scriu mai pe larg cu altă ocazie), o grevă a, să zicem, scriitorilor din România, care sunt la fel de îndreptățiți să invoce noțiunea de „respect”, fiindcă, la urma urmelor, sunt reprezentanții culturii unei întregi națiuni sau ceva, iar ei, la fel ca și profesorii, sunt care mai buni, care mai slabi, care mai geniali, care mai mediocri sau chiar catastrofali, unii descurcându-se financiar într-un fel sau altul, poate chiar din roadele creației lor literare (vreo doi sau trei), dar mai degrabă din tot soiul de „meditații”, gen scris prin reviste sau apariții la televiziunile comerciale, dacă nu cumva chiar prestând cu totul și cu totul alte activități, iar dacă ar fi să etalăm „salariile” lor (sau orice altă formă de venit, cu tot cu sporuri... „de solicitare neuropsihică” (?!) sau „de dirigenție” și tichete de vacanțe, cum au, totuși, profesorii) pe la talk-show-uri, ar râde lumea în hohote înainte să izbucnească în plâns, dar vocația e vocație și nu cred că scriu neapărat mai bine cei care sunt plătiți mai mult (ci doar în cazurile fericite sunt plătiți mai mult cei care scriu mai bine). 

SUPERSUPERLIGA

Personal, ca unul care, asemenea multora loviți acum de o stranie amnezie selectivă, eram viu, în putere și chiar interesat de fenomen (și) pe vremea când România avea, „la fel ca marile campionate de fotbal din Europa”, un sistem clasic, cu 18 echipe, dar cel puțin o treime din meciurile unei etape îl reprezentau blaturile, iar de pe la jumătatea returului, când deja se cunoșteau echipele retrogradate și, pe de altă parte, cele care urmau să joace în cupele europene, măcar șapte-opt, dacă nu spre zece formații, cele dintre locurile, să zicem, 5 și 15, bălteau, din lipsă de obiectiv, sau vindeau meciurile cui dădea o valiză cu bani mai îndesată, sunt un susținător fervent al actualului sistem cu doar 16 (era și mai bine când erau 14) echipe, cu play-off și play-out, înjumătățire de puncte și baraje pentru cupele europene, inclusiv între o echipă de play-off și una de play-out.

Cu toate astea, și dincolo de schizoidia celor care, pe de-o parte, criticau cu vehemență, de pildă, existența barajului dintre locurile 7 și 8 (1 și 2 din play-out), dar, pe de alta, la fel de absurd, se arătau revoltați că unele echipe nu au licență pentru Europa [ca și cum, de exemplu, femeile de serviciu din instituțiile lor (de media) ar trebui să aibă studii (superioare) cu care să poată ocupa oricând și funcția de director, altfel n-au ce căuta la muncă], astfel încât unele meciuri care ar fi fost decisive pentru ocuparea respectivelor locuri cu miză deveniseră... fără, mai degrabă amicale, mă amuzam zilele trecute amintindu-mi de vremurile când DNA căuta tot felul de noduri în papură politicienilor pentru a-i scoate de corupți, iar la un moment dat, un ministru era cercetat pentru că nu angajase „cu contract” muncitorii care-i renovaseră apartamentul, făcându-mă să-mi imaginez cât de în admirația noastră or fi fost cei de prin Germania și Suedia, închipuindu-și că marile cazuri de corupție fuseseră demult rezolvate și stârpite în România, de vreme ce se trecuse deja la chestii de o asemenea finețe, cam la fel cum acum, dacă CS U Craiova, locul 7 din campionat, i-ar învinge azi la baraj pe cei de la CFR Cluj și ar ajunge în Conference League (cazul fiind unul fericit, pentru că, în lipsa licențelor, putea să ajungă acolo ocupanta locului 9 sau 10!), niște europeni mai naivi ar trage concluzia, caraghios de eronată, că România are un campionat intern mai tare decât cele din Anglia, Germania sau Spania, de unde, chiar și în tot felul de situații speciale (ne)fericite, se califică în cupele europene doar cel mult locurile 5 și/sau 6. 

ENERGIA PROASTĂ

La fel ca mulți dintre „analiștii”, „experții” și „specialiștii” în domeniu, Asociația Energia Inteligentă nu pare deloc așa, teoria vehiculată în ultimele zile de toți aceștia și aceasta fiind că, deși pe „piața europeană” prețurile la gaze și energia electrică au scăzut semnificativ, în România ele au rămas nejustificat de mari, iar asta s-ar datora sau, mai degrabă, ar fi cauzată de faptul că guvernul a plafonat tarifele, astfel încât toate ofertele zecilor de furnizori de la noi se învârt în apropierea acestui plafon, deși ar fi putut să scadă chiar și la jumătate.

Dincolo de idioțenia reală a guvernului, care într-adevăr a stabilit, în 2021, când prețurile începuseră să crească alarmant, plafonul la un nivel aflat ATUNCI cu mult peste cel al pieței, oferind o „marjă” de care toți furnizorii s-au grabit să profite cu nesimțire, ce nu s-a înțeles încă, nici măcar fix din această experiență, este că pe meleagurile dâmbovițene funcționează o economie de piață ROMÂNEASCĂ, un concept care ar trebui să fie introdus în tratatele de economie din toată lumea și studiat ca o materie aparte în școli și facultăți de profil, fiindcă, iată, inclusiv acum, absolut nimeni nu obligă furnizorii să mențină tarifele la nivelul acelui plafon MAXIMAL, de vreme ce și-ar permite să le scadă și cu 50%, iar dacă ar face-o cu vreo, de pildă, 25%, nu doar că ar realiza oricum profituri generoase, dar ar câștiga și o bună cotă de piață, în detrimentul celorlalți mai degrabă bișnițari de energie electrică și gaze care continuă să le mențină prea sus, iar în clipa în care guvernul ar/va renunța la respectivul plafon, n-am nicio îndoială că prețurile ar/vor exploda, depășindu-l în secunda doi, pentru că, așa cum menționam anterior, „economia de piață românească” funcționează pe criterii diferite de economia de piață pur și simplu, specula și lăcomia fiind elementele aflate la baza ei. 

BANI DIN POM

Dacă am înțeles eu bine situația cu greva din învățământ – ceea ce, la drept vorbind, nu e deloc sigur, dat fiind că pare să n-o mai fi făcut nimeni altcineva, lucru destul de greu de crezut, sau, mai degrabă, nu vrea s-o recunoască în spațiul public –, la momentul acesta guvernul n-ar accepta măririle de salariu cerute de profesori nici dacă ar găsi banii necesari (strict pentru ei) pe stradă sau într-un copac, iar asta nu pentru că ar fi el hain prin definiție, cum crede în general lumea, sau că, după cum se amintește de fiecare dată în discuțiile pe această temă, „ar cere imediat și ceilalți bugetari”, ceea ce, de fapt, deja se cam și întâmplă, câtă vreme și medicii, și ceferiștii, ba până și polițiștii amenință cu diferite forme de protest, ci fiindcă ar fi, practic, de-a dreptul obligat să crească toate celelalte salarii, având în vedere „momentul prost” ales pentru greve, când „tocmai” (sigur, e un „tocmai” care dăinuie de ani de zile) trebuie să intre în dezbateri Legea salarizării (unice/unitare/bugetare) sau ceva, care prevede sau ar trebui să prevadă un echilibru salarial între toate categoriile de angajați la stat, situație în care întreaga procedură parlamentară ar fi, cumva, grevată, de vreme ce s-ar pornit de la o ștachetă deja ridicată (prea sus) de către profesori.

Iată de unde și dorința guvernanților de a opri, pe moment, vacanța prematură din școli cu acele carduri sau vouchere sau prime sau sume forfetare sau cum le-or mai numi, care să-i îndestuleze pe greviști doar pe moment, urmând ca grosul revendicărilor (salariale) să le fie satisfăcute (sau, mai degrabă, ce-i drept, nu!) odată cu adoptarea legii și intrarea ei în vigoare, în principiu pe la începutul anului viitor, dar, desigur, nimic (bun) nu e sigur în România, de unde și altminteri justificata neîncredere a profesorilor, care firește că și-ar dori să primească în mână, adică net, direct cioara de pe gard, fără să mai fie duși cu vorba, preșul și vrabia.

AMNEZIE, SPORURI ȘI PENSII SPECIALE

Sigur că există în presă și în politică, la fel ca oriunde, oameni tineri, care, din (ne)fericire pentru ei sau noi, prin forța împrejurărilor, n-au prins în direct, conștienți, și vremurile mai vechi, cum ar fi anii nouăzeci sau chiar începutul anilor două mii, însă uneori am senzația că mai toată societatea românească este alcătuită din indivizi care, la fel ca în unele filme SF, se trezesc în fiecare dimineață de parcă atunci s-ar fi născut, cu toate amintirile șterse peste noapte, în timpul somnului.

Cel mai recent episod care mi-a evocat această imagine este cel al cardurilor „pentru dezvoltare profesională” sau „susținerea activităților didactice”, propuse de guvern sindicaliștilor din învățământ, o formă de plată foarte asemănătoare „sporurilor” de tot felul și cu denumiri dintre cele mai bizare – „de praf”, „de calculator”, „de ventilator”, „de neon”... – pe care politicienii le ofereau odinioară pentru aplanarea unor greve altminteri legitime, fiindcă le era mult mai ușor decât să mărească salariile cu sume ce trebuiau impozitate în fel și chip, intrau la calculul pensiilor, deschideau apetitul altor categorii sociale de a cere și ele „tratament egal” etc., dar care sporuri, acum, după 25-30 de ani, sunt obiect de ironii și miștouri din partea „analiștilor”, inclusiv a celor care trăiau și activau și pe atunci, dar care se arată acum revoltați de existența lor și (se fac că) nu le (mai) înțeleg sensul, fenomen similar cu discuțiile despre pensiile „speciale” sau salariile mari din, de pildă, magistratură, care, și mai paradoxal, erau pe atunci oferite, practic la cererea Occidentului, ca o măsură de stopare a corupției generalizate, când sentințele în justiție erau date pe baza unor mite derizorii, gen trei găini și patru ouă, astfel încât s-a încercat stimularea judecătorilor, punerea lor la adăpost de asemenea „tentații”, dar acum aceiași oficiali europeni se arată revoltați de existența lor, la fel ca și o parte însemnată a românilor, nu doar amnezici, ci și, presupun, atinși de un soi de complex al săracului (inclusiv cu duhul), care îi face să-și închipuie că toate neajunsurile lor, în special de natură financiară, faptul că nu sunt plătiți, vezi Doamne, cât ar merita, sunt cauzate de existența în lume a „bogătanilor”, așa încât sunt scandalizați, de pildă, că un fost procuror general al României sau un președinte al Curții Constituționale (funcții care, oricât de prost au fost îndeplinite de respectivii – iar eu sunt primul care să spun că au fost îndeplinite catastrofal și, spre deosebire de mulți care la vremurile respective, pe durata mandatelor, îi pupau în cur, iar acum i-ar scuipa în față, m-am și exprimat, cu puterile mele modeste, în acest sens –, nu înseamnă că nu sunt importante și, cumva, puține și rare într-un stat, astfel încât trebuie răsplătite pe măsură) au nu știu ce pensii „nesimțite”, în loc să se mulțumească și ei cu câteva sute de lei, acolo, ca tot românul, fir-ar ea de capră rumenă și vie a vecinului!    

CIOCANE ȘI BORMAȘINI

Oricât de greu mi-a venit și, de fapt, pe undeva, încă îmi vine, ca unul care îmi desfășor activitatea în cu totul alt domeniu, dar, pe de altă parte, am trecut în urmă cu niște ani printr-o amplă renovare a propriului apartament, aproape am înțeles că există, sau, măcar, am reușit să identific, mai degrabă imaginându-mi, niște proceduri șantieristice care să necesite utilizarea uneia sau chiar mai multor bormașini simultan, timp de zeci de minute, iar uneori de-a dreptul ore, în șir, continuu, fără absolut nicio pauză în afară de cea de masă a muncitorilor, așa cum s-a întâmplat, de pildă, în ultimele săptămâni la etajul de sub mine.

Ce n-am reușit să dibui, însă, nici până în ziua de azi, deși mă străduiesc, practic, de o viață întreagă de locuit într-un bloc de oameni gospodari și cu iubire de frumos și noutate în viețile lor, dar cu venituri modeste, care își schimbă periodic faianța, gresia, parchetul și culoarea pereților, dar pe rând, o cameră acum, alta la anul..., iar între timp începe renovarea și vecinul de la trei, și cel de la șase.., astfel încât niciodată nu e cu adevărat liniște, iar eu, din (ne)fericire, îmi și petrec toată ziua și toate zilele în camera de lucru, este de ce, așa cum se întâmplă și în ultimele zile, în, presupun, alte multe faze ale lucrării, când doar se vopsesc caloriferele sau se spoiesc pereții, muncitorii pornesc, încă de la prima oră (legală, ce-i drept, conform prevederilor în vigoare), practic din clipa când se apucă de treabă, un foarte scurt – chiar de până la cinci minute, dar prea destul cât să dea deșteptarea generală în tot cartierul – concert asurzitor de ciocane și bormașini, după care, în mod absolut surprinzător, nu mai au nevoie de respectivele ustensile nici măcar o secundă până la sfârșitul programului, instalându-se o altfel îmbucurătoare liniște relativă, enervantă doar prin contrast cu ce ar fi putut să fie din capul locului, însă ritualul reîncepe a doua zi, când se petrece fix același fenomen, uneori timp de alte săptămâni de-a rândul. Să fie oare doar impulsul de a testa, prevăzători, niște scule de care de fapt nu au neapărată nevoie, dar nu se știe niciodată? Sau e un fel de încălzire a muncitorilor, similară cu a sportivilor înainte de competiții, un fel de intrare în ritm, efectuată cu cele mai solicitante unelte?

Sincer, aștept lămuriri din partea oricui e în măsură să mi le ofere, asta și ca să nu rămân cu teama că doar sufăr eu de un fel de mania persecuției cu accente de paranoia, ajungând să-mi închipui că e ceva făcut strict împotriva mea, la fel cum am impresia că numai muncitorii din jurul meu lucrează, până la ore târzii, inclusiv în weekenduri (da, cu tot cu duminici!) și în timpul sărbătorilor legale (gen recentele Paște și 1 Mai), deși, de câte ori am apelat eu la unii, aveau, pe lângă un program de bugetari, și tot felul de zile trecute cu roșu sau negru în calendarele religioase, când nu veneau la treabă în ruptul capetelor.

FARSENAL

Oarecum paradoxal, dintre toate favoritele mele în acest final de sezon fotbalistic, cea care a ilustrat perfect vorba neaoșă cu înecatul la mal a fost cea mai mare și mai perenă dintre ele, Arsenal, care, după ce a condus, pe alocuri aproape autoritar, mai toată actuala ediție de Premier League, făcându-mă chiar să-i urmăresc toate meciurile de la cap la cap, după ce, în vreo două-trei situații specifice, când „tunarii” au revenit miraculos pe finaluri de partidă pentru a întoarce scorul, ajunsesem la concluzia că le port noroc și trebuie să rezist altminteri caracteristicului meu impuls de a schimba canalul când lucrurile se împut, dar asta, firește, până ce noua (contra)superstiție nu s-a mai confirmat, ba dimpotrivă, fiindcă au pierdut puncte decisive după ce au condus chiar și cu două goluri, a scăpat printre degetele rare și țepene titlul în ultimele câteva etape, în timp ce, pe plan autohton, unde zicala ar fi fost mai potrivită, Farul, pe care o simpatizez, cumva, de mic, însă cu o pauză legată nu neapărat de vicisitudinile prin care a trecut echipa din punct de vedere sportiv, ci cu schimbarea perspectivei mele asupra orașului în sine, doar că acum prevalează slăbiciunea mea pentru Gheorghe Hagi (ca și pentru mai toți reprezentanții „Generației de Aur”, din care, strict în termeni de vârstă, practic fac și eu parte), a demonstrat o forță mentală absolut necaracteristică nouă, românilor, revenind, în penultima etapă, de la un 0-2 care pe mine, probabil spre deosebire de toți cei care și-au exprimat, ulterior, convingerea sau, după caz, temerea că „marinarii” nu mai au nicio șansă, chiar m-a făcut să închid televizorul, convins că, așa cum (până la urmă greșit) prorocisem înaintea partidei, vor pierde, poate chiar la un scor-fluviu, dat fiind că turul de forță al „Regelui” pe telefoanele canalelor de televiziune, unde se omagia de unul singur, mi s-a părut că denotă mai degrabă disperarea lui ca nu cumva, după meci, să nu mai aibă drept argument pentru afirmația „suntem cei mai buni” poziția din clasament și statutul de favorită, Farul, așadar, a întors rezultatul și a obținut titlul, „stricându-mi” doar modul de abordare a prezentului material, pentru că deja îmi și imaginam cum îl scriu făcând paralela perfectă între constănțeni și londonezi, lideri, și unii, și ceilalți, tot campionatul, dar terminând pe locul doi, așa că am mai rămas doar cu cazurile Dinamo, înecată și ea la mal în tentativa de a promova direct în Superligă și ajunsă doar la baraj, unde șansele sunt destul de îndoielnice, și Chindia, cu care oricum simpatizez vag, din motive oarecum istorice, ca „fan” al lui Vlad Țepeș și al cetății lui de scaun, dar mi se părea și un adversar mai accesibil la respectivul același baraj cu aceeași Dinamo, în timp ce acum, fiindcă târgoviștenii au retrogradat direct în urma rezultatelor din ultima etapă, voi avea emoții cu mult mai mari și mai neplăcute, dat fiind că, în schimb, FC Argeș îmi este una dintre cele mai antipatice echipe din Superligă.

Altfel, continuă să mă fascineze incompetența jurnaliștilor (sportivi, dar nu numai) de la noi, care, chiar și... DUPĂ încheierea ultimei etape din play-offul Ligii 2, nu știau cu siguranță dacă una dintre echipe, Unirea Dej, avea sau nu drept de promovare în primul eșalon, asta după ce, de săptămâni întregi, se contraziseseră unii pe alții prin emisiuni, invocând tot felul de „surse” care ba le confirmau, ba le infirmau „informațiile”, deși ar fi fost atât de simplu să afle direct de la Federație, unde cu siguranță acest lucru se știa încă de când expirase termenul-limită pentru depunerea sau acceptarea dosarelor de licențiere, iar dacă nu se știa, abia ăsta ar fi fost un ditamai subiectul de presă, autentic, nu inventat sau tras de păr, în schimb acum se rățoiau prostește la oficiali că „făcuseră publică” INexistența licenței respectivei echipe doar cu o zi sau două înaintea ultimului meci, de parcă FRF are obligația să emită comunicate pe orice temă nu sunt în stare s-o acopere caraghioșii de jurnaliști, transformați în simpli clănțăi care comentează la televizor zvonuri și ce au mai auzit ei prin tramvaie.

ȘTIRI VIRTUALE

„Jurnalist: Ați reușit să acoperiți gaura de la buget?

Ministru: Da, în urma măsurilor luate prin Ordonanță de urgență, situația a fost remediată.

Jurnalist: Măsurile acestea sunt unele de austeritate, nu?

Ministru: Nu neapărat, doar am reușit să tăiem unele cheltuieli care nu erau foarte necesare.

Jurnalist: Și dacă va mai apărea o nouă gaură?

Ministru: Sperăm să nu mai apară.

Jurnalist: Și dacă totuși apare, cum a apărut și prima, va trebui să tăiați din nou cheltuielile, nu?

Ministru: Sigur că da, nu putem să lăsăm găuri în buget.

Jurnalist (triumfător): Domnule ministru, să știți că asta e o știre!”

 

Probabil că titlul ei ar fi: „Ministrul ne anunță noi măsuri de austeritate!”. În cazul unor publicații sau posturi de televiziune mai de Doamne-ajută, poate undeva, într-un colț al paginii sau la coada materialului, se va menționa, cât de cât, în treacăt, că s-a pornit de la o situație ipotetică. Dar mai degrabă nu.

Atât este de ușoară meseria de jurnalist lipsit de bun-simț profesional și deontologie, în stare să stoarcă „știri”... virtuale din orice. Nu trebuie decât să pună întrebările INcorecte:

 

 – Dacă va fi o nouă pandemie precum cea din 2020, vor fi luate iarăși măsuri drastice de restricție?

– Sperăm să nu mai fie, dar dacă va fi, sigur că vom lua!

– Ne-ați dat o știre. („Vom fi din nou închiși în case!”)

 

 

– Dacă domnul președinte al țării se va dovedi, în instanță, un ucigaș în serie sau violator, îl veți suspenda din funcție?

– Sigur că da!

 – Ne-ați dat o știre! („Președintele va fi suspendat din funcție!”)

 

 

– Dacă rușii aruncă o sută de bombe atomice asupra Capitalei, vom muri cu toții?

– Da, vom muri.

– Ne-ați dat o știre cutremurătoare. („Toți locuitorii Capitalei vor muri!”)

Etc.

VAI ȘI VAR

Cu toate că, în general, nu e deloc neobișnuit ca o problemă să suscite două puncte de vedere diferite, uneori chiar diametral opuse, la noi ciudățenia constă în aceea că ambele opinii sunt însușite, concomitent sau alternativ, de câte unul și același individ.

Printre cele mai fascinante și elocvente (mai ales că poate fi extins la orice alt domeniu, printre care, desigur, politica) exemple relativ recente se numără atitudinea față de arbitrajele din fotbal, în speță cele cu asistență VAR, când un același „analist” (replicat însă la covârșitoarea majoritate a celor care apar pe la emisiunile de profil) ba e supărat că, deși avem, în sfârșit, și noi, miraculosul sistem, după ce, dacă ar fi să-i crezi pe unii, se introdusese deja până și în ligile inferioare din Sri Lanka și Myanmar  (când în realitate încă mai există meciuri din cupele europene fără, dar ce să ne mai luăm din nimicuri?), arbitrul vreunui meci nu l-a consultat la cine știe ce fază în care ar fi constatat că a luat decizia greșită și ar fi putut s-o îndrepte, ba e de-a dreptul scandalizat că, la o altă fază, care la VAR-ul de-acasă al oricărui microbist, televizorul, e cât se poate de limpede, „din prima clipă”, pentru oricine a văzut-o în reluare de 20 de ori, la 15 emisiuni, din 14 unghiuri și explicată de alți 18 experți, arbitrul, în loc să ia decizia pe loc, pierde o grămadă de timp să discute cu cei din cabină, să se uite pe imagini și așa mai departe, ceea ce – vezi Doamne – nu face decât să întineze nobilele idealuri ale arbitrajului tradițional, uman, fiindcă odată cu inventarea VAR bieții cavaleri ai fluierului parcă n-ar mai ști pic de „meserie”.

Acum, trecând peste faptul că nimeni nu pare să fi înțeles până acum care sunt regulile cu arbitrajul video – când are „voie” să intervină și când nu, de pildă – sau peste crisparea indusă oricum arbitrilor de la noi, hăituiți pe la emisiuni de aceiași analiști și comentatori care tac mâlc la și mai scandaloasele greșeli de prin campionatele străine sau din cupele europene, toți acești cârcotași cu orice preț, avizi, poate, doar să se bage în seamă și să facă audiențe pentru a fi chemați și pe viitor prin studiouri, unde să se dea iarăși în stambă, ar trebui să aibă, totuși, un minim de decență și personalitate unitară (recte nu multiplă, de tip schizoid) și să se hotărască odată ce vor.

EUROVISION, ETERNUL BLESTEM

Încercam ieri să explic, într-o efectiv paranteză, atât de scurtă încât simt nevoia să revin, ce înțeleg prin sintagma „ghinionul nostru altminteri tradițional în astfel de situații”, cu referire la concursurile Eurovison. Dincolo de nenumăratele cazuri în care piesele cele mai bune din finalele naționale au ieșit fix pe locul doi, în timp ce victoriile au fost obținute de te miri ce porcării, cel mai elocvent exemplu la nivel istoric rămâne, fără doar și poate, cel din 2016, când excelenta „Moment of Silence”, a lui Ovidiu Anton, a întrunit, în mod miraculos, toate sufragiile publicului și ale juriului de specialitate, a câștigat finala națională, dar... TVR a fost exclusă din concursul internațional, astfel încât România nu a mai avut dreptul de a trimite reprezentant.

Ei bine, aseară am asistat, din punctul meu de vedere, la un alt moment oarecum istoric, chiar fără precedent, când, practic, o piesă (aproape bună) care a câștigat finala națională a fost... înlocuită de către interpret/compozitor cu alta, de fapt cu o versiune parodică și mizerabilă a ei. Astfel, dacă în finala națională, ca și în clipul oficial de prezentare (practic o înregistrare a interpretării din finală, dar despre asta am mai tot scris), „D.G.T. (Off and On)” era o melodie în forță, spre rock, destul de originală, cu schimbări de ritm, orchestrație modernă, amplă, cu saxofon și așa mai departe, iar show-ul era unul dinamic, cu dansatori, fete frumoase și o punere în scenă chiar relativ complexă, varianta prezentată în semifinala internațională a fost o lălăială tărăgănată într-un tempo de două ori mai lent, cu interpretul – fardat ca o cocotă (poate pentru a suplini absența dansatoarelor) și îmbrăcat într-o grețoșenie de costumaș roz, cu pantaloni scurți – cântând, solo și îndoielnic, la o chitară, lipsit, în cea mai mare parte, de acompaniamentul care a intervenit de la un moment dat, dar părea executat la un fel de flașnetă din cele cu care mai apar cântăcioșii ambulanți pe la metrou, fără dansatori, în schimb cu fetele de odinioară înveșmântate în niște halate de fantome sau paciente la spitalul de nebuni, bântuind undeva pe un ecran al scenei (aici recunosc modelul TVR, pentru că și în urmă cu câțiva ani am avut niște momâi sau zombi drept „ansamblu de dans”), „show”-ul fiind undeva la granița dintre deloc și mai bine n-ar mai fi fost.

În aceste condiții, ratarea calificării este cel mai bun lucru care i se putea întâmpla lui Theodor Andrei, pentru că așa scapă de rușinea de a se și a NE mai face o dată de râs și în marea finală, unde audiența va fi cu mult mai importantă.

 

P.S. Și uitasem că, într-un fel, am prevăzut ce s-a întâmplat aseară, încă după finala națională.

P.P.S. Mă întreb dacă nu cumva, dincolo de apariția jalnică a reprezentantului nostru, poate fi vorba chiar despre o descalificare din partea organizatorilor Eurovision, dată fiind această efectiv substituire a piesei originale.

CU ȘANSĂ, FĂRĂ ȘANSĂ

După ce ani în șir și ediții de-a rândul ale concursului Eurovision, România s-a prezentat, din punctul meu de vedere, cu piese îngrozitor de slabe, dar, tot din punctul meu de vedere, a avut porcescul noroc de a nimeri în semifinale cu cântece încă și mai rele, încât am și consemnat, în articole parcă trase la indigo, că n-ar fi exclus (ba chiar aproape că ar merita) să se califice în respectivele mari finale, iar de câteva ori a și făcut-o, anul acesta, când, desigur, tot din punctul meu de vedere, ne prezentăm cu o piesă relativ decentă, și, în orice caz, cea mai bună pe care o puteam alege dintre cele ajunse în ultima rundă națională, ghinionul nostru altminteri tradițional în astfel de situații (adică atunci când am merita cu adevărat ceva bun) a făcut să fim repartizați nu doar în semifinala mai puternică, ci și în cea cu mai multe participante.

Astfel, pe lângă că acum trebuie să înfruntăm cincisprezece contracandidate, în loc de paisprezece, câte ar fi fost în cealaltă, în condițiile în care se califică tot zece, marți am numărat, în afară de a Moldovei, cel mult trei piese bune (ce-i drept, erau cam toate favoritele mele – Suedia, Norvegia și Elveția –, în afara celor din țările care se califică din oficiu în finală și care anul ăsta s-au întrecut pe sine, mai cu seamă Germania, Franța și, culmea, chiar Ucraina), restul fiind absolut catastrofale (sigur, vreo două dintre ele oricum au mers mai departe!), în timp ce azi vor fi de vreo două ori mai multe. Chiar și așa, însă, și în ciuda nesimțirii TVR, despre care am scris, de a nu realiza un clip profesionist pentru piesa noastră, astfel încât, din câte înțeleg, bietul Theodor Andrei a trebuit să-și încropească din fonduri proprii unul, deloc grozav și oricum postat numai cu vreo două săptămâni în urmă, când altele sunt pe YouTube de luni întregi, calificarea n-ar trebui să fie o problemă.

ACTUALIZARE (în chip de dopofestival): Tot ce aș vrea să mai știu după prestația lamentabilă a lui Theodor Andrei din semifinală, încununată cu un absolut firesc eșec, este cine au fost imbecilii care au avut ideea de a schimba din temelii nu doar „show”-ul original, din finala națională, înlocuit cu... nimic, ci și piesa în sine, interpretată acum într-un tempo mult mai lent și practic fără orchestrație.

Dacă vinovatul este solistul-(co)autor, să-i fie de bine, a căpătat ce merita, cu toate că eu unul mă simt lovit în mod direct, pentru că în felul ăsta m-am făcut și eu însumi de râs ascultând varianta originală de zeci de ori și promovând-o cât am putut pe blog și printre cunoscuți, însă dacă (prea) tânărul cantautor a ascultat doar de vocile falsânde ale unor binevoitori și „experți” din TVR sau de oriunde, să-i fie cu atât mai rușine.  

SENZAȚIONAL!!!

De parcă nu (mi-)ar fi fost de-ajuns nenumăratele emisiuni de „analiză” de la posturile cu profil de sport desfășurate, uneori, și la 48 de ore după încheierea câte unui meci de fotbal în care a avut loc o accidentare a unui jucător, și în care emisiuni invitații, printre care JURNALIȘTI, își exprimau în continuare „speranța” că nu a fost ceva foarte grav, că jucătorul își va reveni cât mai curând și așa mai departe, deși ar fi avut suficient răgaz să se și intereseze, în calitate de, repet, JURNALIȘTI, care e starea respectivului, dacă are vreo ruptură sau doar o vânătaie, dacă a fost investigat, operat etc., zilele trecute am văzut chiar la Antena 3 CNN (?!), repetată de câteva ori în buletinele informative, o știre, însoțită de genul de imagini cu avertisment că „vă pot afecta emoțional”, conform căreia un jucător de 17 ani s-a prăbușit pe teren la o partidă din Superliga națională, și care știre s-a încheiat hodoronc-tronc, cu o trecere bruscă la următoarea, din cu totul alt domeniu, fără ca telespectatorul să fie pus la curent cu ce s-a mai întâmplat de atunci, fiindcă trecuseră aproape 24 de ore de la incident, astfel încât eu unul efectiv am început să caut informații suplimentare pe internet, aflând că, din fericire, tânărul își revenise încă dinainte să se încheie meciul, cu toate că din imaginile de la, repet, Antena 3 CNN (?!) se putea bănui ce este mai rău, cu el încărcat pe o targă, într-o ambulanță, înconjurat de coechipierii îngrijorați.

Sigur, în ritmul ăsta, deja nu m-ar mai mira ca buletinele de la posturile de știri să ajungă să utilizeze mijoacele din mediul online, cum ar fi metoda „clickbait”, a titlurilor sau frânturilor de informație care doar să agațe cititorul/telespectatorul, astfel încât să asistăm la intervenții ale prezentatorilor de genul: „Breaking News! În Piața Universității din București a avut loc o explozie de proporții gigantice. Pentru mai multe informații, vă invităm să accesați pagina noastră de internet, www... Și acum, buletinul meteo.”

INTRANSIGENȚI DE MUCAVA

Sunt deja zeci de ani de când nu contenește să mă uimească extraordinara capacitate a diverșilor realizatori TV, jurnaliști și analiști în toate domeniile de a se dedubla, practic emisiune de emisiune, la și chiar, mai adesea, dincolo de limita schizofreniei, invocând practic exact aceleași principii chipurile imuabile doar atunci când le convine și contrazicându-le sau, în cel mai fericit caz, ignorându-le – fie din motive cu adevărat patologice, fie din interese de, să spunem, audiență – atunci când le vine mai abitir la socoteală.

Așa, de pildă, cam aceleași ciopoare de invitați în frunte cu fix aceiași doi moderatori de la Digi Sport care au obiceiul de a da întruna drept exemple demne de urmat tot felul de regulamente și reglementări din campionatele străine sau ale organizațiilor internaționale gen UEFA și FIFA, inclusiv în materie de rasism, xenofobie și așa mai departe, cum a fost în recentul caz al întrerupeii și, ulterior, rejucării meciului de fotbal dintre FCU Craiova 1948 și Sepsi, pur și simplu uită de astfel de pilde atunci când se discută, deja pentru a prea multa oară într-un interval nefiresc de scurt, despre jelaniile celor de la Rapid pentru faptul că ar primi prea puține bilete la meciurile din deplasare, deși situația e perfect reglementată de multă vreme la nivel mondial, exemplul cel mai limpede și elocvent pentru mine, ca fan al lui Arsenal Londra, fiind că, deși tunarii joacă acasă cu 60.000 de suporteri (minus sectorul acordat oaspeților, desigur), nu am auzit vreodată să se plângă că nu pot face același lucru și când evoluează doar câțiva kilometri mai la vale, pe stadionul lui Tottenham, unde cu siguranță ar încăpea lejer cu toții, dar, ce să vezi?, n-au loc de cei ai gazdelor și se mulțumesc cu procentul alocat, cu siguranță infim în raport cu doleanțele lor. Ei bine, intransigenții ăia care explicau cum „în țările civilizate” unde-i lege nu-i tocmeală mai că nu se milogesc și ei cot la cot cu giuleștenii pentru încă o sută, două... poate chiar cinci de bilete în plus peste limita legală și statuată ca atare de 5% din capacitatea stadionului, invocând tot felul de chestiuni pe bază de „flexibilitate”, (mică) „înțelegere” și alte ciupeli mioritice.

PAPA BUN ȘI PAPA RĂU

Ca să citez un foarte mic deja clasic încă în viață: „nu mai pot cu...”, respectiv „... criza cerealelor din Ucraina”.

Ce nu s-a spus foarte multă vreme și abia se pomenește din când în când și cu glas șoptit chiar și acum e că toată această nebunie a pornit de la faptul că, alături de nu știu mai care europeni de care mă sinchisesc extrem de puțin spre absolut deloc, românii consumă, de când cu izbucnirea războiului și măsurile de susținere a (exporturilor) Ucrainei, niște cereale, respectiv alimente, mai ieftine (mă rog, eventual și mai puțin sănătoase, dacă normele de toate felurile de-acolo sunt sub standardele celor din UE) decât ar merita dacă „am încuraja” sau „sprijini” sau mai știu eu ce amărâții de fermieri autohtoni care, din diverse motive mai obiectiv-cinstite sau mai subiectiv-hoțești practică, la aceleași produse (primare sau finite), prețuri de câteva ori mai mari, astfel încât acum au dat de greu din cauza „concurenței neloiale”, nu fiindcă sunt obligați să țină producția prin silozuri, ci pentru că fac asta ca să n-o vândă în pierdere sau – că nu m-aș mira – cu profituri mai mici decât trăgeau ei nădejde.

Fix așa stând lucrurile, din punctul meu de vedere o soluție corectă ar fi ca respectivele cereale etc. din Ucraina să continue să fie importate și comercializate, la prețurile acestea relativ (mai) mici, scutite de taxe și așa mai departe, iar producătorii să fie compensați de UE și guverne pe întreaga durată a războiului, altminteri toate bubele spărgându-se (IARĂȘI) în capul consumatorului (respectiv cetățeanului) de rând, asta dincolo de absurdul subiectului conex, cu „tranzitarea” și „sigilarea transporturilor”, de parcă până acum cerealele care ajungeau pe piața noastră cădeau pur și simplu de prin trenuri sau tiruri, ori erau deturnate de te miri ce intermediari dubioși (probabil de-ăia care ne fac antireclamă pentru Schengen), cam în genul produselor „căzute de pe vapor” din glumele cu marfă de contrabandă.

MEREU CODAȘI

Nu știu care va fi soarta bietului nostru reprezentant la concursul Eurovision, Theodor Andrei, și a piesei sale „D.G.T. (Off and On)”, oricum cotat/ți la casele de pariuri cu penultima șansă, însă un lucru este absolut cert: cu doar două săptămâni și un pic înaintea semifinalei în care a fost repartizată, dintre cele 37 de țări participante, România este una din cele maximum două sau trei care nu s-au învrednicit să producă un amărât de videoclip cât de cât profesionist, varianta oficială a piesei fiind cea mai degrabă improvizată și interpretată live din finala națională, în condițiile în care, de pildă, frații noștri de peste Prut au fost în stare să facă un clip superb (chiar dacă, paradoxal, interpretarea strict muzicală e, cumva, sub cea din finala lor națională) și cu subtitrare în engleză pe YouTube (altminteri moldovenii nesfiindu-se nici anul acesta să cânte piesa integral în română, parcă în ciuda și disprețul snobilor de pe la noi care pretind că așa ceva e câh și că doar cu o cântare într-o limbă de largă circulație internațională avem șanse să facem vreo brânză, deși tot moldovenii le demonstrează, bătându-ne an de an, că asta e o imbecilitate), iar Polonia efectiv (mi-)a luat fața cu un clip în care solista, drăguță și nostimă, aducând izbitor cu actrița Jessica Alba, apare adesea într-un costumaș de baie sumar și interpretează, relativ bine, sau măcar corect, un cântecel antrenant, deși când am avut curiozitatea s-o văd în prestația live din finala lor națională falsa îngrozitor și arăta complet nesemnificativ, însă sute de mii de oameni (câte vizualizări are clipul) probabil sunt deciși deja s-o voteze.

Așa stând (degeaba) lucrurile, n-ar fi nicio surpriză ca, spre marea satisfacție a urâtorilor care și-așa l-au contestat îndelung pe Theodor Andrei și votul publicului autohton, să nu trecem NICI anul acesta de semifinală, fără vreo consecință drastică pentru cei din TVR, care firește că-și vor lua liniștiți toate salariile și primele din bani inclusiv (sau mai ales) publici.