MISTERUL TELEFONULUI DE LA MIEZUL ZILEI

Unul din fenomenele nu doar din cale-afară de enervante, dar şi, aş spune, de-a dreptul misterioase, cu care mă confrunt ori de câte ori chiar n-am încotro şi sunt silit să circul prin Bucureşti cu mijloacele de transport în comun este acela al câte unui telefon mobil care sună întruna minute în şir, cu scurte pauze între serii (semn că şi apelantul e un tip perseverent!) şi pe o melodie de-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap – în mod normal inconfundabilă pentru cine a avut prostul gust de a şi-o alege, şi, în plus, setată la un volum asurzitor, pe care oarecum cu regret trebuie să spun că eu unul nu l-am regăsit la niciunul din modelele de telefon avute de-a lungul timpului în posesie –, exasperând pe toată lumea, bineînţeles cu excepţia proprietarului, care e singura persoană din tot tramvaiul, autobuzul sau vagonul de metrou care nu-l aude! (Sigur, mai există şi varianta în care fenomenul se petrece într-o sală de teatru sau de cinema, dar prefer să nici nu-mi amintesc!)

La toate astea mă gândeam ieri, când, după cel puţin trei sau patru asemenea episoade, ajuns în sfârşit acasă, un pachet de nervi şi, pe deasupra, lac de transpiraţie, în timp ce mă pregăteam să mă bag într-un binemeritat duş, mi-am aruncat din întâmplare privirile pe ecranul telefonului meu mobil şi am constatat cu nemărginită stupoare că ratasem două apeluri.

DIAGNOSTIC

Reporterul: Vreţi să spuneţi că există presiuni politice?
Intervievatul: Da, există.


Din punctul meu de vedere, un ziarist (al cărui nume îl voi trece cu delicateţe sub tăcere) poate fi nu atât caracterizat, cât diagnosticat, fără teama de a greşi, ca retardat (aşadar, în sens patologic, nu ca invectivă aruncată cuiva la nervi!) atunci când, având la cunoştinţă fragmentul reprodus mai sus, poate spune cu toată convingerea că intervievatul nu a susţinut niciodată că există “presiuni politice”, deoarece… nu a rostit cu gura lui această sintagmă!

Şi, apropo de Cartianu, îmi amintesc cum, în momentul trecerii sale de la “Evenimentul zilei” la “Adevărul”, în ograda mogulului, pe atunci, cel rău Patriciu, multă lume îl ironiza dispreţuitor, anticipând ceea ce părea inevitabila şi spectaculoasa lui schimbare de orientare politică. Ei bine – aş îndrăzni să spun spre cinstea lui –, nu a fost nici pe departe aşa! Dimpotrivă – într-un mod ce mie îmi aminteşte de bancul cu miliţianul care stând o vreme lângă un acvariu a fost influenţat de personalitatea dominantă din încăpere, căpătând obiceiul de a da din urechi –, cel care şi-a schimbat opţiunile a fost chiar Dinu Patriciu, convertit la băsism de noul său angajat! Ceea ce, desigur, spune multe şi despre (fostul?) liberal, dar asta-i deja altă poveste.

ŞANSA DE A TRĂI ÎNTR-O ŢARĂ MINUNATĂ

Ce bine trebuie să fie să trăieşti într-o ţară minunată, cu un şef de stat echilibrat dar ferm, care nu-şi încalcă niciodată cuvântul dat şi promisiunile electorale, un om cu profunde convingeri anticomuniste, diplomat desăvârşit şi democrat autentic, apărător al libertăţii presei (inclusiv al acelei mici părţi care-l critică neîncetat şi pe nedrept), apropiat de popor, care nu se amestecă în meschinele intrigi politice, cu o cinste mai presus de orice îndoială; o ţară cu instituţii puternice, puse cu adevărat în slujba cetăţeanului, unde lupta împotriva corupţiei nu este o vorbă în vânt, ci o realitate incontestabilă; o ţară cu un guvern competent, condus de un premier de o înaltă ţinută morală şi profesională, care ştie ce are de făcut şi merge neabătut pe drumul său, cu miniştri selectaţi dintre cei mai buni specialişti în domeniile lor, care cheltuiesc eficient şi cu mare grijă banul public etc. etc.!

Iar pentru asta nici nu trebuie să emigrezi în SUA, Elveţia, Germania sau în vreo ţară scandinavă. Nici vorbă. Trebuie doar să te numeşti Cartianu, Cristoiu, Pora, Pleşu, Patapievici, Liiceanu… Doamne, cât îi invidiez!

"SILENT FACES"

RAPORTUL PE JUSTIŢIE: LIBER LA ABUZURI!

Urmărind ieri transmisiunile prilejuite de prezentarea noului raport pe Justiţie, inclusiv comentariile băsescului, am avut, la un moment dat, o revelaţie: oficialii europeni sunt atât de convinşi – de altfel pe bună dreptate! – de hoţia instituţionalizată din România, iar disperarea lor pe tema asta e atât de mare, încât dacă, mâine să spunem, ar fi înhăţat de mascaţi de pe stradă, încătuşat, băgat în dubă, ba chiar şi binişor ciomăgit, apoi ţinut în “arest preventiv” câteva luni bune, timp în care nu e nici condamnat, nici achitat şi nici măcar întrebat de sănătate, dar i se confiscă averea, orice politician, nu neapărat un marcant lider al opoziţiei, vreun Antonescu sau Ponta, ci însuşi Emil Boc sau şefa Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase (cu menţiunea că, în cazurile din urmă, pe lângă că ar cam şi merita-o, orice român cu măcar doi neuroni şi o sinapsă în stare de funcţionare ar înţelege imediat că respectivii au călcat pe vreun bec de la Cotroceni, dar asta-i altă poveste!), întreaga “Europă civilizată” s-ar grăbi doar să aplaude noua dovadă că lupta împotriva corupţiei a făcut încă un pas înainte, să elogieze Parchetul, ANI şi DNA, fără să aibă nici cea mai mică procupare faţă de respectarea drepturilor omului, a libertăţilor cetăţeneşti, prezumţia de nevinovăţie sau alte fleacuri de genul ăsta, în privinţa cărora România a primit de multă vreme certificate de bună purtare.

Cu alte cuvinte, Băsescu şi acoliţii lui rămaşi fideli până la capăt au mână liberă să facă toate abuzurile şi samavolniciile imaginabile împotriva adversarilor politici, câtă vreme au grijă să le pună sub nobilul stindard al “luptei anticorupţie”. De la Bruxelles nu vor primi decât zâmbete, laude şi încurajări s-o ţină tot aşa!

MODELUL ROMÂNESC

Într-o bună zi, hăt pe vremea când principalul subiect de tocat al presei era cazul Borbely – între timp intrat deja în negura uitării, de parcă s-ar fi şi tranşat cumva, deşi cred că n-a trecut nici o săptămână de-atunci –, stăteam eu şi îmi imaginam cum, în vreo ţară dacă nu, ca să zic aşa, şi mai bananieră, că e greu de găsit, măcar la fel de, ca a noastră, fostă socialistă sau chiar sovietică, într-o dezbatere privitoare la corupţia îngrijorătoare de-acolo, s-ar putea găsi vreun Gâgă de politician din opoziţie, care (eventual influenţat de o declaraţie a Monicăi Macovei auzită pe undeva) să dea ca exemplu pozitiv România (aşa cum dăm noi, de pildă, Polonia în privinţa absorbţiei fondurilor europene), unde – iată! – lupta anticorupţie a ajuns atât de departe, se duce la un nivel atât de profund şi minuţios, încât politicienii autohtoni sunt prinşi până şi atunci când încearcă să facă o amărâtă de găinărie, un ciubuc de câteva mii de euro, cum ar fi să-şi zugrăvească apartamentul sau să-şi monteze termopane prevalându-se de funcţia lor publică, de ministru sau de-a dreptul premier!

Iar Gâgă ăla ar concluziona cu amărăciune că, prin contrast, DNA-ul lor, sau ce-or fi având ei acolo, nu e în stare să-i prindă nici măcar pe ăia care au furat fabricile, au devalizat băncile, au înstrăinat zăcămintele petroliere, au vândut flota ş.a.m.d., convins fiind că în România chestiunea marilor jafuri s-a rezolvat de mult, dacă acum organele statului îşi pot concentra toate resursele şi întreaga atenţie pe fleacuri.

UN PIC DE PRESIUNE

Astăzi, fiindcă n-am chef să scriu despre nimic altceva, m-am gândit să exercit şi eu un pic de presiune (după posibilităţi) asupra DNA şi a mai-marelui ei, Daniel Morar: băi Morare, eşti un personaj de un ridicol abisal, aservit până în măduva oaselor lui Băsescu şi regimului portocaliu, iar instituţia pe care o conduci e una de tot rahatul, un adevărat organ de represiune împotriva adversarilor stăpânirii, şi, în pofida smiorcăielilor şi văicărelilor tale de muiere isterică de pe la televiziunile de partid şi stat, sper ca toţi cei pe care îi hăituiţi să vă facă plângeri penale, reclamaţii la organismele internaţionale (unde n-aveţi cum să nu pierdeţi, câtă vreme măcar pe-acolo mai există oameni întregi la cap) şi ce le mai îngăduie bruma de libertate şi democraţie pe care încă n-aţi apucat s-o suprimaţi. Părerea mea.

PE DOS

Zilele trecute, în timp ce citeam (nu, nu din proprie iniţiativă, în urma vreunui accident soldat cu o cădere în cap de la înălţime, ci redirecţionat de pe un blog pe care îl urmăresc!) cel mai recent editorial al lui Mircea Cărtărescu din Evenimentul Zilei, în care autorul spunea la un moment dat, referindu-se la cazul Borbely, “Fireşte, rămâne ca ministrul în cauză să-şi dovedească eventuala nevinovăţie… ”, mă gândeam la o chestie care m-a fascinat dintotdeauna, şi anume cum se întâmplă că, de câte ori se mai face, pe vreun post TV, câte o campanie de alfabetizare a românilor, în care, de pildă, se explică pe îndelete de ce este greşit să se spună “avansaţi înainte” sau că “fortuit” nu înseamnă nici pe departe “forţat”, efectul pervers este că apar şi mai mulţi semidocţi, dacă nu de-a dreptul imbecili, care folosesc respectivele expresii exact cum nu trebuie, probabil ca urmare a faptului că, deşi văd emisiunile respective, nu sunt în stare, cu creierele lor mici şi atrofiate, să proceseze până la capăt informaţia de bază, respectiv că formulările NU sunt corecte; ba, dimpotrivă, au şi argumentul: “am văzut eu la televizor…”.

Fix aşa, pe dos, a înţeles pesemne şi Cărtărescu ideea prezumţiei de NEvinovăţie – despre care se vorbeşte pe larg de câte ori mai apare câte un “caz Borbely” –, conform căreia procurorii (DNA) trebuie să dovedească vinovăţia acuzatului şi nu acesta din urmă să-şi dovedească nevinovăţia.

"DEAD GIRLS ARE EASY"

SOLO SPOT

De câte ori îl văd pe cetăţeanul acela (cu care, în paranteză şi fără nicio legătură cu restul fie spus, câtă vreme se mărgineşte la fleacuri de-astea şi nu-şi imaginează că ar fi şi mare actor de teatru numai bun de roluri titulare pe scenele bucureştene, n-am nimic) din reclama Vodafone rostind deja legendara replică “auzi Alex, mi-ai spus tu de mult de internetu-n roaming; ia mai zi-mi o dată!”, mi-l şi imaginez pe Alex răspunzând prompt, într-un acces de sinceritate: “e neruşinat de scump!!!; ia-ţi gându’!” sau ceva în sensul ăsta. Eu, cel puţin, aşa i-aş spune. Din experienţă.

MICII ZBURĂTORI

Ca să mă exprim ca atunci când se vorbeşte despre Revoluţia din ‘89 sau despre cutremurul din ‘77, ştirea că Emil Boc şi-a plimbat odraslele cu elicopterul SRI “m-a prins” uitându-mă chiar la Realitatea TV, unde, îmi place să cred că din cu totul alte motive, tocmai fuseseră invitaţi Emil Hurezeanu şi Crin Antonescu, iar la un moment dat a intervenit telefonic însuşi împricinatul.

Aşa se face că, dincolo de gestul în sine al premierului şi de justificarea lui imbecilă că şi-a luat fiica şi nepotul, sau ce era ăla, în elicopter, fiindcă nu-i putea lăsa să meargă, ca oamenii de rând, cu maşina (după care, sesizând până şi el grotescul celor spuse, a cârmit-o puţin, punând accentul pe faptul că nu putea EL, ditamai capul guvernului, să vină cale de două sute de kilometri cu coloana oficială, însoţindu-şi rubedeniile, pentru care înţeleg că nu găsise nicio bonă disponibilă, toate fiind la muncă în Spania şi Italia), încă şi mai scandaloasă mi s-a părut atitudinea celorlalţi doi.

Astfel, Emil Hurezeanu – pentru care se pare că orice cur de înalt demnitar în afară de cel al lui Ceauşescu (pe care, ce-i drept şi lăudabil, l-a muşcat ani de zile de la microfonul “Europei libere”), începând cu al lui Adrian Năstase, continuând cu al lui Băsescu şi terminând, iată, cu al lui Boc, e numai bun de pupat –, după ce a mustrat părinteşte, dar cu severitate, postul de televiziune care-l găzduieşte deja insuportabil de frecvent că n-are alte subiecte mai acătării, a ridicat în slăvi onestitatea prim-ministrului, care, “mai mult decât corect”, a compostat bilete pentru cei doi pasageri în plus şi pare decis acum, dacă tot a văzut că sistemul funcţionează, să le facă şi abonamente. Pe de altă parte, Antonescu, probabil din ce în ce mai încrezător că nu peste multă vreme va ajunge şi el într-o funcţie suficient de înaltă cât să-i permită să-şi transporte propriile neamuri în condiţii de maxim confort, a preferat să nu facă prea mult tam-tam pe chestia asta, mulţumindu-se să spună că are alte lucruri, mult mai grave, să-i reproşeze lui Emil Boc. Presupun că se referea, de pildă, la faptul că acesta din urmă s-a lăsat lovit cu un ou roşu în cap de taică-său, episod pe care multă vreme după aceea liderul PNL nu se mai sătura să-l evoce aproape la fiecare apariţie televizată!

PROFESIONISTUL ŞI DILETANŢII

Prezent aseară într-o emisiune de la Realitatea TV, în multe momente de-a dreptul nebun de furie, încât părea să aibă urgentă nevoie de una sau chiar mai multe din pastilele acelea aproape omonime, fără de care nu m-ar fi mirat să-l văd dintr-o dată ridicându-se de pe scaun şi folosindu-şi aptitudinile de fost boxer pentru a-şi impune în faţa celorlalţi invitaţi şi a moderatoarei punctul de vedere, conform căruia organizarea galei de sâmbătă a fost impecabilă, banii s-au cheltuit corect, meciul lui Bute s-a ridicat la un înalt nivel tehnic şi spectacular, iar, hodoronc-tronc, caseta în care Traian Băsescu loveşte un copil a fost un trucaj ordinar, Rud(ot)el Obreja aducea ca singur “argument”, pe care îl repeta la fiecare două vorbe şi de câte ori altcineva încerca, oricât de timid, să deschidă gura pentru a-l contrazice, faptul că numai el poate emite păreri avizate în aceste privinţe, de vreme ce, spre deosebire de ceilalţi, a practicat boxul la nivel înalt.

Ce nu înţeleg domnul Obreja şi, de altfel, mulţi foşti sau actuali sportivi care pun în felul ăsta problema e că ei trăiesc de pe urma a milioane de oameni care, fără să fie nicidecum profesionişti, au tot dreptul la o părere, oricât de “neavizată”. Fiindcă dacă milioanele alea de (tele)spectatori ajung, aşa, după capetele lor de diletanţi, la concluzia, fie şi greşită, că un meci de box, fotbal, tenis sau orice altceva e trucat, s-ar putea să înceapă într-adevăr să-şi vadă doar de treburile lor şi să nu se mai uite la astfel de sportivi, lăsându-i practic să moară de foame.

BĂTAIE… DE JOC

Lipsit până şi de cea mai mică emoţie în privinţa rezultatului final, de parcă aş fi asistat la un meci de wrestling, iar în multe momente ţinând mai degrabă cu adversarul său cu înfăţişare de blând student de culoare tomnatic, în speranţa că va ieşi măcar atâta spectacol cât să merite efortul de a sta întins în pat şi a nu avea cum să evit reclamele dintre reprize, fiindcă timpul era prea scurt ca să comut pe un alt canal şi-napoi fără să risc să pierd momentul decisiv, m-am uitat şi eu – mai mult ca un nostalgic al vremurilor când îi urmăream într-adevăr cu sufletul la gură pe pugiliştii noştri care încă mai ajungeau prin fazele superioare ale olimpiadelor şi campionatelor mondiale, decât ca vreun pasionat şi cu atât mai puţin cunoscător – la meciul lui Bute de sâmbătă seara, gândindu-mă că nici nu ai cum să te aştepţi la altceva, câtă vreme “challengerul” înţeleg că are asigurată oricum o primă de… participare (amintind pe undeva de cele cu care-şi “stimulau” până nu de mult echipele din Liga lui Mitică adversarii marilor rivale), nici măcar ajustată în funcţie de câte minute rezistă sărmanul până să se-nfigă cu nasu-n podea, având în vedere câţi bani se pierd din publicitate în cazul unui meci încheiat prematur. Iar faptul că Mendy ăla era cică neînvins chiar nu mi se pare deloc relevant. Păi, dacă-i pe-aşa, neînvins sunt şi eu!

"MAMA TEQUILA"

“DUPĂ POSIBILITĂŢI”

După zile în şir de discuţii, în cea mai mare parte sterile şi oricum, cel puţin de la un punct încolo, plicticos-repetitive, despre bacalaureatul de anul acesta, s-a ajuns în sfârşit la adevărata chestiune cu adevărat foarte gravă imputabilă Funeriului organizator: practic vicierea întregului examen, prin faptul că în unele locuri au existat camere de supraveghere iar în altele nu, “în funcţie de – incredibil de imbecilă justificare! – posibilităţi”. Sigur, una din consecinţele oarecum caraghioase ale acestei situaţii este că acum o mulţime de comentatori plâng de mila elevilor care au fost “defavorizaţi” de prezenţa camerelor de luat vederi, recte n-au putut să copieze! O alta ar fi concluzia că rezultatele sunt şi aşa prea bune faţă de cum ar fi fost dacă erau camere peste tot.

Pe de altă parte însă, eu nu înţeleg ce naiba a prevăzut “metodologia” aia de examen de care ne tot vorbesc ciudaţii din minister. N-ar fi trebuit ca un lucru esenţial, precum modul de supraveghere a elevilor, să fie stabilit în cele mai mici detalii şi fără noţiuni gen “de regulă”, “preferabil” etc.? De pildă, câţi profesori sunt repartizaţi pentru câţi elevi? Fiindcă, dincolo de prezenţa sau absenţa camerelor video, poate aflăm că în unele licee au fost doi supraveghetori la cincizeci de elevi, iar în altele trei supraveghetori la un elev. Tot “după posibilităţi”!

PE DRUMUL CEL RĂU

După o luptă îndârjită – în special cu din ce în ce mai puţinii şi mai timizii opozanţi din propriul partid – de peste doi ani, Crin Antonescu a reuşit, conform ultimului sondaj CCSB, prezentat aseară de Mihai Gâdea la “Sinteza Zilei”, să ajungă abia pe locul trei în ceea ce priveşte încrederea în personalităţile publice, cu doar două procente peste aliatul cică de nădejde Ponta, care acum câteva luni era la vreo zece în urmă, şi să ducă PNL sub nivelul obţinut de Tăriceanu la alegerile din 2008 (după ce şi aici avea, la un moment dat, vreo şase-şapte procente peste!), aproape la egalitate cu maleficul PD-L!

Partea cât de cât bună este că până la alegeri ar mai fi un an jumate. Partea cu adevărat rea e tot asta, fiindcă, după cum spun experţii, la sondaje mai important decât orice e “trendul”.

"BACALORIAT"

(Cu varianta, aproape cultă – şi pariez că în curând acceptată şi de Academia Română! –, “bacaloreat”.)

Când mai bine de trei sferturi din invitaţii care de două zile se perindă pe la televiziuni ca să-şi dea cu părerea, să-i critice pe unii, să-i ridice în slăvi pe alţii, să propună soluţii şi aşa mai departe nu sunt în stare să spună “bacalaureat”, consider subiectul închis.

DIPLOMATUL

Din toată zarva stârnită la sfârşitul săptămânii trecute de comunicatul, dictatul, sau ce-o fi fost ăla, Ministerului de Externe rus cu privire la ultimul puseu de grandomanie al lui Băsescu, care, ca mare patriot ce se află, până şi în delirurile sale se imaginează nu Napoleon, ci mareşalul Antonescu, am reţinut poziţia fostului ministru de Externe al României, unanim apreciat (n-am înţeles niciodată de ce!), Cristian Diaconescu – nelipsit de atunci de pe micile ecrane, probabil în baza filosofiei televiziunilor de ştiri de a-i invita, în special din partea Puterii, pe autorii celor mai mari gogomănii rostite recent, lucru în mod surprinzător încă nesesizat de cei în cauză – care a admonestat cu vehemenţă… Opoziţia, considerând că e inadmisibil să profite de un soi de conflict diplomatic incipient pentru a se alia, cumva, cu inamicul aproape sovietic, în loc să dea dovadă măcar acum de solidaritate cu şeful propriului stat, de parcă dacă în fruntea ţării s-ar afla (subliniez: “s-ar”!) – ales şi chiar reales, desigur, cât se poate de democratic de un popor… ca al nostru – un beţiv semidioct şi dement care, de pildă, la un moment dat, în calitate de comandant suprem al armatei şi aşa mai departe, ar declara, din senin, război Rusiei, Chinei sau măcar Insulelor Galapagos, cetăţenii patriei, până la unul, ar trebui să-l urmeze efectiv fără crâcnire, doar aşa, fiindcă le e compatriot! Să fim serioşi!

"DON'T TOUCH THE FLAME"

SINCERITATE

Deoarece tocmai ieri, cu numai câteva ore înainte, îmi trecuse prin cap că, în formidabilul său cameleonism politic, Traian Băsescu nu doar că ar putea să apară la un moment dat public pentru a-şi exprima “regretul” pentru vorbele – cum ar veni, “pripite” sau ceva – referitoare la Regele Mihai, readucând apa la moara pupincuriştilor vremelnic descumpăniţi şi zăgăzuind-o totodată pe cea a adversarilor, care de mai bine de-o săptămână aproape că nici nu mai au alt subiect de tocat, dar părea foarte probabil ca exact după acest desfăşurător să fi fost de la bun început plănuită întreaga poveste, am urmărit apariţia lui de aseară de la B 10 TV, constatând că, după toate aparenţele, m-am înşelat. Individul a fost, poate pentru prima oară în viaţa lui, absolut sincer! (Ba, mai nou, i-a cam căşunat şi pe bietul Cuza, alt “trădător” care a abdicat!)

ASALTUL IMPOSTORILOR

De câte ori îl văd pe oricare dintre soţii (?) Săftoiu prin vreun talk-show (ceea ce se întâmplă dezgustător de des!), îmi amintesc de absolut justificata şi întru totul în asentimentul meu indignare cu care vorbea Crin Antonescu despre personajele care, după ce ani de zile l-au slujit cu un devotament frizând fanatismul pe Traian Băsescu, o dată cu – oricât de greu ne-ar veni să credem acum – inevitabila prăbuşire a idolului lor (care măcar e aproape cert că nu-şi poate păcăli la nesfârşit soarta de muritor la fel cum îi păcăleşte pe români!), în loc să intre şi ei definitiv într-un con de umbră, văzându-şi de vieţile personale, vor fi “recuperaţi” de societate ca “voci autorizate” şi chipurile raţionale, făcând (în continuare?!) analize “pertinente”, dându-şi cu părerea despre marile probleme ale ţării şi, de ce nu?, integrându-se, firesc, în alte partide politice. Sigur, domnul Antonescu omite să menţioneze că – iată – din nefericire tocmai PNL este primul care şi-a deschis larg porţile pentru asemenea specimene!

De altfel, zilele astea au ieşit, efectiv la rampă, o mulţime de indivizi cu limbile, buzele, după caz – bărbile şi mustăţile, ba unii chiar şi frunţile nu doar maronii, ci de-a dreptul înnegrite de atâta pupat în curul prezidenţial, care subit, cu ani de zile prea târziu, constată şi ei că Băsescu nu e tocmai perfect şi îşi toarnă câte un degetar de cenuşă în cap, pregătindu-şi revenirea în forţă ca un soi de disidenţi ai regimului portocaliu pe care de fapt l-au inventat şi l-au perfecţionat atâta amar de vreme. Iar una dintre dovezile cele mai clare că românul e mai degrabă amnezic decât iertător am văzut-o aseară, când pe ambele posturi importante de ştiri erau prezentaţi ca adevăraţi eroi ai… “rezistenţei” şi luptei antibăsiste câţiva dintre cei mai înrăiţi, până cu câteva zile înainte, pupincurişti!


P.S. Cel puţin pe unul dintre ei, senator, îl şi văd, cât de curând, (re)primit cu braţele deschise de liberali!

TRASUL DE URECHI

Se prea poate să fie numai din cauza memoriei mele slabe, dar chiar nu-mi mai amintesc vreo mişcare atât de, orişicât, spectaculoasă, în sânul indiferent cărui partid, în ultimii douăzeci de ani, precum altfel – dacă mi-ar păsa cât negru sub unghie – salutara, deşi oricum cam nedemocratica îndepărtare a lui Marian Vanghelie din fruntea PSD Bucureşti, după care să nu se explice limpede şi public, fie şi cu gogoşile aferente în astfel de situaţii, motivele măsurii. Probabil că e o nouă viziune despre “transparenţă” a reformaţilor social-democraţi conduşi de Ponta, numai buni de aliaţi nepătaţi ai liberalilor!

Asta ca să nu mai spun că pesedistul ăla din fruntea Consiliului Judeţean… Brăila parcă, pe care-l vedeam acum câteva săptămâni înjurând ziariştii mai rău ca un birjar, aproape ca Băsescu, nu ştiu să fi păţit ceva. Apropo… Pe la partidele astea moderne o mai fi existând ca sancţiune “votul de blam”, “mustrarea (scrisă) cu avertisment” sau altceva de genul “urecheală publică”? Adică nişte chestii fără niciun efect propriu-zis, dar prin care măcar de ochii lumii conducerile să se delimiteze – oarecum oficial, nu cu juma’ de gură prin vreun talk-show nocturn – de câte o puşlama de-asta, care altfel, din motive electorale şi mai ales financiare pe care doar le bănuiesc, pare indispensabilă formaţiunii respective.

ÎNTOARCEREA ÎN IAD

Întors şi eu oarecum relaxat dintr-un sejur de câteva zile aproape în străinătate, la vecinii bulgari, nu doar că din nefericire l-am găsit pe Traian Băsescu viu şi încă în funcţie, dar prima secvenţă pe care am văzut-o deschizând televizorul a fost cea în care-şi debita infamiile la adresa Regelui Mihai. Infamii care, în ceea ce mă priveşte, marchează momentul de la care încep să mă simt la fel de ruşinat ca pe vremea lui Ceauşescu de mine şi de toţi compatrioţii mei, care nu suntem în stare să scăpăm urgent şi prin orice mijloace de un preşedinte atât de ticălos!

Şi, apropo de Ceauşescu, mă gândeam ce norocos a fost totuşi poporul român că, într-un context istoric precum cel din urmă cu două, trei, patru decenii, favorabil dictatorilor de felul lui, nu a avut în fruntea ţării unul ca ăsta de acum, care chiar şi aşa, într-o perioadă când, cel puţin în Europa, naţiunile au scăpat de ameninţarea totalitarismului, tinde să-şi depăşească predecesorul, a cărui – vorba lui – “slugă” de altminteri a fost ani de zile! Şi mă mai întrebam când o să născocească vreo “părere proprie” şi despre Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Vlad Ţepeş, ca slugi ale otomanilor sau ceva.

"TEUTONIC TERROR"

DINCOLO DE AMBALAJ

Nu e că neapărat m-ar fi revoltat sau ceva ştirile, cu imaginile aferente, despre cât de modest se îmbracă Michelle Obama şi Kate Middleton, în contrast cu opulenţa afişată de alde Elena Udrea şi fiicele lui Băsescu. Ba s-or găsi şi destui idioţi care să spună că primele nu dau dovadă decât de mai multă ipocrizie!

Ceea ce m-a frapat însă e că, în timp ce soţia preşedintelui american şi proaspăta ducesă de Cambridge arată, în ţinutele lor de câteva zeci de dolari, cumpărate de la supermarket, ca nişte adevărate doamne, ale noastre arată, în cârpele lor fiţoase de câteva MII de euro, luate de la mari case de modă, tot ca nişte ţoape!

CEALALTĂ BLONDĂ

Aseară, la Realitatea TV, într-una din intervenţiile sale propriu-zise – adică în afară de zumzăitul emis permanent peste discursurile celorlalţi invitaţi – fermecătoarea şi penibila consilieră guvernamentală Andreea Paul Vass enumera printre avantajele noii împărţiri administrativ-teritoriale faptul că autostrăzile nu se vor mai împotmoli, ca acum, la graniţele judeţene din cauza neînţelegerilor dintre diferitele autorităţi locale.

Sigur, nimeni din emisiune n-a fost suficient de inspirat să-i atragă atenţia că oricum opt judeţe tot vor rămâne, cu graniţele aferente, aşa încât bucăţile de autostrăzi neterminate vor fi doar, eventual, mai lungi până când un alt isteţ se va gândi să decreteze “împărţirea” României într-unul singur, dar şi mai ciudat este că aceeaşi cucoană, somată să dea şi un exemplu despre cum se va “apropia decizia” de cetăţeanul dintr-o comună oarecare, n-a apucat să rostească decât atât: “de exemplu, o autostradă regională…”, înainte ca întreaga asistenţă să izbucnească în râs, întrerupând-o. Prin urmare, doar am dedus (şi nu numai că admit că s-ar putea, dar îmi şi doresc din suflet, să mă înşel!) că, în viziunea ei, rezolvată fiind problema conflictelor inter-judeţene, decizia privitoare la traseul unei autostrăzi va fi complet descentralizată, astfel încât locuitorii fiecărei comune pe tăpşanul căreia ar trebui să treacă vor fi întrebaţi – prin referendum sau ceva – dacă sunt de acord.

În felul acesta e foarte probabil ca într-un viitor oricum îndepărtat să ajungem să avem cele mai lungi şi mai sinuoase bucăţi de autostradă între Niciunde şi Nicăieri, fiecare din ele fiind împănată cu largi centuri ocolitoare pentru toate cătunele intersectate!

DIN PRINCIPIU?!

Din noianul de argumente, chipurile în favoarea reorganizării administrativ-teritoriale prin reducerea drastică a numărului de judeţe, pe care l-am auzit ieşind zilele astea din gura lui Boc, eu unul n-am reuşit în ruptul capului să-l înţeleg pe-ăla cu “apropierea de cetăţean”.

Deoarece n-am decât o atât de vagă încât poate fi asimilată cu nicio idee despre ce înseamnă “deconcentrate”, oficii judeţene pentru agricultură, mediu etc., case judeţene de pensii, de şomaj şi alte asemenea instituţii care există acum în număr de câte 41 din fiecare, iar prin înţelepciunea guvernuluiboc se vor reduce la doar câte 8, eu m-am gândit, sub formă de exemplu, la spitale. Aşadar, în loc de 41, amplasate în capitalele judeţene şi aflate la câteva zeci de kilometri de cel mai îndepărtat sat al judeţului, vor rămâne opt – vezi Doamne, cu reducerea aferentă de cheltuieli şi birocraţie – aflate însă la câteva SUTE de kilometri de respectivul sat. Chestiune doar în aparenţă înspăimântătoare, deoarece domnul Boc ne asigură că ar urma o amplă descentralizare, înfiinţându-se, cum ar veni, câte un (mini)spital (“judeţean”?!) în fiecare sat, sau aproape, serviciile apropiindu-se de fapt de cetăţean! Ahaaaaa…

Bun, să zicem că, pentru prima oară în viaţă, l-aş crede pe Boc. Ce nu înţeleg – lăsând la o parte faptul că teoretica reducere de cheltuieli iniţială va fi, ca să spun aşa, anihilată cu vârf şi-ndesat – e de ce mama dracului nu se poate face descentralizarea asta spectaculoasă încă de pe-acum, fără a fi precedată de o şi mai amplă… centralizare! Numai aşa, de dragul respectării principiului conform căruia înainte de a ne fi mai bine trebuie musai să ne fie mai rău, sau cum?!

AŞA-I MAI BINE?

Dacă nu de mult vorbeam despre caracterul greu de sesizat cu ochiul liber al fostului selecţioner al Naţionalei de fotbal, Răzvan Lucescu, trebuie neapărat consemnată şi nesimţirea eternului preşedinte al FRF, Mircea Sandu, pe care tocmai l-am văzut războindu-se în direct cu presa şi acuzând-o el de nesimţire pentru că a îndrăznit să dea titluri ca “Naţionala nimănui”!

Păi mie mi se pare că titlul ăsta – singura “probă” adusă de Sandu în sprijinul acuzaţiei sale – nu doar că e foarte inspirat, dar exprimă şi o realitate, câtă vreme tot nu s-a găsit selecţioner! Sigur, un titlu şi mai bun ar fi fost “Naţionala lui Stan şi Bran”…

"FADING AWAY"

SIMPLU ŞI EFICIENT

Personal n-am auzit să se mai fi făcut o astfel de propunere, dar dacă deja s-a făcut mă mulţumesc numai să o salut, fără să mi-o şi arog, şi anume ca, dacă tot se umblă la articolul din Constituţie care prevede caracterul licit al dobândirii averii – cel care în viziunea băsiştilor, a ambasadorului SUA la Bucureşti, Mark Gitenstein şi a altor asemenea gogomani, e cel care a împiedicat Justiţia să-i prindă pe marii corupţi ai neamului – el să nu fie chiar eliminat, ci doar amendat, în sensul ca de acum înainte să se prezume caracterul, dimpotrivă, I-licit al dobândirii tuturor averilor. După care, legislaţia va fi completată în mod corespunzător, printr-un articol din Codul Penal sau ceva (dacă nu cumva deja există), în care să se specifice că toate averile dobândite ilicit se confiscă! Astfel ar creşte în mod spectaculos şi veniturile la bugetul de stat. (Nu că asta ne-ar fi de vreun folos nouă, cetăţenilor de rând, câtă vreme şi acum ele sunt mai mari decât cele din 2008, de pildă, iar noi o ducem mult mai prost!)

ÎNCĂ UN CARAGHIOS

Am văzut aseară una dintre cele mai clare dovezi despre cum actualul regim portocaliu poate pur şi simplu să îndobitocească, spălând creierul unui individ care până să intre în anturajul lui avea cel puţin o aparenţă de aproximativă normalitate.

Dacă pe vremea când era un mai degrabă obscur ministru al Mediului în guvernul Tăriceanu, udemeristul Attila Korodi avea doar problemele obişnuite ale oricărui bozgor semidoct cu limba română, pe care de câte ori o vorbeşte ai senzaţia că e – Doamne fereşte! – afectat de o cumplită pareză facială, de când se află în raza de acţiune pedelistă a început să aibă şi cu aritmetica de grădiniţă, dacă nu cumva chiar cu percepţia corectă a propriei identităţi şi a acţiunilor săvârşite de sine însuşi de-a lungul vieţii. Astfel, într-o polemică absurdă cu un “coleg de platou” dintr-o emisiune televizată, cetăţeanul român de etnie maghiară s-a încăpăţânat să susţină, preţ de minute bune, că liberalul Ludovic Orban a fost ministru al Transporturilor timp de trei ani încheiaţi, nicidecum mai puţin de doi, şi anume foarte exact un an şi şapte-opt luni, cât înseamnă, pentru oamenii întregi la cap, din 1 aprilie 2007 până prin noiembrie 2008, argumentul său suprem fiind – culmea oligofreniei! – că n-are cum să se înşele, de vreme ce exact pe aceeaşi perioadă s-a întins şi propriul său mandat. Mă întreb când şi mai ales cum şi-a întocmit caraghiosul ăsta ultima oară un CV!

DRUMURI LUNGI ŞI PREŢURI MARI

Pe lângă ironia faptului că în povestea infecţiilor cu E.coli, cel puţin la un moment dat principalii suspecţi au fost castraveţii aşa-zis “bio”, idee pe care trebuie să recunosc că mi-ar fi plăcut să se insiste, fiindcă preţurile la astfel de alimente sunt nejustificat de mari şi o prăbuşire a lor ar fi fost absolut binevenită, mi-a atras atenţia declaraţia făcută chiar în primele zile de secretarul acela de stat din Ministerul Agriculturii cu nume de intelectual rafinat şi înfăţişare de cioban sadea, în care se jura că România nu importă castraveţi din Spania, deoarece distanţa este prea mare, ceea ce presupune costuri ridicate şi riscul perisării, în fraza următoare asigurându-ne că de obicei sunt aduşi din Turcia şi… Siria.

Teoria asta o fi valabilă în principiu, numai că atunci cum se face că nu se aplică şi la, de pildă, perele aduse din Chile, căpşunile importate, printre altele, chiar din Spania sau cartofii din Egipt (tocmai am luat eu din Cora cu 2 lei kilogramul), care nu doar că nu se strică pe drumuri cu mult mai lungi, dar sunt şi mai ieftine decât cele autohtone sau, în cazul fructelor exotice, care nu cresc la noi, preţurile sunt mai mici chiar decât al legumelor şi fructelor care la noi cresc şi pe marginea şanţului?!

DUCĂ-SE!

E adevărat că nu cunosc toate amănuntele sau, dacă or fi existând, chiar dedesubturile, pentru că subiectul nici nu mă (mai) interesează cine ştie ce, dar din fotoliul meu de, uneori, dacă n-am nimic, nu neapărat mai bun, ci doar altceva, de făcut, telespectator, mă gândeam că, până în urmă cu foarte puţină vreme, când Naţionala de fotbal a României mergea din rău în catastrofal, obţinând rezultate care mai de care mai ruşinoase, antrenorul Răzvan Lucescu refuza cu îndârjire să-şi dea demisia, în ciuda faptului că nu era gazetar sportiv, specialist sau simplu suporter care să nu i-o ceară şi invoca tot felul de argumente de genul “am pornit la drum împreună, mi se pare normal să terminăm împreună”, “cât timp mai avem şanse teoretice de calificare, rămân să mă lupt până la capăt” şi alte asemenea prostii, pentru ca, de îndată ce a obţinut şi el un rezultat onorabil (văzut prin comparaţie cu celelalte drept o mare performanţă!), dar mai cu seamă un contract avantajos, să plece subit la Rapid, cum ar veni în plină glorie (?!), lăsând baltă şi calificare şi scrupule şi tot. Chestie de (lipsă de) caracter!

"MINUS CELSIUS"

DOUĂ DINTR-UN FOC

Greu de spus care dintre gogomăniile înşirate de Traian Băsescu într-un ritm frenetic în ultimii şapte ani sunt cele mai mari, dar cu siguranţă că aia rostită ieri în conferinţa de presă – şi anume că şi dacă s-ar adopta o nouă Constituţie în 2012, el îşi va duce mandatul până la capăt, în 2014, tot în conformitate cu prevederile celei în vigoare astăzi, fiindcă pe ea şi l-a început – se numără printre ele. Om fi avut noi parte de multe ciudăţenii în din ce în ce mai plăpânda noastră democraţie tot mai originală, dar două Constituţii în vigoare în acelaşi timp încă n-am avut!

Acum, nu-i mai puţin adevărat că, aşa cum însuşi Băsescu a avut prudenţa să spună, o hotărâre definitivă în acest sens va fi luată de Curtea Constituţională, o instituţie care pe mine unul nu m-ar mira dacă ar fi chemată să se pronunţe inclusiv pentru a stabili cu precizie dacă după cifra “1” urmează întotdeauna cifra “2”, şi încă şi mai puţin m-ar mira dacă judecătorii de acolo ar anunţa, după îndelungi deliberări, că au ajuns, cu obişnuitul scor de 5-4, la un verdict negativ, astfel încât s-ar putea ca o dată în plus preşedintelui să i se dea dreptate!

FĂRĂ PREMEDITARE

Cumva la capitolul “şicanele mici care ne pregătesc sufleteşte pentru cele mari, fiindcă altfel trecerea ar fi prea bruscă”, îmi povestea un prieten că la o bancă, al cărei nume, din raţiuni ca să zic aşa deontologice, îl voi trece sub tăcere şi nu voi spune decât că o are drept clientă vădit privilegiată pe Elena Udrea, politica împuternicitului este următoarea: împuternicitul are dreptul să facă absolut toate operaţiunile, ca şi titularul, respectiv să scoată bani dintr-un depozit bancar, să-l alimenteze, să-l lichideze sau să-l prelungească la scadenţă, cu menţiunea că în acest ultim caz nu i se mai permite să se treacă pe sine ca împuternicit.

Aşadar, ideea de la care pare a se porni este că împuternicitul, prezumat a se transforma într-un răufăcător, are voie să fugă cu banii titularului în orice moment, dar nu are voie ca la scadenţă să-i pună bine, tot pe numele titularului, pentru a fugi cu ei în orice moment ulterior; astfel se descurajează măcar delictele cu (îndelungată) premeditare. De unde şi înţelepciunea zicalei: nu lăsa (de furat) pe mâine ce poţi face (respectiv, fura) azi!

CÂTEVA EXPLICAŢII

Deoarece ieri am scris un amplu material pe teme oarecum sportive, nu am apucat să vorbesc despre ediţia Târgului de carte “Bookfest” încheiată duminică.

Un alt motiv pentru care nu am făcut-o, coincizând în mare măsură cu acela pentru care nu o voi face nici astăzi, în ciuda faptului că nu mai scriu niciun amplu material pe teme oarecum sportive, este că, pentru prima oară după foarte mulţi ani, nu am călcat pe la ediţia Târgului de carte “Bookfest” încheiată duminică, astfel încât habar n-am ce s-a întâmplat acolo, în afară de faptul că, aşa cum citeam undeva azi-dimineaţă, vânzările au fost simţitor mai scăzute decât în anii trecuţi. Q.E.D.

CA LA (MARELE) CIRC

Aşa cum mi se întâmplă de obicei, pe sistemul “una călduţă, două gheaţă”, după vestea bună (cel puţin pentru mine, că doar n-o să trâmbiţez pe blogul meu veştile bune ale altora!) anunţată vineri, în weekend au urmat umilirea – altminteri, la drept vorbind, absolut previzibilă – lui Manchester United de către Barcelona, din finala Ligii Campionilor la fotbal (cu multă baftă pentru englezi, doar 3-1!), şi rezultatul jalnic al echipei McLaren în Formula 1, asupra căruia am să insist puţin.

Nu mai departe de lunea trecută, vorbeam despre felul, inexplicabil pentru mine, în care se moşmondesc, şi au făcut-o dintotdeauna, sau măcar de când urmăresc eu competiţia, mecanicii echipei la schimbarea pneurilor, şi asta nu numai în comparaţie cu, cel puţin teoretic, austriecii de la Red Bull, care să zicem că sunt un fel de nemţi, dar şi cu italienii de la Ferrari, care – nu-i aşa? – sunt un fel de români! Şi mai enervant este că, tot de când îi ştiu eu, responsabilii de acolo n-au fost în stare nu doar să se ridice la înălţimea rivalilor, oricare ar fi fost ei la un moment sau altul, în privinţa strategiilor de cursă, dar nici măcar să bage la cap câteva elemente de bază, aflate la mintea cocoşului, cum ar fi, de pildă, ca în calificări să nu lase niciodată SINGURA ieşire a unui pilot pentru ultimele secunde (şi cu atât mai puţin în Monaco, unde probabilitatea de a se petrece un incident grav, care să încurce toate socotelile, e întotdeauna mai mare decât aceea de a NU se petrece) sau ca în cursă, atunci când propriul pilot este evident mai rapid decât cel din faţă, să nu-l cheme la boxe în acelaşi timp cu acesta, ci să-l mai ţină măcar un tur-două, astfel încât, având cale liberă, să profite pentru a se distanţa şi a reveni înaintea adversarului după propria intrare (cred că Michael Schumacher a obţinut în felul ăsta, la Ferrari, jumătate din victoriile sale!). În plus, nu ştiu cum naiba se întâmplă, dar dacă Lewis Hamilton şi Jenson Button fac trei opriri la boxe, principalii lor adversari cu siguranţă vor face maximum două; dacă ei fac două, ceilalţi vor face una ş.a.m.d.

În încheiere, pentru că tot i-am nominalizat pe cei doi piloţi, aş remarca o dată în plus uriaşa diferenţă de… stofă dintre ei: în timp ce, ieri, Hamilton s-a bătut efectiv ca un leu, uneori poate mai agresiv decât s-ar fi cuvenit (sigur nu şi-a făcut prieteni noi, reuşind să-i scoată de pe circuit atât pe Massa, cât şi pe Maldonado!), inclusiv cu maşina serios avariată, reuşind până la urmă, în ciuda penalizărilor şi a ghinioanelor, să termine pe locul şase după ce a plecat de pe nouă, Button (altminteri un tip teribil de simpatic, amabil, zâmbitor, fair-play etc.) afişa la sfârşitul cursei o faţă mai fericită decât a învingătorului Vettel (care pe undeva mi s-a părut uşor jenat, ceea ce nu neapărat că mi-a sporit doza de simpatie pentru el, dar mi-a micşorat-o un piculeţ pe cea de antipatie), deşi a terminat al treilea plecând de pe prima linie a grilei de start, iar în final, când ar fi avut o bună şansă de a se bate la victorie, fiind mult mai rapid decât cei doi din faţă, a fost oprit de incidentul care a prilejuit intrarea safety car-ului şi întreruperea cursei preţ de minute bune, ceea ce a însemnat practic încheierea ei prematură. În locul lui, până şi eu aş fi fost măcar mâhnit, dacă nu nervos!

DIN NOU ÎN FINALĂ!

Lucru de mare mirare, pentru al doilea an consecutiv (şi totodată al doilea de când am posibilitatea să urmăresc live competiţia!), în finala Cupei Stanley ajunge una dintre echipele mele preferate. Dacă anul trecut a fost Philadelphia Flyers, favorita mea americană, acum este Vancouver Canucks, cam a treia favorită canadiană, după Calgary Flames şi Montreal Canadiens.

După ce au trecut greu în primul tur din play-offs de deţinătoarea trofeului, Chicago Blackhawks, iar în al doilea de Nashville Predators, miercuri i-au eliminat pe San Jose Sharks, câştigând cu 3-2 (iar seria cu 4-1), în urma unei partide dramatice, în care canadienii au egalat cu 14 secunde înainte de final, împingând-o în prelungiri, unde, abia la jumătatea celei de-a doua reprize au înscris golul victoriei, unul destul de bizar, după cum se poate vedea, autorul lui, Kevin Bieksa, fiind la un moment dat singurul jucător de pe gheaţă care ştia unde se află pucul! Săptămâna viitoare începe ultimul act, împotriva învingătoarei dintre Boston Bruins şi Tampa Bay Lightning, care au ajuns în meciul decisiv al finalei Conferinţei de Est. Baftă!

TEORIA RELATIVITĂŢII ÎN ECONOMIE (II)

Nu mai departe de alaltăieri, vorbeam cu doi amici, oricum cam nesăbuiţi sau măcar pripiţi, care îmi spuneau că, după ce în urmă cu doi ani au fost nevoiţi să-şi suspende firmele din cauza introducerii impozitului minim, au de gând să şi le reactiveze, de vreme ce măsura a fost abrogată.

Dincolo de faptul că eu unul i-am sfătuit insistent să mai aibă răbdare, fiindcă în actualul regim n-aduce mandatul ce aduce clipa, aşa că n-aş băga mâna nici în apă că nu se schimbă iarăşi regulile (bineînţeles în rău!) înainte să încheiem noi discuţia, îmi şi imaginam cum azi-mâine o să apară Emil Boc lăudându-se în vreo conferinţă de presă cu numărul de firme “noi” apărute în ultimele luni graţie înţeleptei lui ocârmuiri (de parcă nu tot sub ea s-ar fi închis vreo 200.000 dintre ele!), aşa cum face deja în chestiunea contractelor de muncă, de pildă, pe care, după mintea lui odihnită, le-ar fi adus noul Cod al Muncii. Sau cum se laudă cu creşterea economică firavă, de 0,6% pe un trimestru, după doi ani de prăbuşire cu 7-8% care i se datorează cel puţin în aceeaşi măsură. Adică aproape taman cum anticipam aici!

MAREA RĂSUCEALĂ

În 2007, în preajma referendumului pentru demiterea preşedintelui, dar până ca liberalii, sprijiniţi de pesedişti, să schimbe legea, strict la acest capitol, în sensul validării lui indiferent de rata de participare, reflectam, împreună cu un prieten, la ce s-ar întâmpla dacă întrebarea de pe buletinul de vot ar suna în felul următor: “Sunteţi de acord cu menţinerea actualului Preşedinte al României în funcţie?”.

Presupunând că fie şi 90% dintre participanţi ar fi răspuns “DA”, referendumul putea fi invalidat dacă nu s-ar fi prezentat jumătate plus unu dintre cetăţenii înscrişi pe listele electorale, lucru care ar fi echivalat cu… un răspuns negativ, preşedintele trebuind aşadar, teoretic, să fie demis, de vreme ce nu are suficientă susţinere! Ce nu ştiam atunci – din pură ignoranţă, recunosc – era faptul că întrebarea e deja stabilită chiar prin Legea referendumului, ea sunând, în mod firesc, astfel: “Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?”. Aşadar, fix invers, ceea ce presupunea că indiferent de rezultate (respectiv chiar dacă 90% din participanţi ar fi răspuns “DA”), preşedintele nu ar fi fost demis dacă referendumul nu era validat prin întrunirea cvorumului de prezenţă. (De altfel, scopul “ascuns” al schimbării legii cu doar câteva zile înainte de vot a fost tocmai evitarea unei asemenea situaţii.)

O problemă similară s-a pus şi la referendumul privind introducerea sistemului unicameral, când miza adversarilor acestuia era boicotarea scrutinului şi deci invalidarea lui, deoarece era limpede că în… naivitatea lor, românii vor avea tendinţa să se pronunţe “pentru”. (La momentul respectiv am şi scris cu năduf despre cei care au preferat să se ducă să voteze “împotrivă”, în loc să se abţină, fiindcă n-au făcut altceva decât să asigure cvorumul, ceea ce a echivalat cu un vot “pentru”.)

La toate astea mă gândeam zilele trecute, când am văzut cum au fost formulate întrebările de la referendumul privind organizarea Bucureştiului, în special prima: “Vă doriţi o Capitală cu şapte administraţii controlate de către 217 consilieri aleşi pe liste de partid?”. Dincolo de evidenta tendenţiozitate a întrebării, prin sugerarea ideii că şapte administraţii ar fi ceva excesiv de stufos, când de fapt e exact actualul sistem, cu şase sectoare şi un Primar General, mă întreb ce se va întâmpla dacă, indiferent de rezultate (deci şi cu 90% “DA”), participarea va fi de sub 50% (lucru mai mult decât probabil), iar scrutinul nu va fi validat. Eu am convingerea că va veni madam Udrea, dimpreună cu restul găştii, să ne explice că bucureştenii n-au vrut menţinerea actualului sistem, de vreme ce nu s-au prezentat în număr suficient să-l susţină. Astfel încât va impune, pe cale parlamentară, ce sistem va considera ea de cuviinţă!

FĂRĂ TITLU. (CA SĂ NU FIE INTERPRETABIL)

Săptămâna trecută, într-o intervenţie de nici două minute la Realitatea TV sau Antena 3, că nu mai ştiu, dar mai probabil să fi fost prima, fiincă la cealaltă realizatorii au măcar atâta brumă de discernământ cât să nu prea-l mai invite, fostul ministru de externe de tristă amintire şi pe care actualul Baconschi de-abia după încă vreo câteva gafe monumentale, inevitabile dacă va mai rămâne fie şi doar o săptămână în funcţie, se va putea lăuda că l-a prins din urmă să împartă ex aequo locul de cel mai penibil din istoria neamului românesc, Adrian Cioroianu, rostind, cu aerul său îngâmfat, de mare profesor doctor docent de renume mondial ce visa el de mic să ajungă şi acum trăieşte cu impresia, evident falsă, că a şi făcut-o, lucruri altfel de bun-simţ, dar cât se poate de banale şi deloc diferite de ale celorlalţi invitaţi, în legătură cu scandalul interzicerii piesei “Blonda, chiorul şi piticul”, s-a simţit totuşi obligat să adauge de cel puţin trei sau patru ori, parcă cerându-şi umile scuze faţă de Cineva şi trăgându-l blajin de urechi pe autorul-regizor, în sensul că altă dată ar trebui să-şi bage dracului minţile-n cap şi să nu mai îndrăznească să facă aşa ceva, limitându-se la unele anoste şi fără conotaţii interpretabile: “totuşi… trebuie să recunoaştem… nici titlul nu e chiar nevinovat…”.

Şi când te gândeşti că individul ăsta nu doar că a reprezentat ani de zile un partid teoretic liberal (şi pe care, în paranteză fie spus, chiar dacă din ce în ce mai puţin, încă îl simpatizez şi eu), dar înainte şi după asta a vorbit şi vorbeşte în numele societăţii civile, ramura chipurile intelectuală! Pfui!

ZADARNIC, DAR FRUMOS

Cu toate noile schimbări de regulament şi oricât s-ar strădui să ne convingă, pentru a-şi face, într-un fel, reclamă, altminteri în continuare aproape simpaticii comentatori de la Digi Sport (care însă tot nu renunţă la comparaţiile cu MotoGP şi la comentariile din timpul conferinţei de presă a piloţilor de la sfârşitul cursei!) că lupta pentru locurile doi, trei sau patru în ierarhia mondială de la finalul anului ar fi fel de pasionantă ca şi cea pentru titlu, Formula 1 riscă să devină, cel puţin după jumătatea sezonului, complet neinteresantă, dată fiind dominaţia celor de la Red Bull şi în special a lui Sebastian Vettel. Care Vettel, dincolo de faptul că mi-e profund antipatic ca figură şi mai ales fiindcă e neamţ, încă nu m-a convins, aşa cum a făcut cu neaşteptat de mulţi alţii, că în afară de a fi, ce-i drept, un pilot rapid atunci când aleargă practic de unul singur, e şi cu adevărat talentat. Pentru asta ar trebui să-l văd că e în stare să şi depăşească în cursă pe cineva cu care se află în luptă directă, altfel e în continuare doar o variantă mai tânără şi mai blondă a lui Button din 2009, care nu cred să fi depăşit în tot sezonul mai mult de doi adversari în afara celor prinşi cu un tur din urmă şi care au obligaţia să se dea la o parte! Singura tentativă pe care mi-o amintesc (la Vettel mă refer) e cea de anul trecut, când l-a lovit prosteşte pe coechipierul său Webber, faţă de care, în paranteză fie spus, cu siguranţă că e mai bun, la fel însă ca trei sferturi dintre piloţii din Marele Circ, inclusiv mulţi din cei de la echipe de coada clasamentului.

Şi fiindcă vorbeam de comentatorii de la Digi Sport, nu pot să nu remarc subiectivismul pro-Vettel al unuia dintre ei, care, după ce un telespectator mai competent decât el i-a atras atenţia că ieri, în cursa de la Barcelona, Hamilton a terminat la jumătate de secundă în spate, în condiţiile în care la fiecare oprire la boxe a petrecut în plus mai mult de o secundă (apropo, n-am să înţeleg niciodată cum de cei de la McLaren sunt aşa slabi la capitolul ăsta; au mai multe şuruburi la roţi sau ce?), şi-a dat cu presupusul că dacă situaţia ar fi fost invers, cu Vettel în spatele lui Hamilton, neamţul ar fi reuşit să depăşească. Uitând, desigur, că acelaşi neamţ n-a fost în stare să-l depăşească aproape jumătate de cursă nici măcar pe Alonso, de la Ferrari, al cărui ritm era atât de lent, ţinându-i şi pe ceilalţi în loc, încât după ce, tot graţie opririlor la boxe (!), a trecut de el, l-a prins, alături de Hamilton, cu un tur din urmă!

"APOCALIPSIS"

CU BICICLETA PESTE PIETONI

Cam cât de prost (şi nu doar ca primar) poate fi cineva ca să considere că aşa s-a rezolvat – şi deci se poate bifa de pe lista promisiunilor electorale, mai ales că se apropie o nouă campanie – problema pistelor de biciclete în sectorul 2?! Eu aş spune că extrem de prost. Onţanu.

Că nu se putea lua o fâşie din carosabil, şi aşa supraaglomerat, am înţeles. Dar măcar ar fi trebuit trasate cât mai aproape de bordură, nicidecum de vitrine, intrări în magazine şi scări de bloc. Numai că acolo, la marginea trotuarului, sunt parcate maşini! Şi aşa ajungem la chestiunea parcărilor, pe care numai madam Udrea a “rezolvat-o”, odinioară, trasând tot nişte dungi pe asfalt.

Acum, poate că nici pietonii nu sunt încă obişnuiţi, ca să nu spun educaţi, dar de pildă eu însumi, ca un cetăţean relativ conştiincios ce mă aflu, cu respect faţă de reguli, chiar îmi dau silinţa să nu calc pe aceste “piste” – fie şi numai pentru că mereu am senzaţia că sunt gata să mă pomenesc cu vreun ghidon în şale – însă de cele mai multe ori îmi este absolut imposibil. De altfel, fotografiile nici nu sunt făcute, aşa cum s-ar putea crede, la o oră de vârf. Dimpotrivă.

Singurul element de noutate adus e că de-acum nu mă voi mai înjura doar cu şoferii, care circulă pe trotuar de parcă ar fi o bandă suplimentară de bulevard, ci şi cu bicicliştii (deocamdată, din fericire, puţin numeroşi spre inexistenţi), care vor trăi cu impresia că printre liniile alea galbene au prioritate!

“AVOCAŢII”

Nu m-a interesat scandalul în care e implicat directorul FMI, Dominique Strauss-Kahn, nici măcar cât cele autohtone cu Irimoni şi Oanapepe, care nu m-au interesat absolut deloc, aşa că nu cunosc amănunte. Întâmplându-se însă aseară să fiu în asemenea hal de plictisit după ce-am văzut la Teatrul Naţional “Sinucigaşul”, cu mediocrul (ca actor, că altfel şi mai rău!) Dan Puric în rolul principal, încât un talk-show în principiu politic mi s-a părut un prilej de relaxare, mă uitam la “Sinteza zilei”, de la Antena 3, cum toţi invitaţii băgau mâna în foc pentru nevinovăţia acuzatului şi existenţa unei înscenări.

Protagoniştii erau următorii: Mircea Badea, care – în mod surprinzător numai pentru cine nu-i cunoaşte înclinaţia de a crede orbeşte în tot felul de teorii conspiraţioniste dintre cele mai absurde – interpreta înfăţişarea evident speriată şi oarecum spăşită a francezului, de la proces, drept o dovadă irefutabilă nu a faptului că se simţea vinovat, prins cu mâţa-n sac, cum părea mai logic, ci a convingerii sale că a fost lucrat cu maximă dibăcie şi nu mai are scăpare; o duduie care a ţinut să fie prezentată drept “consultant comunicare” şi care le ştia pe toate mai ceva ca Bogdan Teodorescu şi Mugur Ciuvică la un loc, numai în ce an ne aflăm părea să ignore cu desăvârşire, ori să aibă probleme cu aritmetica, de vreme ce singurul moment din emisiune când s-a arătat cu adevărat descumpănită a fost cel în care i s-a atras atenţia că până în 2012 NU mai sunt doi ani, ci doar unul; şi Petre Roman, care îmi place să sper (deşi sunt de vreo douăzeci de ani convins de contrariu!) că a fost mai bun ca premier decât ar fi ca avocat, câtă vreme “demonstraţia” sa că şeful FMI ar fi curat ca lacrima se baza numai pe convingerea că niciodată o femeie de serviciu dintr-un hotel n-ar intra să facă ordine într-o cameră ocupată, mai ales de o personalitate, şi poate chiar păzită (o clipă am avut impresia că acuzată de viol ar fi camerista, suspectată că a dat buzna!), de parcă dacă ar chema-o (respectiv, în cazul nostru, cum ar veni “ademeni-o”) clientul să golească, de pildă, o scrumieră sau coşul de gunoi ar fi obligată să-l refuze şi eventual să-l reclame la poliţie!

Cu aşa apărători, nu ştiu de ce dar mie Strauss-Kahn ăsta îmi pare tot mai dubios!

HOHOTE ŞI PROTESTE

Uitându-mă la jalnica demonstraţie a poliţiştilor, care tocmai se desfăşoară pe suprafaţa a vreo trei locuri de parcare din Piaţa Constituţiei, nu doar că-mi aminteam, cu un soi de nostalgie, vremurile când aprigele noastre sindicate mobilizau sute de mii de oameni, paralizau traficul rutier sau feroviar şi ameninţau (credibil!) cu greva generală, nemulţumite că guvernul (Tăriceanu) MĂREA salariile numai cu 10-15% în loc de 20-25% cât pretindeau ele, dar mă gândeam că abia aştept să văd primele ameninţări cu astfel de proteste de mare amploare din mandatul viitorului guvern, oricare ar fi el şi oricând va fi instalat, şi cât îi va fi de greu respectivului prim-ministru să-şi stăpânească hohotele de râs la conferinţa de presă.

APROAPE CĂ ERA CÂT PE CE SĂ FIE

Doar aparent fără niciun fel de legătură cu Congresul PD-L, din care, ca să fiu sincer, n-am urmărit decât din greşeală vreo câteva secunde, când tocmai zbiera cât îl ţineau bojocii Boc, de a trebuit să sting televizorul fiindcă instantaneu au început să-mi bată vecinii în calorifer, şi pe fereastra deschisă am auzit distinct un “…BĂI, DOBITOCULE!” care mă tem că se prea poate să-mi fi fost adresat chiar mie, în semn de apreciere pentru faptul că n-aveam altceva mai bun de făcut în weekend, mi-am amintit o ştire mai veche despre Angela Merkel, care chipurile ar fi fost “la un pas de moarte” deoarece ambele motoare ale elicopterului său de serviciu s-au oprit în timpul zborului, fiind repornite în – fireşte! – ultimul moment înainte de a se prăbuşi!

Absolut dramatic, numai că ştirea se încheia astfel: “Din fericire, cancelarul german nu era la bord, aflându-se într-un turneu electoral prelungit”!

“ONE MORE DAY”

În lipsa Turciei, care n-a trecut de semifinale (!) aceasta este piesa mea favorită pentru finala concursului Eurovision de mâine. De asemenea, mi-au mai plăcut cea a Ungariei şi, într-o oarecare măsură, a Elveţiei. Dacă însă ar fi să pariez, aş merge pe Finlanda sau Islanda.

Felicitări alor noştri (“Hotel FM”?!), care, la fel ca şi Paula Seling şi Nu-ştiu-cine anul trecut, au o melodie proastă, dar… melodie, ceea ce nu se poate spune despre multe altele, în special din semifinala în care ne-am nimerit noi. Baftă!

PUIU ŞI CUCU

Zilele trecute am văzut la HBO un fel de film, cică artistic, românesc. El se numeşte – din motive pe care am încercat zadarnic să le descopăr, atât pe întreaga sa durată, de aproape trei ore (cu toate că “acţiunea” încăpea numai bine într-un scurtmetraj!), cât şi o vreme după ce s-a terminat – “Aurora” şi îl recomand nu doar cu foarte multă căldură, ci chiar cu insistenţă tuturor (dar numai!) celor care, pe de-o parte, îl apreciază pe mult (prea) lăudatul şi premiatul regizor Cristi Puiu, iar, pe de alta, ţin morţiş să-l vadă, nu atât şi în calitate de actor mediocru, ca interpret al rolului principal, cât… în cucu’ gol, făcând duş.

Pentru ceilalţi trebuie să spun că, în afară de asta, nici nu mai face altceva decât să se vânture (îmbrăcat!) prin oraş pe lungi drumuri redate practic în timp real, să se învârtă prin apartament, să dea telefoane la care nu-i răspunde nimeni şi să primească altele la care nu răspunde el, să mănânce şi să cugete adânc. Abia după jumătatea peliculei (tele)spectatorii perseverenţi îl pot vedea procurându-şi o armă cu care se-apucă să-şi împuşte, tot în deplină tăcere, niscai rude, dacă am înţeles eu bine. Succes de critică şi la festivalurile internaţionale ga-ran-tat!

REEVALUARE

Mai mult dintr-un soi de respect pe care, ca să fiu sincer până la capăt, nu l-am avut de fapt vreodată nici măcar pentru cântăciosul leşinat şi cu atât mai puţin pentru politicianul pesedist Socaciu, am vorbit zilele trecute despre el şi cei asemenea lui doar ca despre nişte “idioţi”.

După ce l-am văzut ȋnsă aseară, la 10 TV, apărându-şi cu ȋnverşunare şi argumente mai aberante decât mi-aş fi putut închipui că poate debita cineva – în loc să-şi ceară cu smerenia cuvenită şi dându-şi singur şuturi ȋn fund şi palme după ceafă scuze – iniţiativa legislativă cu dublarea filmelor (americane, că mai ales pe-alea pare să-i fi căşunat), m-am sucit: e un dobitoc în toată regula!


P.S. Păcat de Dorel Vişan. Talentul, fie şi uriaş, nu suplineşte totul!

IRIMONI ŞI OANAPEPE

Cum indiferent cât de puţin m-ar interesa subiectul (şi nu mă interesează absolut deloc!), câtă vreme am un televizor în casă (iar eu am mai multe!) era imposibil să nu fiu pus la curent, măcar în linii mari, cu ceea ce se întâmplă între Moni, Iri şi Irina (sau Iri şi Irinel, că nu mi-e foarte clar, şi am impresia că nici multor reporteri, care-i unul şi care-i alta), mă gândeam zilele trecute că, judecând după felul în care se comportă, şi nu doar în situaţia asta, cei doi Columbeni majori (cel puţin din punct de vedere legal), niciunul dintre ei nu e îndeajuns de responsabil cât să i se încredinţeze custodia unui copil. Şi asta o spune unul care, ajuns la o vârstă aproape deja prea înaintată, n-are nu doar copii, dar nici măcar regrete sau planuri concrete în privinţa asta, tocmai pentru că nu se consideră destul de matur să se înhame la aşa ceva!

De altfel, nu ştiu dacă numai dintr-un soi de coincidenţă sau existând şi o explicaţie ştiinţifică pentru asta, cazul celor doi vine să întărească un fenomen pe care l-am observat la nefiresc de numeroase cupluri, la care deplina împlinire a iubirii a coincis cu sfârşitul ei brusc, astfel încât după căsnicii relativ lungi şi aparent fericite au ajuns să se despartă fix la doi-trei ani după ce au făcut un copil! Iată de ce, măcar din punctul ăsta de vedere, am o mult mai mare (oricât de mică) apreciere pentru Oana şi Pepe.

FĂRĂ COMENTARII

Fără să merite, în plus faţă de simpla enunţare, vreun comentariu, şi cu atât mai puţin o dezbatere bazată pe (contra)argumente care pentru oamenii cu mintea întreagă ar fi redundante iar pentru ceilalţi zadarnice, proiectul legislativ privitor la obligativitatatea dublării filmelor în limba română nu face decât să-l catapulteze pe iniţiatorul ei, deputatul PSD (ca să nu zic USL!) Victor Socaciu, în rândul acelor politicieni stranii, parcă din ce în ce mai numeroşi, din opoziţie, care după ce o bună bucată de vreme reuşesc să stea bine camuflaţi sub masca unor indivizi aproape normali, cu discurs cât de cât rezonabil, îşi dau arama pe faţă, dovedindu-se şi ei nişte idioţi.

"NOT ONLY WOMEN BLEED"

3, 2, 1…

Mult spus “mă uitam” – că n-am urmărit decât prezentarea invitaţilor şi mi-a trecut tot cheful – ieri la un talk-show de la Antena 3 şi constatam că s-au îndesit (sau doar aşa mi se pare mie, fiindcă mă uit tot mai rar şi n-o fi decât o coincidenţă stranie să dau doar peste ele) emisiunile, cel puţin de pe acest post, la care din partea Alianţei de Centru Dreapta este chemat un singur reprezentant, şi anume, întâmplător, un membru PC. Ieri se nimerise tocmai cel cu înşelătoare aparenţă de individ respectabil la care făceam aluzie zilele trecute.

Prima dată când am observat fenomenul a fost la emisiunile Gabrielei Firea şi l-am pus pe seama unui relativ recent eveniment fericit din viaţa ei, care i-o fi modificat, aproape firesc, şi simpatiile politice, astfel că tot mai des la “Ştirea zilei” studioul se prezintă în următoarea configuraţie, în fond şi la urma urmelor cât se poate de echilibrată, nu-i aşa?: un reprezentant PD-L, unul al guvernului (de obicei doamna Paul Vass), unul UDMR, unul UNPR, unul PC (ACD) şi unul PSD. Acum chestia asta tinde să se extindă şi la celelalte emisiuni similare. Aştept cu emoţie momentul când în mod oficial din partea Opoziţiei va fi chemat un singur reprezentant, cum ar veni de la USL. Ceea ce, la drept vorbind, ar şi merita, dacă doar la o asemenea alianţă i-a dus capul pe liderii ei!

DESPRE TERORIŞTI ŞI ALTE PROBLEME GRAVE

Acum, că una din cele mai mici probleme mari ale lumii contemporane, Bin Laden, a fost efectiv eliminată, nu mai rămân de soluţionat decât cele cu adevărat grave, printre care vreo două duzini de boli incurabile.

Între timp însă, autorităţile de la noi nu sunt în stare să se descurce nici măcar cu teroriştii autohtoni – de mai mică anvergură, dar, până una alta, mult mai activi şi mai sâcâitori –, dovadă (şi) scandalurile petrecute weekendul trecut în cel mai anemic “1 Mai” din ultimii ani, când, cu o minimă mobilizare, numărul jandarmilor cred că l-ar fi putut depăşi lejer pe cel al turiştilor. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat în unul obişnuit!

ÎNCĂ UN MECI AL SECOLULUI!

Sigur că, în ciuda rezultatului cam decisiv din tur – şi încă în defavoarea echipei nu neapărat mai simpatice, ci doar o idee mai puţin antipatice, din punctul meu de vedere –, o să mă uit diseară la al nu ştiu câtelea meci al secolului, din ultima lună, dintre Barcelona şi Real Madrid.

Săptămâna trecută însă, până să adorm, răpus de plictiseală, cu vreun sfert de oră înaintea finalului, mă gândeam din nou că există, categoric, cel puţin un lucru de care admiratorii fotbalului spaniol sau italian (latin, în general), spre deosebire de cei ai “soccerului” englez, ca mine, se pot bucura din plin la fiecare astfel de mare derby: nişte căderi extraordinar de spectaculoase, cu rostogoliri prelungite, însoţite de urlete şi văicareli de victime ale unui accident feroviar, la orice presupus fault. Ceva ce n-o să vezi niciodată la un Arsenal – Liverpool sau Manchester United – Chelsea, unde în schimb – aşa cum s-a întâmplat cu vreo două etape de Premier League în urmă – poţi vedea un întreg stadion păstrând cu sfinţenie un moment de reculegere în amintirea unor jucători sau suporteri ai echipei adverse!

BĂ, CIOBANE!

Din toată nunta regală desfăşurată vineri la Londra şi transmisă în întreaga lume, aprigului jurnalist Popescu – despre care m-am convins o dată în plus şi pentru totdeauna că în comentariile sale nu se străduieşte atât să expună păreri raţionale şi de bun-simţ cât să epateze, şocându-şi publicul prin “originalitate” – lucrul cel mai demn de subliniat, într-o intervenţie televizată, i s-a părut faptul că a asistat la căsătoria dintre “un plăvan cu început de chelie” şi o “pisi englezească, un fel de fată de la pagina 5”!

Acum, nu-i mai puţin adevărat că nici eu n-am reţinut mai mult din respectiva intervenţie decât că vine din partea unui fel de cioban “made in R.S.R.”, aflat şi după 1989 sub influenţa de neşters a mârlănescului articol “Bă, Majestate!”, apărut în ziarul la care a lucrat ani de zile şi scris de un individ care, în paranteză fie spus, azi e unul dintre reprezentanţii foarte influenţi şi cu înşelătoare aparenţă de respectabilitate ai Alianţei de Centru Dreapta, pe bază de PNL!