DESPRE (UNII/MULȚI) SCRIITORI, CU SCÂRBĂ

Încă și mai dezgustător decât „stilul” pseudoliterar al unei pături parcă din ce în ce mai largi sau mai lungi sau mai groase de (așa-ziși) scriitori români care folosesc cea mai mizerabilă formă de romgleză, amestecând, în texte, la fiecare patru-cinci cuvinte românești, cu tot cu cele din două litere, câte tot atâtea, dacă nu și (mult) mai multe, englezești (măcar ortografiate corect, că n-au nevoie nici de diacriticele pe care prea puțini dintre ei sunt în stare să le găsească pe tastaturile calculatoarelor sau telefoanelor mobile, redactând chiar și „platforme” chipurile literare întregi fără ele!), încât rezultatul e, pe lângă că efectiv neinteligibil pentru cei care au avut neșansa să facă în școală doar franceza și germana sau italiana, ca să nu mai spun rusa, nu doar grețos până la vomă în sine, dar schimonosește pur și simplu poate singurul lucru cu adevărat bun și frumos (chiar dacă... tot de furat, dar asta e altă idee creață de-a mea) pe care îl are poporul ăsta, după cum țin să-mi exprim cu tărie părerea cu fiecare ocazie când hiperanglofilii (că anglofil-și-atât sunt și eu oleacă) se arată revoltați că nu ne prezentăm (când o facem, că anul ăsta n-a mai fost cazul deloc) la Eurovision cu piese cântate în, desigur, engleză, și anume limba, făcând-o să sune, pentru un străin, dacă textele alea ar fi și citite de autori (cum, de fapt, sunt sigur că se și întâmplă) pe la marile lansări de carte cu fast, ca indiana din filmele de la Bollywood, în care, din când în când, după ce ți se strepezesc urechile vreme de câteva minute și ai senzația că actorii de fapt se maimuțăresc, nu vorbesc într-o limbă omenească, deodată tresari și ți se pare că înțelegi o propoziție întreagă, minunându-te de talentele tale până atunci ascunse de poliglot sau, dimpotrivă, îngrijorându-te că ești atins de vreun sindrom (posttraumatic) dintr-acela în care ajungi să vorbești într-o limbă pe care n-ai studiat-o niciodată, până realizezi că au fost niște cuvinte în engleză, asimilate, pesemne, în limbajul curent, ca urmare a secolelor de colonialism și influență britanică, doar că la noi e vorba numai de snobism și dispreț pentru biata noastră limbă maternă, venite, cum spuneam, nu din partea unor adolescenți teribiliști în căutarea identității de sine și a unor modalități prin care să iasă mai cu moț în evidență în fața colegilor de clasă la orele de atelier, ci a unor, repet (că unora poate tot nu le vine să creadă), inși, pe deplin maturi, iar unii chiar bătrâiori (deja cunoscutul, pentru cititorul meu imaginar, domn Cutare se numără printre ei!), care se pretind scriitori (și) români (iar una din ele are și prostul gust pe bază de lipsă a bunului simț al ridicolului de a se și făli, nevoie mare, cu largi citate din fetița ei de nu chiar puțini anișori care și vorbește așa, în graiul de zi cu zi, fenomen care, conform specialiștilor, e chiar dăunător în privința dezvoltării inteligenței, dovada concludentă pentru veridicitatea aceste teorii fiind, din punctul meu de vedere, chiar una dintre cele mai recente producții ale ploadei, un „True a-nviat!” rostit, conform relatărilor mândrei mămici-poete/se, cu prilejul sfintelor sărbători pascale), ceea ce mă face să mă întreb cum o să arate graiul nostru strămoșesc – despre care, în altă, dacă nu chiar aceeași ordine de idei, lingviști de seamă sunt în stare să-și pună capul chezaș că nu se poate să fi devenit de sorginte latină după o influență atât de scurtă, de nici două secole, a romanilor asupra sălbaticilor daco-geți cu limba lor de tot râsul, dar poate o să-și schimbe părerea văzând ce ravagii face engleza după numai vreo treizeci de ani de libertate dâmbovițeană prost înțeleasă – peste (alte) vreo două veacuri, dacă această tendință se va răspândi ca o molimă în actualul ritm infernal, când probabil strănepoții noștri vor vorbi un idiom la fel de ciudat pentru alții, în care o engleză curată e împestrițată de niște cuvinte cu foarte vag parfum de franceză sau italiană (limbi civilizate care cu siguranță vor dăinui), ceea ce, pe undeva pe bună dreptate, va consfinți triumful definitiv al culturii (mai degrabă americane, decât englezești, că de la filme hollywoodiene, Twitter și Tik-Tok li se trage inglejiților noștri, nu de la lectura operei integrale a lui Dickens în original) mai puternice asupra celei mai slabe, oricât de tentați sunt unii să-i creadă pe americani mai inculți decât românii, dar asta e altă discuție, așadar încă și mai dezgustător (sau, în fine, la o reevaluare din mers, făcută în timp ce tot scriam la jumătatea asta de frază până la urmă doar introductivă, poate nu chiar, dar pe-aproape) decât lucrul ăsta mi se pare un alt nărav de tip apucătură al scriitorilor noștri consacrați, încă și mai răspândit, practic (aproape) unanim, și anume de a folosi limba engleză – de data asta... curată, nealterată de amărâta de română – pentru a-și face postările de pe Facebook, integral sau parțial, anunțând, de pildă, cu mare emfază, „I can’t wait”, în încheierea unui text în care-i informează pe urmăritori (în general tot scriitori și ei între ei, așa că se și înțeleg unii pe alții) despre lansarea triumfalistă a „my latest novel”, publicat la o editură (de prestigiu) din România, cu invitați de vază români și adresat publicului român, sau adăugând, după doar câteva zile, un „kind reminder” ca să nu uite cei interesați, toate astea pe lângă deja intratele, de multă vreme, în lexicul căcăniu colorat de mahala „mood”, „vibe”, „no filter”, „cool”, cu și mai pre(ten)țioasele „author” și „writer” cu tot, utilizate, repet, practic în aproape fiecare postare de acești, chipurile, „slujitori ai limbii române”, care ar trebuie s-o venereze și s-o îmbogățească, însă nicidecum preluând ca atare, pe nemestecate, ÎN (deci nu DIN) engleză tot felul de cuvinte și expresii care, în cele mai multe cazuri, au echivalente absolut superbe, pline de expresivitate și tâlc, iar uneori de un umor specific, în limba română, culmea penibilului atingând-o, de departe, un în principiu cunoscut autor român, cu numeroase cărți publicate la cea mai prestigioasă editură din România (după cum amintește cu orice prilej pe care-l caută cu tot dinadinsul), care, în urmă cu câteva săptămâni, anunța prin toate mijloacele disponibile pe Facebook („platforme literare”, pagina proprie și cele ale unor prieteni, reclamă etc.), că-și lansează, ca tot scriitorul care se respectă și nu dă doi bani pe ale celorlalți confrați, propria școală (adicătelea nici măcar doar curs!) de „scriere creativă”, specificând în textul prezentării, negru pe mai degrabă gri, că „Nu accept tineri romgleziți. Nu am ce face cu ei și nici ei nu au ce deprinde de la mine”, ceea ce mi s-a părut absolut lăudabil, doar că, pe lângă faptul că respectivul ctitor de școală efectiv nouă este chiar unul dintre campionii postărilor și comentariilor în romgleză, însuși numele proaspăt inauguratului stabiliment este... „WANNABE”, fiindcă, desigur, „VREAU SĂ FIU” ar fi sunat prea de porc, prea ca pe românește.

 

P.S. Pentru a nu lungi și complica, din punct de vedere structural și sintactic, un text și așa stufos și, sunt sigur, greu de înțeles pentru un cititor neantrenat, am să pun doar sub formă de, să zicem, anexă, perpetuu completabilă și, uneori, asezonată cu mici considerații sau completări personale, o listă cu diversele cuvinte și expresii folosite deja în mod uzual în postările, indiferent cât de lungi sau scurte, de pe Facebook ale amintiților truditori și asiduu propovăduitori ai romglezei de baltă stătută și oribil mirositoare:

 

1. „Am un feeling că...”/„Feelingul meu e că...”

2. „Mi se pare obvious”

3. „Dragi followers... vom adăuga un extra star” (Adicătelea, în traducerea mea: „Dragi urmăritori... vom adăuga o steluță în plus”)

4. „Later edit”

5. „Hot! Hot! Hot!” (Cu ocazia unei noi apariții editoriale a autorului)

6. „Hello all” (Până și o reclamă TV spune „salutare tuturor!”)

7. „Primăvară frumoasă everyone”

8. „Proud of u” (Unui confrate care tocmai publicase o carte nouă)

9. „The authors and their books”

10. „As good as it gets” (Utilizat de un unanim acceptat mare scriitor și critic literar contemporan, în finalul unei postări lingușitoare cu poze)

11. „Am și eu în antologie un text despre clashuri intergeneraționale” (Presupun că avea un lapsus pentru „conflicte”)

12. „Got mail” (Recte, am primit pe e-mail)

13. „No more easy going!” (O postare oarecum recurentă, inclusiv sub formă de comentarii la diverse postări ale altora, a unui scriitor de mare anvergură, cu un umor pe care trebuie să mărturisesc că nu-l prea înțeleg/gust și care mai are și alte obsesii stranii în afară de asta.)

14. „Love you 4 life”

15. „Congrats” (Că „Felicitări!” s-a demonetizat deja și sună ca dracu, nu?)

16. „Morning coffee thought” [O tânără debutantă de 47 de ani care se lăuda că i-a apărut prima „proză” într-o antologie (publicată la o editură de mare prestigiu) „îngrijită” de fostul ei profesor de „scriere creativă”. Nimic neobișnuit.]

17. „M-a luat grav urban sketchingu’” (Habar n-am ce-a vrut să spună efectiv authoru’, consacrat, dar era acolo și o mâzgăleală cu o clădire, la care luase sute de aprecieri)

18. „A apărut! I am so happy!” (Un redactor-scriitor, despre un ceva număr nou de revistă chipurile culturală și care cică promovează literatura română)

19. „Baby’s first Bookfest”

20. „See u there” [Adicătelea la lansare. (Și cât de frumos sună: „Ne vedem acolo!”)]

21. „Belive it or not” (Introducere la un anunț conform căruia cartea respectivului e în nu știu ce top)

22. „On red carpet” (La o festivitate cu... covor roșu)

23. „This is my church...” („Biserica” aia e un ceva cenaclu, din câte am înțeles)

24. „Book to Screen” (Probabil un fel de „De la carte la film”, o inițiativă a nu știu cui)

25. „Ficțiunea fast-forward” (Titlu din publicația... Observator cultural. „Ficțiunea pe repede-înainte” era nașpa, of course.)

26. „Summer apathy” (O poetesă, postând o fotografie în care apare cu buricul la vedere)

27. „Free theraphy: wildflowers” [O editoare de la o mare editură (care se laudă că promovează intens autorii români), la un set de poze cu ceva... flori sălbatice]

28. „Less is more, more is not less” (Titlul unei cronici făcute la o carte românească de către un poet (!!!) român și publicată pe platforma/revista? românească de cultură? românească... Suplimentul de cultură. Efectiv n-a fost în stare să găsească altă rimă.)

29. „[...] am încheiat atelierul de spoken words pentru poetele și poeții debutanți” (Pe cuvânt că nu știu despre ce era efectiv vorba, dar părerea mea e că „spoken words” ar fi sunat mai frumos și mai... poetic în forma „cuvinte rostite”, de pildă.)

30. „[...] concertul a fost pure joy, superb și  magic... I loved every second of it...” (O deja relativ cunoscută poetă în plină ascensiune) 

VOTEZ CU NEMȚII

Doar pentru că atunci când am comutat, de fapt zapând, prima oară după câteva luni bune și numai fiindcă zilele astea e o pauză de competiții (sau măcar emisiuni de comentarii) sportive interesante seara, pe Antena 3, Mircea Badea tocmai mormăia ceva despre buletinele meteo și caniculă și coduri portocalii, parcă, am apucat să stau poate trei minute întregi înainte să-l aud spunând prima gogomănie monumentală, spre deosebire de ultima dată trecută, când îmi amintesc foarte bine că într-un interval similar spusese deja vreo zece, acum fiind vorba despre faptul că, vezi Doamne, cu toate că românii au mereu de bombănit câte ceva în legătură cu deciziile luate la nivelul Uniunii Europene și care-i privesc în mod direct, influențându-le (în rău) viețile de zi cu zi, cum ar fi tâmpenia cu făina de greieri sau, aș adăuga eu, nebunia cu capacele de la sticlele de băuturi răcoritoare și cea cu garanția la ambalaje (dacă asta din urmă n-o fi chiar o inițiativă imbecilă neaoșă), se arată cu totul dezinteresați de alegerile europarlamentare, ceea ce, firește, mi-a amintit de toți dobitocii, cu tot cu unii (foști) prieteni de-ai mei (de pe Facebook), care susțin(eau) că oamenii care nu merg la vot, inclusiv sau mai ales la rundele de alegeri interne, locale, parlamentare și/sau prezidențiale, nu au voie să se plângă mai târziu și să-i critice pe politicieni pentru ceea ce (nu) fac, lucru despre care am mai scris cândva, așa că acum, când am depășit de mult nivelul scârbei de-atunci, ajungând la cote cu mult mai înalte, n-aș putea decât să mă rezum la sudălmi birjărești la adresa lor, doar că de data asta, apropo de europarlamentare, aș adăuga, ca argument propriu pentru abținerea de la vot cu iz de boicot și de silă, că oricum prefer să risc și să merg pe mâna unor (euro)parlamentari germani, francezi, italieni și așa mai departe, decât să-mi imaginez că salvarea de la decizii aberante precum cele de mai sus ar putea să vină de la câțiva politicieni români,  indiferent de culoare, despre care părerea mea e categoric cu mult mai proastă și formată în urma unei experiențe directe pe propria-mi piele incomparabil mai vaste, practic de... când mă știu.

PAUZA DE RECLAME: MORBIDE, GREȚOASE ȘI NOCIVE

După cum fidelul meu cititor imaginar știe deja prea bine, dar tot o repet, că n-am găsit altă introducere, stau foarte prost cu memoria, așa încât, la un efort mnemotehnic oricât de gigantic, din noianul reclamelor aberante perindate pe la televizor fie și în ultimele doar câteva luni, dar care nu mai rulează în prezent, nu-mi vine în minte decât cea de astă-iarnă, făcută la niște ceva bombonele parcă, în care niște copilași zburdalnici și sadici invitaseră în fața focului din soba casei un om de zăpadă, care, în timp ce-și exprima recunoștința veșnică și spunea cât e de fericit și că speră ca seara aceea să nu se mai termine niciodată, începe, firește, să se topească și, practic – pentru că era un om de zăpadă vorbitor și, deci, însuflețit –, moare, spre marea satisfacție a copilașilor, care, din punctul meu de vedere, păreau mai degrabă niște naziști încântați de efectele devastatoare ale unui experiment aberant făcut cu și pe evrei, așa că nici nu mă mai mir de halul în care ajung să și crească odraslele din ziua de azi, îndopate cu astfel de bombonele și reclame, însă din noianul celor care încă rulează și nu sunt doar pur și simplu dezgustătoare (dar, presupun, de mare efect la publicul larg decerebrat), precum seria cu personajele acelea cărora le-a crescut în frunte o gaură de cur cu dinți vorbitoare (a trebuit să fac mari eforturi de imaginație ca să înțeleg că se vrea a fi o gură, dar și așa mi se pare scârbos), ci de-a dreptul nocive, încurajând, fie și subliminal, comportamentele deviante și cu efecte sociale devastatoare [ceea ce, însă, firește că nu deranjează pe niciunul din îmbuibat-încuiații din CNA, care în schimb sar în sus de g(a)ura din frunte la cine știe ce alte fleacuri, ca de pildă că mai apar încă oameni la televizor care-și alintă echipa favorită, FCSB, cu apelativul „Steaua”, la fel cum alții își alintă FCU-ul sau CSU-ul cu „Știința” sau „Universitatea” (iar odinioară, cei de la defuncta mea favorită Progresul erau „bancarii”),  lucru, vezi Doamne, de neiertat și de pedepsit drastic și penal, de vreme ce există o decizie judecătorească parțial definitivă și pe deplin stupidă], se detașează cea la o marcă de bere, în care, în miezul zilei, într-un decor montan, unde alcoolul ar trebuie să fie cu strictețe evitat, un cetățean-cabanier iresponsabil și lacom de bani, care și-a mai și construit stabilimentul într-o zonă în principiu interzisă, mult prea aproape de albia unui râu care poate ieși oricând din matcă, îl ademenește pe un turist altminteri destoinic, care-și propusese o serie de obiective legitime și îndrăznețe, respectiv să ajungă nu știu unde, să studieze nu știu ce, să admire un apus de nu știu care și așa mai departe, să ia mai întâi o pauză și să înghită (măcar) o bere, exact așa cum face orice muncitor de pe șantierele patriei, care, înainte să se apuce de treabă, adică fie și doar să dea o gaură într-un perete cu bormașina la șase dimineața, rade măcar o sticlă, să-și găurească și mâna și să-și reteze degetul mai cu spor, iar eu îmi imaginez cum ar fi ca, după reclama asta, să urmeze aia cu „încă una și mă duc”, ca să fie măcar două înainte ca fostul turist destoinic, acum deja cherchelit, s-o apuce pe... două cărări, până pe și dincolo de marginea unei prăpăstii, ca să aibă și salvamontiștii trecuți mai devreme pe la cabana din reclamă cum să-și justifice existența și veniturile oricum de mizerie și să ajungă... a doua zi după nenorocire la bietul montaniard căzut mort, inclusiv de beat.

CU TRENULEȚUL PRIN ORAȘ

Printre nenumăratele prevederi absolut stupide sau, poate, doar scăpări inadmisibile ale regulamentelor de Formula 1, cum ar fi și aceea că, în cazul apariției unui incident de steag roșu, inclusiv în primul tur, restartul se va lua cu mașinile aranjate în pozițiile în care s-au aflat... pe turul anterior, respectiv pe grilă, astfel încât chiar și eventualul gogoman care a intrat de unul singur în glisierele de protecție, cauzând oprirea cursei și ajungând, altminteri în mod binemeritat, pe ultimul loc și în pericol de a abandona, își poate repara mașina ca să pornească din poziția pe care s-a aflat inițial ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat... din vina lui, este și cea că, în același caz al apariției unui steag roșu în primul tur, mașinile intrate la boxe pot efectua schimbul de cauciucuri obligatoriu, de pe o compoziție pe alta, astfel încât, așa cum s-a întâmplat duminică, la Monaco, unde am avut parte de cea mai plictisitoare cursă din ultimii cei mai plictisitori ani de F1, un fel de plimbare cu trenulețul prin altminteri pitorescul oraș din care mi-aș fi dorit mai multe imagini decât de pe circuitul pe care nu se petrecea nimic, concurenții pot parcurge tot restul traseului, adicătelea, practic, integralitatea lui, fără să mai intre sau, eventual – în etapele mai normale, unde un singur schimb nu e suficient indiferent de câtă „gestiune de pneuri” s-ar face –,  intrând o dată mai puțin, chiar și în cazul în care oficialii F1 ar ajunge, în sfârșit, așa cum personal sugerez de multă vreme, la înțelepciunea de a obliga echipele să utilizeze TOATE cele trei compoziții de cauciuc, dat fiind că, în ultimii ani, opririle la boxe, cu consecventele schimbări inerente de poziții, măcar vremelnice, au devenit cam cele mai interesante momente ale unui Mare Premiu.

Duminică, de pildă, când, în paranteză fie spus, principalul gogoman favorizat a fost Carlos Sainz Jr., care, după ce a greșit în primele viraje și era să abandoneze, a revenit ca o floricică neprihănită pe locul trei, unde a și terminat, absurdul a fost și mai vădit, deoarece, după steagul roșu survenit practic imediat după start și care a cauzat o întârziere de vreo 45 de minute, încât mă și mir că Antena 1 a lăsat transmisiunea până la capăt, poate și unde în rest procesiunea s-a derulat șnur și relativ rapid, restartul s-a desfășurat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, în afară de pierderea inutilă a trei tururi din cele 78, iar pozițiile, cum spuneam, s-au păstrat cele de la startul inițial, cu excepția mașinilor prea rău avariate ca să mai poată fi reparate în timp util și repuse pe grilă, astfel încât, cum de asemenea spuneam, singura diferență dintre restart și start a fost că între timp monoposturile au fost echipate cu un alt tip de pneuri, socotindu-se astfel că s-a făcut schimbul obligatoriu prin lacunarul și/sau absurdul regulament (în loc să se fi stabilit că, dacă un astfel de incident apare în, să zicem, primele două, sau trei, sau cinci tururi, când există cel mai mare risc, un eventual schimb să nu conteze drept cel obligatoriu), ceea ce, date fiind și circumstanțele aparte de la Monaco, le-a permis să meargă cu ele până la capăt, toate cele 75 de tururi rămase, chiar și dacă a fost vorba de cauciucuri de compoziție medie, însă într-un ritm de melc și practic fără niciun suspans pentru omul care înțelege mai mult din curse decât comentatorii de la Antene și nici n-are interesul lor de a-și păcăli telespectatorii, ca să-i țină pe recepție, că „în curând o să se precipite lucrurile” sau ceva.

CĂRȚI LA METRU ȘI LA KILOGRAM

E adevărat că eu însumi, din rațiuni diverse și oarecum diferite de ce și-ar putea imagina unii și alții, am ajuns să-mi public și, mai cu seamă, reeditez, de la o vreme, volumele pe suport electronic, iar cărți de orice fel, și cu atât mai puțin tipărite, oricum nu prea mai cumpăr, așa că o să fiu iarăși acuzat (pe nedrept) de subiectivism, dar mi se pare nu doar pur și simplu de neînțeles, ci și, dintr-o serie întreagă de motive – printre care acela că trăim într-o lume în care chiar și mulți dintre cei despre care voi pomeni mai încolo că strâmbă din nas cu dispreț când vine vorba de ele se bat cu cărămida-n piept că salvează planeta și protejează natura, cu copacii ei cu tot –, scandalos că, în anul de grație 2024 după Hristos și 7732 de la facerea lumii, e-bookurile continuă să aibă o cotă de piață absolut marginală în raport cu cărțile fizice, în condițiile în care, pe de-o parte, de pildă, proporția e cam exact inversă în privința ziarelor și, paradoxal, chiar a revistelor așa-zis literare, transformate deja de mulți ani mai degrabă într-un soi de bloguri colective, așadar „publicate” online, și, pe de altă parte, toată lumea citește orice, de la informațiile despre starea vremii la tratamente pentru boli incurabile, pe telefon sau laptop, iar scriitorii înșiși mă îndoiesc să-și redacteze (capod)operele cu pixul sau stiloul, și cu atât mai puțin penița, pe vreun caiet dictando, ca să nu mai spun o foaie de pergament, în schimb numai că nu vomită de scârbă dacă le recomanzi un roman în format electronic, descărcabil fie și de pe o platformă cât se poate de onorabilă sau chiar de pe pagina de internet a editurii care a scos și tirajul, eventual epuizat, pe hârtie, preferând să aștepte unul nou, tot tipărit, asta ca să se poată lăuda în continuare – cum poate aș fi făcut și eu prin adolescență, dacă aș fi fost mai tâmpițel decât am fost și dacă ar fi existat Facebook pe vremea aia – cu pozele care înfățișează teancuri întregi din „ultimele mele achiziții”, cumpărate parcă la kilogram sau, mai degrabă, la metru și care, desigur, „nici nu mai au loc în bibliotecă”, în schimb „își așteaptă rândul să fie citite”, între timp fiind doar amușinate câinește, pentru ca mândrul cumpărător să se poată pronunța în cunoștință de cauză, a suta oară, despre „mirosul fără seamăn pe lume al paginii proaspăt ieșite de sub tipar” sau ceva, altminteri fiind de mare porc să te fălești doar cu niște titluri și poze de coperți ale unor orori de, nu-i așa?, biete fișiere care n-au nimic de-a face cu „cărțile adevărate”... în afară de a conține și reda exact aceleași povești captivante și măiestrii stilistice (atunci când există) ale autorilor, doar că afișate pe monitorul sau ecranul pe care, în schimb, se „scrolează” în delir, de dimineață până seara, în căutare de te miri ce subiecte derizorii sau – și mai paradoxal, când vine vorba de „iubitorii de literatură”, mai cu seamă românească și contemporană – se pot citi foarte bine texte, de la poezie la proză, pe „platformele” (așadar tot online) de profil sau chiar pdf-uri piratate după cărțile alea neapărat tipărite, iar un scriitor de seamă și fără seamăn se lăuda inclusiv că-și compune de multă vreme ditamai romanele direct pe telefonul mobil, cu ajutorul nu știu cărui soft, dar pesemne că nu și le și (re)citește, măcar pentru corecturi. Că nici n-o fi vorba doar de snobism și tembelism!

P.S. Și pentru că tot a început Bookfest,  cât de greu și nefiresc ar fi, oare, să se imagineze, în anul... așa și pe dincolo, și un eveniment intitulat... E-bookfest?

FĂRĂ STIL

Până nu demult, aveam doar așa, ca o vagă bănuială, bazată însă și ea, ce-i drept, pe câteva indicii destul de clare, că stilul meu de exprimare (în scris) – unul cu prea multe cuvinte, după cum mi-a spus la un moment dat cineva, iar eu, în loc să mă simt ofensat, am avut aroganța de a fi, dimpotrivă, măgulit, făcând o total lipsită de modestie analogie cu nici mai mult nici mai puțin decât Mozart, acuzat și el că, nu-i așa?, compune cu prea multe note – e departe de efectiv standardele (că parcă ar fi vorba de un STAS) la modă în lumea chipurile literară autohtonă, unde, după cum am început să constat și practic, prin lecturi de fragmente de cărți ale scriitorilor români contemporani și în vogă [dat fiind că o carte întreagă din această categorie n-am citit niciodată, inclusiv pe când parcurgeam câte un volum consistent la două-trei zile, și cu atât mai puțin în ultimii mulți ani, de când nu mai citesc practic deloc, încât, cum îmi place să glumesc mai degrabă de unul singur, că (nici) prieteni nu prea mai am, mi-am împlinit visul din tinerețe de a ajunge să scriu mai mult decât citesc chiar și dacă scriu două rânduri pe zi], se practică o scriitură minimal(ist)ă, aproape telegrafică, și perfect banală, plată, în ceea ce eu numeam „manieră de compunere de clasa a patra”, până să realizez că, în zilele noastre, când materia pe care generația mea o studia printr-a opta se predă acum într-a-ntâia, e mai degrabă una de grădiniță, fără nicio grijă pentru stil sau măcar exprimare frumoasă, dar care, desigur, își atinge scopul, în sensul că... spune povestea (pe lângă că se vinde, fiind accesibil), la fel cum își atinge scopul un cetățean doar vag alfabetizat care se duce la magazinul din colț și cere, simplu, „o pâine!”, în loc să se complice cu vreun prea retoric și pretențios, dacă nu de-a dreptul „prezumțios”, „emfatic”, după cum i-am văzut pe unii critici că se grăbesc să catalogheze un stil „cu prea multe virgule” sau „cu aglomerări adjectivale” în locul celui „simplu, direct, la obiect, fără înflorituri inutile” al confraților pe deplin realizați, „vă rog frumos să-mi dați o pâine, dacă sunteți amabilă”, sau ceva de genul, nefiind, în cazul scriitorilor, desigur, vorba de vreo lipsă de politețe (ci, mai degrabă, de talent), cum e în exemplul meu poate nu foarte fericit găsit, dar cam despre asta e vorba, sau când, pentru a descrie că un om se duce la muncă, e mai mult decât suficient un „Vasile s-a dus la muncă”, fără considerații despre ce mai gândea Vasile pe drum, ce mai vedea în jur sau pe ce străzi aglomerate și/sau murdare, pline de oameni așa și pe dincolo mergea, adicătelea NON-stilul „Ana are mere. Ele sunt roșii. Au un gust dulce și bun”, cu varianta mai elaborată, de, totuși, elev de clasa a patra având ca temă o compunere cu titlul „Cum mi-am petrecut vacanța de vară”, „Eu în vacanță am fost la mare. A fost frumos. M-am jucat cu copiii pe plajă. Și am făcut baie (N.B. Multe propoziții care încep cu „și”, „apoi”, dar/însă”, doar ca să nu devină, Doamne ferește!, fraze). M-am jucat cu găletușa în nisip. Am mâncat la restaurant cu mama. Și cu tata. Apoi ne-am întors acasă.”, deoarece o exprimare deja excesiv de complexă, precum „Ana are niște delicioase mere dulci și roșii” se consideră că e deja prea mult pentru cititor și, mai cu seamă, pentru orice editor care se respectă și care oricum nu acceptă decât în cazuri cu totul și cu totul excepționale, de la un autor cu susținere (de tip proptele) colosală sau nume deja celebru, un manuscris de peste 150 de pagini.

În aceste condiții, pe lângă altminteri foarte interesant, mi s-a părut mai degrabă ușor caraghios faptul că una dintre reprezentantele acestui nou val de debutanți mai necopți decât i-ar recomanda vârsta, respectiv în jurul a patruzeci și cinci de ani (așadar de viață, nu de carieră!), a inițiat, în urmă cu câteva săptămâni, pe o platformă cu pretenții literare și pe Facebook, ceea ce-i cam tot aia, o dezbatere pe fix această temă, ce înseamnă stilul și cât de important este el în raport cu tema și/sau subiectul unei cărți, primind răspunsuri dintre cele mai variate, inclusiv... corecte din punctul meu de vedere (multe dintre ele venite tot din partea unora mai degrabă fără, dar care trăiesc cu greșita impresie că ar avea), însă în general argumentate nu foarte convingător, părerea mea fiind, cel puțin de la o lungă vreme, adică după ce am scris, poate, prima scrisorică din armată către mama și mi s-a părut penibil să înșir doar niște cuvinte seci, gen „Am primit pachetul, mulțumesc. Eu sunt sănătos. Mă înțeleg bine cu ceilalți militari. Ofițerii sunt de treabă. Mâncarea e bună.” (minciunile erau necesare pentru fentarea cenzurii), că stilul este sau ar trebui să fie precumpănitor în raport cu orice, inclusiv sau mai ales cu „povestea” (poate cu excepția puținelor cazuri din istoria literaturii când povestea e una cu totul și cu totul deosebită), care nu e decât un pretext, un, efectiv, schelet, care, la fel ca unul uman, descoperit la zeci de ani după deces, nu spune nimic despre frumusețea femeii care l-a deținut, despre inteligența răposatului și așa mai departe, sau ca structura de rezistență a unei clădiri superbe pe care cu siguranță arhitectul a imaginat-o și desenat-o înainte să știe cum va sta propriu-zis în picioare, după care inginerul a calculat-o și proiectat-o folosindu-se de universalitatea științelor exacte, unde nu e nevoie de cine știe ce originalitate, cu alte cuvinte, stilul exprimării, scriitura, este tocmai ceea ce individualizează literatura și o distinge de orice alt domeniu care se ocupă cu scrisul ca simplu... instrument de relatare a unei întâmplări, a unei povești, cum ar fi jurnalismul, de-o pildă, unde „stilul” e în principiu de-a dreptul interzis, sacrificat pe altarul „obiectivității”, sau comunicarea uzuală, inclusiv situația în care soțul îi descrie consoartei ziua lui de lucru în termeni de „m-am certat cu șeful”, „m-am înghesuit în autobuz”, „m-am întâlnit cu Popescu în lift”, mai cu seamă că și marii povestitori, indiferent dacă în scris sau oral, sunt tocmai cei care izbutesc să redea cele mai banale întâmplări, cum ar fi orele petrecute în sala de așteptare a unui dentist, de care am avut cu toții parte la un moment dat sau altul de-a lungul vieților noastre, în așa fel încât cititorul sau ascultătorul să fie fermecat, fascinat, să se tăvălească pe jos de râs sau să izbucnească în lacrimi de tristețe și compasiune, în timp ce la noi, din câte, cum spuneam, tocmai constat – după ce până în urmă cu vreo doi ani, din varii motive, eram cu totul rupt de „lumea literară” autohtonă, trăind cu impresia că de fapt nici n-ar (mai) exista cu adevărat una, când, dimpotrivă, ea există și e clocotitor de stufoasă –, s-a petrecut un soi de șablonizare (dacă aș fi cu adevărat rău aș spune „manelizare”), de tipizare a scrisului, poate dictată de „cererea” prea puținilor cititori și nu îndeajuns de multor editori din România, prin care, după cum spunea, în fapt cu ironie la adresa celor care susțin asta, un bine cunoscut domn Cutare, despre care am mai tot pomenit în ultima vreme, „toți scriu la fel”, sentiment pe care, până să-l ilustreze atât de scurt și cuprinzător respectivul ca pseudocitat batjocoritor din alții, eu îl aveam doar sub o formă nelămurită, manifestat/ă în tendința de a lăsa baltă orice text după primele rânduri parcurse, asta pentru că și în calitate de cititor mi-am schimbat de zeci de ani preferințele, de la adolescentina înclinație spre „cărțile cu dialog” (pe care un alt, se pare, aproximativ celebru scriitor român contemporan mărturisea pe Facebook că... și-a păstrat-o intactă încă din copilărie!) și cele „scrise pe înțeles”, la adorarea autorilor cu stiluri aparte, mai puțin convenționale și, în egală măsură, captivante (pentru mine), indiferent despre ce mărunțișuri ar scrie și de cât de prea pe larg, iar fenomenul actual din literatura românească e, cumva, simetric (adicătelea identic de pe dos) celui din urmă cu câțiva ani din cinematografie și chiar teatru, când ajunsese la mare preț originalitatea „viziunilor” regizorale într-un domeniu în care, dimpotrivă, spre deosebire de literatură, ar trebui să prevaleze tocmai subiectul, tema, acțiunea, punându-se așadar de fiecare dată accent exact pe ceea ce NU caracterizează operele de valoare, adică „stilul” în cinematografie și lipsa lui în literatură, asta pe lângă că, pe de altă parte, dar la fel de paradoxal, actuala tendință a scriitorilor de la noi (îmi) amintește de cea a cineaștilor... și mai contemporani, de sorginte protevistă, care scot pe bandă rulantă filme gustate de public tocmai pentru că sunt... simple, pe înțeles, populare, cu înjurături, agramatisme... intenționate etc., de unde și comparația mea cu „manelismul”, în sensul că (avem impresia că) trăim într-o epocă de adevărată efervescență chipurile culturală, cu o cinematografie și, iată, mai nou, literatură înfloritoare, suprasaturată de scriitori, inclusiv debutanți, și cărți publicate cu toptanul, doar că mie unuia mi se pare, cumva, prea frumos să fie adevărat, pentru că e mai degrabă nefiresc ca gustul publicului să fi devenit, brusc și fără vreo cauză decelabilă, atât de elevat și evoluat încât să prizeze cantități atât de copleșitoare de opere de certă valoare, umplând cinematografele la filmele românești și asaltând librăriile și târgurile de carte la standurile cu literatură contemporană autohtonă, asta fiind la fel cum tot omul, dacă-l întrebi, pretinde că e înnebunit după „muzica bună”, după care, cu prima ocazie, înțelegi că se referă la, desigur, manele și alte gunoaie de felul ăsta (oricât de, cică, nediscutabile ar fi gusturile), astfel încât un artist, chiar și fără ghilimele, dar preocupat mai mult de succes decât de artă, va prefera să abordeze genurile și stilurile comerciale, recte, dacă ne referim la muzică, unde e mai ușor de sesizat, manelele și cântatul la nunți, decât să compună muzică simfonică sau chiar rock și să spere să ajungă să dea concerte în Sala Palatului, dar mai curând prin câte un club cu două-trei zeci de fani.

Firește, însă, că toate acestea pot și, cu siguranță, vor fi puse, de către cei care nu sunt de acord cu ele, respectiv cu mine, pe seama frustrărilor mele, altminteri reale, de ce să nu recunosc?, cum sunt toate cele trăite de măcar treizeci de ani încoace (în sensul că pe vremea lui Ceaușescu eram și prea tânăr, și nici așteptările nu erau mari), când mai nimic din ce am crezut că e bun și frumos, de la politică și până la, iată, artă, nu a triumfat, decât, poate, din când în când și pentru mult prea puțin, spre insignifiant, timp.

P.S. Nu mai departe de azi, având eu, după o absolut neașteptat și profund surprinzător de lungă perioadă, probleme cu compania de telefonie mobilă, și anume Vodafone, am descoperit că, în locul vechii reprezentante timpurii a Prostiei Artificiale autohtone, „Andreea”, cu care eram obligat să mă conversez, verbal, minute în șir într-un soi de dialog al surzilor, a fost introdusă, dar online, pe WhatsApp, versiunea 2.0, (re)botezată „TOBI”, care, însă, de la prima mea ditamai fraza „Am probleme cu o cartelă care mi s-a dezactivat și nu mai pot efectua apeluri”, mi-a răspuns prompt: „N-am înțeles. Te rog să reformulezi în mai puține cuvinte”, ceea ce m-a făcut să mă gândesc, doar vag amuzat, că parcă s-ar fi format la cursul de „scriere creativă” al domnului Cutare, mare adept al stilului „direct, clar, fără înflorituri inutile”, și e numai bun să se angajeze ca redactor-șef la o mare editură care promovează autorii români contemporani, după care m-am conformat și eu, că nu e mare scofală, și am scris, cu punct și de la capăt de rând, încât probabil că aș fi fost selectabil și pentru vreo antologie de poezie: „Am probleme cu cartela./ S-a dezactivat./ Nu mai pot suna.”, reușind astfel s-o scot la capăt cu mașinăria (și, ulterior, cu cititoarea de literatură și reclamații în carne și oase) și să obțin asistența tehnică de care aveam nevoie.

P.P.S. Pentru că, absolut întâmplător, prin una din coincidențele acelea despre care aproape că am scris și eu o carte întreagă, fix înainte să postez acest text mi-au căzut ochii pe două fragmente de roman, ale unor autori diferiți, scrise însă exact la fel, trebuie să mai consemnez și existența unui alt chipurile stil, și anume cel în care autorii înșiră, de fapt, tot niște propoziții simple, practic doar cu subiect și predicat, dar despărțite nu prin puncte, ci prin virgule, respectiv, dacă ar fi să adaptez exemplele de mai sus, ceva de genul: „Ana are mere, ele sunt roșii, au un gust bun și dulce” sau „Eu în vacanță am fost la mare, a fost frumos, m-am jucat cu copiii pe plajă, și am făcut baie, m-am jucat cu găletușa în nisip, am mâncat la restaurant cu mama, și cu tata, ne-am întors acasă.”

Cum ar veni, ăsta e maximum de rafinament, atins doar de o mână de, carevasăzică, scriitori români contemporani celebri, ajunși la deplina maturitate artistică.

INFAMUL ȘI HAZLIUL CAZ „MITRIȚĂ”

Dacă bine am înțeles eu pe de-o parte informația, iar pe de alta situația, în timp ce englezii, germanii și francezii au fost, cu toții, mai degrabă încurcați grav de faptul că UEFA a decis, cam în ultimul moment, să mărească, de la 23 la 26, numărul de jucători care pot fi cooptați în fiecare lot al echipelor calificate la EURO 2024, astfel încât, după îndelungi frământări, dezbateri și ezitări, au realizat că, oricât s-ar strădui, nu pot să găsească în ditamai, respectiv, Premier League, Bundesliga și Ligue 1 încă trei jucători pe care să-i adauge celor 23 inițiali și s-au văzut obligați să comunice, deja, listele oficiale pe care au pus doar câte 25, noi, poate unde avem ditamai baza de selecție și în general un talent nativ fără pereche pe lume, după cum amintește adesea vreun Ion Crăciunescu, de pildă, suntem la fel de încurcați, dar pe invers, pentru că nici pe lista lărgită, de 28 de jucători, întocmită pentru meciurile amicale ce preced turneul final, n-am reușit să introducem pe puțin alte cinci-șase, dacă nu și spre zece nume care, chipurile, „nu aveau cum să lipsească” și cărora „li se face o cruntă nedreptate”, în frunte cu... (am luat o pauză să râd) Mitriță, cel care nici în vremurile lui de glorie maximă, când niște gogomani au fost în stare să plătească 8 milioane de euro pe el ca să-l ia de la Craiova și să se dumirească rapid că oriunde altundeva dă fix randamentul pe care-l dădea, deja, la națională, unde se învârtea, fie și cu mingea la picior, de trei ori într-un loc și-odată la mijloc, până era deposedat de jucătorii adverși, cărora abia dacă le ajungea la buric (iar ca valoare încă și mai jos, pe la genunchiul broaștei), și care n-are nici măcar argumentul de a fi făcut parte din lotul „U 21” care a prins semifinalele europene din Italia în 2019, încât să se integreze cum trebuie și să asigure un soi de omogenitate, în schimb e permanent pus pe harță și numai bun dacă ții morțiș să dinamitezi atmosfera la o echipă.

Din punctul meu de vedere, niciun jucător care evoluează, oricât de bine și de constant, în campionatul intern nu merită să fie convocat înaintea niciunuia care se află într-un lot al unei echipe dintr-un campionat adevărat (inclusiv al Poloniei, să zicem), chiar și dacă n-a mai evoluat de nici el nu mai ține minte când, simplul fapt că e păstrat acolo fiind pentru mine dovada că e incomparabil mai valoros decât cei de-aici, pe care nu-i mai ia nimeni nici măcar gratis.

VĂICĂREȚII

Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în Premier League – singurul campionat străin pe care-l mai urmăresc, oricum cu mult mai puțină consecvență decât odinioară –, unde arbitrii greșesc, și-așa inimaginabil și absolut inadmisibil de frecvent, mai degrabă în sensul de a NU acorda lovituri libere, cu penaltiuri cu tot, și/sau cartonașe galbene ori chiar roșii în urma unor faulturi (grosolane) cât se poate de clare pentru oricine, inclusiv pentru VAR(!), la noi se întâmplă fix pe dos, fiindcă arbitrii greșesc, aproape la fel de frecvent, însă în sensul de A acorda lovituri libere, cu penaltiuri cu tot, și/sau cartonașe galbene ori chiar roșii în urma unor faze la fel de limpezi, inclusiv pentru VAR(!), dar care NU reclamă astfel de sancțiuni, respectiv, cel mai adesea, după niște simulări penibile, ceea ce, pe termen oricât de scurt, mediu sau lung, mi se pare a fi în avantajul jucătorilor din primul campionat, pentru că vor căpăta reflexul condiționat aproape pavlovian de a încerca să continue o acțiune chiar și dacă sunt loviți la limita intrării în comă sau a fracturii deschise duble, de teamă ca nu cumva, dacă se opresc sau cad și încep să se văicărească, fie și pe foarte bună dreptate, să nu obțină nimic, inclusiv după consultarea VAR-ului, în timp ce ai noștri, tot dimpotrivă, sunt stimulați să se oprească la cea mai mică atingere, sau nici măcar, ci doar apropiere a adversarului, pe de-o parte pentru că, e adevărat, și conștientizează cât de lipsiți de valoare sunt, astfel încât, dacă-și continuă acțiunea, au toate șansele s-o sfârșească lamentabil, trimițând un șut în tribune, o pasă direct la adversar sau chiar călcând pe minge și căzând în fund, iar pe de alta, lamentându-se vor obține – vorba comentatorilor – „maximum” dintr-o fază pe care, cum spuneam, cine știe în ce hal ar fi dus-o la jalnicul capăt, lucruri care se văd deja în confruntările internaționale, unde fotbaliștii noștri sunt (tot mai) nedumeriți când nu obțin loviturile libere pe care în campionatul intern le capătă atât de lejer.

FINAL DE MASCARADĂ: UN FLEAC, A BIRUIT

Dat fiind că acum e vorba mai degrabă despre un lucru efectiv de nimic, un fleac, nici măcar nu pot să spun că se numără cu adevărat printre zecile, dacă nu chiar sutele de situații în care mi-aș fi dorit din tot sufletul să NU am dreptate, ca de pildă în legătură cu multe din evenimentele nefericite, dacă nu și tragice, pe care nu le credea (mai) nimeni posibile sau măcar probabile, dar în cele din urmă s-au întâmplat în pandemie sau, la o scară mai mare și mai largă, în ultimii treizeci și cinci de ani în politica românească, de la victoriile lui Ion Iliescu în practic toate rundele de alegeri, mai corecte sau mai fraudate, la care a participat și până la toate rupturile alianțelor „democratice”, în care n-am crezut nicio clipă, gen CDR, ADA sau USL [adică cele în care liberalii mai buni, de odinioară, se băgau, practic, prostește, ba lângă țărăniști, ba lângă ped(el)iști, ba de-a dreptul lângă pesediști], bașca nefasta eternizare a lui Băsescu în funcție în ciuda tuturor optimiștilor care-i prevedeau sfârșitul după fiecare suspendare sau dezvăluire cutremurătoare a presei, însă trebuie să consemnez, fie și lapidar după standardele mele, că protagonistul despre care scriam în urmă cu două zile că a făcut parte din juriul care (ș)i-a nominalizat propriul text la un premiu acordat de propria revistă-platformă-grup, iar eu puteam să pariez că va și birui, l-a, desigur, într-adevăr, și câștigat, cu precizarea că baremi n-a triumfat asupra niciunuia dintre contracandidați, deoarece... au câștigat și ei, toți nominalizații, de-a valma, oarecum ex-aequo, ca să nu se supere nimeni și să facă scandal, așa încât singurele mele motive de reală stupefacție nemărginită sunt unele cu totul noi, și anume ipocrizia și lipsa de bun-simț al ridicolului manifestate în continuare (și chiar duse pe noi culmi) de protagonist, care, într-o postare, își exprima, vezi Doamne, uimirea pentru victoria chipurile cu totul neașteptată, care l-a făcut să-și pună femeiește mâna la gură de surprindere într-o poză, și fericirea pentru primul său premiu literar dintr-o carieră prodigioasă începută la frageda vârstă de spre 50 de ani, iar într-o alta, de a doua zi, insista că nu și-a revenit încă din „amețeala evantaiului de senzații” de la premiere, dar, totodată, îi și mustra pe „colegii scriitori care nu au avut nicio reacție la bucuria mea” (poate ca să nu-și manifeste, dimpotrivă, prea vădita scârbă, aș zice eu), adăugând, totuși, cu falsă modestie și  trucată generozitate, că nu se supără, asta în condițiile în care, cu doar câteva zile înainte, într-o altă postare, ușor eliptică, însă doar pentru cine nu-i cunoștea deja frustrările, complexele și idiosincraziile, îi boscorodea pe toți confrații cărora „le plouă cu felicitări în cap” după ce „până mai ieri, când erați niște iluștri anonimi, nu vă băga nimeni în seamă”, astfel încât, dincolo de lipsa de logică – dat fiind că, așa cum observa și o comentatoare, toți oamenii care au devenit celebri au fost la un moment dat, până au făcut ceva... remarcabil, care să merite felicitări, niște „iluștri anonimi” pe care, firește, nu-i felicita nimeni, fiindcă nu-i cunoștea și nu făcuseră încă nimic care să merite felicitări, dăăă! –, probabil că acum e tentat să-și înghită cuvintele și/sau să-și șteargă postarea, pentru că fix aceeași cugetare tâmpă i se poate aplica perfect și lui însuși, mai cu seamă că, spre deosebire de mulți dintre cei vizați de ea, care primeau complimentele pentru vreun premiu cu adevărat semnificativ, protagonistul se bucură acum ridicol de tare și plouă pe el cu felicitări pentru un premiu de nimic, obținut mai degrabă fraudulos, în urma unei gigantice mascarade.

MIZĂ MAI MICĂ, NESIMȚIRE (CEL PUȚIN) LA FEL DE MARE

Pentru că, în ciuda tot mai numeroaselor dovezi palpabile pe care le descopăr eu, retroactiv, și/sau care continuă să apară în timp real, îmi vine, cumva, greu să cred că mizeria e chiar atât de mare pe cât se arată, și aproape că aș fi tentat să-mi spun că doar mi se pare mie, dintr-un soi de invidie sau ceva, privesc, de fiecare dată, chestiunile de acest fel cu scepticism și, mai cu seamă, circumspecție, oprindu-mă la fiecare pas și încercând să găsesc alte explicații raționale și plauzibile pentru, poate, înșelătoarele prime, secunde și chiar terțe aparențe, unul dintre cele mai recente exemple fiind momentul în care, citind din nou, chiar pe pagina de Facebook a, să zicem, protagonistului – altfel un tip care face paradă de moralitate, se arată la fel de oripilat ca mine de chestiunile de genul acesta și are numeroase postări despre (lipsă de) integritate și onestitate, loialitate/trădare etc. – semnalarea unui set proaspăt de premii aproximativ literare, acordate de un fel de revistă (online), sau grup, sau platformă, am constatat că printre nominalizații la una din bizarele categorii,  gen „cel mai bun personaj” sau „cel mai bun final”, cu o arie de selecție dintr-un talmeș-balmeș de cărți, filme și spectacole de teatru, figurează și însuși protagonistul, despre care știam deja, întâmplător, că este unul dintre membrii (fondatori? ai) revistei-platformă-grup și poate cel mai asiduu colaborator, publicând, practic, număr de număr nu doar propriile creații artistice, în special proză scurtă (în foileton), ci și recenzii, cronici, eseuri și așa mai departe, ceea ce, cum spuneam, în prima fază m-a intrigat puțin, pentru că mi s-a părut că ar fi ca și cum eu, pe propriul meu blog, mi-aș nominaliza la un premiu oarecare propriul meu articol, poate alături de niște editoriale adevărate ale vreunui Cristoiu sau Nistorescu apărute în publicații de prestigiu (printre nominalizările de pe platforma respectivă figurează și cărți apărute la Polirom, de pildă), după care, în a doua, cum de asemenea spuneam, sau măcar sugeram, mi-am zis că sunt eu cârcotaș și invidios, fiindcă, totuși, platforma cu pricina nu e nici pe departe ca blogul meu, ținut/ă de un singur autor, fie și genial, ca mine (glumesc, desigur!), ci aduce mai degrabă cu unul colectiv, având un număr semnificativ de, cum ar veni, redactori și unul de-a dreptul impresionant de colaboratori mai mult sau mai puțin externi, așa încât se prea putea ca juriul, în sine, să fie alcătuit din doar colegi de-ai protagonistului, care, firește, îi apreciază la superlativ munca și au socotit că, în ciuda unei, chiar și-așa, destul de consistente aparențe de – dacă ar fi fost vorba de vreun minister, de pildă, cum mai scriam eu deunăzi, sau orice fel de instituție carevasăzică publică – scandalos conflict de interese, adicătelea o chestie aflată cam la marginea de foarte jos a moralității (de legalitate se pare că n-are cum să fie vorba când ne referim la mediul privat, unde orice fel de Becali face fix ce vrea el cu și pe banii lui, inclusiv o mare treabă mare), merită cu prisosință să-i fie recunoscut talentul nepereche, numai că, parcurgând eu, fie și cam pe diagonală și împotriva tendinței din ultima vreme, pagina cu nominalizări până la capăt, am descoperit, deja cu o silă irepresibilă, că protagonistul însuși e unul dintre de altfel deloc numeroșii membri ai juriului, vreo patru, ceea ce chiar nu mai lasă loc de niciun dubiu că ne aflăm în fața unei parcă și mai mari mizerii decât cea despre care scriam nu demult, cu ziarul care nominalizează pentru un premiu, chipurile „național”, doar cărțile apărute la editura din același oraș și la care publică un membru din același oraș al juriului pentru premiul ziarului din același oraș..., cu deosebirea că, acum, fițuica de care vorbesc e una mai degrabă obscură, ceea ce mă face să înțeleg cu atât mai greu ce măruntă vanitate meschină l-a putut mâna în luptă pe protagonist, de vreme ce premiul cu pricina nici măcar nu e din cele care să merite a fi trecute într-o biografie literară oricât de săracă, în schimb mă gândesc ce ridicol și de-a dreptul isteric de caraghios ar fi să NU îl obțină, rămânând doar un amărât de finalist, lucru care mai degrabă o să-i amplifice paroxistic văditele frustrări și complexe, doar dacă nu cumva – așa cum mă tem că se va dovedi că nu mă-nșel să anticipez – lucrurile sunt aranjate până la capăt, iar respectivul va triumfa glorios asupra bieților contracandidați neimplicați efectiv în organizarea NEcinstitei competiții.

STAN ȘI BRAN DE LA ANTENA 3

De parcă n-ar fi fost de-ajuns că, începând de anul acesta și până dracu știe când, teoretic vreo trei sezoane întregi, dar încă mai există speranțe să apară un miracol, iar drepturile TV să fie, cumva, subînchiriate, Formula 1 este și va fi transmisă de Antena 3 CNN (!?), ceea ce mă îndoiesc să ajute în vreun fel audiența postului... de știri, a cărui grilă de programe pare deja mai degrabă încurcat-răvășită de calificări și curse (antrenamentele sunt oricum ostracizate pe platforma online, dimpreună cu competițiile-suport, F2 și F3, unde pot fi văzute doar în schimbul fix aceleiași taxe lunare cu care le poți urmări, la o calitate, inclusiv sau mai ales a comentariilor, infinit superioară, pe platforma originală, F1TV), care numai că nu sunt (încă) întrerupte abrupt pentru a face loc vreunui buletin informativ cu știrile proaspete din urmă cu două, trei sau chiar patru ore, dacă nu chiar zile (că-n weekenduri oricum nu prea sunt evenimente majore), și sunt convins că se va întâmpla și asta cu prima ocazie când pe un circuit se va ivi vreun incident sau o aversă de ploaie care să prilejuiască un steag roșu de mai lungă durată, mai cu seamă dacă se va suprapune și cu vreo conferință de presă a cine știe cărui politician de doi bani de frunte, gen Iohannis, Ciucă sau Ciolacu, ca să nu mai spun Simion sau Șoșoacă, cel mai și cu adevărat slab dintre cei doi comentatori de la Digi Sport care se ocupau de competiție până anul trecut s-a transferat, după bunul lui obicei prost de a se gudura pe lângă oricine deține drepturile de televizare ale principalelor întreceri pe două și patru roți ca să-și asigure locul de muncă favorit, la postul grupului Intact, de unde continuă demonstrațiile de incontestabil retard mintal de a-și găsi ceva foarte interesant, pentru el, de spus exact atunci când intervin comunicații radio între echipe și piloți, semnalate ca atare pe ecran, încât n-ai nevoie nici de un neuron stingher ca să-nțelegi dracului și să taci în cele 10-15 secunde ale dialogului, mai ales când ar fi trebuit să înveți asta în cele poate spre trei decenii de când te ocupi cu astfel de transmisiuni (de unde și „diagnosticul” meu, pe care mi-l mențin și în fața unor autorități medicale, la o adică, de vreme ce nu e-n stare să învețe ceva atât de simplu într-un interval de timp atât de mare), de-acum fiind secondat de un alt cetățean bizar, suferind, printre altele, de n-am reușit să-mi dau seama ce afecțiune gravă la nivel capilar, în afară, presupun, de o banală chelie sau o severă prostie, încât e nevoit să poarte o bască proletară chiar și în incinta studioului din care transmite, cu căștile peste ea și urechi, și care, de pildă, e perfect în asentimentul colegului său oricum încă și mai greu de cap atunci când nu reușesc să facă distincție între situațiile absolut diferite de pe un circuit și le compară, socotindu-le identice, pe cea în care un pilot taie o șicană pentru că este în luptă directă cu un altul, și practic nu mai are loc pe pistă, după care, eventual, ar trebui să cedeze poziția câștigată, dacă e cazul – dar aici se mai poate discuta, inclusiv în contradictoriu, pentru că și cei mai în drept să decidă, comisarii de cursă, dau uneori verdicte diametral opuse –, și cea în care un (alt) pilot taie acea sau altă șicană atunci când se află, mai mult sau mai puțin, singur pe traseu, nestânjenit de nimeni, în urma unei vădite erori de pilotaj (presupunând că nu e chiar o încercare intenționată de a trișa) și își procură în acest fel un avantaj necinstit (am scris aici pe larg despre exact incidentul cu Vettel pe care caraghioșii ăștia îl comparau, în mod stupid, cu alte incidente, ale lui Hamilton, aflat însă în prima situație descrisă mai sus, de obicei scos în decor de Verstappen sau de același Vettel),  la fel cum, de-o altă pildă, chiar în ultima cursă, cea de la Miami, acești Stan și Bran ai transmisiunilor de F1 vedeau similarități existente doar în capetele lor între o manevră a lui Perez, care a „plonjat” pe interiorul unui viraj, dar a blocat roțile și a măturat întreaga pistă, ieșind în decor pe partea opusă după ce i-a obligat pe câțiva concurenți să frâneze și să-l ocolească, și un astfel de plonjon al lui Hamilton, care, însă, nici n-a blocat roțile, iar de ieșit n-a ieșit (respectiv intrat) decât cel mult până pe la jumătatea pistei, lăsând, așadar, cealaltă jumătate liberă, doar că pe ea încercau să se... strecoare alte două monoposturi, care, firește, n-au avut loc și s-au acroșat, numitorul comun al tuturor acestor aberații fiind, după cum se vede, britanicul de la Mercedes, pe care, ca să nu (mai) fie acuzați că-l simpatizează de către cohortele de susținători imberbi ai lui Verstappen, care mi-e foarte clar că alcătuiesc majoritatea consistentă a postacilor de pe grupul de WhatsApp pe care cei doi anteniști l-au creat și-l promovează insistent pe post, preferă să-l boscorodească practic nonstop de dragul audienței și pentru a intra în grațiile noului public-țintă cvasiadolescentin și la fel de (NE)priceput într-un sport pe care, însă, spre deosebire de ei doi, are scuza că-l urmărește de vreo doi-trei anișori, în cel mai bun caz, nu de încă și mai multe decenii, degeaba, ca ei.

 

P.S. Chiar și la, deja, câteva luni de la primele transmisiuni, fătucile de la Antena 3 care se nimeresc de serviciu înainte de curse sau calificări, dar în mod vădit n-au nici în clin nici în mânecă cu Formula 1, continuă să pară că nici măcar n-au auzit vreodată în viața lor o știre din acest sport, astfel încât, în ciuda informațiilor pe care le declamă papagalicește citindu-le pe promptere sau de pe modernele pupitre multifuncționale și complet inutile în acest domeniu, trântesc, de fiecare dată când rostesc fie și doar două vorbe la liber, câte o gogomănie perfect edificatoare, cum ar fi stâlcirea unui nume de pilot sau echipă, ori o formulare de genul „va pleca în cursă DE PE pole position” sau „e LA linia a treia la start”. (#anaciuvică)

INCURABILII

După aproape treizeci și cinci ani de libertate și democrație, cu sau fără ghilimele, în România încă se practică pe scară largă pseudojurnalismul bazat pe zvonuri și minciuni sfruntate lansate cu nonșalanță și fără scrupule în mass-media de toate felurile, inclusiv, sau mai ales, audiovizuală, recte „la televizor”, chipurile... pentru a fi dezmințite, pe sistemul «am aflat, „pe surse”, că domnul Cutare este criminal în serie și și-a mai omorât și mama», prilej ca, după ce, într-un târziu, domnul Cutare neagă cu vehemență, să mai apară și un titlu (pe burtieră) de genul „Domnul Cutare nu recunoaște că e criminal în serie și că și-a mai omorât și mama”, cel mai recent exemplu elocvent fiind cel de duminica trecută, când, fix în ziua în care Dinamo juca meciul final și decisiv pentru salvarea de la retrogradarea directă din Superligă, s-a lansat „știrea” că în locul unui jucător cu ceva pedigri, trecut pe la câteva echipe semnificative din Europa, fusese transferat la formația bucureșteană fratele lui geamăn și fără nicio legătură cu fotbalul, dar cum oficialii clubului erau ocupați cu partida, „n-au putut fi contactați”, adicătelea pentru un punct de vedere oficial, ore în șir, cât gogomănia să facă ocolul tuturor televiziunilor și al site-urilor de profil, după care, când, într-adevăr, unul dintre mai-marii dinamoviști, iritat, a dezmințit-o, a apărut și celălalt model autohton de crasă DEZinformare, și anume trunchierea și scoaterea din context a mesajului, pentru că, de pildă, dintr-un șir întreg de argumente trecute în revistă, cu titlu exemplificativ, de dinamovist, printre care faptul că jucătorul cu pricina a fost înregistrat la Federație, i s-au făcut actele necesare, cu „carte verde” cu tot, a fost recomandat de o agenție serioasă de impresari și, pe de altă parte, nici măcar nu seamănă foarte bine la față cu frate-său, încât să fie confundat, un vajnic reprezentant al celei mai joase și josnice spețe de așa-ziși gazetari ai sportului, prezent în studio în timp ce declarația era transmisă în direct și INTEGRAL, la sugestia unui biet doar fost fotbalist, nicidecum jurnalist, care n-are vreo treabă cu deontologia profesională, a luat, din toată intervenția, doar partea cu agenția de impresari, ca și cum ar fi fost argumentul nu doar suprem, ci și absolut unic, în sensul că, vezi Doamne, ditamai clubul de mare tradiție s-ar fi lăsat doar în baza respectivilor impresari, ceea ce era, bineînțeles, absolut fals (și nu vorbesc despre cât de adevărate sau nu puteau să fie explicațiile oficialului dinamovist), dar nu l-a împiedicat pe trepăduș să debiteze o nouă tiradă împotriva celor pe care-i cășunase, ceea ce, la un nivel al lipsei de profesionalism totuși mai scăzut, mi-a amintit de momentul în care un coleg de-al său de la Digi Sport, moderator mai puțin vedetă decât celebrii Bâlbâilă și Gângăvilă, despre care am mai scris, și anume Șușotilă, cel care sunt convins că nu se aude nici el atunci când vorbește cu telespectatorii și invitații, în afara primelor două sau trei cuvinte la început de intervenție, de obicei „Bună ziua!” sau „Bine v-am găsit!”, pe care le răcnește cât poate el de tare, adică pe un ton aproape normal pentru orice om de pe stradă, nicidecum lucrător în televiziune, îl avea drept invitat prin telefon pe președintele clubului Rapid, proaspăt urmărit penal într-un dosar în care, dincolo de alte (ne)vinovății, exista și un punct întocmit de procurori după cel mai tradițional model mișelesc al DNA, instituție pe care sunt sigur că Șușotilă, ca și întregul său trust media de pupincuriști, a adorat-o pe vremea idolului lor Băsescu, și anume cel în care un cetățean, să zicem C, devine suspect principal exclusiv pe baza interceptării unei convorbiri telefonice între cu totul alți doi cetățeni, să zicem A și B, dintre care unul, de pildă B, spune despre el, C, că a săvârșit o infracțiune, în cazul de față președintele Rapidului spunându-i șefului de galerie al echipei că s-ar fi înțeles cu un arbitru să... nici nu contează ce, respectiv să facă ceva nelalocul lui, doar că marele gazetar Șușotilă (devenit abia la bătrânețe și moderator TV), probabil pe un alt principiu sfânt al ziaristului de doi bani dâmbovițean, și anume să nu supere invitatul sau intervievatul de teamă că altădată nu-i va mai răspunde la telefon și se va duce, Doamne ferește!, la concurentul încă și mai de doi bani (recte de unul singur) și mai blând cu invitații și intervievații, n-a îndrăznit sau nu și-a dat seama că e și la mintea unui cocoș (de) jurnalist să-l întrebe pe ce se baza respectiva declarație consemnată în stenogramă, cu alte cuvinte dacă, pe de-o parte, rapidistul chiar vorbise cu arbitrul, ceea ce era condamnabil, poate inclusiv din punct de vedere penal, sau, pe de alta, pur și simplu îl mințise sfruntat pe șeful galeriei, pretinzând, doar, că a vorbit cu arbitrul, ceea ce nu era condamnabil decât la nivel moral, prilej cu care am fi aflat și noi, o dată în plus, iar pupincuriștii poate pentru prima oară, că de-aia sunt pupincuriști și nu-i duce capul să înțeleagă singuri, cu neuronul lor, nici după sute de alte exemple similare, cam cum funcționează cu adevărat justiția în România.

EUROVISION 2024: SPLENDOARE ȘI EXTAZ

Și totuși, așa cum și scriam că se întâmplă de (cele mai) multe ori (în România), când un subiect oarecare „împarte țara în două”, sau în și mai multe, iar cât de curând realizezi că amân... toate taberele au, de fapt, argumente stupide chiar și când susțin o cauză aproximativ corectă, a trebuit ca Eurovisionul să fie câștigat de o piesă bună, cu o linie melodică variată, trecând de la rap la operă, interpretată absolut impecabil de unul dintre, până la urmă, cei mai puțin ciudați dintre toți ciudații perindați pe scenă în cele trei zile de concurs, un fel de băiețel cu opțiuni sexuale și de gen încă necristalizate pe deplin, care i-a subtilizat costumația de... fetiță, roz, cu pene și cu fustiță cu vedere la chiloței, concurentului nostru de anul trecut (care avea, totuși, pantalonași scurți, acum văd) parcă doar ca să demonstreze că numai vestimentația fistichie de scenă nu e suficientă pentru a triumfa într-o competiție oarecum muzicală dacă ai o porcărie de piesă, cum a schimonosit-o al nostru pe cea cât de cât decentă cu care câștigase la Selecția Națională, cu o voce de excepție (la Nemo, reprezentantul Elveției, mă refer), care mă face să am doar teama de a nu se descoperi că a trișat, făcând play-back, la cât de perfect a sunat live, și un „show” original, în care (părea că) se plimba de colo-colo pe un soi de antenă parabolică-titirez ce se rotea eliptic în toate felurile și planurile, lăsând impresia că are și abilități de echilibrist, fără ca asta să-i afecteze câtuși de puțin acuratețea partiturii vocale, încât, trebuie să recunosc, în clipa în care și-a încheiat evoluția din finală mi-am spus că ar merita din plin să devină câștigător, chiar dacă au fost vreo două-trei piese și cam tot atâtea fete frumoase care... m-au mișcat mai mult, dar interpretările nu s-au ridicat nici pe departe la înălțimea celei a elvețianului, iar faptul că a obținut, cred, un record de puncte de la juriile de, totuși, specialitate din zeci de țări, nu (doar) de la publicul imberb cu gusturi îndoielnice din întreaga lume, ar putea să le spună ceva și detractorilor, a trebuit, așadar, să câștige el ca să se trezească toți criticii muzicali, vestimentari și de moravuri de pe Facebook să descopere subit ce concurs de rahat a ajuns Eurovisionul, în ce hal s-au degradat oamenii din ziua de azi și unde o să ajungem dacă..., folosind tirade ucigătoare și distribuind din greu un cvasieseu delirant al purtătorului de cuvânt al BOR postat nu pe oficiosul Patriarhiei, dacă există așa ceva, ci, desigur, tot pe Facebook, unde a strâns mii de like-uri de la, n-am nicio îndoială, urmașii de nădejde (inclusiv la modul biologic vorbind, ca fii și nepoți buni, de sânge) ai celor care în anii optzeci ai tinereții mele vedeau în orice concert rock trimiteri la ritualuri satanice și puteau să-și bage mâinile-n foc, cu trupuri cu tot, că unele texte, inclusiv ale încă de pe-atunci bătrânilor Beatleși, aveau sensuri diabolice sau îndemnau la lucruri necurate dacă le citeai de la coadă la cap, iar o „prietenă” de-a mea de pe Facebook, încă și mai toantă decât media celor amintiți, făcea referiri la, vezi Doamne, decența cu care se manifestau artiștii homosexuali de odinioară, aducând exemple celebre, printre care și pe Elton John, ceea ce nu dovedește decât că respectiva n-a văzut nici măcar filmul dedicat britanicului, Rocketman, pentru a-și face o oarecare idee despre ce costume țipătoare și strigătoare la cer purta și el încă de acum zeci de ani, chiar și fără să fie, ca Nemo, reprezentant declarat al nici nu mai contează cărui curent de sărmani derutați sexual din ziua de azi, cu stindard și așa mai departe (sincer, eu n-am înțeles nici până acum ce hram poartă, fiindcă bucata aia de cârpă mi se părea mai puțin colorată decât cele de pe la paradele gay, ale comunității LGBT, dar nici nu mă interesează prea mult, câtă vreme cântecul a fost OK, așa cum n-am înțeles nici până acum, după două triumfuri la Eurovison și un microrecital plus o înmânare de mare premiu chiar la ediția asta, ce fel de ființă – bărbat, femeie, gnom... – este Loreen, dar de asemenea nici nu mă interesează, fiindcă mi-au plăcut piesele ei), la fel cum nu era nici Freddie Mercury, devenit, abia după ce a trecut în neființă, un idol al celor care-l auziseră în cel mult două piese foarte slabe, cu tentă de discăreală ordinară, de pe la finalul tragic și prematur al carierei lui și al trupei Queen, și care au uitat sau, mai degrabă, nici n-au știut vreodată ce costume și posturi mai degrabă dezgustătoare etala și el prin concerte, asta ca să nu mai spun, cum de fapt cam aminteam în primele cuvinte, că unii dintre cei care deplângau victoria Elveției își exprimau regretul amarnic că nu a câștigat... Croația, cea despre care, trebuie să amintesc și asta, îmi spusesem, încă de la prima audiție, că mă tem serios să nu câștige, dat fiind că avea o piesă suficient de kitsch, cu ritmuri obsedante, iritante, provocatoare de dureri de cap (chiar dacă pe alocuri cu adevărat antrenante) și greu de uitat prea curând după ascultare, oricât de mult ți-ai dori, dovadă în plus nu că gusturile nu se discută și punct – pentru că unele sunt cu adevărat discutabile, iar altele pur și simplu proaste, ca-n sintagma „de prost gust” –, ci doar că e mai cuminte să nu te apuci s-o faci.

P.S. Trebuie, totuși, să mai adaug, separat și distinct, ca să fie mai ușor de înțeles și pentru eventualii mei cititori neimaginari, recte reali, dar ocazionali, că mulți, dacă nu chiar covârșitoarea majoritate a „prietenilor” mei de pe Facebook care înfierează cu mânie tradițională prestația și orientarea sexuală a lui Nemo sunt fix dintre cei care, până ieri și începând iarăși de azi, au făcut și fac mare paradă, pe de-o parte, de „toleranță”, „diversitate”, „deschidere”, „liberalism” și așa mai departe, cu feminism și „corectitudine politică” cu tot, iar pe de alta de „bun-gust”, „rafinament” și „orizonturi largi”,  admiratori, de pildă, ai poeziei moderne, aia care se distinge de proză mai degrabă pe criterii strict grafice, prin faptul că e alcătuită din cuvinte mai puține, fără punctuație, fără majuscule și fără sens, dispuse aleatoriu, dar de la cap de rând, și împănate cu englezisme, de genul:

SPLENDOARE ȘI EXTAZ

te văd

când ascult cu

gura mea shut up

în pântecul încătușat

de zbor

al

pizdei

BÂLBÂILĂ ȘI GÂNGĂVILĂ

Atunci când Bâlbâilă și Gângăvilă, cei doi moderatori-vedetă de la Digi Sport, au, indiferent în ce ordine, emisiuni succesive, festivalul de gogomănii e asigurat, așa cum s-a petrecut nu mai departe de zilele trecute, când, mai întâi, Bâlbâilă, cel a cărui minte este, în mod evident, mai înceată decât rostirea, de unde și surprinderea pe care o manifestă el însuși atunci când pe gură îi iese cu totul altceva decât NU a gândit încă și trebuie s-o ia de la capăt, uneori și de câte trei-patru ori, a readus în discuție, pasager, un subiect mai vechi, pe care eu însumi îl sărisem tocmai pentru că n-am apucat să-l consemnez la timp, iar apoi mi s-a părut că se cam perimase, prilej cu care și-a reafirmat și, așadar, menținut opinia fermă și stupidă de atunci conform căreia a fost o greșeală de proporții de-a dreptul cosmice faptul că un oficial de la Dinamo și-a făcut o fotografie în fața vitrinei cu trofee de la CFR Cluj, unde se afla o ceva Cupă a României pe care era gravat și numele formației bucureștene, asta în condițiile în care n-am nicio îndoială că, dacă același lucru s-ar fi petrecut cu un oficial de-al lui Liverpool – formația preferată a lui Bâlbâilă, după cum nu se sfiește s-o recunoască – în fața vitrinei lui, să spunem, Manchester United sau Everton, gestul ar fi fost interpretat de fix același Bâlbâilă, care și-ar fi încheiat apoteotic tirada cu vreun clișeu caracteristic de genul „nu ne mai facem bine!”, ca unul de normalitate, fair-play tipic britanic, respect între cluburi rivale și, în general, dovada unui nivel de civilizație la care noi nu vom ajunge prea curând, dacă vreodată, după care, Gângăvilă, cel a cărui gură, dimpotrivă, nu poate ține pasul cu gândirea-i sprințară și împrăștiată, fără urme de logică, încât se trezește mâncând litere și chiar cuvinte întregi de teamă să nu-și uite ideea încă înainte s-apuce s-o rostească până la capăt, s-a dovedit un fel de adept in- sau subconștient (cum spunea el că e Colțescu rasist fiindcă l-a indicat cu termenul „negru” pe un jucător... negru) al teoriei că orice femeie care se îmbracă provocator, cu fuste scurte și decolteuri adânci, și e violată poartă o vină cel puțin la fel de mare cu a agresorului, dacă nu chiar exclusivă, susținând sus și tare, vehement și chiar în mai multe ediții ale emisiunii, că adevăratul vinovat pentru o eliminare pe nedrept nu este arbitrul care – după cum o demonstrau toate reluările – a arătat un prim cartonaș galben în mod absolut gratuit unui jucător, după care, la o altă fază, i-a mai arătat unul, de data asta pe merit, dându-l afară, ci jucătorul însuși, care, vezi Doamne, de vreme ce știa că are deja un cartonaș, fie și nemeritat, trebuia să nu mai facă un fault „de galben”, uimirea mea și mai mare fiind, în aceste condiții, că nu l-a învinovățit și pe antrenorul jucătorului respectiv, care, știind, la rândul lui, că acesta are un cartonaș acordat aiurea, ar fi trebuit să-l înlocuiască, cum se mai procedează, tocmai pentru că altfel era greu de băgat mâna-n foc că, în vâltoarea jocului, nu l-ar fi luat oricum și pe al doilea, poate acordat la fel de aiurea ca și primul, caz particular în care poate că bietul Gângăvilă ar fi realizat și el că, totuși, numai și numai violatorul (recte arbitrul care ar fi greșit... de două ori) e vinovat pentru agresiune, indiferent dacă femeia e îmbrăcată cu fustă mini și decolteu până la buric sau încotoșmănată cu un costum de astronaut.

ZOOVISION

Nu există ilustrare mai elocvent-concludentă, fără putință de obiecții și tot felul de nuanțe și scuze politicianist-naționaliste, în care altminteri excelăm penibil, a expresiei „suntem ultimii oameni”, cu referire la, în general, noi, românii, iar în particular la nenorociții care ne conduc într-un fel sau altul, decât faptul că, anul acesta, România, spre deosebire de aproape oricare țară din Europa, fie și de dimensiunile Sloboziei sau cu populația Afumațiului, ori despre care mulți nici nu știau că se află pe continent, ori că e națiune de sine stătătoare, nu participă la Eurovision, din rațiuni de imbecilitate, impotență și nemernicie a indiferent cui și a tuturor celor implicați în decizie, cu siguranță NU doar din TVR, lucru care, firește, are în schimb avantajul de a ne scuti să ne mai facem o dată în plus de rușine – de data asta cu eventualele nuanțe ce țin de absurdul dicton că gusturile nu se discută – trimițând cine știe ce afon/ă sau păcălici/fufă, ca să fim tot ultimii, dar măcar dintre cei care cumva există, viețuiesc, nu fac figură de fantome sau zombi, ca noi anul ăsta, când, culmea ghinionului nostru tradițional, poate că am fi avut o șansă de a trece măcar de semifinale, mai ales dacă nimeream în cea de ieri, când am asistat la un spectacol grotesc al celor mai felurite forme de aproape viață de la un circ sau o grădină zoologică și-așa improbabil/ă, (NE)demn/ă de imaginația prodigioasă, dar uneori aflată la limita patologicului, a celor mai mari maeștri ai genului SF, cu concurenți de nenumărate sexe variate și incerte, dar care s-au întrecut în a-și etala nuditățile și înclinațiile sexuale maladive, și unde absolut toate cele ce, pesemne, se identifică, în mod personal, dar categoric eronat, a fi mai aproape de unul aproximativ feminin au apărut desculțe și cu niște zdrențe băgate prin toate găurile și mulate la limita plesnitului pe toate rotunjimile plasate în locurile unde femeile adevărate au organele genitale, sânii sau, respectiv, fundul curului, și cu cei care odinioară ar fi fost luați drept mai aproape de bărbați fluturându-și ce-ar fi vrut ei (?) să aibă acolo, dar s-au rușinat operatorii să filmeze, ca să nu demonstreze contrariul, toate astea fără să mai pomenesc de partea așa-zis muzicală, care a lipsit practic cu desăvârșire, inclusiv în cazul Moldovei, care, sărmana, deși s-a dovedit oricum mai bogată ca România, permițându-și măcar să organizeze o selecție națională și să trimită o ceva solistă nici chiar frumoasă, dar nici cu adevărat tânără, care și-a fâlfâit și ea cum a putut și ce a avut pe sub o eșarfă pusă câș în chip de sutien sau bustieră mai potrivit/ă pentru o dihanie cu mamele inegal dimensionate și aleatoriu dispuse, a dat faliment în cele nici două luni scurse între timp, astfel încât n-a mai găsit resurse financiare să le trimită pe toate cele vreo cinci interprete apărute pe scenă în finala de acasă, ci doar pentru una singură, cântăcioasa propriu-zisă, parcă rătăcită din culise pe când căuta bufetul cu gustări gratuite, singurele lucruri pozitive de aseară fiind, pe de-o parte, mintea de pe urmă a organizatorului european al festivalului, care, la deja spre douăzeci de ani de când o tot spun, s-a gândit în sfârșit și el să-i oblige sau, mai curând, să le dea șansa celor „cinci (țări) mari”, calificate an de an din oficiu, alături de câștigătoarea din anul precedent, să-și prezinte live și integral pe scenă piesele, câte trei în fiecare din cele două semifinale, lucru pe care ar fi trebuit să-l ceară chiar ele încă de la prima ediție când s-a inventat această fază preliminară, pe atunci de fapt o „semifinală” unică și organizată doar pentru cele mai defavorizate dintre națiuni, dar care atunci au ajuns să devanseze in corpore piesele celor intrate direct în finală, demonstrându-se, în felul acesta, secretul lui Polichinelle, și anume că e un avantaj decisiv ca o melodie să poată fi auzită (și interpretată, inclusiv pentru perfecționare) de două (sau cât mai multe) ori, pe de alta (mă refer așadar la părțile bune ale spectacolului de ieri) piesa și, la drept vorbind, întreaga apariție a reprezentantului Germaniei, unul din cei/cele maximum trei (din 18!) care s-au prezentat aproape decent, și, în fine, prestația Luxemburgului, revenit, din câte am înțeles, în concurs după 31 de ani (ceea ce le poate da idei crețe și dobitocilor noștri!), și care, din punctul meu de vedere, se numără printre favorite, chiar dacă simpatica solistă cu siguranță tânără și, la fel de cert, femeie a avut o interpretare semnificativ mai slabă în concurs decât în clipul de prezentare, pe care îl văzusem deja, zilele trecute, alături de absolut TOATE celelalte, ceea ce mă face să fiu sigur încă de pe-acum că ne aflăm în fața celei mai slabe ediții internaționale din ultimii mulți (dacă nu toți!) ani de când mă uit eu cu statornicie, perseverență și chiar un soi de eroism la Eurovision, inclusiv când, ca anul acesta, noi n-avem nicio legătură cu el.

ACTUALIZARE: În condițiile în care, după socotelile mele, absolut nicio porcărie sinistră din cele două semifinale NU a ratat calificarea în marea finală, în schimb, de pildă, favorita mea, Belgia, care, chiar și cu rateurile vocale ale solistului din concurs, ar fi meritat-o, n-a obținut-o, la fel ca și alte câteva piese cât de cât decente, ceea ce spune totul despre gusturile publicului din ziua de azi, trebuie totuși remarcat că a doua semifinală a fost infinit mai bună decât prima, ceea ce, totuși, desigur, nu înseamnă mare lucru, la cât fusese... coborâtă ștacheta, însă per total am reușit să adun vreo trei sau patru aproape melodii, cum ar fi ale Lituaniei, Israelului și Elveției, plus precalificata Italia, pe a cărei reprezentantă, cum spuneam și-n urmă cu trei ani, când a câștigat Måneskin, o știu... de mică, fiindcă i-am urmărit practic toate evoluțiile de la Sanremo, și, în fine, ca o notă strict subiectivă, mai degrabă pentru... prezența scenică a solistei, Austria.

(UN) DICȚIONAR INEXPLICATIV

Printre deja nenumăratele și parcă din ce în ce mai multele exemple de cuvinte și/sau expresii din limba română despre care eu unul, cel puțin, știam sau mai degrabă credeam că sunt corecte într-un fel, dar la un moment dat, fie pentru că, între timp, de când le-am învățat eu, regulile chiar s-au schimbat, când vreun cercetător oarecare de la vreun institut lingvistic de prestigiu s-a aplecat mai mult asupra chestiunii arzătoare și a dat verdictul că până la el vorbeam cu toții greșit, fie pentru că, într-adevăr, și mai din păcate pentru mine, chiar le reținusem eu aiurea, am constatat că sunt de fapt (profund) eronate, iar forma admisă de norme și dicționare (sau cel puțin unele dintre ele, că așa-i la noi, dar despre asta cu altă ocazie) e alta, cam cum, de-un exemplu mai general și cu o legătură doar vagă cu subiectul, ni s-a întâmplat multora când am aflat, dacă nu efectiv peste noapte, în orice caz de la un an la altul, că e interzis cu desăvârșire să-i spui unui Marian sau unei Mariane „la mulți ani!” pe 15 august, când se sărbătorește, de fapt, Adormirea Maicii Domnului, astfel încât nu se cuvine să faci o urare de viață lungă la un moment mai degrabă comemorativ, ceea ce are și un sâmbure de logică și bun-simț, este și acela că, (tot) până mai an, la momentele respective, uram „Crăciun fericit!” și „Paște fericit!”, ca (mai) toată lumea, în schimb, la fel ca, se pare, tot mai puțini, rămăsesem, nu știu de unde, cu reflexul de a folosi „Un An Nou fericit!”, după care, întâlnind tot mai des formula, oarecum simplificată, „An Nou fericit!”, pe de-o parte am realizat că există și aici o logică, neavând mare sens să pui un articol nehotărât în plus în față, când sintagma „An Nou” poate fi echivalată perfect cu „Crăciun” sau „Paște”, astfel încât să ai formulări similare, iar pe de alta m-am uitat și în DOOM 3, unde, întâmplător, ca exemplu fără legătură directă cu chestiunea în sine, dar edificator, era folosită în întregime chiar urarea cu pricina, în forma ei literalmente „nouă”, cel puțin pentru mine, și anume fără „un”, doar că, zilele trecute, căutând eu de fapt cu totul altceva, dar ajungând, tot în DOOM 3, la cuvântul „Paște”, am dat peste formula, folosită tot ca un exemplu fără legătură directă cu corectitudinea urărilor, „Un Paște fericit!”, ceea ce, firește, mi-a dat peste cap întregul univers de cunoștințe proaspete dobândite la o vârstă așa coaptă, plus logica pe care încerc și eu, cu câtă inteligență m-a făcut mama și cu relativ modestele mele cunoștințe la nivel academic de limba română, s-o aplic la situațiile de genul ăsta, pentru că iarăși apare acel „un” de care tocmai mă debarasasem când venea vorba de „An Nou” și nu-l folosisem niciodată la „Crăciun” și „Paște”, dar iată că va trebui să-mi lărgesc din nou paleta lingvistică și, desigur, să mă fac de râs în fața tuturor celor care n-au consultat ultima ediție a dicționarului și mă vor crede mai idiot decât sunt când le voi adresa „Un Paște fericit!”, chiar și dacă această inconsecvență, din punctul meu de vedere, a DOOM (una printre multe altele, la drept vorbind) se datorează sau e cauzată de faptul simplu că de litera „P” s-o fi ocupat un alt cercetător decât cel sau cei de la „A” și „C”, respectiv probabil unul mai în vârstă (inclusiv decât mine!), care a pus și el formula așa cum o fi auzit-o în copilărie de la bunică-sa, Dumnezeu s-o ierte, sau s-o fi gândit să elimine orice fel de confuzie și subiect de glume, având în vedere că încă se mai găsesc destui cretini, ignoranți și agramați care să interpreteze urarea fără articol nehotărât drept un îndemn la păscut voios.

ETERNUL TRIUMF AL NESIMȚIRII

Pentru că nu urmăresc cursele de MotoGP, cu competițiile ei suport cu tot, de la fel de mult timp ca experții și comentatorii de la canalele de sport, printre care se numără și foști piloți prin campionatele noastre naționale de doi bani, dar orișicât, iar în materie de practicat activități pe două roți nu mă pot lăuda decât cu ceva experiență de mers pe bicicletă și una chiar mai redusă de plimbat cu trotineta, nici măcar electrică, ci de-aia de tip „talpă”, mai degrabă pentru copii, n-am pretenția că sunt mai priceput decât ei, în schimb o am pe cea mult mai generală (chiar dacă bazată și ea, firește, pe subiectivism și ceva ce ar putea să semene cu înfumurarea, oricât aș respinge eu acuzațiile până-n pânzele albe) că înțeleg mai bine decât majoritatea concetățenilor lucrurile absolut simple și banale, teoretic la mintea cocoșului, pe care le văd cu ochii mei la fel cum le văd și ei cu ai lor, respectiv pe micul ecran și într-o mulțime de reluări din toate unghiurile, ca, de pildă, similaritatea perfectă până la identic dintre două depășiri efectuate în tot atâtea curse succesive, desfășurate la interval de numai o zi, în același weekend, respectiv una în care Marc Marquez, multiplul campion mondial, a trecut de un adversar printr-o manevră... îndrăzneață, practic aruncându-se pe „sub el”, într-un viraj strâns, și obligându-l să îl/să se ferească, pentru a nu risca să fie doborât, cu consecințe mai grave decât aceea de a pierde doar (pe moment) poziția, mai ales că suntem la început de sezon, iar respectivul se află printre pretendenții la titlul mondial, operațiune primită aproape cu chiote de bucurie și oricum strigăte de entuziasm de către comentatori, care s-au grăbit să sublinieze, pentru a enșpea oară, „geniul lui Marquez”, „stofa lui de campion” și așa mai departe, și cea în care un alt adversar al lui Marquez a procedat exact la fel, respectiv aruncându-se „pe sub” spaniol într-un viraj strâns, doar că, de data asta, spre deosebire de rivalul anterior, „geniul” nu s-a/l-a ferit pe/de acesta, încăpățânându-se să-și păstreze trasa (poate pe bună dreptate, conform regulilor și regulamentelor din MotoGP, că se afla cu o roată în față etc.), doar că rezultatul a fost unul perfect previzibil, și anume că adversarul l-a acroșat pe Marquez, aruncându-l în decor, spre nemulțumirea comentatorilor și a milioanelor de fani ai spaniolului, care, în mod NEfiresc, s-au grăbit să-l desființeze pe adversar și să-l catalogheze... în fel și chip, cu toate că, repet și subliniez din nou, cele două manevre au fost identice, diferența făcând-o, pe de-o parte, înțelepciunea și flexibilitatea primului adversar (altfel exact la fel de îndreptățit sau nu ca spaniolul în a doua situație să-și păstreze trasa conform regulilor și regulamentelor...) în raport cu Marquez, iar pe de alta, îndărătnicia și inflexibilitatea lui Marquez în raport cu cel de-al doilea. Cu alte cuvinte, exact cum se întâmplă și în viața de zi cu zi a oamenilor de rând, câștig de cauză – fie în fapt, fie la nivel de percepție a opiniei publice – au doar nesimțiții cu tupeu.

LIKE-UL CA VIOLUL

Una dintre deja spre fostele mele „prietene” de pe Facebook, rămasă de prisos din vremurile aproape imemoriale (nu fiindcă ar fi trecut atât de mult, ci din cauză că am eu ținerea de minte precară) când criteriile de selecție pentru îngroșarea listei erau la fel de stricte ca acum, dar pur și simplu... altele, așa încât m(i)-am ales cu mult prea multe femei doar aproximativ atrăgătoare, a postat, zilele trecute, următorul text, în cheie ironică, desigur:

„Drumul cel mai sigur spre o relație e să-i dai unei femei, pe internet, likeuri la toate pozele în costum de baie de acu 4 ani, pe la 3 noaptea. Sigur o să se bucure.”

Dat fiind că până acum nu văzusem pozele alea, dar nu mi-am putut înfrâna curiozitatea masculină stârnită de fix această postare, cu care poate că asta a și urmărit, am descoperit, pe lângă faptul absolut șocant pentru mine că respectiva doamnă sau domnișoară [pare a fi ceva cam între, atât ca vârstă, cât și ca stare civilă, în sensul că există în efectiv peisaj (unul montan) și un nefericit care n-are nimic împotriva acestui tip de exhibiționism] e nici măcar simplu „psiholog”, ci de-a dreptul „psihoterapeut”, ceea ce spune multe despre lumea în care am ajuns să trăim și cine se presupune că ar trebui să ne facă bine la o adică, și că aparține unei categorii aparte, pe care eu o consider absolut dezgustătoare și pe de-a-ntregul respingătoare, a femeilor care se tatuează, pe întregul corp, mai ceva decât rapperii, mateloții și cocalarii (iar asta mai are și părul albastru!), amănunt ce nu mi-a sporit câtuși de puțin încrederea în discernământul (inclusiv profesional, că oamenii sunt entități în principiu unitare dacă nu deviază în mod de-a dreptul patologic de la o linie sănătos-rațională) psho... pupilor din ziua de azi, însă întrebarea (retorică) pe care mi-o tot pun de atunci, fără, firește, să merg atât de departe cu și-așa, iată, dăunătoarea mea curiozitate, mai degrabă congenitală decât cu adevărat profesională, încât să îndrăznesc să i-o și adresez, e cam ce a simțit ea, în mod particular, în loc de bucuria de care vorbea și, în general, cam ce sentimente ar trebui să încerce o femeie care e atât de așa și pe dincolo încât să-și posteze fotografii în chiloți (de baie) pe internet, atunci când un bărbat care, foarte probabil, nu e chiar (un) Brad Pitt sau George Clooney (situație contrară în care n-am nicio îndoială că ar simți chiar și o intensă plăcere, nu doar bucurie) îi dă, așadar, un simplu like, nu vreun mesaj obscen și cu atât mai puțin o violează, la propriu (cum compara respectiva situațiile într-un comentariu încă și mai stupid decât postarea), și dacă s-ar bucura mai mult (sau, în fine, cu adevărat) în cazul în care, în loc de acel like, ar primi un emoji dintr-acela care râde în hohote sau unul care-și manifestă furia ori greața. Să știu și eu care e procedura corectă, mai cu seamă că am în listă, dobândite mai de curând, chiar și scriitoare sau pictorițe care postează asemenea poze, subiect asupra căruia voi și reveni.

CERCUL

Exact așa se întâmplă în absolut toate domeniile și la toate nivelurile în România, de la politică până la cultură, chiar dacă, de la o vreme, pentru că, pe lângă ceva filme, doar la asta mă mai uit, exemplele perfect elocvente și ilustrative le găsesc în lumea „sportului cu balonul rotund” și printre „oamenii de fotbal”, așa cum e, bunăoară, Dani Coman, un fost jucător de o certă valoare mediocră, component nu chiar de bază, că era mai mult rezervă, al uneia dintre foarte multele Generații de Tinichea ale naționalei, care, după retragerea din activitatea competițională, a îmbrățișat cariera de „conducător de club”, calitate în care a trecut deja pe la Astra Giurgiu și FC Hermannstadt, echipe al căror (celălalt) numitor comun este faptul că au dificultăți financiare majore, primul ajungând chiar să dea faliment și ulterior să se desființeze sub și imediat după înțeleapta sa ocârmuire, iar cel din urmă (dar cu siguranță nu și ultimul) nereușind să iasă din insolvență și aflându-se acum, conform unor guri rele, mai aproape de nenorocire decât de salvare, astfel încât, în mod firesc, nu doar că Dani Coman și-a anunțat demisia, la timp, înainte ca vasul să se scufunde, cât e doar înclinat și cu apa la jumătatea carenei, dar, la fel de firesc, că aici și voiam să ajung, se află deja pe lista scurtă a uneia lungi de echipe care abia așteaptă să-l angajeze, după atâtea dovezi de (IN)competență, asta dacă nu cumva, după cum pretind alte guri rele în general, dar bune cu el, ajunge mai întâi la federație sau la Liga profesionistă, unde să fie pregătit drept succesor al nici mai mult nici mai puțin decât președintelui, că o (recte, îl) merită din plin (federația și/sau Liga, vreau să spun), fenomenul fiind perfect identic cu ceea ce se întâmplă și în materie de antrenori, unde există un cerc restrâns de inițiați, în număr de vreo zece, printre care Laszlo Balint, Ionuț Badea, Mihai Teja, Bogdan Andone..., care, de îndată ce se angajează la câte un club, intră în vizorul patronilor de la toate celelalte, care abia așteaptă să fie și dați afară, după câte un șir (adeseori nici măcar foarte lung, că nici cu patronii nu mi-e rușine, deși ar trebui să le fie lor) de rezultate nefaste, pentru a putea fi angajați de îndată în locul altuia din cei vreo zece inițiați, dat afară ca să fie angajat de alt club în locul altuia... și așa mai departe, la nesfârșit sau până când efectiv cercul (vicios) se rupe prin cooptarea unuia sau altuia dintre ei (că e loc destul, ba tot mai mult) la câte un post de televiziune sportivă, unde să devină imediat „expert”, „specialist” și „analist”, pentru a explica neofiților, cu bețișorul la tablă sau ecran, cum e cu „tranziția pozitivă”, „nouă fals”, „picior inversat”, 4-3-2-1, 4-1-2-3, 4-2-3-1 și așa mai departe, dacă e vorba de antrenori, sau cu „planul de reorganizare”, „eficiența economică”, „sistemul de management”, „investițiile rentabile” etc., în cazul „conducătorilor de club”, care, cu cât au la activ mai multe falimente răsunătoare, cu atât, firește, devin, pe de-o parte, mai mediatizați, ceea ce la noi e deja o principală cheie a succesului, conform zicalei strămoșești „reclama (indiferent dacă bună sau rea) e sufletul comerțului”, iar pe de alta, mai experimentați și, pe cale de consecință, mai râvniți, la fel cum, de-o altă pildă amintită deja în treacăt în debutul acestui material, un politician e tot mai bine cotat (inclusiv în sondajele de opinie, că și electoratul e... cum e!) și mai dorit într-un partid cu cât a trecut prin și a fost dat afară din mai multe. Despre artiști, poate cu altă ocazie, ca să nu mă repet chiar în același articol.

FILOSOF DE FACEBOOK

Un deloc înțelept care face pe filosoful spunea odată, în urmă cu vreo două zile, că lucrul cel mai trist pe Facebook e să te prinzi din prima propoziție ce vrea să zică autorul, ceea ce, de pildă, ca o scurtă paranteză oarecum introductivă, mă gândesc că nu e cazul cu mine, ale cărui postări am convingerea că pentru cei mai mulți nu devin suficient de limpezi și lămuritoare nici măcar după a doua sau chiar a șaptea lectură integrală, dacă ar avea curiozitatea devastatoare și ambiția nemărginită să o, respectiv le, facă, în schimb mie mi se pare că, dimpotrivă, lucrul cel mai trist care se petrece nu doar pe Facebook, iar închipuitul filosof amintit se numără printre cei care păcătuiesc cel mai des la capitolul ăsta, e că în ziua de azi mai toți cei care încep să citească un text AU IMPRESIA că înțeleg din prima propoziție ce vrea să spună autorul, astfel încât nici nu mai ajung la a doua, în schimb se pun pe comentat întregul text și bat câmpii, deja captivi în mințile lor crețe încremenite în idei preconcepute, ținând-o ca gaia-mațu că știu ei mai bine ce NU au citit decât știe autorul ce a scris.

AU FURAT, DAR AU ȘI PROFITAT

Ca să citez din deja mult prea bine-cunoscutul, cel puțin pentru fidelul meu cititor imaginar, domn Cutare, „citatul e sfânt”, așa că o să citez și în continuare din domnul Cutare (citat și de un amic de-al său care, sesizând în ce rahat s-a băgat cu deja amintitul citat citat, a vrut să-l scoată puțin la lumină, dar despre asta mai târziu): „... «noi» scriitorii, odată scăpați din comunism și naivi absoluți, habar n-am avut, în 1990, ce înseamnă viitorul financiar al României capitaliste. De aia, banii «s-au» cheltuit repede: reviste literare, întruniri, finanțări de proiecte amărâte, ba chiar și sprijin pentru călătorii în străinătate. Nimeni nu avea idee nici de dimensiunea banului, nici de virulența inflației. În numai doi ani, valoarea fondurilor găsite în vistieria Uniunii scăzuse de zece ori. În patru, de 20-25 de ori.”

Fragmentul face parte dintr-un amplu text scris de domnul Cutare pentru a se apăra de noianul de acuzații pe care i le aduce un alt individ destul de straniu și coleg de bresle (scriitor, jurnalist...) cu el, domnul Cutărică, dintre care cele mai nesemnificative, din punctul meu de vedere, și extrem de ușor de demontat ca fiind minciuni sfruntate, ceea ce, din păcate – așa cum se întâmplă de prea multe ori, când cel mai mare rău care i se poate aduce unei cauze (drepte) e să fie susținută cu argumente greșite sau neadevărate, care pot fi lejer combătute, ducând la pierderea credibilității avocatului și, pe cale de consecință (I)logică, a justeței ei –, aruncă o mare umbră de îndoială și asupra celor mai grave și mult mai greu de probat/negat, sunt că ar fi fost membru al Uniunii Scriitorilor înainte de 1990 și că ar fi publicat nu știu câte cărți, când adevărata chestiune care i se impută e că, în această calitate, dobândită, de fapt, după cum domnul Cutare n-are nicio problemă să recunoască, abia în 1990, ar fi contribuit activ și din plin la devalizarea instituției, furând, practic, banii agonisiți de ea pe înfloritoarea (tot pentru ea) vreme a lui Ceaușescu, fenomen similar, pe undeva, cu ce s-a întâmplat și în multe alte domenii, când capii răutăților n-au fost cei pe care evenimentele din decembrie 1989 i-au (sur)prins în funcții și, în general, au fost rapid mătrășiți, ci cei care i-au urmat, așa că nu e vreo mare apărare să susții, altminteri pe bună dreptate, că nu te aflai într-un anume post la momentul respectiv, însă nu asta voiam să subliniez, ci modul... idilic în care domnul Cutare privește jafurile petrecute în primii ani nouăzeci, pe care, iată, atunci când îi vine la socoteală, cu referire dacă nu (și) la el însuși (că mai departe în articol devine evaziv și pretinde că spune „noi” cum spunea Eminescu „noi, epigonii”, adică vorbind mai degrabă despre alții, iar eu chiar nu știu dacă și ce funcții o fi avut domnia sa în Uniune), cu siguranță la prietenii săi care au preluat USR după Revoluție, în frunte (că asta țin bine minte) cu măcar colegul său de la „Academia Cațavencu/Cațavencii”, Mircea Dinescu, ajuns chiar președinte, le pune pe seama unei „naivități absolute”, în sensul că făptașii n-ar fi avut habar despre ce înseamnă „viitorul financiar al României capitaliste”, „dimensiunea banului” și „virulența inflației”, asta în condițiile în care, ca un mărunt amănunt semnificativ, domnul Cutare n-avea în 1990 doar vreo douăzeci și-un pic de anișori, ca mine bunăoară, care nu-mi reproșez vreo astfel de naivitate nici când mă refer la votul meu îndârjit și perseverent cu dreapta din acei ani și nici la vreo inginerie financiară pe care s-o fi săvârșit (eu, carevasăzică) și să fi mers prost, că nu s-a întâmplat, nici cu banii mei și nici, cu atât mai puțin, ai altora, ci peste 35, iar, pe de altă parte, că aici voiam să ajung, același domn Cutare a fost încă de pe atunci unul dintre cei mai virulenți jurnaliști „de dreapta”, care n-a ratat niciun prilej să-i condamne, absolut pe bună dreptate din punctul meu de vedere, pe toți politicienii și oamenii de afaceri care... au devalizat țara, au furat puțina agoniseală pe care o lăsase Ceaușescu după ce o făcuse tot pe spinarea poporului român plătind datoriile externe și așa mai departe; au „privatizat” în interes propriu și de grup toate întreprinderile și instituțiile moștenite de la comuniști; au făcut afaceri veroase „cu statul”; într-un cuvânt au profitat din plin de vremurile tulburi de-atunci, adicătelea fix ce au făcut și „ei”, scriitorii (de fapt, firește, numai o... anumită parte a lor), cu și pe banii Uniunii, înființându-și, pentru ei și prieteni, sinecuri sub pretextul lansării de falimentare ziare și reviste (pretins) literare, publicându-și cărți cu „finanțare de la minister”, participând (după cum chiar domnul Cutare sugerează, iar prietenul său de care pomeneam în debut încearcă să spună că domnul Cutare minte sau fabulează, probabil din cauza vârstei înaintate și a memoriei care-i joacă feste) la tot felul de întruniri și reuniuni și festivaluri și congrese ale scriitorimii de pretutindeni, inclusiv peste mări și țări și așa mai departe, asta ca să nu mai spun că, tot domnul Cutare, într-o mult mai recentă vreme în care nici eu însumi nu-l suspectam de altceva decât o... reală naivitate altminteri bine intenționată, se apucase să încerce să reformeze Uniunea din interior, preluându-i conducerea, împreună cu un grup de amici, prin ceea ce unii (dacă nu și Justiția într-un târziu, că mi-e încă neclar, așa cum îmi sunt multe decizii ale ei) au pretins că ar fi fost o lovitură de palat, fără respectarea statutului, pe motiv că ar fi prost condusă, cu banii rău gestionați etc., asta probabil simțind el că în cei treizeci de ani scurși de la momentul acelei chipurile generalizate „naivități absolute” (dar rentabile, aș zice eu), din sau la care aproape că s-a autodenunțat acum ca fiind parte sau părtaș, a căpătat vaste noțiuni de „management” și economie de piață, astfel încât, după ce s-a înfruptat – fie și, repet, din neștiință de carte și economie – cu banii Uniunii până la faliment (al ei, că domnia sa nu pare s-o ducă așa rău), s-a gândit acum s-o poarte spre noi culmi de înflorire financiară, asta, desigur, poate după ce ar fi clarificat și statutul ei juridic, pe care, după ce nu l-a clarificat, alături – repet pentru a multa oară, că n-am alte informații precise despre implicarea sa nemijlocită în toate cele în afară de „autodenunțul” din citatul amintit – de confrații și prietenii săi, atunci când trebuia, adică în 1990, când toate întreprinderile de stat deveneau S.A.-uri, de pildă, mai are și îndrăzneala să-i acuze pe cei care (le-)au urmat, de prin anii două mii și, în fruntea Uniunii că n-au făcut-o, încât Justiția aia de care aminteam și care la noi are în decizii fix precizia și predictibilitatea datului cu banul era să stabilească definitiv și irevocabil, în urma proceselor intentate de domnul Cutare, că, din punct de vedere juridic cel puțin, nu există și nici n-a existat vreodată, misiune (sub acoperire) îndeplinită.