CA LA (MARELE) CIRC

Aşa cum mi se întâmplă de obicei, pe sistemul “una călduţă, două gheaţă”, după vestea bună (cel puţin pentru mine, că doar n-o să trâmbiţez pe blogul meu veştile bune ale altora!) anunţată vineri, în weekend au urmat umilirea – altminteri, la drept vorbind, absolut previzibilă – lui Manchester United de către Barcelona, din finala Ligii Campionilor la fotbal (cu multă baftă pentru englezi, doar 3-1!), şi rezultatul jalnic al echipei McLaren în Formula 1, asupra căruia am să insist puţin.

Nu mai departe de lunea trecută, vorbeam despre felul, inexplicabil pentru mine, în care se moşmondesc, şi au făcut-o dintotdeauna, sau măcar de când urmăresc eu competiţia, mecanicii echipei la schimbarea pneurilor, şi asta nu numai în comparaţie cu, cel puţin teoretic, austriecii de la Red Bull, care să zicem că sunt un fel de nemţi, dar şi cu italienii de la Ferrari, care – nu-i aşa? – sunt un fel de români! Şi mai enervant este că, tot de când îi ştiu eu, responsabilii de acolo n-au fost în stare nu doar să se ridice la înălţimea rivalilor, oricare ar fi fost ei la un moment sau altul, în privinţa strategiilor de cursă, dar nici măcar să bage la cap câteva elemente de bază, aflate la mintea cocoşului, cum ar fi, de pildă, ca în calificări să nu lase niciodată SINGURA ieşire a unui pilot pentru ultimele secunde (şi cu atât mai puţin în Monaco, unde probabilitatea de a se petrece un incident grav, care să încurce toate socotelile, e întotdeauna mai mare decât aceea de a NU se petrece) sau ca în cursă, atunci când propriul pilot este evident mai rapid decât cel din faţă, să nu-l cheme la boxe în acelaşi timp cu acesta, ci să-l mai ţină măcar un tur-două, astfel încât, având cale liberă, să profite pentru a se distanţa şi a reveni înaintea adversarului după propria intrare (cred că Michael Schumacher a obţinut în felul ăsta, la Ferrari, jumătate din victoriile sale!). În plus, nu ştiu cum naiba se întâmplă, dar dacă Lewis Hamilton şi Jenson Button fac trei opriri la boxe, principalii lor adversari cu siguranţă vor face maximum două; dacă ei fac două, ceilalţi vor face una ş.a.m.d.

În încheiere, pentru că tot i-am nominalizat pe cei doi piloţi, aş remarca o dată în plus uriaşa diferenţă de… stofă dintre ei: în timp ce, ieri, Hamilton s-a bătut efectiv ca un leu, uneori poate mai agresiv decât s-ar fi cuvenit (sigur nu şi-a făcut prieteni noi, reuşind să-i scoată de pe circuit atât pe Massa, cât şi pe Maldonado!), inclusiv cu maşina serios avariată, reuşind până la urmă, în ciuda penalizărilor şi a ghinioanelor, să termine pe locul şase după ce a plecat de pe nouă, Button (altminteri un tip teribil de simpatic, amabil, zâmbitor, fair-play etc.) afişa la sfârşitul cursei o faţă mai fericită decât a învingătorului Vettel (care pe undeva mi s-a părut uşor jenat, ceea ce nu neapărat că mi-a sporit doza de simpatie pentru el, dar mi-a micşorat-o un piculeţ pe cea de antipatie), deşi a terminat al treilea plecând de pe prima linie a grilei de start, iar în final, când ar fi avut o bună şansă de a se bate la victorie, fiind mult mai rapid decât cei doi din faţă, a fost oprit de incidentul care a prilejuit intrarea safety car-ului şi întreruperea cursei preţ de minute bune, ceea ce a însemnat practic încheierea ei prematură. În locul lui, până şi eu aş fi fost măcar mâhnit, dacă nu nervos!

DIN NOU ÎN FINALĂ!

Lucru de mare mirare, pentru al doilea an consecutiv (şi totodată al doilea de când am posibilitatea să urmăresc live competiţia!), în finala Cupei Stanley ajunge una dintre echipele mele preferate. Dacă anul trecut a fost Philadelphia Flyers, favorita mea americană, acum este Vancouver Canucks, cam a treia favorită canadiană, după Calgary Flames şi Montreal Canadiens.

După ce au trecut greu în primul tur din play-offs de deţinătoarea trofeului, Chicago Blackhawks, iar în al doilea de Nashville Predators, miercuri i-au eliminat pe San Jose Sharks, câştigând cu 3-2 (iar seria cu 4-1), în urma unei partide dramatice, în care canadienii au egalat cu 14 secunde înainte de final, împingând-o în prelungiri, unde, abia la jumătatea celei de-a doua reprize au înscris golul victoriei, unul destul de bizar, după cum se poate vedea, autorul lui, Kevin Bieksa, fiind la un moment dat singurul jucător de pe gheaţă care ştia unde se află pucul! Săptămâna viitoare începe ultimul act, împotriva învingătoarei dintre Boston Bruins şi Tampa Bay Lightning, care au ajuns în meciul decisiv al finalei Conferinţei de Est. Baftă!

TEORIA RELATIVITĂŢII ÎN ECONOMIE (II)

Nu mai departe de alaltăieri, vorbeam cu doi amici, oricum cam nesăbuiţi sau măcar pripiţi, care îmi spuneau că, după ce în urmă cu doi ani au fost nevoiţi să-şi suspende firmele din cauza introducerii impozitului minim, au de gând să şi le reactiveze, de vreme ce măsura a fost abrogată.

Dincolo de faptul că eu unul i-am sfătuit insistent să mai aibă răbdare, fiindcă în actualul regim n-aduce mandatul ce aduce clipa, aşa că n-aş băga mâna nici în apă că nu se schimbă iarăşi regulile (bineînţeles în rău!) înainte să încheiem noi discuţia, îmi şi imaginam cum azi-mâine o să apară Emil Boc lăudându-se în vreo conferinţă de presă cu numărul de firme “noi” apărute în ultimele luni graţie înţeleptei lui ocârmuiri (de parcă nu tot sub ea s-ar fi închis vreo 200.000 dintre ele!), aşa cum face deja în chestiunea contractelor de muncă, de pildă, pe care, după mintea lui odihnită, le-ar fi adus noul Cod al Muncii. Sau cum se laudă cu creşterea economică firavă, de 0,6% pe un trimestru, după doi ani de prăbuşire cu 7-8% care i se datorează cel puţin în aceeaşi măsură. Adică aproape taman cum anticipam aici!

MAREA RĂSUCEALĂ

În 2007, în preajma referendumului pentru demiterea preşedintelui, dar până ca liberalii, sprijiniţi de pesedişti, să schimbe legea, strict la acest capitol, în sensul validării lui indiferent de rata de participare, reflectam, împreună cu un prieten, la ce s-ar întâmpla dacă întrebarea de pe buletinul de vot ar suna în felul următor: “Sunteţi de acord cu menţinerea actualului Preşedinte al României în funcţie?”.

Presupunând că fie şi 90% dintre participanţi ar fi răspuns “DA”, referendumul putea fi invalidat dacă nu s-ar fi prezentat jumătate plus unu dintre cetăţenii înscrişi pe listele electorale, lucru care ar fi echivalat cu… un răspuns negativ, preşedintele trebuind aşadar, teoretic, să fie demis, de vreme ce nu are suficientă susţinere! Ce nu ştiam atunci – din pură ignoranţă, recunosc – era faptul că întrebarea e deja stabilită chiar prin Legea referendumului, ea sunând, în mod firesc, astfel: “Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?”. Aşadar, fix invers, ceea ce presupunea că indiferent de rezultate (respectiv chiar dacă 90% din participanţi ar fi răspuns “DA”), preşedintele nu ar fi fost demis dacă referendumul nu era validat prin întrunirea cvorumului de prezenţă. (De altfel, scopul “ascuns” al schimbării legii cu doar câteva zile înainte de vot a fost tocmai evitarea unei asemenea situaţii.)

O problemă similară s-a pus şi la referendumul privind introducerea sistemului unicameral, când miza adversarilor acestuia era boicotarea scrutinului şi deci invalidarea lui, deoarece era limpede că în… naivitatea lor, românii vor avea tendinţa să se pronunţe “pentru”. (La momentul respectiv am şi scris cu năduf despre cei care au preferat să se ducă să voteze “împotrivă”, în loc să se abţină, fiindcă n-au făcut altceva decât să asigure cvorumul, ceea ce a echivalat cu un vot “pentru”.)

La toate astea mă gândeam zilele trecute, când am văzut cum au fost formulate întrebările de la referendumul privind organizarea Bucureştiului, în special prima: “Vă doriţi o Capitală cu şapte administraţii controlate de către 217 consilieri aleşi pe liste de partid?”. Dincolo de evidenta tendenţiozitate a întrebării, prin sugerarea ideii că şapte administraţii ar fi ceva excesiv de stufos, când de fapt e exact actualul sistem, cu şase sectoare şi un Primar General, mă întreb ce se va întâmpla dacă, indiferent de rezultate (deci şi cu 90% “DA”), participarea va fi de sub 50% (lucru mai mult decât probabil), iar scrutinul nu va fi validat. Eu am convingerea că va veni madam Udrea, dimpreună cu restul găştii, să ne explice că bucureştenii n-au vrut menţinerea actualului sistem, de vreme ce nu s-au prezentat în număr suficient să-l susţină. Astfel încât va impune, pe cale parlamentară, ce sistem va considera ea de cuviinţă!

FĂRĂ TITLU. (CA SĂ NU FIE INTERPRETABIL)

Săptămâna trecută, într-o intervenţie de nici două minute la Realitatea TV sau Antena 3, că nu mai ştiu, dar mai probabil să fi fost prima, fiincă la cealaltă realizatorii au măcar atâta brumă de discernământ cât să nu prea-l mai invite, fostul ministru de externe de tristă amintire şi pe care actualul Baconschi de-abia după încă vreo câteva gafe monumentale, inevitabile dacă va mai rămâne fie şi doar o săptămână în funcţie, se va putea lăuda că l-a prins din urmă să împartă ex aequo locul de cel mai penibil din istoria neamului românesc, Adrian Cioroianu, rostind, cu aerul său îngâmfat, de mare profesor doctor docent de renume mondial ce visa el de mic să ajungă şi acum trăieşte cu impresia, evident falsă, că a şi făcut-o, lucruri altfel de bun-simţ, dar cât se poate de banale şi deloc diferite de ale celorlalţi invitaţi, în legătură cu scandalul interzicerii piesei “Blonda, chiorul şi piticul”, s-a simţit totuşi obligat să adauge de cel puţin trei sau patru ori, parcă cerându-şi umile scuze faţă de Cineva şi trăgându-l blajin de urechi pe autorul-regizor, în sensul că altă dată ar trebui să-şi bage dracului minţile-n cap şi să nu mai îndrăznească să facă aşa ceva, limitându-se la unele anoste şi fără conotaţii interpretabile: “totuşi… trebuie să recunoaştem… nici titlul nu e chiar nevinovat…”.

Şi când te gândeşti că individul ăsta nu doar că a reprezentat ani de zile un partid teoretic liberal (şi pe care, în paranteză fie spus, chiar dacă din ce în ce mai puţin, încă îl simpatizez şi eu), dar înainte şi după asta a vorbit şi vorbeşte în numele societăţii civile, ramura chipurile intelectuală! Pfui!

ZADARNIC, DAR FRUMOS

Cu toate noile schimbări de regulament şi oricât s-ar strădui să ne convingă, pentru a-şi face, într-un fel, reclamă, altminteri în continuare aproape simpaticii comentatori de la Digi Sport (care însă tot nu renunţă la comparaţiile cu MotoGP şi la comentariile din timpul conferinţei de presă a piloţilor de la sfârşitul cursei!) că lupta pentru locurile doi, trei sau patru în ierarhia mondială de la finalul anului ar fi fel de pasionantă ca şi cea pentru titlu, Formula 1 riscă să devină, cel puţin după jumătatea sezonului, complet neinteresantă, dată fiind dominaţia celor de la Red Bull şi în special a lui Sebastian Vettel. Care Vettel, dincolo de faptul că mi-e profund antipatic ca figură şi mai ales fiindcă e neamţ, încă nu m-a convins, aşa cum a făcut cu neaşteptat de mulţi alţii, că în afară de a fi, ce-i drept, un pilot rapid atunci când aleargă practic de unul singur, e şi cu adevărat talentat. Pentru asta ar trebui să-l văd că e în stare să şi depăşească în cursă pe cineva cu care se află în luptă directă, altfel e în continuare doar o variantă mai tânără şi mai blondă a lui Button din 2009, care nu cred să fi depăşit în tot sezonul mai mult de doi adversari în afara celor prinşi cu un tur din urmă şi care au obligaţia să se dea la o parte! Singura tentativă pe care mi-o amintesc (la Vettel mă refer) e cea de anul trecut, când l-a lovit prosteşte pe coechipierul său Webber, faţă de care, în paranteză fie spus, cu siguranţă că e mai bun, la fel însă ca trei sferturi dintre piloţii din Marele Circ, inclusiv mulţi din cei de la echipe de coada clasamentului.

Şi fiindcă vorbeam de comentatorii de la Digi Sport, nu pot să nu remarc subiectivismul pro-Vettel al unuia dintre ei, care, după ce un telespectator mai competent decât el i-a atras atenţia că ieri, în cursa de la Barcelona, Hamilton a terminat la jumătate de secundă în spate, în condiţiile în care la fiecare oprire la boxe a petrecut în plus mai mult de o secundă (apropo, n-am să înţeleg niciodată cum de cei de la McLaren sunt aşa slabi la capitolul ăsta; au mai multe şuruburi la roţi sau ce?), şi-a dat cu presupusul că dacă situaţia ar fi fost invers, cu Vettel în spatele lui Hamilton, neamţul ar fi reuşit să depăşească. Uitând, desigur, că acelaşi neamţ n-a fost în stare să-l depăşească aproape jumătate de cursă nici măcar pe Alonso, de la Ferrari, al cărui ritm era atât de lent, ţinându-i şi pe ceilalţi în loc, încât după ce, tot graţie opririlor la boxe (!), a trecut de el, l-a prins, alături de Hamilton, cu un tur din urmă!

"APOCALIPSIS"

CU BICICLETA PESTE PIETONI

Cam cât de prost (şi nu doar ca primar) poate fi cineva ca să considere că aşa s-a rezolvat – şi deci se poate bifa de pe lista promisiunilor electorale, mai ales că se apropie o nouă campanie – problema pistelor de biciclete în sectorul 2?! Eu aş spune că extrem de prost. Onţanu.

Că nu se putea lua o fâşie din carosabil, şi aşa supraaglomerat, am înţeles. Dar măcar ar fi trebuit trasate cât mai aproape de bordură, nicidecum de vitrine, intrări în magazine şi scări de bloc. Numai că acolo, la marginea trotuarului, sunt parcate maşini! Şi aşa ajungem la chestiunea parcărilor, pe care numai madam Udrea a “rezolvat-o”, odinioară, trasând tot nişte dungi pe asfalt.

Acum, poate că nici pietonii nu sunt încă obişnuiţi, ca să nu spun educaţi, dar de pildă eu însumi, ca un cetăţean relativ conştiincios ce mă aflu, cu respect faţă de reguli, chiar îmi dau silinţa să nu calc pe aceste “piste” – fie şi numai pentru că mereu am senzaţia că sunt gata să mă pomenesc cu vreun ghidon în şale – însă de cele mai multe ori îmi este absolut imposibil. De altfel, fotografiile nici nu sunt făcute, aşa cum s-ar putea crede, la o oră de vârf. Dimpotrivă.

Singurul element de noutate adus e că de-acum nu mă voi mai înjura doar cu şoferii, care circulă pe trotuar de parcă ar fi o bandă suplimentară de bulevard, ci şi cu bicicliştii (deocamdată, din fericire, puţin numeroşi spre inexistenţi), care vor trăi cu impresia că printre liniile alea galbene au prioritate!

“AVOCAŢII”

Nu m-a interesat scandalul în care e implicat directorul FMI, Dominique Strauss-Kahn, nici măcar cât cele autohtone cu Irimoni şi Oanapepe, care nu m-au interesat absolut deloc, aşa că nu cunosc amănunte. Întâmplându-se însă aseară să fiu în asemenea hal de plictisit după ce-am văzut la Teatrul Naţional “Sinucigaşul”, cu mediocrul (ca actor, că altfel şi mai rău!) Dan Puric în rolul principal, încât un talk-show în principiu politic mi s-a părut un prilej de relaxare, mă uitam la “Sinteza zilei”, de la Antena 3, cum toţi invitaţii băgau mâna în foc pentru nevinovăţia acuzatului şi existenţa unei înscenări.

Protagoniştii erau următorii: Mircea Badea, care – în mod surprinzător numai pentru cine nu-i cunoaşte înclinaţia de a crede orbeşte în tot felul de teorii conspiraţioniste dintre cele mai absurde – interpreta înfăţişarea evident speriată şi oarecum spăşită a francezului, de la proces, drept o dovadă irefutabilă nu a faptului că se simţea vinovat, prins cu mâţa-n sac, cum părea mai logic, ci a convingerii sale că a fost lucrat cu maximă dibăcie şi nu mai are scăpare; o duduie care a ţinut să fie prezentată drept “consultant comunicare” şi care le ştia pe toate mai ceva ca Bogdan Teodorescu şi Mugur Ciuvică la un loc, numai în ce an ne aflăm părea să ignore cu desăvârşire, ori să aibă probleme cu aritmetica, de vreme ce singurul moment din emisiune când s-a arătat cu adevărat descumpănită a fost cel în care i s-a atras atenţia că până în 2012 NU mai sunt doi ani, ci doar unul; şi Petre Roman, care îmi place să sper (deşi sunt de vreo douăzeci de ani convins de contrariu!) că a fost mai bun ca premier decât ar fi ca avocat, câtă vreme “demonstraţia” sa că şeful FMI ar fi curat ca lacrima se baza numai pe convingerea că niciodată o femeie de serviciu dintr-un hotel n-ar intra să facă ordine într-o cameră ocupată, mai ales de o personalitate, şi poate chiar păzită (o clipă am avut impresia că acuzată de viol ar fi camerista, suspectată că a dat buzna!), de parcă dacă ar chema-o (respectiv, în cazul nostru, cum ar veni “ademeni-o”) clientul să golească, de pildă, o scrumieră sau coşul de gunoi ar fi obligată să-l refuze şi eventual să-l reclame la poliţie!

Cu aşa apărători, nu ştiu de ce dar mie Strauss-Kahn ăsta îmi pare tot mai dubios!

HOHOTE ŞI PROTESTE

Uitându-mă la jalnica demonstraţie a poliţiştilor, care tocmai se desfăşoară pe suprafaţa a vreo trei locuri de parcare din Piaţa Constituţiei, nu doar că-mi aminteam, cu un soi de nostalgie, vremurile când aprigele noastre sindicate mobilizau sute de mii de oameni, paralizau traficul rutier sau feroviar şi ameninţau (credibil!) cu greva generală, nemulţumite că guvernul (Tăriceanu) MĂREA salariile numai cu 10-15% în loc de 20-25% cât pretindeau ele, dar mă gândeam că abia aştept să văd primele ameninţări cu astfel de proteste de mare amploare din mandatul viitorului guvern, oricare ar fi el şi oricând va fi instalat, şi cât îi va fi de greu respectivului prim-ministru să-şi stăpânească hohotele de râs la conferinţa de presă.

APROAPE CĂ ERA CÂT PE CE SĂ FIE

Doar aparent fără niciun fel de legătură cu Congresul PD-L, din care, ca să fiu sincer, n-am urmărit decât din greşeală vreo câteva secunde, când tocmai zbiera cât îl ţineau bojocii Boc, de a trebuit să sting televizorul fiindcă instantaneu au început să-mi bată vecinii în calorifer, şi pe fereastra deschisă am auzit distinct un “…BĂI, DOBITOCULE!” care mă tem că se prea poate să-mi fi fost adresat chiar mie, în semn de apreciere pentru faptul că n-aveam altceva mai bun de făcut în weekend, mi-am amintit o ştire mai veche despre Angela Merkel, care chipurile ar fi fost “la un pas de moarte” deoarece ambele motoare ale elicopterului său de serviciu s-au oprit în timpul zborului, fiind repornite în – fireşte! – ultimul moment înainte de a se prăbuşi!

Absolut dramatic, numai că ştirea se încheia astfel: “Din fericire, cancelarul german nu era la bord, aflându-se într-un turneu electoral prelungit”!

“ONE MORE DAY”

În lipsa Turciei, care n-a trecut de semifinale (!) aceasta este piesa mea favorită pentru finala concursului Eurovision de mâine. De asemenea, mi-au mai plăcut cea a Ungariei şi, într-o oarecare măsură, a Elveţiei. Dacă însă ar fi să pariez, aş merge pe Finlanda sau Islanda.

Felicitări alor noştri (“Hotel FM”?!), care, la fel ca şi Paula Seling şi Nu-ştiu-cine anul trecut, au o melodie proastă, dar… melodie, ceea ce nu se poate spune despre multe altele, în special din semifinala în care ne-am nimerit noi. Baftă!

PUIU ŞI CUCU

Zilele trecute am văzut la HBO un fel de film, cică artistic, românesc. El se numeşte – din motive pe care am încercat zadarnic să le descopăr, atât pe întreaga sa durată, de aproape trei ore (cu toate că “acţiunea” încăpea numai bine într-un scurtmetraj!), cât şi o vreme după ce s-a terminat – “Aurora” şi îl recomand nu doar cu foarte multă căldură, ci chiar cu insistenţă tuturor (dar numai!) celor care, pe de-o parte, îl apreciază pe mult (prea) lăudatul şi premiatul regizor Cristi Puiu, iar, pe de alta, ţin morţiş să-l vadă, nu atât şi în calitate de actor mediocru, ca interpret al rolului principal, cât… în cucu’ gol, făcând duş.

Pentru ceilalţi trebuie să spun că, în afară de asta, nici nu mai face altceva decât să se vânture (îmbrăcat!) prin oraş pe lungi drumuri redate practic în timp real, să se învârtă prin apartament, să dea telefoane la care nu-i răspunde nimeni şi să primească altele la care nu răspunde el, să mănânce şi să cugete adânc. Abia după jumătatea peliculei (tele)spectatorii perseverenţi îl pot vedea procurându-şi o armă cu care se-apucă să-şi împuşte, tot în deplină tăcere, niscai rude, dacă am înţeles eu bine. Succes de critică şi la festivalurile internaţionale ga-ran-tat!

REEVALUARE

Mai mult dintr-un soi de respect pe care, ca să fiu sincer până la capăt, nu l-am avut de fapt vreodată nici măcar pentru cântăciosul leşinat şi cu atât mai puţin pentru politicianul pesedist Socaciu, am vorbit zilele trecute despre el şi cei asemenea lui doar ca despre nişte “idioţi”.

După ce l-am văzut ȋnsă aseară, la 10 TV, apărându-şi cu ȋnverşunare şi argumente mai aberante decât mi-aş fi putut închipui că poate debita cineva – în loc să-şi ceară cu smerenia cuvenită şi dându-şi singur şuturi ȋn fund şi palme după ceafă scuze – iniţiativa legislativă cu dublarea filmelor (americane, că mai ales pe-alea pare să-i fi căşunat), m-am sucit: e un dobitoc în toată regula!


P.S. Păcat de Dorel Vişan. Talentul, fie şi uriaş, nu suplineşte totul!

IRIMONI ŞI OANAPEPE

Cum indiferent cât de puţin m-ar interesa subiectul (şi nu mă interesează absolut deloc!), câtă vreme am un televizor în casă (iar eu am mai multe!) era imposibil să nu fiu pus la curent, măcar în linii mari, cu ceea ce se întâmplă între Moni, Iri şi Irina (sau Iri şi Irinel, că nu mi-e foarte clar, şi am impresia că nici multor reporteri, care-i unul şi care-i alta), mă gândeam zilele trecute că, judecând după felul în care se comportă, şi nu doar în situaţia asta, cei doi Columbeni majori (cel puţin din punct de vedere legal), niciunul dintre ei nu e îndeajuns de responsabil cât să i se încredinţeze custodia unui copil. Şi asta o spune unul care, ajuns la o vârstă aproape deja prea înaintată, n-are nu doar copii, dar nici măcar regrete sau planuri concrete în privinţa asta, tocmai pentru că nu se consideră destul de matur să se înhame la aşa ceva!

De altfel, nu ştiu dacă numai dintr-un soi de coincidenţă sau existând şi o explicaţie ştiinţifică pentru asta, cazul celor doi vine să întărească un fenomen pe care l-am observat la nefiresc de numeroase cupluri, la care deplina împlinire a iubirii a coincis cu sfârşitul ei brusc, astfel încât după căsnicii relativ lungi şi aparent fericite au ajuns să se despartă fix la doi-trei ani după ce au făcut un copil! Iată de ce, măcar din punctul ăsta de vedere, am o mult mai mare (oricât de mică) apreciere pentru Oana şi Pepe.

FĂRĂ COMENTARII

Fără să merite, în plus faţă de simpla enunţare, vreun comentariu, şi cu atât mai puţin o dezbatere bazată pe (contra)argumente care pentru oamenii cu mintea întreagă ar fi redundante iar pentru ceilalţi zadarnice, proiectul legislativ privitor la obligativitatatea dublării filmelor în limba română nu face decât să-l catapulteze pe iniţiatorul ei, deputatul PSD (ca să nu zic USL!) Victor Socaciu, în rândul acelor politicieni stranii, parcă din ce în ce mai numeroşi, din opoziţie, care după ce o bună bucată de vreme reuşesc să stea bine camuflaţi sub masca unor indivizi aproape normali, cu discurs cât de cât rezonabil, îşi dau arama pe faţă, dovedindu-se şi ei nişte idioţi.

"NOT ONLY WOMEN BLEED"

3, 2, 1…

Mult spus “mă uitam” – că n-am urmărit decât prezentarea invitaţilor şi mi-a trecut tot cheful – ieri la un talk-show de la Antena 3 şi constatam că s-au îndesit (sau doar aşa mi se pare mie, fiindcă mă uit tot mai rar şi n-o fi decât o coincidenţă stranie să dau doar peste ele) emisiunile, cel puţin de pe acest post, la care din partea Alianţei de Centru Dreapta este chemat un singur reprezentant, şi anume, întâmplător, un membru PC. Ieri se nimerise tocmai cel cu înşelătoare aparenţă de individ respectabil la care făceam aluzie zilele trecute.

Prima dată când am observat fenomenul a fost la emisiunile Gabrielei Firea şi l-am pus pe seama unui relativ recent eveniment fericit din viaţa ei, care i-o fi modificat, aproape firesc, şi simpatiile politice, astfel că tot mai des la “Ştirea zilei” studioul se prezintă în următoarea configuraţie, în fond şi la urma urmelor cât se poate de echilibrată, nu-i aşa?: un reprezentant PD-L, unul al guvernului (de obicei doamna Paul Vass), unul UDMR, unul UNPR, unul PC (ACD) şi unul PSD. Acum chestia asta tinde să se extindă şi la celelalte emisiuni similare. Aştept cu emoţie momentul când în mod oficial din partea Opoziţiei va fi chemat un singur reprezentant, cum ar veni de la USL. Ceea ce, la drept vorbind, ar şi merita, dacă doar la o asemenea alianţă i-a dus capul pe liderii ei!

DESPRE TERORIŞTI ŞI ALTE PROBLEME GRAVE

Acum, că una din cele mai mici probleme mari ale lumii contemporane, Bin Laden, a fost efectiv eliminată, nu mai rămân de soluţionat decât cele cu adevărat grave, printre care vreo două duzini de boli incurabile.

Între timp însă, autorităţile de la noi nu sunt în stare să se descurce nici măcar cu teroriştii autohtoni – de mai mică anvergură, dar, până una alta, mult mai activi şi mai sâcâitori –, dovadă (şi) scandalurile petrecute weekendul trecut în cel mai anemic “1 Mai” din ultimii ani, când, cu o minimă mobilizare, numărul jandarmilor cred că l-ar fi putut depăşi lejer pe cel al turiştilor. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat în unul obişnuit!

ÎNCĂ UN MECI AL SECOLULUI!

Sigur că, în ciuda rezultatului cam decisiv din tur – şi încă în defavoarea echipei nu neapărat mai simpatice, ci doar o idee mai puţin antipatice, din punctul meu de vedere –, o să mă uit diseară la al nu ştiu câtelea meci al secolului, din ultima lună, dintre Barcelona şi Real Madrid.

Săptămâna trecută însă, până să adorm, răpus de plictiseală, cu vreun sfert de oră înaintea finalului, mă gândeam din nou că există, categoric, cel puţin un lucru de care admiratorii fotbalului spaniol sau italian (latin, în general), spre deosebire de cei ai “soccerului” englez, ca mine, se pot bucura din plin la fiecare astfel de mare derby: nişte căderi extraordinar de spectaculoase, cu rostogoliri prelungite, însoţite de urlete şi văicareli de victime ale unui accident feroviar, la orice presupus fault. Ceva ce n-o să vezi niciodată la un Arsenal – Liverpool sau Manchester United – Chelsea, unde în schimb – aşa cum s-a întâmplat cu vreo două etape de Premier League în urmă – poţi vedea un întreg stadion păstrând cu sfinţenie un moment de reculegere în amintirea unor jucători sau suporteri ai echipei adverse!

BĂ, CIOBANE!

Din toată nunta regală desfăşurată vineri la Londra şi transmisă în întreaga lume, aprigului jurnalist Popescu – despre care m-am convins o dată în plus şi pentru totdeauna că în comentariile sale nu se străduieşte atât să expună păreri raţionale şi de bun-simţ cât să epateze, şocându-şi publicul prin “originalitate” – lucrul cel mai demn de subliniat, într-o intervenţie televizată, i s-a părut faptul că a asistat la căsătoria dintre “un plăvan cu început de chelie” şi o “pisi englezească, un fel de fată de la pagina 5”!

Acum, nu-i mai puţin adevărat că nici eu n-am reţinut mai mult din respectiva intervenţie decât că vine din partea unui fel de cioban “made in R.S.R.”, aflat şi după 1989 sub influenţa de neşters a mârlănescului articol “Bă, Majestate!”, apărut în ziarul la care a lucrat ani de zile şi scris de un individ care, în paranteză fie spus, azi e unul dintre reprezentanţii foarte influenţi şi cu înşelătoare aparenţă de respectabilitate ai Alianţei de Centru Dreapta, pe bază de PNL!

PAŞTE FERICIT!

ONOARE?!

Nu numai, dar şi pentru că au început meciurile eliminatorii din NHL, care mi-au cam dat programul peste cap, în ultimul timp m-am uitat încă şi mai puţin decât în penultimul – când oricum nu mă mai uitam aproape deloc – la emisiunile de ştiri, aşa că nu sunt la curent chiar cu toate amănuntele afacerii în care a fost implicat ministrul Muncii Botiş. Mă gândeam, însă, că termenul “onoare” folosit în contextul demisiei sale e cât se poate de nepotrivit, atâta vreme cât individului nu i s-a părut nimic în neregulă cu situaţia în care se afla, până în exact clipa când a aflat despre ea şi presa!

Fiindcă, oricât ar fi de idiot (şi, după părerea mea, e cu vârf şi îndesat!), nu pot să cred că presa a fost cea care i-a deschis ochii asupra problemei “de moralitate”. O ştia de mult, dar spera să n-o bage de seamă şi... cetăţenii, faţă de care acum chipurile îşi cere scuze!

APROAPE BINE

Fără doar şi poate, cel puţin din punct de vedere al comentariului, trecerea transmisiunilor de Formula 1 de la TVR la Digi Sport a însemnat un salt calitativ uriaş.

Cu toate acestea, tare mi-ar plăcea dacă, pe de-o parte, unul dintre cei doi, mult mai pasionat de motociclism şi ferm convins că toţi cei care urmăresc F1 sunt la curent şi cu ceea ce se întâmplă în MotoGP, ar înceta să facă tot soiul de comparaţii anapoda între cele două competiţii, iar, pe de alta, la conferinţele de presă de după curse, ambii s-ar mărgini să traducă pe cât de fidel sunt în stare (şi nu prea sunt, încât şi mai bine ar face să lase coloana sonoră originală!) declaraţiile piloţilor, reprimându-şi nevoia de a-şi etala şi în cele patru-cinci minute înţelepciunea şi priceperea prin tot felul de comentarii marginale, de parcă nu le-ar fi ajuns orele întregi de transmisie din timpul weekendului. În rest e bine.

GALA

Uitându-mă pe lista nominalizărilor la Premiile UNITER, a căror Gală va fi transmisă diseară de TVR, am constatat că în marea lor majoritate provin de la spectacole montate în provincie. În plus, din Bucureşti, cel mai apreciat de juriu pare să fi fost “Livada de vişini”, de la Naţional, care pe mine personal nu m-a dat deloc pe spate.

Se prea poate ca această “descentralizare” să fie, în sine, un lucru bun şi chiar justificabil (deşi mi se pare cam greu de crezut ca Bucureştiul, unde într-o stagiune sunt mai multe premiere decât la toate teatrele din ţară în vreo trei ani, iar publicul e de zece ori mai numeros, să aibă parte numai de spectacole ratate!), însă ceva îmi spune că măcar din punct de vedere al audienţei emisiunii din seara asta nu e. Din motive de… (lipsă de) notorietate.

"HAMMER OF THE NORTH"

PERSEVERENŢĂ

După ce l-am văzut în urmă cu două zile pe ministrul Sănătăţii, Cseke Attila, recunoscând cu jumătate de glas că în urma tragediei de anul trecut de la Maternitatea Giuleşti l-a bătut preţ de câteva minute gândul demisiei, dar a rezistat cu stoicism fiindcă nu terminase încă de… (era să zic “distrus”) reformat ce a mai rămas din sistemul de sănătate, închizând, printre altele, zeci de spitale, ieri, când a prezentat în public imaginile acelea şocante cu o pacientă dezbrăcată, am crezut că domnia sa a găsit un fel de pretext subtil pentru ca, în urma inevitabilului nou scandal, să renunţe, măcar în ceasul al paişpelea, cu mimată demnitate, la funcţie. Mă tem însă că m-am înşelat şi că n-a făcut-o decât tot din prostie.

FRUSTRAŢII

De câte ori îi văd la televizor pe mărunţii dar guralivii reprezentanţi ai PD-L, gen Tălmăcean, Spânu, Vişan, Murg etc., reuşind incredibila performanţă de a sporovăi sau măcar bodogăni, bătând câmpii, mai mult de jumătate din timpul unei emisiuni chiar şi atunci când fiecare din ei e în compania altor cinci-şase invitaţi, nu pot să nu mi-i imaginez tăcând chitic şi înghiţind toate balivernele şefilor – în frunte cu Traian Băsescu, prezent în carne şi oase, telefonic sau doar în spirit – la reuniunile lor de partid. Altfel nu-mi explic cum pot fi atât de “nevorbiţi” şi ahtiaţi după defulări în văzul lumii.

APĂ ŞI CEAI

Inclusiv comunicatul Parchetului General din urmă cu câteva zile, în legătură cu acuzaţiile aduse Codruţei Kovesi că ar fi dezvăluit în mod preferenţial şi nu tocmai legal informaţii despre un dosar aflat încă în lucru, mi-a amintit de stilul în care se desfăşoară orice “dialog” între reprezentanţii puterii portocalii şi opoziţie sau presă. Exemplu:

Reporter: Aţi băut ceai?

Pedelist: Am băut apă.

R: Bine, dar ceai aţi băut?

P: V-am spus: am băut apă.

R: Am înţeles asta, dar eu v-am întrebat altceva; dacă aţi băut ceai.

P (mimând o uşoară enervare): Şi eu v-am răspuns: am băut apă. Nu puteţi să-mi cereţi să vă răspund ce vreţi dumneavoastră să auziţi!

R: Păi, vă rog doar să-mi răspundeţi la întrebarea mea, eventual cu un simplu “da” sau “nu”. Aţi băut sau n-aţi băut ceai?

P (mimând o mare enervare): Aici nu suntem la procuratură, să vă răspund prin “da” sau “nu”! Doar nu e un interogatoriu! Dumneavoastră mă întrebaţi ce vreţi şi eu vă răspund ce cred de cuviinţă!

Şi aşa mai departe…

SUB ASEDIU

Având în vedere că şi aşa din multe puncte de vedere România de astăzi seamănă cu o ţară aflată sub ocupaţia trupelor unui inamic necruţător, Armata Portocalie, mă gândeam că în locul fantasmagoricelor elicoptere militare pe care Traian Băsescu le promitea ca substitut pentru spitalele închise în zonele izolate, ai căror locuitori riscă să aibă complicaţii mari şi dintr-o tăietură ceva mai adâncă, fiindcă pe o rază de sute de kilometri n-are cine să le pună nici un banal pansament, mult mai eficientă şi mai… plauzibilă ar fi montarea unor unităţi medicale mobile, instalate în corturi şi deservite măcar de câţiva asistenţi dacă nu doctori, gen “M.A.S.H.” sau precum cele care mai apar prin oraşe în zilele caniculare. Şi zău că nu e o glumă, ci o sugestie cât se poate de serioasă!

"WISDOM OF THE KINGS"

(DOAR) 5-1

Cu excepţia cazului în care ar fi avut vreun obscur interes direct să spună aşa o gogomănie, oricine a vorbit înaintea meciului de aseară, din Liga Campionilor, Barcelona - Şahtior Doneţk 5-1 – inclusiv, dacă nu mă înşel, selecţionerul Naţionalei, Răzvan Lucescu! – despre posibilitatea unei surprize de proporţii, mergând până la victoria oaspeţilor pe “Camp Nou”, se pricepe la fotbal exact cât mine la fizica cuantică: absolut deloc! Sau, cel puţin, n-a mai văzut un meci al Barcelonei de foarte multă vreme.

Pronosticul meu, coincizând şi cu ceea ce-mi doream să se întâmple (în niciun caz din prea mare drag faţă de catalani, pe care am mai mărturisit în câteva rânduri că-i detest de-a dreptul, ci în speranţa că, după un scor categoric, insurmontabil pentru echipa lui Lucescu senior, TVR ne va scuti măcar de meciul retur, pentru a difuza, aşa cum ar fi fost normal de la bun început, derby-ul sferturilor de finală dintre Manchester United şi Chelsea) – a fost 5-0. Iar cine ar “contraargumenta”, spunând că ucrainenii au ratat în debutul partidei cel puţin două-trei ocazii uriaşe, poate fi convins că la nevoie se putea termina şi 7-3 sau 8-4.

TOT PE BANII NOŞTRI!

Nebunia asta din ultimele zile, cu aberanta închidere a spitalelor – care, dacă într-adevăr s-ar fi vrut, oricum se putea face prin metode mai civilizate şi fără atâtea, la propriu, victime colaterale –, adăugată tuturor celorlalte calamităţi nu petrecute sub, ci provocate cu bună ştiinţă de regimul portocaliu, m-a dus cu gândul la cunoscutul banc din vremea lui Ceauşescu, în care se punea întrebarea: de ce nu încearcă şi cu cianură?

Mi-e tare teamă însă că actualii guvernanţi, care spre deosebire de cei de odinioară se mai pretind şi “de dreapta”, nu doar că vor trece cât de curând de la sinistra glumă la fapte, dar ne vor pune să ne şi cumpărăm singuri otrava! Ar fi exact în stilul lor.

UN TITLU

Ieri, la absolut toate buletinele de ştiri de la Realitatea TV la care s-a întâmplat să fiu pe recepţie, mi-a atras atenţia următorul titlu: “Oamenii protestează pentru că spitalul din Buftea va fi transformat în azil de bătrâni”.

Sigur, şi fiindcă eram, din alte surse, oarecum la curent cu ce se întâmplă, am prins corect ideea, însă mă gândeam că un telespectator mai puţin avizat ar fi putut înţelege că, răi la suflet, respectivii oamenii sunt nemulţumiţi nu atât de închiderea spitalului, cât pentru faptul că se transformă într-un azil de bătrâni, în loc să devină, de pildă, mall!

"THE DARKEST WINTER"

AVERTISMENT

Atrag atenţia tuturor abonaţilor la serviciile de televiziune prin cablu Digi TV, de la RCS & RDS, în principiu din Bucureşti, dar n-aş băga mâna în foc nici pentru restul, asupra faptului că ieri, în urma reclamaţiei mele de luna trecută, şi după nişte peripeţii pe baza cărora voi scrie, poate, cândva, un roman, o echipă de tehnicieni a reuşit să remedieze defecţiunea sesizată (persistenţa unor dungi orizontale, verticale şi oblice pe majoritatea canalelor) prin înlocuirea, undeva pe scara blocului, unui dispozitiv cu nume complicat.

Având în vedere că, pe de-o parte, conform chiar mărturiei unuia dintre muncitori, “chestia asta se tot întâmplă; cade când o scară, când cealantă”, iar, pe de alta, în anul şi ceva de când le sunt client a trebuit, pe rând: 1. să renunţ la telefonia fixă de la ei, pentru că până la expirarea termenului contractual în care se angajaseră să mi-o instaleze n-au avut nu ştiu ce altă piesă pe stoc; 2. să-mi cumpăr singur, din comerţ, telefonul mobil (deşi aveam dreptul la unul gratuit din partea firmei), pentru că luni de zile n-au avut aparate pe stoc; 3. să aştept de mi s-a acrit până şi cartela SIM aferentă, pentru că… n-aveau pe stoc; 4. să fiu acum pe punctul de a renunţa şi la gândul de a-mi instala televiziune HD, pentru că, încă de la începutul anului – ghiciţi ce! – n-au decodoare pe stoc, mi se pare greu de crezut ca tocmai dispozitive de-astea cu nume complicat, de care tocmai mi-au înlocuit mie, să se fi nimerit să aibă pe stoc, mult mai probabil fiind că au luat unul de la vreun vecin. De aceea vă sfătuiesc să verificaţi neîntârziat calitatea semnalului!

SUB ACOPERIRE

N-am urmărit interviul acordat săptămâna trecută de Traian Băsescu lui Cătălin Striblea de la Realitatea TV decât cel mult cu jumătate de ureche, restul atenţiei mele fiind distribuit în diferite proporţii între emisiunea concurentă de pe Antena 3 şi nenumărate alte chestiuni la fel de mărunte, aşa încât nu pot spune decât că nu m-a izbit absolut nimic demn de menţionat din el, ceea ce mi se pare şi-aşa suficient de elocvent.

Văzându-l însă a doua zi pe jurnalistul amintit în timp ce încerca să se disculpe de acuzaţiile cum că ar fi fost cam nefiresc de blând cu interlocutorul spunând, cu o atitudine dintr-o dată mult mai bătăioasă, de care nici nu l-aş fi crezut în stare, că n-avea niciun rost să se încontreze cu şeful statului doar de dragul de a-l pune în dificultate şi a provoca scandal, când menirea lui ca adevărat profesionist era să profite de ocazie pentru a afla cât mai multe informaţii pentru opinia publică (de parcă ar mai exista în ţara asta cineva cât de cât normal la cap care să creadă o iotă din ce spune Băsescu!) – m-am convins definitiv că domnul Striblea nu e decât un soi de criptopupincurist băsist.

UN BLESTEM

Nu cred că sunt un om din cale-afară de superstiţios, chiar dacă, desigur, am şi eu micile mele apucături, cum ar fi, de pildă, că în fiecare dimineaţă cobor din pat punând jos mai întâi piciorul drept – ceea ce nici nu e atât de uşor, având în vedere că dorm pe partea stângă a patului, şi, în ciuda impresiei pe care şi-a făcut-o multă lume despre mine, arareori mă trezesc, cel puţin la propriu, cu faţa la cearşaf – dar, în măsura, extrem de mică, în care mă mai interesează ce se întâmplă cu echipa naţională de fotbal, despre care, de altfel, n-am nimic de adăugat la cele spuse deja săptămâna trecută, mă bucur nu atât că meciul, oricum doar de (stricat) palmares, cu Luxemburg este transmis diseară anume de TVR, cât că e transmis de oricare alt post decât Pro TV, deoarece vă jur că, atunci când vine vorba de acesta din urmă, am dobândit un reflex de-a dreptul pavlovian în privinţa meciurilor în care sunt implicate formaţiile româneşti, fie ele de club sau reprezentative: de cum aud vocile celor doi comentatori (Mironică şi Mocanu cred că-i cheamă), ştiu că nimic bun nu se poate întâmpla! Au ei un fel aparte de a cobi, de a spune întruna, gâtuiţi de disperare, chestii de genul: “Numai de nu ne-ar da gol la această fază fixă!” (şi ne dau) sau “Trebuie să fim atenţi că mai sunt treizeci de secunde din această partidă şi multe se mai pot întâmpla!” (după care Steaua lua gol de la Napoli şi era eliminată) ori “Să nu uităm ce s-a întâmplat în meciul… când…!” (şi nu uităm, că tocmai se întâmplă din nou) etc. Aşa se şi explică de ce sâmbătă n-am avut nici cea mai mică nădejde, fiind absolut convins de ruşinosul deznodământ chiar şi la 1-0 pentru noi.

DESPRE WIKILEAKS, FIREŞTE

Deoarece e limpede că zile, dacă nu săptămâni, întregi de aici înainte se va discuta numai despre telegramele chipurile oficiale dezvăluite de WikiLeaks, mă grăbesc să-mi dau şi eu cu părerea, deşi aveam lucruri cu mult mai – indiferent cât de puţin – importante de spus astăzi.

Nu ştiu la alţii cum a fost, că nu m-a interesat nici atât, dar la noi toată povestea asta mi se pare croită exact după tipicul presei nu de scandal, că aia e altceva, ci de rahat, aşa cum, din păcate, se dovedeşte adesea a fi cea românească: se ia o simplă bârfă sau pur şi simplu o scorneală, se publică într-un ziar obscur, după care e preluată, cu citarea foarte deontologică a “sursei” iniţiale (“conform ziarului obscur…”), de unul mai acătării, apoi de o televiziune care deja citează ziarul mai acătării şi în cele din urmă de toată presa, transformându-se, după mintea jurnaliştilor, într-o adevărată ştire, de vreme ce e “confirmată” din atâtea şi atâtea surse. Singura diferenţă în cazul de faţă e că balivernele originare, vehiculate în mass-media sau la colţ de stradă, au fost preluate de ditamai ambasada americană, devenind cu atât mai “oficiale” şi “credibile”. Aproape nici nu mai contează că în vremea aceea ambasadorul SUA la Bucureşti era un gogoman, iar şeful administraţiei americane, către care se duceau rapoartele respective, era, la propriu, un idiot.


P.S. Sigur, asta nu înseamnă că acolo nu există şi lucruri adevărate! Numai că simpla consemnare într-un astfel de “document” nu reprezintă o atestare a veridicităţii lor.

SILVER BRIDE

MUTU, SURDU ŞI OLOGU

Sâmbătă se reia ca… (era să scriu “…lvarul”!) …mpania echipei de fotbal a României pentru calificarea la nici nu mai ştiu şi nici nu prea-mi pasă ce turneu final, că oricum îl va rata şi pe-ăsta.

Sigur, selecţionerul Răzvan Lucescu a stabilit deja lotul pentru meciurile dificile cu Bosnia-Herţegovina şi Luxemburg, deci demersul meu e oarecum tardiv, însă, în eventualitatea foarte probabilă a unor rezultate nesatisfăcătoare, îi sugerez, pentru viitor, nu atât nişte jucători, cât mai degrabă câteva nume, parcă predestinate să facă parte din aşa o naţională. De altfel, Mutu e deja consacrat, Surdu, de la Steaua, a debutat şi el, făcând un cuplu foarte incisiv, de mare perspectivă, alături de primul, cu care se înţelege de minune prin semne, iar Ologu – jucător al Universităţii Craiova, la fel ca şi un altul selecţionat încă de pe-acum, Lung (probabil strănepotul mult mai celebrului omonim, pe care l-am mai apucat şi eu în activitate, pe când eram copil) – bate la porţile afirmării. În plus, cum pe lista lui Lucescu am identificat cel puţin vreo cinci de Mortu şi, vorba unui banc vechi, dacă am avea (doar) doi, am ajunge departe, orice noutate nu poate însemna decât un pas înainte.

Aşadar, tare mi-ar plăcea ca la următoarele preliminarii, când ne vom bate de la egal la… înfrângere la limită cu echipe precum San Marino, Liechtenstein sau Andorra, prezentarea tricolorilor să sune cam aşa:

“Naţionala de fotbal a României, evoluând în prima repriză de la stânga la dreapta, echipată în tricouri galbene (de culoare mai deschisă pe televizoarele LCD alb-negru), şorturi roşii, jambiere albastre şi ghete portocalii, întâlneşte, în meciul decisiv pentru evitarea ultimului loc în grupă, formaţia similară a Insulelor Feroe, având următoarea componenţă:

În poartă: Ciungu;
Linia de fund: Scurtu, Şchiopu, Chioru, Chelu;
La mijloc: Ologu, Ştirbu, Spânu, Slutu (căpitanul echipei);
Atacanţi: Mutu şi Surdu.

Luptă, luptă, RPR*!”


(*P de la “Portocalie”)

SCURT, DAR EXHAUSTIV

Nu că personal aş fi avut vreo îndoială în această privinţă, dar sper ca măcar acum, în urma scandalului de la Parlamentul European în care este implicat şi a modului cum găseşte de cuviinţă să (nu) reacţioneze, să se fi convins şi toţi cei cărora nu le-au fost de-ajuns episoadele mai vechi, cu “poluarea” apei cu hidrogen şi presupusa listă cu spionii din presă şi partide, că, în ciuda aerelor sale de expert atotştiutor în materie de relaţii internaţionale, Adrian Severin este unul dintre cei mai nătăfleţi politicieni pe care România i-a avut – şi încă în funcţii importante! – în ultimii douăzeci de ani.

În ceea ce priveşte corupţia şi ticăloşia însă, indiferent de rezultatele anchetei la care va fi probabil supus, cred totuşi că nu poate ocupa decât o poziţie undeva în pluton. Mai mult pe acest subiect nu merită comentat.

(CA) DUPĂ DEZASTRU

Ca unul dintre tot mai puţinii români dacă nu neapărat hotărâţi sau, într-un fel sau altul, aproape obligaţi, cel puţin care preferă, fie şi dintr-un soi de comoditate soră cu lenea, să rămână în ţară până la capăt în eventualitatea că va fi cu adevărat nevoie de cineva care să stingă lumina, am fost de-a dreptul revoltat de modul cum au tratat televiziunile de ştiri problema repatrierii pe bani publici a… compatrioţilor noştri care fug din calea radiaţiilor de la Fukushima. Şi nu mă refer nicidecum la cât de oportună, aplicată şi de statele mai civilizate (şi mai bogate) sau pur şi simplu umanitară este o astfel de operaţiune în sine, ci la eternele comparaţii făcute în situaţii de acest fel, când se aduc drept argument în sprijinul ideii că bani ar fi destui investiţiile aberante cu iz de jaf la drumul mare ale guvernuluiboc, gen săli de sport şi parcuri la ţară.

Ce vreau să spun, oricât de cinic ar suna, este că aş prefera ca sumele eventual salvate din ghearele mafiei portocalii să se îndrepte în primul rând nu către sprijinirea unor români care e de presupus că n-au dus-o chiar atât de rău la capătul celălalt al lumii, unde au ajuns din voinţa şi pe banii lor, şi poate mai firesc ar fi să se întoarcă tot aşa, ci a celor mulţi şi oropsiţi de-acasă (cum ar fi, ca un exemplu luat la întâmplare, bolnavii de cancer, nevoiţi tot mai des să-şi întrerupă tratamentele din lipsă de fonduri), care trăiesc de ani de zile ca după un dezastru precum cel din Japonia.

REVENIREA LA NORMAL

Nu mai târziu decât chiar de a doua zi după ce m-am lăudat că sunt “în mână”, echipele mele favorite înregistrând câteva rezultate pozitive, lucrurile au reintrat în “normal”.

Mai întâi, ambele formaţii engleze din Europa League au fost eliminate, în urma unor scoruri ca de anecdotă: Manchester City, care avea nevoie de un 2-0 pentru a mai spera la calificare, a învins doar cu 1-0, iar Liverpool, căreia i-ar fi ajuns şi 1-0, a făcut 0-0! Tot la capitolul fotbal, sâmbătă, după ce că Arsenal a scos numai un 2-2 în deplasare, (ce-i drept, după 0-2, aşa că poate fi mulţumită şi cu atât), contracandidata la titlu, Manchester United, a învins cu 1-0, acasă, printr-un gol marcat în al treilea minut de prelungiri, în ciuda eforturilor mele… supranaturale, care uneori au dat rezultate, de a nu urmări finalul partidei.

Dar întâmplarea cea mai tipică pentru bafta mea în domeniu a avut loc în Cupa Mondială de schi feminin. După ce miercuri Lindsey Vonn a devansat-o în clasamentul general pe Maria Riesch cu toate că n-a ocupat decât un neaşteptat de slab loc patru la proba favorită, coborârea, fiind întrecută inclusiv de compatrioata sa Julia Mancuso, care s-a trezit să facă rezultatul carierei taman atunci, de joi vremea în Elveţia s-a stricat, astfel că din cele trei probe rămase – slalom, slalom uriaş şi slalom super-uriaş – nu s-a mai desfăşurat decât una singură, slalomul, proba favorită a nemţoaicei, celelalte două, la care prima şansă o avea de departe americanca, fiind pur şi simplu anulate! Aşa se face că Riesch a revenit în frunte, cu numai trei puncte avans, adjudecându-şi, nu tocmai pe merit, marele Glob de Cristal. Dacă nici ăsta nu e curat ghinion (pe fondul unor reguli cel puţin discutabile ale Federaţiei Internaţionale de Schi) nu ştiu ce să mai zic!

"VODKA'N'ROLL"

ANALIZA UNEI ANALIZE

Raportat la cât de puţin am ascultat din talk-show-urile prilejuite de moţiunea de cenzură de ieri, am auzit o cantitate gigantică de gogomănii, în fruntea listei situându-se, fără îndoială, cea debitată de un alt foarte cunoscut jurnalist, analist, formator de opinie… şi aşa mai departe, care, vorbind despre eventualii trădători din rândurile opoziţiei dispuşi să voteze împotriva moţiunii în schimbul diverselor avantaje, nu doar sugera, ci susţinea apăsat, chiar în contradicţie cu un coleg de emisiune care vehiculase numele mult mai plauzibil al Adrianei Săftoiu, că o foarte probabilă surpriză neplăcută ar putea-o constitui nimeni altul decât Călin Popescu Tăriceanu, adversitatea nutrită de acesta faţă de liderul PNL, Crin Antonescu, în urma pierderii alegerilor interne, având prilejul perfect să se concretizeze într-o subită apropiere de coaliţia băsistă aflată la guvernare!

Acum, sunt primul care să admit că în politica românească absolut orice (rău) este posibil, dar – dincolo de faptul că numai cu câteva zile înainte fostul premier se manifestase la fel de tranşant ca întotdeauna împotriva ciumei portocalii chiar într-o emisiune la postul de televiziune la care evoluează zilnic şi analistul cu pricina – mi se pare totuşi caraghios să-şi închipuie cineva că, în condiţiile în care Crin Antonescu tocmai a târât partidul într-o alianţă cel puţin hazardată, dacă nu complet nefirească, cu PSD şi PC, eventualii “disidenţi”, gen Orban, Vosganian, Tăriceanu, n-ar avea suficient front de atac împotriva sa decât printr-o colaborare încă şi mai stranie cu pedeliştii aflaţi deja – măcar conform sondajelor de opinie – pe cale de dispariţie! Mai ales că o platformă care să susţină, dimpotrivă, independenţa liberalilor în raport cu orice altă forţă politică până la următoarele alegeri, indiferent când vor fi ele, sunt convins că ar avea destui adepţi printre simpatizanţii mai vechi şi mai radicali. Pe mine în mod cert!

ZIUA CEA MARE

Astăzi voi încerca să fiu scurt, pentru că e o zi cu adevărat importantă şi simt nevoia să mă implic! A, nu vorbesc de promisele transmisiuni televizate fabuloase de la (ne)votarea moţiunii de cenzură, la care poate o să-mi arunc, din când în când, mai curând câte o ureche, decât un ochi, ci la finalele Cupei Mondiale de schi alpin, din Elveţia, care încep azi cu probele mele favorite, de coborâre (difuzate, din fericire, pe canalul principal Eurosport, astfel încât nu trebuie să-i suport pe caraghioşii ăia doi de la secţia română), şi la care trebuie neapărat să-i ţin pumnii strânşi lui Lindsey Vonn şi degetele încrucişate, a zbârcă, rivalei sale, Maria Riesch (cu toate că la probele de viteză s-ar putea să o cruţ pe aceasta din urmă, fiindcă e periculos).

Nu râdeţi, că să ştiţi c-a funcţionat! Chiar săptămâna trecută, când nemţoaica a ratat complet la slalom, abandonând, şi a greşit decisiv la slalom uriaş, astfel încât americanca a recuperat vreo şaptezeci de puncte, apropiindu-se la douăzeci şi trei în clasamentul general pentru marele Glob de Cristal! Asta ca să nu mai spun că sunt… în mână. După eliminarea, la drept vorbind previzibilă, a lui Arsenal, de către Barcelona, din Liga Campionilor la fotbal, celelalte favorite ale mele, reale sau de conjunctură, au reuşit să se califice. Inclusiv Inter Milano, cu care am o relaţie mai specială: îmi doresc să bată atunci când joacă Chivu şi să o încaseze când nu joacă (par ditamai patriotul, nu?, dar să ştiţi că tot în fund mă doare că nu ştiu ce bozgor dement a spânzurat o păpuşă de paie, indiferent ce-o fi crezut el că simbolizează). În plus, aseară aş fi ţinut oricum cu italienii, fiindcă jucau cu nişte nemţi. În fine.

Constat că n-am fost deloc scurt, deşi am vorbit despre mai nimic. Şi când mă gândesc că nu mai departe de ieri cineva mă lăuda pentru concizie, obiectivitate şi faptul că… nu divaghez de la subiect! Probabil că se referea la situaţiile în care chiar am unul.

CULMEA CULMILOR!

Foarte cunoscutul analist, formator de opinie, realizator TV, redactor-şef de ziar “quality” de mare tiraj şi eminent blogger Victor Ciutacu, despre care, într-un fel sau altul, am mai scris, s-a aflat ieri la originea celei mai concludente demonstraţii din ultima vreme că în România jurnaliştii nu sunt cu nimic mai competenţi sau mai oneşti decât politicienii pe care îi beştelesc zi de zi. (Asta dacă cineva mai avea vreun dubiu în acest sens!) Singura diferenţă, notabilă într-adevăr, este că, din fericire, prin natura ocupaţiei, măcar nu pot face chiar tot atâta rău şi în orice caz nu pe banii noştri (în afară de cei pe care-i aruncăm pe ziare sau abonamentele TV ca să fim minţiţi cu neruşinare şi de ei!).

În general ştirile, devenite adesea breaking news-uri, care se bazează pe ce a spus nu ştiu cine (de obicei ajuns la ananghie) despre altcineva (care, tot de obicei, i-a dat celui dintâi brânciul decisiv) mi se par o culme a lipsei de profesionalism jurnalistic, dar când, ca aseară, totul porneşte de la o scrisoare mai degrabă anonimă “atribuită” – în baza unor indicii numai bune să convingă un preşcolar, nicidecum ditamai jurnaliştii ce se bat toată ziua cu cărămida în piept că au nu ştiu câţi ani de experienţă şi “surse” de toate felurile – unui individ care, în mod convenabil, n-a fost găsit la telefon, pentru a infirma, din două vorbe, întreaga tărăşenie, decât abia exact în momentul în care chiar a fost sunat, e deja o culme a culmilor!

TEORIA (IM)PROBABILITĂŢILOR

Bineînţeles că aşa, în principiu, mă doare fix în şireturile de la espadrile că vicepreşedintele Senatului, Dan Voiculescu, a fost un nenorocit de informator ordinar al Securităţii, de vreme ce avem un altul, Traian Băsescu, chiar în fruntea ţării, şi cu atât mai mult cu cât ambele personaje îmi repugnă (şi) din alte motive, obiectiv vorbind încă şi mai grave.

Nu pot totuşi să nu mă întreb, parafrazându-l, într-un fel, chiar pe unul din cei doi, numai că eu cu sinceră indignare, cum mama dracului se face că – şi admiţând că acuzaţiile care li se aduc ar fi… exagerate, aşa cum încearcă să ne convingă apărătorii (ca să nu zic pupincuriştii) lor – între primii poate zece oameni în stat se află, dacă nu numai, în orice caz atât de mulţi indivizi care în “epoca de aur” s-au nimerit să lucreze în posturi… deosebite, presupunând oricum legături strânse – recunoscute până şi de ei înşişi! – cu sinistrele autorităţi ceauşiste? Că simpli membri PCR or fi fost aproape 4 milioane, şi poate chiar n-aveam cum să scăpăm peste noapte de toţi (măcar din funcţiile de conducere), dar granguri de-ăştialalţi, plătiţi încă de pe vremea… egalitarismului comunist cu mii de dolari (!) pe lună, categoric au fost mult mai puţini, numai că niciunul nu pare să se fi pierdut pe anevoiosul drum spre capitalism şi democraţie.

BACK IN CONTROL

SCURT DIALOG CENZURAT ÎNTRE UN BLOGGER ŞI UN CITITOR

Poate să pară paradoxal, dar nu prea citesc bloguri; doar câteva şi rar. Comentariile nici atât. Zilele trecute însă, mi-a atras atenţia un dialog de pe pagina unui foarte cunoscut jurnalist, analist, formator de opinie etc. al cărui nume îl voi trece sub tăcere, ca să nu-l fac şi mai tare de râs, pentru că altfel mi-e un tip relativ simpatic. După cum mi-am dat seama abia la o recitire a textului de bază, disputa trebuie să fi pornit de la această frază:

“Fiindcă, măcar din 2005 încoace, absolut TOATE numirile în funcţiile administrative şi din deconcentrate, din TOATE coaliţiile de guvernare (deci inclusiv alea din care făceau parte PNL şi PSD), s-au făcut pe bază de hârtie cu antet, ştampilă şi semnătură de la partid.”

Şi acum iată scurtul schimb de replici acide, în urma căruia, trebuie să recunosc, m-am situat mai degrabă de partea cititorului:

Cititorul: Aia cu “măcar din 2005 încoace…” e tare de tot! Dorul de Năstase nu-ţi dă deloc pace.

Bloggerul: Pe vremea lui Năstase nu era nevoie să dea partidele hârtie, că nu era coaliţie şi nu erau atât de tâmpiţi încât să-şi numească oamenii cu plaivaz. Era unul singur, se chema PSD, da-i greu să pricepi asta când te munceşte portocalita.

Cititorul: Ca să fiu sincer, nu portocalita mă munceşte (?), ci sila de toţi ăştia care deodată au devenit un fel de simpatizanţi liberali, deşi sunt fesenistoido-pesedişti de mici. Şi nici măcar nu mă refer la Ponta.

Bloggerul: Dacă-ţi urez un sincer şi călduros tempulamea, zici că-s măgar. Deci n-o fac.

Cititorul: Asta înseamnă doar că am dreptate. Ai tu un mod mai aparte de a recunoaşte. După educaţie.

Lucru ciudac, după câteva minute această ultimă replică a dispărut de pe blogul cu pricina. Probabil că proprietarului i s-a părut prea vulgar cuvântul “educaţie”.

IEFTIN CA BENZINA!

De când cu creşterea galopantă a preţului la carburanţi, practic nu trece dezbatere pe subiect fără să apară câte unul – prin forţa împrejurărilor, de la opoziţie sau din societatea civilă – care să ne spună că, măcar în domeniul ăsta, noi ar trebui să fim întrucâtva feriţi de crizele internaţionale, deoarece, spre deosebire de mulţi alţii, “avem resurse interne”, şi numai guvernuboc e de vină că nu ştie cum să profite de minunăţia asta de situaţie. Pe de altă parte, nu mai departe de ieri, l-am văzut chiar pe individul ăla mărunţel, de la care în mod samavolnic îşi trage numele ditamai executivul ţării, spunând că nu-i aşa, fiindcă în realitate nu mai avem niciun control asupra zăcămintelor de petrol, evident din cauza cui le-a dat aproape gratis austriecilor, la pachet cu Petromul.

Sincer să fiu, n-am idee cum stă treaba din punct de vedere juridic şi aşa mai departe, însă tuturor celor amintiţi le dau un indiciu, ca să înţeleagă unde greşesc, chiar şi dacă petrolul ar fi încă al nostru şi numai al nostru: preţul castraveţilor româneşti faţă de al celor, să spunem… de oriunde. Iar cu agricultura chiar că n-am auzit să fi fugit cineva în spinare!

DIN NOU DESPRE TOT FELUL DE CRETINI

Poate şi pentru că în continuare nici nu mi-am propus, tot n-am reuşit să reţin cum îl cheamă pe cel mai prost dintre cei doi foarte proşti comentatori de schi alpin de la Eurosport, despre care deja am scris de (prea) multe ori, însă mă tem că de fiecare dată lăsând de înţeles că ar fi aşa (doar) din punct de vedere strict profesional, când el este, în primul şi-n primul rând, prost-pur-şi-simplu, adică la cap, cum ar veni.

Nu mai departe de duminică, de pildă, la proba de slalom masculin, vorbind despre concurentul cu numărul – reţineţi! – 9, Ivica Kostelić, care tocmai îşi încheiase evoluţia din manşa întâi cu o întârziere de mai bine de o secundă şi jumătate faţă de lider (ceea ce în sportul ăsta înseamnă practic o eternitate), individul, care altfel are o intonaţie de popă cântând prohodul, s-a entuziasmat brusc, aproape zbierând că locul al – reţineţi! – nouălea (aşadar, ultimul!) nu este unul rău deloc. Ba, cretinul şi-a mai permis să şi glumească pe seama “coincidenţei” că poziţia de moment în clasament coincide cu numărul de pe pieptar al lui Kostelić! Asta ca să nu mai spun că vorbea despre un sportiv care pornea ca principal favorit al cursei şi care în cele din urmă bineînţeles că a terminat manşa abia al douăzeci şi unulea, fiind întrecut de mulţi dintre cei care au luat startul după el.

Iar ca să nu pară cumva că toată povestea asta a fost numai o scăpare, exact pe aceeaşi logică papagalul constata, cu o admiraţie tâmpă, după ce coborâseră numai zece schiori, că în primele… desigur, zece locuri se află nu mai puţin de trei francezi, de parcă s-ar fi putut ca vreunul din ei să fie al cinşpelea, iar un altul al nouăşpelea!


P.S. Şi pentru că tot sunt la capitolul ăsta, permiteţi-mi ca, în ciuda faptului că nu-mi stă deloc în caracter, să adresez înjurăturile cuvenite, despre morţi, mame şi aşa mai departe, tuturor factorilor de decizie din Televiziunea Română care au ales pentru transmisiunea de Champions League din seara aceasta meciul de căcat dintre Şahtior Doneţk şi AS Roma în locul lui Barcelona – Arsenal.

Asta cu atât mai mult cu cât este a nu ştiu câta oară când se ia ca “primă opţiune” meciul mai prost, cel bun fiind astfel lăsat lui Dolce Sport (care are “a doua opţiune”, iar ca să te abonezi la el trebuie să cotizezi serios), ceea ce mă face să cred că nişte indivizi din TVR au numai de câştigat din acest veritabil sabotaj.

UN SPORT CIUDAT

În condiţiile în care de multă vreme nu mă mai interesează nici cât negru sub unghie ce se întâmplă în campionatul intern de fotbal, chiar nu ştiu cum s-a nimerit ca spre sfârşitul anului trecut să-l aud la un moment dat pe Mitică Dragomir lăudându-se că el este “artizanul” deciziei ca a doua etapă din… retur (?!) să nu se mai joace, din cauza zăpezii care – în mod cât se poate de firesc pe la jumătatea lui decembrie – căzuse pe toate stadioanele şi periclita integritatea jucătorilor sau aşa ceva. Ţin minte că la vremea respectivă m-am întrebat, într-o doară, cine mama dracului fusese totuşi artizanul deciziei iniţiale, de a se desfăşura două etape din retur în plină iarnă şi ce păzise atunci dom’ Mitică?

Ieri, când, într-un târziu, n-am mai suportat să văd cum Philadelphia Flyers e umilită de New York Rangers în NHL (se făcuse deja 5-0!) şi am comutat în treacăt pe Digi Sport, am văzut nişte secvenţe din ceea ce iniţial am crezut că e o competiţie de schi fond. După ce m-am lămurit însă că era vorba despre meciul chipurile de fotbal dintre Steaua şi FC Braşov, nu m-am putut împiedica să mă întreb din nou cum de s-a ajuns să se joace în Liga I şi prin decembrie şi prin februarie-martie, mai ceva ca în Serie A sau Premier League, când acum nu mai avem nici măcar grijile cupelor europene şi cu atât mai puţin pe cele ale marilor turnee finale la nivel de echipă naţională, care pe vremea “generaţiei de aur” justificau, poate, eforturile de a se încheia cât mai devreme competiţiile interne, pentru a se asigura celebrele “stagii de pregătire”.

STĂPÂNUL INELELOR

MUNCĂ PENTRU TOT POPORUL

Întâmplându-se ieri să văd frânturi din ceremonia semnării “protocolului pentru asigurarea creşterii economice” (ce-am mai rââs…) dintre partidele de guvernare, am avut o dată în plus senzaţia că printre din ce în ce mai puţinii oameni din ţara asta care, în absenţa unor înclinaţii uşor masochiste – ca ale mele în unele momente, după cum se vede – sau a interesului de serviciu ori de partid, sunt dispuşi să-l mai asculte pe Emil Boc, deja nu se mai află de multă vreme el însuşi, fiindcă numai un individ care nu se aude ce spune când vorbeşte poate promite, bunăoară, ceea ce nici măcar Ceauşescu n-a îndrăznit la apogeul grandomaniei sale paranoice, şi anume că, o dată ce “România va păşi pe terenul creşterii economice” (unul care în gura lui Boc suna de parcă ar fi fost ceva la fel de îndepărtat şi misterios ca o ipotetică, dar foarte improbabilă, planetă locuită dintr-o galaxie aflată la mii de ani-lumină), vor fi asigurate nici mai mult nici mai puţin decât “locuri de muncă pentru toţi cetăţenii ţării”.

Numai dacă nu cumva a fost de fapt o ameninţare, iar munca la care s-a referit e aia silnică!

DEMISIE

Habar n-am cine e şi ce a făcut sau cel puţin de ce e acuzat nenea ăla de la Vama parcă Bucureşti care a prilejuit ieri interminabile breaking news-uri la televiziunile de ştiri şi cu al cărui nume mai ales în condiţiile astea chiar că n-are niciun rost să-mi mai încarc memoria, însă indiferent de motive şi oricât de incompetent, corupt, playboy şi aşa mai departe ar fi un individ care demisionează din funcţie la o zi după ce a fost numit, şi, dacă nu după toate, măcar după vreo două-trei aparenţe, o face (şi) în urma unor dezvăluiri sau ceva, dacă nu cumva numai atacuri, din presă, nu e că atrage chiar simpatia şi cu atât mai puţin admiraţia sau stima mea, dar brusc mi se pare oricum infinit mai onorabil decât mulţi alţii care n-o fac nici după campanii de ani de zile.

CU ASUMATĂ IGNORANŢĂ, DESPRE… MUNCĂ

Nu sunt multe lucruri la care să recunosc, cu sinceritate, că nu mă pricep (aşa, cu falsă modestie, ar mai fi câteva şi chiar o fac din când în când). Unul dintre ele este, fără îndoială, munca. Şi cu atât mai puţin la Codul ei, atât de discutat zilele astea, care în plus nu doar că nu mă interesează, dar nici măcar nu mă priveşte în vreun fel. Îl auzeam însă, absolut întâmplător, pe un efectiv mare lider de sindicat (cre’că bate suta de kile!) revoltat că, în conformitate cu noua variantă asumată de guvernuboc, un salariat concediat pe motiv de restrângere a activităţii într-o perioadă de criză nu mai are nu ştiu ce drept de preemţiune pentru a fi reangajat în cazul în care firma îşi revine, putând fi înlocuit cu oricare altul, şi încercam să-mi imaginez cam ce zile fripte i-ar putea face un patron angajatului de care nu poate scăpa fără să încalce legea.

Dacă ar fi după mine, Codul ăsta al Muncii ar avea doar două puncte mari şi late: unul în care să fie stabilit salariul minim pe economie şi celălalt în care să fie specificat numărul maxim de ore de lucru obligatorii; restul să rămână pentru negocierile directe dintre părţi. Iar dacă într-o zi o să mă scol şi mai prost dispus decât azi, s-ar putea ca şi cele două să mi se pară excesive. Oricum, tare aş fi curios să văd varianta la care se laudă că au ajuns liberalii, chipurile de centru-dreapta, şi pesediştii, cică (doar) de centru-stânga.