NICIO SCUZĂ!

PSD a condiţionat votarea Bugetului pe anul 2008 de acceptarea unor amendamente “cu pronunţat caracter social”. Partea proastă este că liberalii, folosind argumentul cu “creşterea economică ne permite” le-au şi acceptat, de dragul rămânerii la guvernare.

Dintr-un anumit punct de vedere, mai cinstită mi se pare atitudinea primilor. Asemenea măsuri sunt considerate, pe bună dreptate, pomeni electorale şi de obicei se iau înaintea alegerilor de către guvernul în funcţie. Dar cum PSD se află, cel puţin teoretic, în opoziţie, s-ar părea că reprezentanţii lui cred cu sinceritate în ele, câtă vreme, la fel ca şi în cazul măriri pensiilor, nu le e deloc uşor să demonstreze propriului electorat că adevăraţii promotori sunt ei şi nu cei aflaţi efectiv la putere. Altfel, din două una: ori pesediştii au ajuns la concluzia că scorul – până la urmă peste aşteptări – de la europarlamentare a fost totuşi influenţat şi de măsurile de stânga pe care au reuşit să le impună guvernului PNL, ori sunt dispuşi să asigure ieşirea cu viaţă şi ceva procente în plus a liberalilor din acest mandat, în perspectiva unei eventuale alianţe după viitoarele alegeri, menită să-i lase cu buzele umflate pe noii pede-lişti ai lui Traian Băsescu.

Liberalii, în schimb, n-au nicio scuză. Oricum, nu una onorabilă.

UN ALT FEL DE MINISTRU

Până la urmă, liberalii au preferat-o pe Norica Nicolai în fruntea Ministerului Justiţiei. O întrebare care mi s-a părut interesantă a pus ieri Răzvan Dumitrescu în cadrul emisiunii pe care o moderează la Realitatea TV : oare dacă doamna Nicolai ar fi fost numită în funcţie chiar de la constituirea Guvernului Tăriceanu II şi ar fi luat exact aceleaşi măsuri ca şi Tudor Chiuariu (de pildă, încercarea de revocare a procurorului Doru Ţuluş de la DNA), ar fi fost tratată de mass-media şi adversarii politici ai PNL cu aceeaşi ostilitate?

Cel puţin până să citesc anumite comentarii din presa cotrocenistă de azi-dimineaţă – care a început s-o critice, preventiv, încă înainte de a-şi lua în primire postul – aş fi răspuns fără nicio ezitare: nu! Paradoxal, marile “defecte” ale lui Tudor Chiuariu au fost socotite de la bun început scandaloasa lui tinereţe şi lipsa de notorietate şi de experienţă politică, din cauza cărora au devenit plauzibile în ochii opiniei publice toate acuzaţiile că ar fi fost pus acolo doar de faţadă, ca o marionetă în mâna tenebroaselor grupuri de interese dornice să-şi facă jocurile murdare prin intermediul său.

Din acest punct de vedere, şi dincolo de greşelile proprii săvârşite de-a lungul carierei sale politice, doamna Nicolai este exact opusul fostului ministru. Dimpotrivă, ceea ce i se reproşează este tocmai atitudinea uneori prea voluntară şi independentă, mergând până la nesocotirea disciplinei de partid(e). Prin urmare, oricât de radicale ar fi măsurile pe care le-ar lua (şi sper să o facă!) în noua sa calitate, măcar vor putea fi recunoscute ca izvorând numai din convingerile domniei sale.

VINE MOŢIUNEA?

Sâmbătă a luat naştere, în mod oficial, PD-L (nu cu paranteză, cum anticipam, ci cu liniuţă). Să-i fie de bine! Va fi interesant de urmărit acum ce strategie pe termen scurt va adopta noua formaţiune. Personal, sunt înclinat să cred că încă de pe la începutul viitoarei sesiuni parlamentare ne vom pomeni cu o moţiune de cenzură la adresa Guvernului Tăriceanu – anunţată chiar mai din timp – eventual prin “preluarea” celei cu care fostul PLD ameninţă deja de câteva săptămâni. Sau, măcar cu o ploaie de moţiuni simple.

Avantajele unei asemenea mişcări ar fi numeroase. În primul rând, ea ar legitima rapid PD-L ca “adevărat” partid de opoziţie, şi încă într-un moment greu pentru orice guvern – traversarea iernii. În acelaşi timp, obişnuita vâlvă mediatică stârnită în jurul evenimentului va face cunoscut partidul printre alegători, într-un mod accelerat. Oricare ar fi deznodământul, pede-liştii ar avea numai de câştigat, inclusiv în ipoteza, puţin probabilă, în care s-ar ajunge la alegeri anticipate, deoarece, după părerea mea, beneficiile electorale aduse de prospeţimea unei formaţiuni “noi” sunt mai mari decât presupusul handicap al unei organizări încă nu suficient consolidate.

CA-N FILMELE CU BRUCE WILLIS

Echipa de handbal feminin a României s-a calificat în semifinalele Campionatului Mondial din Franţa, învingând formaţia-gazdă.


Pe undeva, aş fi preferat să citesc această ştire în ziarele de azi-dimineaţă, în loc să urmăresc în direct meciul, încheiat, după patru reprize de prelungiri (scor 34-31) cu o victorie în urma căreia, la cât m-am agitat şi am ţipat ca nebunul prin casă, am rămas cu impresia că mi se datorează într-o bună măsură! Poate unde am ajuns şi eu la o vârstă, încep să înţeleg cu adevărat sensul expresiei-clişeu “un meci de infarct”.

După cum au evoluat de-a lungul întregii competiţii fetele noastre, am convingerea că în pauzele din perioada de pregătire, în loc să joace şi ele table sau rummy, ca fotbaliştii, au preferat să se uite la niscai filme americane de suspans, cum ar fi seria completă “Greu de ucis”, cu Bruce Willis, de care au fost atât de marcate, încât acum le transpun pe teren, din fericire cu happy-end cu tot. Aproape meci de meci scenariul este acelaşi: debut dezastruos, joc penibil, ratări copilăreşti, pase aiurea, adversarele se desprind şi la 6-7 goluri diferenţă (!!), după care, în sfârşit, începe partida şi pentru noi, de obicei prin repriza a doua. Aseară, după ce au condus surprinzător cu 1-0 – la pauză fiind 14-8 (!) pentru franţuzoaice – tricolorele au mai egalat abia cu un sfert de oră înainte de final! Mă gândesc că antrenorul Tadici ar trebui să găsească un sparringpartner cu care să regizeze într-o sală adiacentă un început de meci înaintea celui oficial, astfel încât, o dată cu primul fluier al arbitrilor fetele să creadă că sunt deja prin minutul 20. Condiţia fizică n-ar fi o problemă. Aşa, am spulbera pe oricine, fără emoţii, mai ales că urmează Rusia. Mult succes!

CINE URMEAZĂ?

Absolut halucinantă diatriba lui Traian Băsescu de aseară îndreptată împotriva lui Cristian Pîrvulescu! Lăsând la o parte limbajul violent şi referirile mitocăneşti la soţia noului său duşman de moarte – care soţie, din câte înţeleg, lucra pentru diversele guverne post-decembriste şi pe vremea când domnul Pîrvulescu era “un om în care am crezut şi când eram în opoziţie, şi la putere” – Preşedintele i-a făcut de tot râsul şi pe aliaţii săi politici pedişti, care, după cum reiese, au fost atât de stupizi încât să semneze cândva cumplitul proiect de lege privind votul uninominal, iniţiat de Pro Democraţia. Singurul personaj vigilent care a înţeles ce ticăloşii se ascundeau de la bun început în spatele lui a fost, aşadar, şeful statului. Mare noroc pe capul nostru!

Fără a-mi face mari iluzii în privinţa asta, sper totuşi ca păţania domnului Pîrvulescu – aprig susţinător al lui Traian Băsescu, inclusiv în timpul campaniei ce a precedat referendumul de demitere din primăvară – să fie învăţătură de minte şi pentru alţii ca el. Primele semne de înţelepciune le-am depistat deja, pe ici pe colo...

TAXE DE MEDIU

O caracteristică foarte specială a taxei de primă înmatriculare – pe care Guvernul insistă să o numească în continuare “de mediu” – este aceea că binefacerile ei nu depind atât de cuantumul sumei de bani strânse la buget, cât de existenţa ei în sine. Odată ce s-a stabilit că autoturismul este un lucru profund dăunător naturii, cu cât taxa va fi mai mare, cu atât şansele cetăţeanului de a-l achiziţiona şi utiliza scad, crescând în schimb, proporţional, puritate aerului. Practic, nici nu mai contează ce se întâmplă cu banii, marele avantaj fiind că ei nu trebuie neapărat alocaţi Ministerului Mediului, care şi-aşa nu prea ştie pe ce să-i cheltuiască, după cum recunoştea deschis ministrul de resort.

Filosofia aceasta ar putea fi aplicată şi la alte bunuri de larg consum (cam toate) cu un impact nociv, direct sau indirect, asupra ecosistemului. Un exemplu care-mi vine în minte este hârtia igienică. După cum se ştie, undeva la începutul procesului ei de fabricaţie este necesară tăierea unui număr oarecare de copaci. Prin urmare, un preţ prohibitiv pus la vânzarea cu amănuntul a produsului finit ar duce la scăderea corespunzătoare a consumului şi implicit la găsirea unor metode alternative, ecologice – eventual pe bază de apă menajeră, uşor reciclabilă (în conformitate cu principiul circuitului apei în natură) – de curăţare a părţilor dorsale. Doar aşa vom salva planeta!

“JUSTIŢIA” E ÎN ALTĂ PARTE

Demisia lui Tudor Chiuariu din fruntea Ministerului Justiţiei i-a pus pe liberali în situaţia de a trebui să opteze între a-i găsi un înlocuitor recrutat din rezerva, cam anemică, de cadre ale partidului sau a numi pe cineva din afară, eventual un “tehnocrat”, specialist în domeniu. La o privire oricât de scrutătoare, în prima categorie s-ar încadra numai doamna Norica Nicolai, însă aruncarea ei în linia întâi a frontului, acum, pe ultima sută de metri a mandatului, ar putea reprezenta un mare handicap în perspectiva viitoarelor bătălii electorale. E prea târziu pentru a mai apuca să facă ceva notabil, în schimb ar fi şi domnia sa “erodată” de pomană în următorul an de guvernare.

Deşi nu sunt un adept al numirilor de “independenţi” la conducerea ministerelor, cred că în actuala conjunctură politică o asemenea soluţie este de preferat pentru PNL. După cum s-a demonstrat cu vârf şi îndesat în cazul lui Chiuariu, pe lângă faptul că din prima zi a mandatului acesta a fost acuzat că face jocurile murdare ale celor care l-au pus acolo, până la urmă nici măcar n-ar fi putut să-şi îndeplinească respectiva “misiune”, chiar dacă ar fi avut-o cu adevărat! Ce vreau să spun e că, în ciuda sprijinului de care s-a bucurat din partea partidului, eşecul său în a schimba câte ceva în Justiţie a fost total – şi, în opinia mea, prea puţin din propria-i vină – indiferent de intenţiile mai bune sau mai rele. Desemnarea cuiva din afară măcar i-ar feri pe liberali de alte suspiciuni.

APROAPE VICTIMĂ

Cu toate că în general demisia oricărui demnitar controversat este un gest de normalitate şi bun-simţ, cea a lui Tudor Chiuariu nu mi se pare deloc o idee bună pentru PNL în actualul context politic. Vineri seara, Traian Băsescu vorbea despre imaginea profund dăunătoare în ochii diverselor autorităţi europene creată de anchetarea unui ministru al Justiţiei în funcţie, însă din punctul meu de vedere, lucrurile ar fi stat exact pe dos. La urma urmelor, ce argument mai bun în favoarea ideii de independenţă a justiţiei ar fi putut fi adus decât tocmai o asemenea situaţie, în care vajnicii procurori DNA se dovedeau incoruptibili şi neînduplecaţi, rezistând – nu-i aşa? – tuturor presiunilor politice şi îndrăznind să-şi urmărească până în pânzele albe propriul şef suspectat de matrapazlâcuri?! Desigur, lucrurile ar fi ieşit mai prost dacă se demonstra nevinovăţia acestuia, şi am impresia că tocmai de aşa ceva se temea Traian Băsescu, încercând să diminueze amploarea scandalului şi a propriei responsabilităţi prin transformarea personajului principal într-un simplu fost ministru, ca atâţia alţii.

Totodată, pentru o bună parte a opinie publice, demisia reprezintă practic o recunoaştere a vinovăţiei. Tudor Chiuariu va fi asociat de acum înainte, în memoria colectivă, mai degrabă cu fostul ministru al Agriculturii, Traian Remeş, care a recurs la acelaşi procedeu în momentul apariţiei unor probe greu de contestat (filmul difuzat de TVR), decât cu victima colaterală a războiului dintre Palate, Teodor Atanasiu, dacă ar fi avut răbdare să fie suspendat de Preşedinte şi poate dovedit nevinovat în cele din urmă. În plus, adversarii liberalilor vor saluta demisia lui Chiuariu, adăugând de fiecare dată că ea e bine venită nu atât pentru că domnia sa ar fi fost corupt, ci pentru că era incompetent. Este limpede aşadar că domnul Chiuariu, prin acest gest, nu va deveni în niciun caz vreun erou, în schimb şi-a ratat şansa de a rămâne, până la capăt, o nouă victimă a lui Traian Băsescu.

DEZAMĂGIRI

Într-un articol publicat în Evenimentul Zilei de astăzi, Mircea Cărtărescu afirmă: “Mărturisesc că sunt foarte dezamăgit de hotărârea intempestivă a PD şi PLD de a se unifica pentru formarea unui nou partid”. “Ca liberal convins” scriitorul a ajuns, nedumerit, la concluzia că “talente politice ieşite din comun” (pelediştii, cum ar veni – paranteza mea) “[...] au riscat atât de mult când s-au desprins din PNL [...] doar ca să fie absorbiţi acum de cel mai gregar dintre partide, ca să se piardă în anonimatul marelui partid al lui Băsescu, un partid de tip popular care nu mai are nimic de-a face cu liberalismul”.

Mărturisesc, la rândul meu, că încerc o dublă dezamăgire faţă de domnul Cărtărescu însuşi, constatând cu amărăciune că se numără printre cei mai confuzo-derutaţi dintre “liberalii convinşi”. Nu numai că a optat pentru pseudoliberala grupare Stolojan – care, printre altele, şi-a asumat de la bun început, cu sinceritate, orientarea populară – în detrimentul celei “ultracompromise”, cum o socoteşte, a lui Tăriceanu (la urma urmelor, or fi făcut-o şi mulţi alţii), dar, în mod absolut de neînţeles pentru mine, domnia sa a trăit până mai acum 3-4 zile cu iluzia că între PLD şi PD există o distincţie clară, deşi toate manifestările şi declaraţiile publice ale reprezentanţilor celor două formaţiuni au semănat între ele ca tot atâtea picături de apă de ploaie. Anunţata unificare e cât se poate de logică şi naturală!


P.S. În cadrul aceluiaşi articol, referindu-se la “democraţia doar cu numele din politica românească”, autorul mai notează: “Mi se pare monstruos ca primii 300 de magnaţi din România să deţină o treime din produsul intern brut”.

Ca liberal la fel de convins precum domnul Cărtărescu ce mă aflu, dincolo de rezervele pe care le am şi eu în privinţa modului cum se fac marile averi pe la noi (ca şi pe la alţii, de altfel), privesc lucrurile uşor diferit: mă gândesc că fără cei 300 de magnaţi amintiţi, produsul intern brut al României ar fi fost, pur şi simplu, cu o treime mai mic. Situaţie care pe mine personal nu m-ar fi încălzit cu nimic!

O DECIZIE ÎNŢELEAPTĂ. POATE SINGURA

Dacă ar fi să mor de grija vreunui partid politic românesc (ceea ce nu e cazul), cu siguranţă acesta n-ar fi PSD. Decizia de luni a mai-marilor săi, de a rămâne cuminţi la locurile lor, în opoziţie, fără gândul vreunei noi moţiuni de cenzură, mă bucură în primul rând prin prisma faptului că măcar liberalii nu vor mai fi nicicum ispitiţi să facă pocinogul de a îi aduce într-un fel sau altul la guvernare, aşa cum s-au încăpăţânat să scrie zilnic toţi zvonerii şi răspândacii profesionişti din presă după alegerile de duminica trecută.

Dar chiar şi obiectiv vorbind, hotărârea social-democraţilor e una din puţinele cu cap luate în ultimii ani, rămânerea în opoziţie fiind singura şansă de a-şi îmbunătăţi cât de cât scorul – modest din punctul lor de vedere – de la europarlamentare, în perspectiva viitoarelor alegeri locale şi generale. Deşi unii analişti s-au grăbit să anticipeze noi răzvrătiri ale şefuleţilor din teritoriu, nerăbdători să beneficieze de avantajele venirii la putere, cred totuşi că vor avea şi ei suficientă înţelepciune să înţeleagă că nu le-ar fi de niciun folos să forţeze nota acum, la spartul târgului. Poate că astă-vară ideea unei moţiuni de cenzură – introdusă, de altfel, dar şi picată cu brio între timp – încă mai avea un sens. Astăzi însă, cu numai câteva luni înainte de alegeri, e prea târziu.

STÂNGA, DREAPTA, CENTRU... SUS, JOS

Cea mai mare surpriză prilejuită de anunţul înfiinţării Partidului Democrat Liberal se doveşte a fi apariţia unor tensiuni în sânul teoretic muribundelor PD şi PLD. Socotind după figurile nefericite şi declaraţiile pline de năduf ale unora dintre membrii lor, nu m-ar mira nici dacă în urma discuţiilor de astăzi, din forurile de conducere respective, toată fuziunea va eşua lamentabil.

Văzându-l aseară pe Emil Boc, la Realitatea TV, am avut senzaţia că nici domniei sale nu i se mai pare că face bine ceea ce gurile rele spun că i s-a cam impus de foarte sus, tocmai din vârful dealului Cotroceni, să facă. În schimb, a făcut altceva şi anume s-a dat subit, cu tot cu partid, olecuţă mai acana, spre stânga, spunând răspicat că PD este de fapt o formaţiune de centru, deşi până acum pretindea că e “singura forţă autentică de dreapta din România”! Probabil însă că altfel nu mai încăpea acolo, la dreapta, domnul Stolojan cu toate cele 7-8 procente ale PLD-ului său. Cum democraţii, în nehotărârea lor funciară, au epuizat cam toate poziţiile imaginabile de pe orizontala eşichierului politic autohton, n-ar fi exclus ca în curând, şi în premieră mondială, să născocească pentru uzul lor personal o axă verticală.

REUNIFICAREA PARTIDULUI PREZIDENŢIAL

Ieri seară, pe la opt fără un sfert, după un an întreg de frământări, marele partid prezidenţial al lui Traian Băsescu s-a reunificat brusc. Fostul PD (FSN), cunoscut în ultimii ani sub numele de PD (şi-atât), va deveni astfel PD (L) în timp ce PLD-ul domnului Stolojan se vede redus la un “curent liberal” (da’ cam popular) pierdut în noua structură. În fine, dacă se iubesc, totul e ok. Rămâne de văzut însă ce părere au electoratele celor două formaţiuni, şi în special cel al liberal-democraţilor, care până la momentul istoric de aseară au fost înşelate grosolan cu declaraţii ferme ce excludeau orice fel de fuziune în viitorul apropiat!

După părerea mea, spectaculoasa şi oarecum surprinzătoarea mişcare de ieri s-a făcut de frică. Mai precis de... două frici, egale şi de sens contrar, câte una de căciulă. Pe de-o parte, cea a pelediştilor că ar putea urma destinul ApR, care după o primă rundă electorală de mare succes a dispărut meteoric de pe scena politică românească, astfel încât s-au gândit că ce-i în mână nu-i minciună, iar pe de alta cea a democraţilor, îngrijoraţi de eventualitatea cealaltă, ca ascensiunea oamenilor lui Stolojan – personaj aflat în topul încrederii populare, după Traian Băsescu – să continue până ce raportul de forţe s-ar fi inversat, cam aşa cum s-a întâmplat prin 2003-2004, când PNL – cu încă vigurosul Stolo în frunte – era (mult) peste PD. Cum nimeni nu voia să rişte, s-a găsit acest moment de relativ echilibru.

În mod paradoxal, din toată această poveste cel mai bine iese... PNL. Dacă până acum un partid mai mult Liberal decât Democrat (cel puţin în denumire) putea isca oarece confuzii printre alegători, unul mai mult Democrat decât Liberal nu mai păcăleşte pe nimeni.


P.S. Am folosit termenul “reunificare”, pentru că, aşa cum am scris la momentul acela, din punctul meu de vedere apariţia PLD a însemnat o sciziune mai curând în sânul partidului prezidenţial decât al mişcării liberale. Iar desfăşurarea evenimentelor mi-a dat dreptate.

SĂ DEA CU BANUL!

Încă n-am reuşit să mă dumiresc dacă diferenţele, uneori enorme, între rezultatele sondajelor de opinie şi cele reale de la alegeri sunt cauzate de simple erori ale instituţiilor care le realizează sau de încercările lor de manipulare. Presupun că e vorba de câte puţin (mai mult) din fiecare.

Săptămâna trecută l-am văzut însă pe cunoscutul sociolog Alin Teodorescu explicând foarte doct, cu un aer competent, pe alocuri chiar arogant-superior, şi o puzderie de argumente ştiinţifice, scheme şi termeni tehnici, de ce un sondaj, oricât de costisitor şi temeinic făcut, e absolut normal să dea asemenea rateuri ieşite cu mult din matca obişnuitei marje de eroare asumate de 2-3%. Deşi chestia asta are toate caracteristicile unui banc bun, întrebarea (serioasă) care se pune e: atunci ce rost mai are? Mă gândesc că în loc să fie investiţi degeaba atâţia bani, mai bine ar fi aruncat unul singur. În sus.