TAXE DE MEDIU

O caracteristică foarte specială a taxei de primă înmatriculare – pe care Guvernul insistă să o numească în continuare “de mediu” – este aceea că binefacerile ei nu depind atât de cuantumul sumei de bani strânse la buget, cât de existenţa ei în sine. Odată ce s-a stabilit că autoturismul este un lucru profund dăunător naturii, cu cât taxa va fi mai mare, cu atât şansele cetăţeanului de a-l achiziţiona şi utiliza scad, crescând în schimb, proporţional, puritate aerului. Practic, nici nu mai contează ce se întâmplă cu banii, marele avantaj fiind că ei nu trebuie neapărat alocaţi Ministerului Mediului, care şi-aşa nu prea ştie pe ce să-i cheltuiască, după cum recunoştea deschis ministrul de resort.

Filosofia aceasta ar putea fi aplicată şi la alte bunuri de larg consum (cam toate) cu un impact nociv, direct sau indirect, asupra ecosistemului. Un exemplu care-mi vine în minte este hârtia igienică. După cum se ştie, undeva la începutul procesului ei de fabricaţie este necesară tăierea unui număr oarecare de copaci. Prin urmare, un preţ prohibitiv pus la vânzarea cu amănuntul a produsului finit ar duce la scăderea corespunzătoare a consumului şi implicit la găsirea unor metode alternative, ecologice – eventual pe bază de apă menajeră, uşor reciclabilă (în conformitate cu principiul circuitului apei în natură) – de curăţare a părţilor dorsale. Doar aşa vom salva planeta!