MINICIUNI SIMPLE ŞI ADEVĂRURI COMPLICATE

Pentru cei care au deschis nu micile ecrane, ci paginile acestui blog ceva mai târziu, mărturisesc, iar pentru cititorii mai vechi o fac o dată în plus, că mă număr printre aceia care au, de multă vreme, şi cel puţin până acum, fără să-mi iau însă vreun angajament ferm fie şi pentru literalmente ziua de mâine, fiindcă mai ales când vine vorba de politicieni nu ştii niciodată ce se poate întâmpla, suficientă încredere în Crin Antonescu pentru a nu-l suspecta, la fiecare mişcare ce multora li se pare ciudată, că e dispus la mârşave înţelegeri secrete cu Traian Băsescu şi PD-L.

Mă întreb doar dacă, atunci când în forurile conducătoare ale PNL se iau decizii precum acelea de ieri, ca parlamentarii liberali să-şi retragă semnăturile de pe moţiunea de cenzură prilejuită de neconstituţionala angajare a răspunderii guvernuluiboc pe Legea pensiilor, şi, în plus, să renunţe la boicotarea şedinţelor Camerei Deputaţilor prezidate de aritmeticiana de jalnic renume mondial Roberta Anastase (decizii a căror argumentare, personal, o pot înţelege) se conştientizează impactul negativ pe care îl vor avea. Cu alte cuvinte, dacă riscurile sunt asumate în deplină cunoştinţă de cauză sau mai-marilor liberali nici prin cap nu le trece că foarte multă lume, inclusiv din rândul simpatizanţilor mai… de conjunctură, poate interpreta greşit astfel de gesturi, care, la drept vorbind, nu sunt deloc uşor de explicat, necesitând lungi şi alambicate expozeuri. Iar asta în timp ce adversarii şi rivalii politici sunt mult mai capabili să mintă simplu şi direct!

TAINA

Dacă cei mai nesimţiţi dintre pedeliştii care apar zilnic la televizor nu au nicio jenă ca la o remarcă sau chiar la o întrebare cât se poate de concretă din partea unui interlocutor să răspundă bătând minute în şir câmpii despre cu totul şi cu totul altceva, cei o idee mai rezonabili încearcă, de bine de rău, să se menţină în sfera subiectului, însă după o logică ale cărei taine mărturisesc că încă n-am reuşit să le pătrund.

Vineri seara, de pildă, la observaţia unui lider liberal că politica noastră externă – în măsura în care se poate vorbi despre aşa ceva în regimul Băsescu – este varză, domnul Radu F. Alexandru a simţit nevoia să amintească, probabil drept contraargument irefutabil după mintea lui, cum înainte de 1989 românii erau minţiţi că Ceauşescu ar fi fost un adevărat geniu al relaţiilor diplomatice internaţionale. OK. Nu mi-e însă deloc limpede ce trebuia noi, telespectatorii, să (sub)înţelegem de aici? Că, de vreme ce atunci ni se spunea că avem o politică externă grozavă, dar în realitate era catastrofală, acum, când ni se spune că avem una catastrofală, înseamnă că e grozavă?! Sau că, oarecum dimpotrivă, într-adevăr politica noastră externă era şi atunci şi este şi acum catastrofală, dar acum, spre deosebire de atunci, măcar nu mai suntem minţiţi?

MALU' VALU'

BOII, CARUL, OUL ŞI GĂINA

“Băncile să dea credite pentru producţie, nu pentru consum!”, zbiera un cunoscut analist economic, profesor şi fost ministru, aseară, pe un post de televiziune, fix în cele câteva secunde cât am zăbovit eu acolo în timp ce butonam în căutarea altuia, astfel că n-am urmărit continuarea.

Mă gândeam însă, ce s-ar întâmpla dacă firmele producătoare de orice din România – atâtea câte (încă mai) există – s-ar apuca să ia banii pe care băncile, în urma îndemnului de mai sus, le-ar oferi nu chiar cu generozitate, ci mai degrabă tot cu dobânzi nesimţite, şi ar fabrica diverse bunuri, corespunzătoare profilului lor de activitate, după care ar constata că n-are cine să le cumpere, fiindcă, (şi) în urma aceluiaşi îndemn de mai sus, oamenii n-ar mai avea acces la mult hulitele credite de consum, iar din salariile lor tot mai mizerabile – indiferent că sunt bugetari sau lucrează în sectorul privat – abia dacă-şi pot asigura strictul necesar? Nu cumva s-ar duce dracului pe copca falimentului, cu tot cu banii băncilor?!

SCURT DIALOG DESPRE STAREA NAŢIUNII

– Anul ăsta, Târgul de Carte “Gaudeamus” a avut un real succes.
– Aşa, şi?
– Circa 103.000 de vizitatori, aproape de recordul absolut, stabilit anul trecut; se călcau pur şi simplu în picioare!
– Aşa, şi?
– În general oameni între 19 şi 49 de ani, inteligenţi, cultivaţi, selectivi… Adevărate elite…
– Aşa, şi?
– Peste 380 de expozanţi, 540 de evenimente organizate în diverse locaţii, mii de titluri, aparţinând unor autori consacraţi ai literaturii clasice şi contemporane, româneşti şi universale, printre care, desigur, şi proaspătul laureat al Premiului Nobel, Mario Vargas Llosa, Philip Roth – eternul perdant al aceluiaşi premiu, pe care însă l-ar merita cu prisosinţă... Asta ca să nu mai spun de…
– Aşa, şi?
– Şi cea mai vândută carte a fost “Crimele Revoluţiei” de Grigore Cartianu!
– Aha! Nu ne mai facem bine!

PENSIONARI POST-MORTEM

Tocmai citeam că iar s-a schimbat Legea pensiilor! Cum mai spuneam cândva, nu e că mi-aş face griji că până mi-o veni mie rândul n-o să se mai schimbe de încă douăzeci de ori (foarte probabil în şi mai rău!), dar tot mă apucă dracii de câte ori îl văd pe câte un pedelist de-ăsta cu creierul cât gămălia acului, care încearcă să ne liniştească, explicându-ne că împingerea vârstei de pensionare până aproape dincolo de cea a speranţei de viaţă se face treptat, până, hăt, prin 2030, când cică şi condiţiile de trai din România vor fi asemănătoare cu cele din ţările normale (care, n-am înţeles de ce, vor stagna în tot timpul ăsta), iar oamenii vor fi mai longevivi.

Treaba e că, dintr-o nefericită potriveală, se pare că eu m-aş număra printre primii “beneficiari” ai vârstei de pensionare de 65 de ani, şi asta după ce nu doar că înainte de 1989 am apucat să înghit cantităţi impresionante de tacâmuri de pui şi din vestitul salam cu soia (care, e drept, nu ştiu dacă în ultima vreme nu cumva a fost trecut de către nutriţionişti pe lista alimentelor recomandate!) şi să respir aer tare de Cernobîl, dar am “înghiţit” şi toate aberaţiile vieţii cotidiene de după, şi mai ales din ultimii doi ani, care simt eu, aşa, lăuntric, mi-au şubrezit sănătatea, dacă nu neapărat decisiv, oricum într-o măsură suficient de mare cât să nu mi-o repare următorii douăzeci de ani, oricât de prosperi ar deveni ei, fie şi brusc, dintr-o dată, pe neaşteptate şi peste noapte. Aşa încât, chiar nu văd cum aş profita, individual sau împreună cu toată generaţia mea, de schimbările spectaculoase la nivelul speranţei de viaţă pe care le anticipează idioţii ăştia, ca să fiu împăcat cu gândul că va trebui să muncesc până la adânci bătrâneţi pentru pensia de rahat pe care mi-o asigură statul nostru drag.

PE MERIT

Nu ştiu exact care au fost criteriile ce au stat la baza alegerii Elenei Udrea în fruntea organizaţiei PD-L Bucureşti. Presupun însă că nu bunul simţ şi integritatea morală, pentru că îmi imaginez că s-ar fi găsit până şi printre pedelişti măcar vreo doi-trei mai săraci, dar mai cinstiţi.

În schimb, văzând, nu doar ieri, pentru că abia dacă mi-am aruncat o privire, cât să prind un montaj cu laudele greţoase pe care le aduceau figurile marcante ale partidului la adresa candidatei unice, ci de-a lungul timpului, prestaţia colegilor săi, trebuie să admit că măcar dintr-un punct de vedere a repurtat o victorie pe merit: din toată adunătura aia sinistră este de departe persoana cu cel mai ridicat coeficient de inteligenţă, unul cât de cât apropiat de nivelul mediu.

DUPĂ CE NE-A AIA LA CAP…

… că România nu are nimic altceva de făcut pentru a ieşi din criză decât să aştepte să iasă celelalte ţări din UE, de care depindem organic, exportul fiind singura noastră şansă; după ce s-a lăudat că exporturile şi-au revenit complet, ajungând la un volum mai mare decât cel din anul de boom economic 2008, fără să ne mai explice şi cum se face atunci că noi suntem tot în criză, deşi toţi ceilalţi au ieşit, Traian Băsescu vine acum să ne povestească ce norocoşi suntem că am făcut ceea ce numai după mintea lui şi a lui Boc înseamnă restructurare şi reformă, pentru că astfel vom scăpa, chipurile, de faza a doua a crizei, cea “a datoriilor suverane”, mult mai cumplită, în care preşedintele-ghicitor prevede că vor cădea cât de curând mai toate celelalte ţări europene, adică alea care ne scoteau pe noi din rahat, dar iată că nu ne pot şi trage înapoi în el, presupunând că vom ieşi vreodată.

Mă întreb când va trece Băsescu, în paranoia lui galopantă, la nivelul următor, acela în care ne va spune că România a rămas unica speranţă de redresare economică a întregii Uniuni Europene, pe imunitatea noastră în faţa următoarelor faze, din ce în ce mai grave, ale crizei, dobândită în urma măsurilor geniale luate de guvernuboc, mizând Germania, Franţa, Anglia...

(BANCUL CU) BĂSESCU ÎN IAD

Astăzi, în mod surprinzător, vă voi spune un banc. S-ar putea să fie mai vechi, dar eu abia l-am auzit şi mi se pare, pe undeva, de mare actualitate.

Cică, printr-o împrejurare extraordinară, Băsescu e invitat la o importantă reuniune internaţională, unde, curat ghinion – că o dată ajunge şi omul nostru pe la chestii de-astea – are loc un atentat în care îşi pierd viaţa, pe lângă el, Sarkozy şi Obama. Lucru oarecum firesc, ajung cu toţii în iad, unde sunt întâmpinaţi de Scaraoţchi în persoană, un tip mult mai de treabă decât se crede îndeobşte, dovadă că le oferă celor trei posibilitatea să dea câte un telefon acasă pentru a vedea cum au primit cetăţenii vestea fulgerătoarei lor dispariţii.

Sună Obama la Casa Albă, vorbeşte cu familia, cu consilierii, află că e tristeţe mare, doliu, dar America e o ţară puternică, aşa încât va trece cu siguranţă şi peste această tragedie. Durata convorbirii: rotunjit, cinci minute. Costul apelului: 5.000 de dolari. Scump rău, dar asta e, trebuie să plătească.

Sună şi Sarkozy la Élysée, dă peste Carla Bruni, îi povesteşte pe scurt ce şi cum, după care află şi el că Franţa e şocată, în doliu, dar viaţa merge înainte. Durata convorbirii: şapte minute. Costul apelului: 5000 de euro. Mai bombănind, mai târguindu-se – c-aşa-i latinul – n-are încotro şi se resemnează şi el.

Vine rândul lui Băsescu. Sună omul la Palatul Cotroceni, unde-i răspunde un Turcan sfâşiat de durere. Începe să-i relateze ce s-a întâmplat, luând-o cu subiectele mărunte aflate pe ordinea de zi a reuniunii respective şi ajungând abia într-un târziu la chestiunea esenţială, pe care o povesteşte pe larg, când cu hăhăieli, când cu glasul stins şi ochii scăldaţi în lacrimi. La rândul lui, Turcan încearcă să-l consoleze cum ştie el mai bine, minţindu-l că şi românii sunt copleşiţi de tristeţe şi nu e deloc sigur că-şi vor mai reveni vreodată. În fine, cu mare greutate se hotărăsc să pună capăt discuţiei. Durata convorbirii: o oră şi patruzeci de minute. Costul apelului: 5 lei.

Până să scoată Băse banii, că avea mărunt la el, Sarkozy şi Obama, revoltaţi din cale-afară, sar cu gura pe Scaraoţchi:

– Păi cum aşa, Prea Întunecate, noi vorbim abia câteva minute, cu grijă pentru banul contribuabilului, şi ne iei şi pielea de pe noi, iar ăsta chelu’ – cine-o mai fi şi el – face ditamai vizita telefonică, de ne-am plictisit aici, şi plăteşte nimica toată?!

La care, Scaraoţchi, imperturbabil, zice:

– Măi oameni buni, n-am ce să vă fac, astea sunt tarifele. Ăsta chelu’ – pe care, pentru informarea voastră, îl cheamă Băsescu – a sunat din iad în România, ceea ce se consideră apel în reţea.

UN ŞORIC OBIŞNUIT

Aşa cum în general viaţa politică românească din ultimii douăzeci de ani, printre multe alte efecte şi influenţe, care mai directe şi mai esenţiale, care mai pe ocolite şi mai nesemnificative, asupra mea, mi-a schimbat radical percepţia despre I. L. Caragiale, pe care până în 1989, neştiutor cum eram în ale democraţiei autohtone, îl socoteam un genial făuritor de situaţii şi mai ales caractere pitoreşti, ca să înţeleg apoi că era mai degrabă doar un excelent cronicar, consemnând întâmplări şi personaje absolut reale (în zilele noastre e suficient să vă uitaţi măcar cinci minute la alde Popoviciu, Vişan, Spînu, Murg, Liga etc. ca să înţelegeţi despre ce vorbesc, şi n-am motive să cred că acum o sută şi ceva de ani lucrurile erau foarte diferite), apariţia intempestivă în spaţiul public a inspectorului-şef Şoric mi-a spulberat o bună parte din admiraţia pe care o nutream pentru creatorii unor Garcea sau Tuzgureanu, şi nu m-aş mira dacă ei înşişi s-ar simţi deodată complexaţi că n-au putut mai mult.

Având în vedere că fără întâmplarea de la Piatra Neamţ n-am fi aflat nimic nici despre existenţa domnului Şoric – care nu ştiu dacă are o vilă pe care n-o poate justifica, aşa cum pretinde presa, dar cu siguranţă are ceva la cap –, e mai mult decât plauzibil că în ţară se află în funcţii importante nenumăraţi alţi asemenea Şorici care abia aşteaptă să iasă la rampă.

APĂ LA MOARĂ

Chiar şi până la episodul despre care am vorbit ieri, ori până la “clarificările”, însoţite pare-se de ultimatumuri, dintre conducerile PNL şi PSD, care au avut loc tot ieri, şi oricât de puţin i-aş avea la inimă pe tovarăşii pesedişti, mă gândeam că, în actualul context, s-ar putea ca atitudinea adoptată, în special în ultima vreme, de Crin Antonescu, aceea de a se război cu social-democraţii, să nu fie cea mai înţeleaptă, şi asta dacă nu din alte motive, măcar din acela de a nu fi nevoit ca, de-acum încolo, în orice emisiune la care va fi invitat, cel puţin jumătate din timp să dezmintă informaţiile “pe surse” privitoare la o împăcare cu Traian Băsescu, în faţa unor jurnalişti sau analişti care mai bine decât la orice se pricep să facă pe proştii atunci când interesele – de audienţă şi nu numai – o cer. Asta ca să nu mai vorbim de voluptatea cu care vor profita de ocazie pesediştii pentru ca, după ce au contribuit din plin la înşurubarea lui Emil Boc în fotoliul de premier, să pozeze acum în singurii oponenţi “adevăraţi” ai regimului portocaliu, alipindu-i pe liberali de imaginea lui tot mai şifonată şi capitalizând întreaga nemulţumire populară. Ar fi şi păcat, dar mai ales sinistru!

DIN NOU DESPRE IMBECILI

Vinerea trecută, în timpul unei emisiuni la Realitatea TV, am asistat la un fenomen cât se poate de straniu, frizând halucinaţia colectivă: preţ de mai bine de jumătate de oră, realizatorii şi invitaţii, inclusiv un fruntaş liberal contactat telefonic, au analizat – care minunându-se că aşa ceva a fost posibil, care înfierând comportamentul duplicitar al liberalilor – o declaraţie a lui Crin Antonescu, ce suna cam aşa “eu nu exclud o alianţă cu PD-L; PD-L se exclude din orice alianţă prin felul cum se comportă…”, în sensul că preşedintele PNL… ŞI-AR DORI o alianţă cu pedeliştii. Acesta era şi titlul “ştirii”: “Crin vrea cu PD-L”.

Deoarece îi apreciez pe toţi participanţii la respectiva discuţie într-un mod deosebit, am să spun doar următoarele: eu nu îi fac imbecili; mamele lor i-au făcut. E de bine!

FĂRĂ MOTIVARE

Iată că a trecut mai bine de o săptămână de când Curtea Constituţională s-a pronunţat în privinţa Legii educaţiei, iar motivarea deciziei încă nu a apărut.

Sincer – dacă nu cumva judecătorii CCR iau într-adevăr hotărârile pe bază de dat cu banul, la capătul unor lungi şi obositoare şedinţe în care joacă table, caz în care se explică de ce le trebuie atâta timp ca să caute ulterior prin toate tratatele de specialitate cum să se justifice, mai ales dacă banul a căzut pe partea greşită – eu nu înţeleg ce mare scofală să redactezi o astfel de motivare. Presupunând că dezbaterile au loc pe bune, iar, în cel mai rău caz, patru judecători au o părere, bine argumentată, iar alţi cinci o alta, care deci prevalează, la fel de bine argumentată, cu articole, paragrafe şi alineate de legi, aş zice că, fie şi numai pe baza stenogramelor de şedinţă, orice funcţionar poate pune într-o formă adecvată documentul final în câteva ore; cu corecturi şi verificări, hai să zicem două-trei zile. Sau mai întâi domnii judecători trebuie să se pună de acord că albul poate fi negru şi cu factorii politici, precum – să luăm un exemplu la-ntâmplare – Traian Băsescu, ca să nu-i mai facă penibili cum sunt?

ACTUALIZARE (ora 11:20): Cu siguranţă NU în urma articolului meu – pentru că spre deosebire de mulţi alţii eu mai cred şi în coincidenţe – motivarea tocmai a apărut. Ambiguă, cum era de aşteptat. Fiecare va înţelege ce vrea din ea.

PORIME, LUPIME, MORĂRIME… ÎNTR-UN CUVÂNT: PROSTIME

De câte ori scoate Traian Băsescu din pălărie vreo iniţiativă de-asta gen “moratoriul” între putere şi opoziţie, apar imediat o droaie de analişti, printre care negreşit şi Bogdan Chirieac, să ne explice, cu un soi de fascinaţie în faţa geniului rău de care dă dovadă o dată în plus preşedintele-jucător, resorturile intime ale demersului său, capcana întinsă adversarilor politici şi mai ales alegătorilor, capcană în care ar cădea, fără doar şi poate, cu toţii ca nişte nătăfleţi, dacă nu s-ar găsi cine să le deschidă ochii. Acum de pildă, ar fi vorba de o şmecherie prin care opoziţia va fi scoasă vinovată de neadoptarea importantelor legi aflate în Parlament, printre care şi cea a Bugetului, şi eventuala rupere a acordului cu FMI, urmată de imposibilitatea plătirii pensiilor şi salariilor.

Fireşte că Traian Băsescu unelteşte şi când doarme, numai că el e de multă vreme crezut doar de porime, lupime, morărime… într-un cuvânt prostime, adică de nişte oameni atât de idioţi, încât e superfluu să le explici manevrele lui alambicate, care mai degrabă ar putea să-i deruteze, când le e oricum suficient, din partea idolului, un simplu: “Opoziţia e de vină!”.

CNA ŞI UN PROTEST MAI DEGRABĂ RATAT

Mă tem că singurul ţel raţional pentru care, în opinia mea, s-ar organiza un protest stradal nu de către cineva care n-are acces la alte mijloace de exprimare, mai penetrante, ci de o persoană care îşi spune zilnic păsurile în direct şi la ore de vârf pe cel puţin două posturi de televiziune şi unul de radio, cum este Mircea Badea, – şi anume acela de a demonstra susţinerea nemijlocită de care se bucură din partea cetăţenilor de rând – nu a fost pe deplin atins, câtă vreme chiar şi după cele mai optimiste aprecieri ale iniţiatorului însuşi nu s-au adunat mai mult de 2000 de oameni de toate vârstele înaintate, şi asta în condiţiile în care – e drept, în pofida zilei şi orei nefavorabile, dar pe care nimeni nu i le-a impus – în nenumăratele sale apeluri ipocrite către telespectatori de a NU veni la ceea ce de fapt, chipurile, nici nu trebuia să fie un miting (doar făcutul complice cu ochiul mai lipsea), realizatorul TV dădea de înţeles că o să vedem noi ce puhoi de lume va fi acolo, dacă odinioară, (tot) la chemarea lui, s-au adunat 5000 de oameni doar ca să alerge într-un parc!

Cât despre motivul propriu-zis al protestului, sigur că Mircea Badea are în proporţie de 99% dreptate. Restul de 1% este dat, în aprecierea mea, de diferenţa dintre amenzile pe care le primesc televiziunile, în special Realitatea TV, în urma unor campanii de presă bine documentate, dar apreciate cu premeditare de către membrii CNA drept “defăimătoare” la adresa unor personaje politice, mai ales de la putere, şi amenzile aplicate de aceiaşi membri CNA, care colac peste pupăză sunt oricum şi nişte zevzeci, pentru limbajul, poate mai colorat, bazat pe jocuri de cuvinte, dar socotit, adesea în mod absolut abuziv, drept “violent” sau “injurios” (deşi, pe de altă parte, de ce să nu recunoaştem?, uneori, atunci când un realizator spune pe un post TV, fie şi ca răspuns la o ameninţare, ceva de genul “ba tu eşti ăla care o să moară!”, e greu să demonstrezi că n-ar fi aşa), limbaj la care, la o adică, s-ar putea renunţa relativ uşor, fără alterarea mesajului critic, chiar dur, la adresa puterii, dacă, desigur (ceea ce în general nu e cazul) nu reprezintă singurul “argument”.

RUŞINE!

Oricât mi-am propus să evit subiectul, nu pot să nu remarc, măcar în trecere, apariţia, nădăjduiesc – date fiind şi circumstanţele – meteorică, a unor pupincurişti ai pupincuristului ceauşist recent trecut la cele veşnice, Adrian Păunescu, veniţi dintr-o direcţie neaşteptată pentru mine şi care, din păcate, nu s-au mărginit la a-i sublinia acestuia, fie şi exagerând grotesc, dimensiunea artistică, descrisă în vorbe mari, precum “geniu” sau “demiurg”, cu care l-au propulsat în galeria poeţilor neamului tocmai deasupra lui Eminescu (iar, dacă tot venise vorba, pe D.R. Popescu deasupra lui Caragiale în galeria dramaturgilor!), ci, în loc să păstreze măcar în această privinţă o tăcere de bun-simţ şi foarte de înţeles în context, s-au chinuit, patetic şi zadarnic pentru orice om cu mintea întreagă şi care a trăit măcar o parte din vremurile acelea, să-l scoată şi ditamai disidentul anticomunist, în baza unor poezii, şi-aşa cam puerile, dar recitate cu mult aplomb, scrise chipurile înainte de Revoluţie, dar publicate, vitejeşte, la câţiva ani după! Să le fie ruşine!

NIMIC ALTCEVA

Nu ştiu şi nici nu prea mă interesează câtă audienţă au făcut Realitatea TV şi Antena 3 cu transmisiunile omagial-comemorative legate de moartea şi înhumarea lui Adrian Păunescu. Eu unul pur şi simplu nu suport să mă uit la aşa ceva, indiferent cât de mult sau de puţin apreciez personajul în cauză şi indiferent dacă a murit tragic, în floarea vârstei, sau liniştit, de bătrâneţe. În plus, nici nu cred să existe cineva care să merite brusc atâta atenţie publică doar pentru simplul fapt de a-şi fi dat obştescul sfârşit.

Mă întreb însă dacă, după cele trei zile şi trei nopţi în care pentru posturile amintite practic nu s-a mai întâmplat nimic altceva în lume demn de a fi menţionat, nu vor fi destui dintre telespectatorii până acum fideli care să realizeze (aşa, ca mine) că se poate trăi la fel de bine (sau de rău) şi fără televiziunile cică de “ştiri” (deci la plural). Cu consecinţe corespunzătoare asupra ratingurilor de-acum încolo.

ALB ŞI NEGRU

N-ar fi pentru prima oară când motivarea unei decizii a Curţii Constituţionale e în contradicţie cu însăşi decizia respectivă, în sensul că, după ce s-a consemnat cât se poate de limpede şi concis verdictul “e alb” – prilej de breaking news-uri cu titluri de o şchioapă, gen “Guvernul a fost înfrânt”, “CCR dă dreptate Opoziţiei” ş.a.m.d. –, când toată lumea e pe cale să şi uite episodul, apare motivarea, în care pe zeci de pagini se spune, în esenţă, “dar poate fi la fel de bine şi negru”.

Asta a avut în minte Traian Băsescu ieri când, folosind toate mijloacele de comunicare în masă şi, sunt convins, pe cele private, le-a transmis judecătorilor ce au de făcut ca să “îndrepte lucrurile”. Prin urmare, nu m-ar mira câtuşi de puţin ca din motivarea Curţii să rezulte fie că decizia se va aplica doar de-acum înainte, neprivind deci şi angajarea răspunderii guvernului deja consumată săptămâna trecută, fie că onorata Curte nu are dreptul să întrerupă o procedură parlamentară aflată în desfăşurare, aşa încât până la urmă să ne întoarcem fix de unde am plecat, la momentul depunerii moţiunii de cenzură care, evident, nu va trece, iar Legea educaţiei se va considera adoptată, spre bucuria udemeriştilor care vor rămâne în barca puterii.

ZERO

Iată că de data aceasta banul cu care dau judecătorii Curţii Constituţionale (după care, invariabil, consemnează un rezultat al “votului” la limită, de 5-4) a căzut pe partea care trebuia, astfel încât decizia privitoare la angajarea răspunderii guvernului pe Legea educaţiei a fost una corectă, nu ştiu dacă neapărat pe fond, dar măcar în concordanţă cu precedenta dată pe aceeaşi speţă.

Dintre multele învăţăminte care se pot trage din faptul că pentru a enşpea oară constituţionalistul Boc dă cu mucii în fasole pe chestiuni legate nu de Codul Rutier, ci fix de Legea fundamentală, pe care se presupune că ar trebui s-o cunoască mai bine decât oricine, cel mai cutremurător este acela că implicarea în politică poate compromite definitiv un om din punct de vedere profesional, reducându-l la zero. Sigur, actualul premier e oricum o lighioană ieşită din comun, ale cărei cusururi pot fi cu greu egalate de vreun alt personaj politic din trecut, prezent şi foarte probabil viitor, însă oricât de incompetent ar fi în meseria pe care şi-a ales-o, şi o vreme a şi practicat-o, de profesor de drept constituţional, ar fi statistic imposibil ca din când în când să nu mai şi nimerească, din postura de premier, câte o ordonanţă de urgenţă sau o hotărâre de guvern care să respecte regulile şi normele în vigoare, dacă n-ar pune interesele politice mai presus de orice, inclusiv de bun-simţ. Şi ne mai mirăm că oamenii cu coloană vertebrală nici nu vor să audă de politică!

ŞUTURI ÎN FUND ŞI PALME DUPĂ CEAFĂ

De necrezut, dar după, şi, mai ales, în ciuda modului în care s-a desfăşurat votul la moţiunea de cenzură de săptămâna trecută, tot mai apare câte un gogoman din arcul puterii, cum ar fi, de pildă, chiar ieri, un udemerist de frunte, care să spună că opoziţia nu şi-a dorit cu adevărat să răstoarne minunăţia de guvernboczero, pentru că altfel ar fi găsit neîndoielnic şi mijloacele s-o facă.

Acum, dincolo de ipoteza, altminteri perfect plauzibilă, în care astfel de indivizi sunt pur şi simplu proşti de bubuie – pentru că (dez)avantajul (în funcţie de tabăra din care priveşti) găselniţei pedeliste de a transforma parlamentarii puterii în nişte huse ale propriilor scaune este faptul că s-a putut demonstra, pe de altă parte, că absolut toţi reprezentanţii opoziţiei au votat în favoarea moţiunii, nerămânând loc pentru obişnuitele speculaţii pe tema asta – o aserţiune precum cea de mai sus mi se pare o incitare voalată la violenţă, fiindcă nu văd ce altceva ar fi putut face liberalii şi social-democraţii pentru a-şi determina adversarii politici să li se alăture în demersul lor, decât să-i ia la şuturi în fund şi la palme după ceafă, obligându-i nu doar să se ridice şi să bage dracului bilele alea în urne, dar să o facă şi cum trebuie. Procedeu ce ar putea fi avut în vedere la următoarea moţiune.

DORMIŢI LINIŞTIŢI, AUTORITĂŢILE VEGHEAZĂ PENTRU VOI!

Unul dintre cele mai sinistre personaje politice ale ultimilor ani, şi cu siguranţă cel mai nesimţit, fostul ministrul al Finanţelor, Sebastian Vlădescu, care în loc să se ascundă în gaură de şarpe după mandatu-i scurt, dar dezastruos, se perindă pe la televiziuni pentru a-i convinge pe ultimii proşti dispuşi să-l mai creadă ce mare bine ne-a făcut şi continuă să ne facă împotriva înţelegerii şi voinţei noastre guvernuboc şi ce rău ne vor toţi ceilalţi, spunea ieri un lucru pe care-l califica el însuşi drept “amuzant”, şi anume că, pentru a ieşi din criză, românii nu au altceva de făcut decât să stea liniştiţi şi să nu se mai lase agitaţi de presă şi de politicienii din opoziţie, fiindcă n-au de ce.

Aşadar, după mintea lui bolnavă, de plezirist îmbuibat din bani publici, faptul că oamenii şi-au pierdut aproape jumătate din venituri nu constituie nici pe departe un motiv întemeiat de nelinişte, ultimele luni fiind doar un simplu coşmar din somnul liniştit al naţiunii pentru care veghează, asemenea FNI-ului de odinioară, autorităţile.

SPORT SÂNGEROS

Abia începuse de trei secunde (!) meciul de hochei din NHL de la Pittsburgh, dintre Penguins şi Philadelphia Flyers – pentru care m-am trezit special în toiul nopţii, fiindcă oaspeţii sunt echipa mea americană favorită (altfel eu fiind fan al celor canadiene) – când a izbucnit prima încăierare. Practic, cei doi combatanţi şi-au aruncat crosele şi mănuşile, trecând la box, în clipa când arbitrul a fluierat startul, înainte ca pucul să fi atins gheaţa. Probabil poliţe rămase dintr-un meci anterior. După nici zece secunde de la reluarea jocului – a doua bătaie, de data asta efectiv cu vărsare de sânge! A treia a avut şi ea loc tot în primul minut, la un moment dat băncile de pedepse fiind mai aglomerate decât cele de rezerve.

Dar lucrul cel mai de neînţeles după asemenea episoade, nici măcar foarte rare peste Ocean, este că bătăuşii se aleg, pe lângă aplauzele frenetice ale spectatorilor (!), cel mult cu câte cinci minute de penalizare, cu drept de înlocuire, deşi nu doar că ar merita, dar în cam orice sport (inclusiv hochei!) practicat în restul lumii chiar ar fi suspendaţi luni de zile, dacă nu pe viaţă. Ce să-i faci?; altă... "cultură”!