CUM ERA SĂ DEVIN BEŢIV (PARTEA A DOUA SAU MULT AŞTEPTATA CONTINUARE)

Prima parte poate fi (re)citită aici.


Cum-necum, izbutisem să însăilez câteva rânduri, de care eram însă, pe bună dreptate, foarte nemulţumit: nu numai că sunau ca naiba, fără ritm, cu cacofonii şi repetiţii supărătoare de care nu ştiam cum să scap, fiindcă ar fi trebuit să reformulez propoziţii întregi, cu adjective nepotrivite şi mici glumiţe răsuflate, cu anacoluturi de-adevăratelea, nu de-alea doar aparente, pentru care mă ceartă degeaba cititorii superficiali, ba chiar – aveam neplăcutul sentiment, fără să fiu în stare să le şi depistez – cu câteva dezacorduri gramaticale, dar recitindu-le nu mai înţelegeam nici eu ce voisem să spun (de ceilalţi oricum nu prea mă sinchisesc)! Era clar că trebuia să rescriu întregul articol.

Pentru că, de la ultimul festin cu mititei, la care pur şi simplu uitasem de ele, înlocuindu-le cu Pepsi, în frigider îmi rămăseseră două beri mici, înainte să mă apuc de treabă le-am dat pe gât, dublând astfel şi doza mea maximă obişnuită, care constă într-o sticlă de 0,33 litri, din care mai şi rămân două-trei degete, pe fund.

Efectul a fost absolut spectaculos! Ca prin farmec, încă înainte de a termina prima sticlă, articolul, de care încă nu mă atinsesem, ci doar îl tot reciteam să văd ce-i pot face, a început să capete înţeles. Pe la jumătatea celei de-a doua, nu numai că devenise limpede ca... apa de izvor, dar parcă şi frazele se legau armonios, anacoluturile dispăruseră cu desăvârşire, dezacordurile gramaticale rămăseseră şi ele doar amintirea unei halucinaţii, adjectivele erau cât se poate de sugestive şi chiar am râs de unul singur la glumiţele care cu numai un sfert de oră înainte mi se păruseră – ce prostie! – răsuflate. După încă cinci minute, în faţa mea stăteau două sticle goale de bere şi un articol genial, pe care ar fi fost un adevărat sacrilegiu să-l rescriu!

Prin urmare, l-am publicat în forma iniţială, în care a rămas până în ziua de astăzi pe undeva prin arhivă, deşi, evident că încă de pe-atunci, după câteva ore de somn, mi s-a părut la fel de prost ca-n prima clipă! L-am păstrat numai ca să-mi fie învăţătură de minte că, în cazul meu, metoda marilor artişti şi a fostului meu amic nu dă nici pe departe randamentul scontat.

LIKE NO TOMORROW

CUM ERA SĂ DEVIN BEŢIV (PRIMA PARTE)

…De unde se deduce, absolut corect, că nu-s! Bine, nu sunt nici tocmai un abstinent, deşi pot trece şi săptămâni întregi fără să beau măcar un pahar de vin sau o bere, însă în urmă cu câţiva ani pot spune că a existat un moment de cumpănă.

Începusem, de puţină vreme, să scriu cu regularitate la blog, şi nu-mi era deloc aşa uşor cum crezusem. Pe vremea aceea încă fumam şi, ca să vă faceţi o idee, din porţia zilnică de jumătate de pachet, cel puţin şase-şapte ţigări le dădeam gata până să termin articolul. (Ba, la drept vorbind, pe cele mai multe încă înainte să mă-ncumet să-l încep!)

Tot pe vremea aceea, în afara urâtului viciu de care m-am debarasat între timp, mai aveam şi un fel de amic, mai mult o cunoştinţă, cu oarece veleităţi de poet, şi care, de altfel, trebuie să spun că a avut aceeaşi soartă. El a fost acela care, într-o bună zi, când, în nici nu mai ţin minte ce împrejurări, m-a auzit pesemne plângându-mă, mi-a făcut sugestia – bazată cică şi pe propria experienţă, în afară de aceea a multor artişti faimoşi, dispăruţi prematur, dar măcar în plin elan creator, poate şi din acest motiv – ca, atunci când mă aflu în impas, să apelez la un păhărel-două de ce socot eu de cuviinţă, după gust. Aşa se face că, într-un moment de slăbiciune şi chiar mai acută ca de obicei criză de inspiraţie, m-am hotărât să-i urmez sfatul. Şi culmea e că a funcţionat perfect! (VA URMA)

TOT UN FEL DE REFORMĂ

Dincolo de faptul că, după calculele unora, din toată nebunia cu pensiile militare statul va trebui până la urmă să cheltuiască nicidecum mai puţin, ci mai mult; dincolo de faptul că recalcularea asta cu efecte asupra trecutului e un fel de a schimba regulile jocului nici măcar în timpul lui, ci după ce s-a încheiat de mult, ca şi cum, de pildă, Federaţia Română de Fotbal s-ar apuca acum să redistribuie titlurile de campioni naţionali de prin anii ‘60 şi ‘70, recalculând punctajele finale după regula, introdusă mult mai târziu, că la victorie se acordă trei puncte în loc de două (microbiştii sunt, desigur, favorizaţi în înţelegerea acestui exemplu); dacă – aşa cum în urmă cu vreo două seri am revăzut-o, cu aceeaşi neplăcere ca de obicei, şi pe Andreea Pora mai degrabă urlând decât spunând, o dată în plus – toate măsurile de austeritate impuse de Traian Băsescu în ultimii ani – care au, fireşte, şi o componentă de “reformare a statului”, indiferent ce naiba înţeleg portocaliii prin asta, şi care, în esenţă, înseamnă că (spre deosebire până şi de vremurile în care Stolojan îşi întorcea propriile buzunare pe dos ca să arate că nu are bani, însă de dat, celor care-i tot cereau) guvernul e îndreptăţit să bage mâna adânc în ale cetăţenilor ca să le ia, unora un sfert din salariu, altora cât se poate din pensie, şi tuturor taxe şi impozite mărite – sunt nu doar necesare, ci absolut indispensabile, pentru că “pur şi simplu, statul nu mai are bani”, asta înseamnă că, urmând exemplul venit de la cel mai înalt nivel, orice om din ţara asta, atunci când rămâne, din vina lui sau a altora, fără niciun sfanţ, restanţier la întreţinere, lumină, bancă etc., are nu doar dreptul, ci chiar obligaţia să se apuce să tâlhărească la drumul mare, “reformând” normele morale, de bun-simţ şi juridice?!

DOAR PENTRU CUNOSCĂTORI

Deoarece nu doar că presupun, dar am aproape convingerea că nu interesează pe mai mult de câteva mii de oameni în toată ţara şi pe (mai) niciunul dintre cititorii mei, care şi-aşa au avut prilejul să mai găsească pe-aici scrieri similare, n-am să vă/îi/- reţin aproape deloc atenţia cu cronica meciului, nici măcar prea grozav, de hochei din NHL, pe care l-am urmărit azi-noapte în direct, trezindu-mă, cu mare neplăcere, nu din cauza unei dureri de măsele, ci chiar precis în acest scop, dintre două echipe de top şi care-mi sunt cam la fel de indiferente, aşa încât le-am putut privi relaxat, din Conferinţa de Est, Washington Capitals şi New York Rangers, încheiat, în urma loviturilor de departajare, cu victoria oaspeţilor, după ce până cu mai puţin de şapte minute înainte de terminarea timpului regulamentar Caps conduceau cu 1-0, fiind egalaţi printr-un gol absolut involuntar marcat de Gaborik nu se ştie sigur cu ce – braţul, mănuşa sau coada crosei (în primele două situaţii trebuind să fie anulat!) – pe când se afla cu spatele la poartă în căutarea pucului care tocmai poposea în plasă, deznodământ care nu ştiu de ce, poate pentru că undeva în adâncul sufletului îmi sunt totuşi mai antipatici cei de la Rangers, până la urmă m-a întristat.

Şi pentru că, pe lângă cele de mai sus, mă aflu într-o stare de cumplită osteneală şi grandios sictir, iar până la festivitatea de nominalizare a candidaţilor la Premiile Oscar – care, pentru cei, poate oleacă mai mulţi, interesaţi, menţionez că va începe de la ora României 15.30 şi sper să poată fi urmărită în direct măcar aici – vreau să mă mai odihnesc, nici cu altceva. Că doar n-am înnebunit şi eu, ca toţi “analiştii”, şi nici nu m-am tâmpit cu desăvârşire, ca pedeliştii, să m-apuc să fac o radiografie profundă a semnificaţiilor evidente (pentru oricine altcineva în afară de cel direct vizat şi de pupincuriştii săi) ale unor huiduieli de Ziua Unirii şi să mă scandalizez că printre victimele colaterale ale foarte legitimelor manifestări de dispreţ popular s-au numărat şi-un primar, un popă şi ditamai imnul de stat!

IZOLATE, DA’ NENUMĂRATE!

Greu de crezut, dar, chiar şi după ce presa a prezentat deja poate sute, dacă nu mii, de exemple de militari care, în ciuda asigurărilor că nicio pensie sub 3000 de lei nu va scădea la recalculare, au primit uneori şi mai puţin de jumătate din banii de până acum, tot mai apare câte un pedelist de-ăsta sinistru, care nu vede copacii din cauza pădurii şi a cărui, vorba vine, inteligenţă nu îndrăznesc să o compar cu aceea a unui şoarece de câmp doar de teamă să nu fiu dat în judecată de vreo organizaţie de protecţie a animalelor pentru defăimare adusă bietului rozător, să susţină că nu e vorba decât despre “cazuri izolate”.

Păi, în ritmul ăsta, vor fi exact atâtea zeci de mii de “cazuri izolate” de militari cu veniturile diminuate câte zeci de mii de pensii… NU vor scădea în statisticile şi discursurile guvernanţilor. Chestie cât se poate de firească, după minţile răvăşite ale pedeliştilor!

"PREA MULTE LACRIMI"

PROSTIE SAU PREMEDITARE

Din când în când, dar tot mai des, jurnalişti, analişti, reprezentanţi ai opoziţiei sau simple victime ale actualului regim se întreabă, nici măcar retoric, dacă unele sau altele dintre măsurile aberante cu care suntem bombardaţi de doi ani şi mai bine încoace, ca de pildă, acum, recalcularea pensiilor militare, sau, anul trecut, iniţiativa aceea prin care cei care erau plătiţi pe drepturi de autor – în special ziariştii – au fost trimişi la cozi infernale să-şi plătească singuri impozitele, sunt luate doar din prostie sau, dimpotrivă, cu bună ştiinţă, pentru a fi pedepsite diverse categorii sociale care într-un fel sau altul le-au greşit guvernanţilor, dacă nu cumva toate, dar pe rând, după un plan bine pus la punct.

Sigur, întrebarea e în sine zadarnică, fiindcă răspunsul, oricare ar fi, nu serveşte la nimic, lucrurile rămânând neschimbate, însă mă gândeam că şi dacă s-ar ajunge la concluzia că nu e vorba de o diabolică premeditare tot n-ar exista circumstanţe atenuante, fiindcă e ca şi cum am avea de-a face cu un ucigaş care, după ce-i dă victimei cu toporul în cap, se scuză, fiind cu desăvârşire sincer, spunând că nu se aştepta ca o simplă lovitură de topor aplicată cu toată forţa asupra unei ţeste să provoace moartea! Adică, o fi ea “doar” prostie, dar e gigantică şi criminală.

LEUL VECHI ŞI LEUL NOU

Nu zic nu, se prea poate să funcţioneze perfect cu alţii, poate chiar cu cei mai mulţi, însă, în ceea ce mă priveşte, mărunta dar insistenta manipulare a televiziunilor de ştiri, care atunci când vor să sublinieze dimensiunile exagerate ale unei sume de bani, de obicei un preţ, un salariu de bugetar de lux rămas neatins după tăieri sau o investiţie aberantă, o exprimă în lei vechi, ca să pară încă şi mai umflată, are mai degrabă un efect contrar, pentru că în afară de cele cuprinse între zece şi douăzeci de milioane, pe care – nu mă întrebaţi de ce, că n-aş şti să vă răspund, e o altă ciudăţenie de-a mea – îmi este, încă, dacă nu neapărat mai uşor să le enunţ şi eu aşa, cel puţin la-ndemână să le transform aproape instantaneu în noua monedă, toate celelalte nu-mi spun la prima vedere mai nimic, tendinţa fiind, dimpotrivă, să le diminuez, pierzând pe drum vreun zero decisiv.

În urmă cu câteva zile, de pildă, la Realitatea, un analist economic, posesor pesemne de automobil cu motor diesel sau de abonament RATB, se dădea de ceasul morţii, repetând cam la trei vorbe de două ori ceva despre benzină şi despre… şaizeci de mii de lei, din când în când făcând şi cuvenita precizare: vechi. Mărturisesc că mi-a luat o vreme până să mă scandalizez şi eu (într-o oarecare măsură degeaba, fiindcă un asemenea preţ chiar n-am văzut încă pe nicăieri), pricepând că e vorba de 6 lei litrul şi nu doar de o scumpire de moment cu 6 sau poate 60 de bani. La fel aseară când, cu aptitudinile mele de fost elev cu înclinaţii mai curând umaniste, am transformat cele 500 de milioane de lei vechi, pe care, după cum reieşea dintr-un titlu de la Antena 3, Băsescu ar vrea să le aloce de la buget pentru fiecare candidat la alegeri, sau aşa ceva, în doar 5000 noi, care nu mi s-au părut un cap de ţară. Desigur, era vorba – după cum m-am dumirit, la drept vorbind, abia azi, din presa scrisă – de fapt despre 50.000, care mi se par un cap de ţară!

Bine măcar că – deşi tot din motive de manipulare – atunci când vine vorba de pensia de mizerie a vreunei “mămăiţe” se revine la moneda în uz, fiindcă 20.000 de lei (vechi) n-ar suna la fel de spectaculos ca 2 lei (noi).

APEL DISPERAT CĂTRE CONDUCEREA PD-L

Motto : “Îl respect, dar m-a scos din sărite.” (un lider de sindicat al militarilor în rezervă despre individul de mai jos.)


De o deja bună bucată de vreme, practic nu trece zi fără ca la vreunul din talk-show-urile celor două posturi de ştiri să nu apară un anume deputat Oajdea, astfel încât cei care întâmplător nu l-au văzut ieri, alaltăieri sau săptămâna trecută, dar ţin morţiş să-l cunoască, îl pot urmări cu siguranţă astăzi, mâine, poimâine…

Principala sa caracteristică este una cât se poate de bizară şi anume aceea că, deşi reprezintă partidul aflat la putere, are adesea poziţii critice la adresa instituţiilor statului, inclusiv, din când în când, a guvernuluiboc (chipurile era să voteze şi vreo două moţiuni de cenzură, dar i-a trecut), de câte ori apare un scandal, de genul creşterii preţului la benzină sau al recalculării pensiilor militare, el cerând demisii: de la ANAF, de la Consiliul Concurenţei, de la Casa de Pensii etc.

Iată de ce fac pe această cale un apel disperat către conducerea PD-L, să-i dea dracului o dată o funcţie pe undeva – că prea e limpede că-i arde buza! – ca să ne scutească astfel de prezenţa lui toată ziua la televizor, unde nu face altceva decât să provoace derută în rândul alegătorilor mai sărmani cu duhul, dar atât de numeroşi, care vor rămâne cu impresia profund greşită că printre pedelişti există şi oameni destoinici. Pe realizatorii TV, care-l invită întruna, deja i-a păcălit.

DOI PAPAGALI

Fără nicio urmă de îndoială, cel mai penibil cuplu de comentatori sportivi ai micilor ecrane este cel care se ocupă cu transmisiunile de schi alpin la Eurosport şi pe care trebuie să-l suport, pierzând jumătate din plăcerea spectacolului, ori de câte ori o probă este programată pe Eurosport 2, deoarece acolo, spre deosebire de canalul principal, nu am opţiunea de a-i asculta pe jurnaliştii de limbă engleză, printre care fantasticul Nick Fellows.

Vinerea trecută, de pildă, în timp ce pe pârtie evolua, în coborârea din cadrul supercombinatei, Ivica Kostelić, unul dintre cei doi papagali, încercând să facă ceva trimiteri biografice, a început să râdă, pomenind despre o declaraţie “drăguţă” a surorii sportivului croat, Janica. Imediat papagalul numărul doi i-a ţinut isonul, semn că o văzuse şi el şi i se păruse la fel de amuzantă. După câteva clipe în care s-au distrat copios, au trecut la următorul concurent, care deja se lansase pe pârtie, bineînţeles fără să ne împărtăşească şi nouă, amărâţilor de telespectatori aflaţi întâmplător pe recepţie, conţinutul declaraţiei. De vreme ce o ştiau amândoi, ce rost ar mai fi avut să o reproducă pe post, nu?

DEPRESIA DE TOAMNĂ-IARNĂ

E VIU, NEVĂTĂMAT ŞI NESCHIMBAT; NICI MĂCAR DIN FUNCŢIE!

O veste bună pentru admiratorii lui Marcel Hoară: pedelistul a revenit aseară în forţă la televiziunile mogulilor, mai exact la Antena 3. Pentru cei care însă nu-l apreciază, vestea cea mai proastă nici măcar nu este aceasta, ci faptul că, judecând după titulatura cu care este prezentat şi acum, de secretar de stat prin nu ştiu ce minister, reiese că în tot acest răstimp de absenţă, în care credeam că după chelfăneala încasată a dispărut nu doar de pe micile ecrane, ci şi de pe faţa pământului, individul a continuat să-şi folosească nestingherit creierul lui mic, mic, mic şi stafidit nu atât în slujba ţării, cât mai degrabă în detrimentul ei. Fiindcă doar nu-şi imaginează cineva că el doar face pe prostul când apare în public, iar la locul de muncă e vreo eminenţă cenuşie debordând de competenţă!

APROPO DE PREŢUL BENZINEI

Costică Canacheu.

Dacă simpla citire a numelui de mai sus nu a fost suficientă pentru a vă stârni hohote de râs, ar trebui să-i vedeţi faţa omului (deputat PD-L). Iar dacă nici asta nu ajunge, ascultaţi-l preţ de măcar un minut-două, la întâmplare, vorbind despre indiferent ce! De pildă, acum vreo două seri explica pe un ton pedant şi cu reverberaţii de adâncă responsabilitate cum guvernuboc nu poate să facă nimic pentru a stopa creşterea preţului la benzină deoarece… “nu are pârghii legale şi nu îşi poate aroga puteri discreţionare”. Guvernuboc! Adică ăla care... şi care… şi care… Ce-am mai râs!

Şi pentru că tot veni vorba de nebunia asta cu benzina, părerea mea este că singurele proteste cu adevărat eficiente, în lipsa unor măsuri oficiale pe care n-are niciun rost să le aşteptăm, ar fi nu să plătim cu mărunţiş sau să boicotăm câte o companie îmbogăţindu-le pe celelalte, după care s-o luăm de la capăt, ci să circulăm, cel puţin pentru o vreme, doar cu metroul sau cu tramvaiul, să mai renunţăm la weekendurile în care ne înghesuim pe drumurile spre munte, iar la vară să mai mergem şi pe jos, măcar până la chioşcul din colţul străzii, lăsând maşina în faţa blocului, ori să ne luăm biciclete, care costă numai cât un plin-două şi ne ajută să mai şi scăpăm de burţile devenite simboluri naţionale. Se bagă careva?

VISÂND CU OCHII DESCHIŞI

Aseară, în urma unei erori de pilotare a telecomenzii, am nimerit pe TVR 1, unde tocmai începea un fel de emisiune, sau de extensie a telejurnalului, că niciodată n-am înţeles prea bine, intitulată “Tema zilei”, în care duduia aceea rotofeie care-l intervievează pe Traian Băsescu atunci când madam Culcer e ocupată cu ale casei anunţa cu o grimasă de scârbă că se va discuta despre constituirea alianţei dintre PNL şi PC.

Într-o fracţiune de clipă, cât încă mai vorbea dânsa, am previzualizat cu ochii minţii cum la ditamai postul public va fi invitat, pentru a da toate lămuririle necesare, nimeni altul decât principalul artizan al spectaculoasei mişcări politice, preşedintele liberal Crin Antonescu, care se va simţi obligat să înceapă prin a mulţumi pentru onoarea ce i se face şi a-şi pune un pumn de cenuşă în cap deoarece s-a plâns în nenumărate ocazii că de la instalarea noii conduceri băsiste a televiziunii liderii opoziţiei au fost ignoraţi cu îndârjire. Când colo, trezit brusc din reveria mea, rod al unei imaginaţii îngrijorător de bogate în unele privinţe, pe cine văd cu ochii adevăraţi? Pe Andreea Pora şi pe un al pupincurist, cu chelie şi ochelari. Sigur că secunda următoare m-a prins pe alt canal.

O ÎNTÂMPLARE MAI DEGRABĂ NEFERICITĂ

Dintre întâmplările – că evenimente e mult spus – politice ale începutului de an, singura care m-a interesat într-o oarecare măsură, şi-aşa mică, este constituirea Alianţei de Centru-Dreapta, care tocmai e pe cale să se oficializeze astăzi, între PNL şi PC.

Din capul locului trebuie să spun că, indiferent de context şi de justificări, în calitatea mea de simpatizant liberal n-am agreat niciodată astfel de construcţii, nici măcar în vremea Convenţiei Democratice. Asta de acum mi se pare, dacă e să fac o ierarhie, cea mai nefericită după aceea cu PD, din 2003-2004, şi doar o idee mai puţin jalnică decât ar fi cea care se prefigurează, cu PSD!

Ca eventual alegător voi adopta probabil atitudinea din 2004, de la locale, când, după ce am pus ştampila, neavând cum să fac vreo selecţie, pe listele Alianţei D.A. pentru consilieri, am refuzat să votez candidatul pentru primăria generală fiindcă era din partea PD (Traian Băsescu, pe care însă, spre ruşinea mea, atenuată numai de existenţa unui Adrian Năstase în plină vigoare, l-am votat câteva luni mai târziu la prezidenţiale!), iar pentru primăria de sector am votat numai după o documentare minuţioasă şi neaşteptat de anevoioasă în urma căreia m-am convins că, din întâmplare, candidatul Alianţei provenea din PNL. Cu alte cuvinte, acum, că tot ne-am pricopsit cu sistemul chipurile uninominal, dacă în colegiul meu s-ar nimeri un liberal, probabil că l-aş vota, dacă s-ar nimeri un conservator, sigur aş sta acasă.