OSCAR 2011

***

Nominalizări şi câştigători

***

(Şi da, sigur că am urmărit ceremonia în direct, şi sigur că azi nu mai sunt în stare de nimic altceva… )

PREMIILE OSCAR 2011

Aici e lista completă cu nominalizările.


Iar aceştia sunt favoriţii mei:

Cel mai bun film: “The King’s Speech” (nu m-aş supăra însă nici dacă ar câştiga “Inception” sau “The Kids Are All Right”)

Cel mai bun actor în rol principal: Colin Firth (“The King’s Speech”)

Cel mai bun actor în rol secundar: Christian Bale (“The Fighter”)

Cea mai bună actriţă în rol principal: Annette Bening (“The Kids Are All Right”)

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Amy Adams (“The Fighter”)

Cel mai bun regizor: Darren Aronofsky (“The Black Swan”)

Cel mai bun scenariu adaptat: Danny Boyle & Simon Beaufoy (“127 Hours”)

Cel mai bun scenariu original: Lisa Cholodenko & Stuart Blumberg (“The Kids Are All Right”)

ULTIMA ÎNTREBARE (VARIANTA CU ELEMENTE AJUTĂTOARE PENTRU CITITORII MAI PUŢIN EXPERIMENTAŢI)

Şi când spun ce-am spus în titlu nu mă refer la cititorii mai puţin experimentaţi în general, care au nimerit aici din greşeală, ci doar la cei mai puţin familiarizaţi cu felul meu de a scrie în unele momente, dar care în restul timpului, când scriu, sper, mai mult sau mai puţin omeneşte, îmi fac onoarea de a mă urmări. Câţiva dintre ei m-au cam dojenit după articolul de ieri…

Mai jos este varianta originală, fără nicio altă modificare în afara fonturilor. Vă rog aşadar să citiţi numai ce este subliniat cu galben, sau, la alegere, să nu citiţi ce nu este subliniat.


Din cauză că deoarece săptămâna asta, cel puţin de pe la un moment dat, oricum a fost una pe care, cumva, am dedicat-o, închinat-o, ca să nu zic irosit-o cu punerea, întrebărilor de tot felul, unele mai pline de substanţă, altele mai retorice, iar altele, după cum mă tem că va sfârşi prin a mi se părea chiar şi mie aceasta pe care încă mă străduiesc s-o formulez, pur şi simplu mai tembele, am s-o închei, fireşte, în aceeaşi manieră, că altfel nici n-avea sens o astfel de introducere alambicată, care pariez că pe mulţi îi va alunga definitiv de pe-aici, ceea ce, la o adică, se poate considera drept o bine venită selecţie naturală a cititorilor, întrebându-mă dacă, în condiţiile în care eu şi astăzi ţin televizorul, ba chiar televizoarele sau, după caz şi împrejurări, două ferestre de Internet Explorer, deschise cât e ziulica de din ce în ce mai lungă, şi în special seara, aşadar aproape non-stop, minus puţinele ore în care mai dorm şi eu, pe Antena 3 şi Realitatea TV, exact ca odinioară, pe vremea când, după cum cititorul fidel îşi aminteşte, scriam mult mai, nu atât mult, cât des spre exclusiv despre politică, se poate spune (atenţie, că am ajuns la miezul întrebării!) că n-aş fi la fel de, poate nu tocmai bine informat, dar măcar interesat de subiect, dacă singura diferenţă e că acum ţin, în cea mai mare parte a timpului, sonorul închis?

ULTIMA ÎNTREBARE

Din cauză că deoarece săptămâna asta, cel puţin de pe la un moment dat, oricum a fost una pe care, cumva, am dedicat-o, închinat-o, ca să nu zic irosit-o cu punerea, întrebărilor de tot felul, unele mai pline de substanţă, altele mai retorice, iar altele, după cum mă tem că va sfârşi prin a mi se părea chiar şi mie aceasta pe care încă mă străduiesc s-o formulez, pur şi simplu mai tembele, am s-o închei, fireşte, în aceeaşi manieră, că altfel nici n-avea sens o astfel de introducere alambicată, care pariez că pe mulţi îi va alunga definitiv de pe-aici, ceea ce, la o adică, se poate considera drept o bine venită selecţie naturală a cititorilor, întrebându-mă dacă, în condiţiile în care eu şi astăzi ţin televizorul, ba chiar televizoarele sau, după caz şi împrejurări, două ferestre de Internet Explorer, deschise cât e ziulica de din ce în ce mai lungă, şi în special seara, aşadar aproape non-stop, minus puţinele ore în care mai dorm şi eu, pe Antena 3 şi Realitatea TV, exact ca odinioară, pe vremea când, după cum cititorul fidel îşi aminteşte, scriam mult mai, nu atât mult, cât des spre exclusiv despre politică, se poate spune (atenţie, că am ajuns la miezul întrebării!) că n-aş fi la fel de, poate nu tocmai bine informat, dar măcar interesat de subiect, dacă singura diferenţă e că acum ţin, în cea mai mare parte a timpului, sonorul închis?

ORGASM

De ieri de pe la prânz, de când am prins ultimele cel mult cinci minute din ceea ce – mi-am dat seama şi doar din atât! – a fost înălţătorul, mobilizatorul, însufleţitorul, entuziasmantul, incitantul, excitantul, strălucitorul, avântatul, eclatantul, înălţătorul (ştiu, am mai zis-o, dar simţeam nevoia să repet) discurs de adevărat Şef de Stat European (majusculele nu-s deloc întâmplătoare), aprig şi neînfricat luptător cu gura împotriva corupţiei de oriunde s-ar afla ea, rostit la bilanţul MAI de Traian Băsescu, nu-mi dă pace o întrebare, în principiu retorică, de vreme ce în mintea mea începe cu “e oare posibil…?” şi nu pare să aibă decât un evident răspuns negativ, şi anume dacă, o dată cu finalul lui apoteotic, în maniera inconfundabilă a altui vestit comic al micului ecran şi aproape la fel de talentat actor, Florin Piersic, “Nu aplaudaţi, că n-aveţi de ce!” (varianta “Nu aplaudaţi acum, că vă spun eu când!” va fi folosită la un genial discurs ulterior), dimpreună cu alte milioane de alegători care şi-au văzut o dată în plus pe deplin justificată opţiunea, e oare posibil ca alde Pora, Lupea, Cristoiu, Liiceanu, Patapievici, Moraru, Tăpălagă să nu fi – pardon de expresiile vulgare înşirate mai devreme – juisat?

OAMENII SUNT DE DOUĂ FELURI:

Întotdeauna. În schimb, criteriile după care se poate face o astfel de împărţire, fireşte simplistă, dar şi simplificatoare, sunt practic infinite: oameni buni şi oameni răi, oameni urâţi şi oameni frumoşi, oameni deştepţi şi oameni proşti, oameni care mănâncă micul dejun şi oameni care sar peste el etc. Sigur, ar mai fi “oameni care vor să vorbesc cu tine” şi “oameni care nu vor să vorbesc cu tine”, cum ar spune domnişoara (că doamnă categoric nu e!) Elena Băsescu, dar acum nu e câtuşi de puţin vorba despre politică.

Zilele trecute, într-o împrejurare, mă gândeam la alte două categorii de oameni şi anume cei care te binedispun atunci când te afli într-o pasă proastă şi cei care îţi strică tot cheful atunci când eşti într-o stare de spirit bună. Şi mă mai gândeam la ce ar trebui făcut, pe de-o parte pentru a păstra în condiţii optime relaţia cu primii şi, pe de alta, dacă nu pentru a te descotorosi definitiv de ceilalţi, măcar pentru a le reduce semnificativ influenţa asupra propriei persoane, fiindcă e iluzoriu să creadă cineva că – şi dacă şi-ar propune aşa o năzbâtie – i-ar putea schimba pe ei. Bineînţeles că am ajuns şi la unele concluzii, dar prin natura lucrurilor sunt atât de… particulare, încât nu e cazul să le fac publice. Doar gândiţi-vă şi voi pentru voi!

ROMÂNII AU TALENT. SE POATE, DAR NU ĂŞTIA…

Chiar atâta gaz cât să mă uit vineri seara la “Românii au talent”, pe Pro TV, n-am băut. De trei zile încoace însă, oriunde mă uit pe internet (inclusiv în propriu-mi mail!), dau peste filmuleţe de genul acesta, de obicei însoţite nu atât de laude la adresa protagonistului, cât mai ales de sudălmi împotriva celor care nu i-au înţeles geniul.

Bun, îi recunosc şi eu puştiului, fără rezerve, meritele de ciudăţenie a naturii. Nu m-ar mira ca pe undeva printr-un restaurant din apropiere să fi spart şi câteva pahare cu vocea lui mai degrabă de soprană de coloratură călcată pe degete decât de contratenor, cum l-au catalogat “specialiştii”. Sigur că, pe de altă parte, peste vreo doi-trei ani, sunt toate şansele să gâjâie ca orice adolescent de sex aproape masculin cu glasul în schimbare. Problema e că pur şi simplu falsează îngrozitor. Amănunt care, desigur, într-o ţară prin excelenţă manelistică, unde culmea rafinamentului e socotit gustul pentru muzica house, nu prea are pe cine să deranjeze.

Dar nu prestaţia tânărului mi se pare lucrul cel mai penibil din filmuleţele cu pricina, ci aceea a… juriului(?), şi mai ales a individului acela mic şi cu resturi de mustăcioară – ceva dansator de felul lui, mi se pare – care e încă şi mai jenant de fals atunci când mimează surpriza, imitând cu un cabotinism rar întâlnit în afara paginilor de literatură umoristică expresiile pe care a văzut el pe YouTube că le afişează prezentatorii din emisiunile similare de pe alte meridiane atunci când descoperă câte un talent exact ca Ianău ăsta al nostru, numai că autentic.

TURN THE PAGE

CE M-A ENERVAT CEL MAI RĂU ZILELE ASTEA (TOP 2 SAU 3)

(…Vreau să spun, în afară de Băsescu, care mă enervează de şase ani, dar m-am obişnuit, aşa că într-un eventual top rămâne doar pe locul trei…)

Aseară, până cu vreun sfert de oră înainte de finalul meciului Arsenal – Barcelona, când scorul încă era 0-1, pe locul al doilea se afla felul în care evoluau londonezii. Adică, bine, înţeleg, şi în linii mari sunt şi eu de acord cu chestiile gen “organizarea perfectă a catalanilor”, “geniul lui Messi” şi-aşa mai departe, dar nimic din meritele Barçei nu explică de ce nişte adversari totuşi valoroşi, nu de la cine ştie ce AS Crăciunelu de Jos, brusc nu mai sunt în stare să dea o pasă de un metru, încearcă întruna să treacă, având mingea la picior, nici măcar printre, ci de-a dreptul prin câte doi spanioli, deşi au coechipieri demarcaţi şi-n stânga şi-n dreapta, de ce trag la poartă când trebuie să paseze şi pasează când trebuie să tragă, inclusiv dacă se pomenesc cu poarta goală în faţă etc. Că doar – la naiba! – puteri hipnotice n-or avea “extratereştrii” ăştia ai lu’ peşte, care, în paranteză fie spus, alcătuiesc echipa europeană pe care o detest în cel mai înalt grad, până şi peste cele nemţeşti sau Juventus. Sigur, la 1-1, şi cu atât mai mult la, recunosc, nesperatul 2-1 din final, mi-a mai trecut supărarea.

Dar cel mai rău şi mai rău zilele astea m-a enervat Gennaro Gattuso de la AC Milan, în meciul de marţi, cu Tottenham, terminat şi el cu bine din punctul meu de vedere, 1-0 pentru englezi. Şi nici măcar atât jucătorul în sine, sau atitudinea lui, cât ideea că, după tot ce a făcut pe teren – luându-se la fiecare fază la harţă cu adversarii, înjurând, scuipând, îmbrâncindu-l la un moment dat şi pe antrenorul secund al oaspeţilor, faultând criminal şi afişând în permanenţă o faţă de om al cavernelor gata să se repeadă asupra duşmanului de moarte din tribul rival –, nu va rămâne decât cu amărâtul de cartonaş galben primit, de bine de rău, într-un târziu, din partea unui arbitru, francez sau ceva, care pot paria că ţine de vreo sectă creştină ultratolerantă, în loc să fie suspendat cel puţin câteva etape din cupele europene, pe baza probelor video, dacă tot ne-am dat dracului cu modernizarea.

ATÂT

Cu bruma de bun-simţ pe care am pretenţia că o mai posed, n-am să mă apuc să fac vreo analiză profundă a comportamentului, vădit deviant şi degenerativ, bătrânului lup de mare specializat în lupta cu furtunile într-un pahar cu apă stârnite tot de el, Traian Băsescu, căruia zilele astea i s-a năzărit să bântuie pe la uşile celor, din ce în ce mai puţini, dispuşi să-l mai asculte, fie şi cu nedisimulat sictir, ca să caute, chipurile, înlocuitor pentru de neînlocuitul, până mai alaltăieri, Boc.

Tot ce mi-ar plăcea să ştiu – dar n-o să am probabil parte să aflu decât, eventual, atunci când va fi prea târziu să mai conteze, fiindcă nici presa noastră nu excelează la capitolul atenţie distributivă – este ce matrapazlâcuri, foarte probabil fără precedent, săvârşite de actualii guvernanţi, se mai ascund şi în spatele acestei – trebuie să recunoaştem – neobişnuit de groase perdele de fum. Atât.

ÎNTÂMPLARE CU BROCCOLI

Pur şi simplu ador ştirile care încep cu “inflaţia a scăzut la x la sută…” şi continuă, în aceeaşi propoziţie, cu “…în urma creşterii preţului la mărfurile nealimentare cu y la sută, iar la cele alimentare cu z la sută.”! Plus că în ianuarie cică preţurile au crescut iarăşi doar cu zero virgulă nu ştiu cât la sută faţă de decembrie. S-o creadă mutu de Isărescu, pe care din trei în trei luni tot vrea Băsescu să-l ungă prim-ministru de competent ce e, numai bun de succesor al lui Boc.

Zilele trecute, un post de ştiri făcea un fel de sondaj, rugându-i pe telespectatori să trimită mesaje în care să spună dacă li se pare că alimentele s-au scumpit în ianuarie faţă de decembrie. Păi asta nu-i nimic, bineînţeles că, dacă nu sunt pore sau cristoi la cap, li se pare. Da’ mie mi s-a întâmplat, sâmbătă, în Cora, să-mi crească preţul la mănunchiul de broccoli de la cântar, unde a fost evaluat la opt lei şi patruzeci şi cinci de bani, conform etichetei cu cod de bare şi toate cele, până la casă, unde a fost marcat, pe baza aceluiaşi cod de bare, cu zece lei şi cinşpe bani! Vă jur! Şi n-a fost nicio greşeală, fiindcă în urma reclamaţiei, pe care, mai mult aşa, de curiozitate, am făcut-o, mi s-a spus simplu: “ne pare rău, s-a scumpit”. Mai ceva ca-n bancurile de la începutul anilor '90!

DE VALENTINE’S DAY

Iată, după gustul meu, cel mai… frumos podium posibil la probele feminine din cadrul Campionatelor Mondiale de schi alpin de la Garmisch-Partenkirchen, aflate în plină desfăşurare:

1. Lindsey Vonn (SUA)
2. Tina Maze (Slovenia)
3. Anna Fenninger (Austria)

EDIŢIE DEOSEBIT DE SPECIALĂ!

Profunda mea ancorare în actualitatea social-politică autohtonă m-a făcut să mă simt pur şi simplu obligat să scriu astăzi, într-o ediţie specială – fiindcă vinerea, după cum cititorul fidel (pe care cu ocazia asta îl salut şi-i mulţumesc) a observat, pentru mine cam începe weekendul, perioadă în care şi dacă Băsescu şi-ar da, într-un moment de improbabilă luciditate, demisia, s-ar prea putea să nu aflu decât dacă ţipă vecinii de bucurie sau se bagă breaking news pe Eurosport, Digi Sport sau HBO –, despre subiectul numărul unu al ultimelor zile, şi anume arestările de vameşi, poliţişti de frontieră sau… şahişti, că nu mi-e prea limpede, dar am tot văzut o tablă cu nişte pioni, cai, nebuni, de am crezut că-i vorba de-un promo la vreun mare turneu internaţional cu participarea Elisabetei Polihroniade. Numai că – n-o să ghiciţi niciodată! – mă doare fix în spatele blocului de ele! Pe cuvânt! Nu mă pasionează deloc. Da’ deloc-deloc, nu ştiu cum să vă spun...

Aşa încât, în loc de “ediţia specială”, dacă tot m-am stârnit, voi realiza una “deosebit de specială” (şi nu în sensul că ar fi, dimpotrivă, banală!), fiindcă e o premieră absolută: voi face trimitere, cu recomandarea călduroasă de a fi citit, către un editorial care mi-a plăcut teribil, scris de Petre Mihai Băcanu pentru ziarul “Timpul” şi intitulat, simplu dar genial, “Specia Hoarăvişan”.

CU GHEAŢĂ ŞI FĂRĂ GHEAŢĂ

Numai ce am vorbit despre favoriţii mei care pierd chiar şi atunci când teoretic pornesc cu prima şansă într-o competiţie, şi deja, la Campionatele Mondiale de schi alpin de la Garmisch-Partenkirchen, Lindsey Vonn, “regina vitezei”, “sportiva anului” etc. a terminat, marţi, proba de slalom super-uriaş a şaptea – ceea ce la o asemenea întrecere, unde numai medaliile contează, e ca şi cum ar fi abandonat sau n-ar fi luat startul –, Bode Miller, care, ce-i drept, nu prea se mai numără printre protagonişti, a încheiat şi el, ieri, proba similară masculină pe locul 12, iar elveţianul Didier Cuche, care în schimb era chiar favoritul principal al cursei şi printre ai mei măcar pentru că am îmbătrânit “împreună” (mi-ar fi plăcut să pot pune între ghilimele “îmbătrânit”), pe 4, deci tot fără medalie.

Apropo de Lindsey Vonn, cu o zi înainte de cursă se plângea, pe pagina de Facebook, că pârtia e mai îngheţată şi mai periculoasă decât a întâlnit ea în întreaga carieră şi acuza federaţia internaţională de specialitate că nu se preocupă de siguranţa schiorilor. Iniţial am fost tentat să-i dau dreptate (şi un “like” pe articol), după care însă mi-a venit în minte felul cum, de ani de zile, în Formula 1, tocmai pentru protejarea piloţilor, se pun, prin regulament, tot felul de bariere de natură tehnică în calea dezvoltării monoposturilor, care, e adevărat, dacă ar fi fost lăsate la discreţia constructorilor s-ar fi transformat deja în ceva mai apropiat de navetele spaţiale.

Problema cu tipul ăsta de abordare este că se pierde din vedere un element oarecum esenţial, şi anume chestia aia care iese din clăpari, respectiv care face legătura între volan şi scaun: sportivul însuşi. El ar trebui să fie primul interesat de propria siguranţă. Nimeni nu-l împiedică, dacă-i aşa temător, să coboare o pârtie îngheţată, poate nu neapărat pe fund, dar măcar “în plug”, sau să conducă un bolid de F1 cel mult în viteza a doua, cu 60-80 de kilometri pe oră, chiar dacă maşina ar duce fie şi până la 500, nu doar până la vreo 300 ca acum. Altminteri să se dea cu toţii pe pârtii ca “Bradul” din Poiana Braşov şi să se întreacă în Matizuri.

“MAESTRUL BEŢIV”

Dintre multele lucruri pline de bahică înţelepciune pe care Preşedintele nostru, al tuturor românilor, dar în special al celor cu desăvârşire cretini, care l-au votat a doua oară şi ar face-o şi a treia dacă s-ar putea, ni le-a spus aseară, în direct la postul public de partid şi mai puţin de stat, printre care că n-am fi intrat în Schengen tot din cauza bieţilor bulgari, care cică ar avea nu ştiu ce două rapoarte negative, cel mai interesant mi s-a părut caracterizarea făcută domnilor Ponta şi Antonescu (al cărui nume nu l-a nimerit din prima, că aşa fac oamenii la beţie, se bâlbâie, poreclindu-l Antenescu, de s-au prăpădit Pora, Cristoiu şi Tapalagă de râs, iar Liiceanu şi Pleşu, oameni ceva mai rafinaţi, au zâmbit doar aşa, reţinut, din colţul gurii), cum că ar fi “un cuplu comic”.

Acum, sincer să fiu – că tot n-am apucat să vorbesc despre ea – alianţa asta dintre PSD şi PNL nu-mi vine nici mie, de niciun fel, la socoteală, dar cum în politica noastră nu găsesc mai nimic vesel, chiar m-aş bucura ca ăla chelu’ din fruntea bucatelor să aibă dreptate. Poate aşa o să ni se mai descreţească şi nouă frunţile după anii de restrişte de sub ocârmuirea altui cuplu, numai că tragic, Băsescu-Boc.


P.S. A, nu, în ciuda aparenţelor, titlul n-are nicio legătură cu personajul principal din rândurile de mai sus. Că beţiv se prea poate să fie – chiar dacă, cinstit vorbind, n-am de unde să ştiu, fiindcă, aşa cum v-am tot zis, eu nu-s şi, vorba lui Victor Ciutacu pe blog, cel puţin cu mine n-a băut, deci n-am fost dintre cei care să-l culeagă de sub mese – dar maestru?! În ce? Poate doar în josnicie…

Nu, el se referă la filmul de diseară, de la ProTV, cu Jackie Chan, pe care NU vi-l recomand.

DESPRE TESTE ŞI CONTROALE

Sigur că, mai ales uitându-mă la specimenele puţin spus bizare ce se îmbulzesc în fiecare zi prin studiorile de televiziune, nici ideea unui control psihiatric, psihologic, psihopupu şi aşa mai departe, al potenţialilor candidaţi la diferitele tipuri de alegeri nu mi se pare deloc de lepădat, însă şi mai bine venit mi s-ar părea un test de inteligenţă, ale cărui rezultate să fie, dacă nu neapărat eliminatorii din cursa electorală, măcar trecute pe buletinul de vot alături de formaţiunea din care face parte pretendentul: Paulică Dromihete Gutuie – Uniunea de Centru-Centru, IQ 62. Să ştie lumea cât (nu) îl duce mintea.

Bine, eu aş merge şi mai departe, riscând chiar să ies din tiparele unui autentic democrat cum, la drept vorbind, nici nu mă pretind, şi aş propune şi pentru alegătorii de rând introducerea unor teste, poate nu chiar de inteligenţă sau cultură generală, fiindcă în urma selecţiei s-ar putea să se doboare toate recordurile, deja impresionante, de absenteism, dar de verificare a cunoştinţelor în ale politicii, un soi de extemporal-fulger dat la intrarea în secţia de votare, fiindcă sunt destui oameni care îşi exercită bine-mersi drepturile electorale fără să aibă habar, de pildă, nu care este, ci că există o deosebire între Parlament şi Guvern.

UN WEEKEND DE COŞMAR

Oricât de obişnuit aş fi deja de multă vreme ca favoriţii mei, în orice domeniu, să piardă, chiar şi atunci când teoretic pornesc cu prima şansă, nu se putea ca un meci precum cel de Premier League, dintre Newcastle United şi Arsenal, în care londonezii, al căror înfocat suporter sunt, au condus până prin minutul 68 cu 4-0 pentru ca în final să fie egalaţi, irosind astfel două puncte esenţiale în lupta pentru titlu – şi asta după ce în urmă cu câteva etape au pierdut pe teren propriu în faţa lui Tottenham cu 2-3, deşi la pauză conduceau cu 2-0! – să nu-mi strice weekendul aproape în aceeaşi măsură ca oficializarea alianţei dintre PSD şi PNL (asupra căreia voi reveni)! Rău, rău de tot!

Lumea cică sunt eu pesimist, dar să fiu al babii dacă îmi amintesc vreun meci în care echipa mea favorită să revină într-un mod atât de spectaculos. În schimb, fără niciun efort, îmi vin în minte acum, la repezeală, cel puţin cinci-şase victorii scăpate astfel printre degete, inclusiv în situaţii în care ţineam, conjunctural dar pătimaş, c-aşa mi-e felul, cu formaţii care altminteri îmi sunt profund antipatice, cum ar fi Steaua în cupele europene!

“TOŢI OAMENII SUNT EROI…”

CUM ERA SĂ DEVIN BEŢIV (VERSIUNEA INTEGRALĂ, UŞOR REVIZUITĂ ŞI APROAPE DELOC ADĂUGITĂ)

Nu atât fiindcă n-aş avea chef sau despre ce altceva să scriu azi (deşi – de ce să nu recunosc? – şi de-asta), cât la cererea unor cititori care s-au plâns că publicarea în foileton, cu ditai weekendul şi-un clip bestial între episoade, a ştirbit din înţelesul şi valoarea pilduitoare a textului în întregul său, iată aici versiunea… cum spusei în titlu:


…De unde se deduce, absolut corect, că nu-s! Bine, nu sunt nici tocmai un abstinent, deşi pot trece şi săptămâni întregi fără să beau măcar un pahar de vin sau o bere, însă în urmă cu câţiva ani pot spune că a existat un moment de cumpănă.

Începusem, de puţină vreme, să scriu cu regularitate la blog, şi nu-mi era deloc aşa uşor cum crezusem. Pe vremea aceea încă fumam şi, ca să vă faceţi o idee, din porţia zilnică de jumătate de pachet, cel puţin şase-şapte ţigări le dădeam gata până să termin articolul. (Ba, la drept vorbind, pe cele mai multe încă înainte să mă-ncumet să-l încep!)

Tot pe vremea aceea, în afara urâtului viciu de care m-am debarasat între timp, mai aveam şi un fel de amic, mai mult o cunoştinţă, cu oarece veleităţi de poet, şi care, de altfel, trebuie să spun că a avut aceeaşi soartă. El a fost acela care, într-o bună zi, când, în nici nu mai ţin minte ce împrejurări, m-a auzit pesemne plângându-mă, mi-a făcut sugestia – bazată cică şi pe propria experienţă, în afară de aceea a multor artişti faimoşi, dispăruţi prematur, dar măcar în plin elan creator, poate şi din acest motiv – ca, atunci când mă aflu în impas, să apelez la un păhărel-două de ce socot eu de cuviinţă, după gust. Aşa se face că, într-un moment de slăbiciune şi chiar mai acută ca de obicei criză de inspiraţie, m-am hotărât să-i urmez sfatul. Şi culmea e că a funcţionat perfect!

Cum-necum, izbutisem să însăilez câteva rânduri, de care eram însă, pe bună dreptate, foarte nemulţumit: nu numai că sunau ca naiba, fără ritm, cu cacofonii şi repetiţii supărătoare de care nu ştiam cum să scap, fiindcă ar fi trebuit să reformulez propoziţii întregi, cu adjective nepotrivite şi mici glumiţe răsuflate, cu anacoluturi de-adevăratelea, nu de-alea doar aparente, pentru care mă ceartă degeaba cititorii superficiali, ba chiar – aveam neplăcutul sentiment, fără să fiu în stare să le şi depistez – cu câteva dezacorduri gramaticale, dar recitindu-le nu mai înţelegeam nici eu ce voisem să spun (de ceilalţi oricum nu prea mă sinchisesc)! Era clar că trebuia să rescriu întregul articol.

Pentru că, de la ultimul festin cu mititei, la care pur şi simplu uitasem de ele, înlocuindu-le cu Pepsi, în frigider îmi rămăseseră două beri mici, înainte să mă apuc de treabă le-am dat pe gât, dublând astfel şi doza mea maximă obişnuită, care constă într-o sticlă de 0,33 litri, din care mai şi rămân două-trei degete, pe fund.

Efectul a fost absolut spectaculos! Ca prin farmec, încă înainte de a termina prima sticlă, articolul, de care încă nu mă atinsesem, ci doar îl tot reciteam să văd ce-i pot face, a început să capete înţeles. Pe la jumătatea celei de-a doua, nu numai că devenise limpede ca... apa de izvor, dar parcă şi frazele se legau armonios, anacoluturile dispăruseră cu desăvârşire, dezacordurile gramaticale rămăseseră şi ele doar amintirea unei halucinaţii, adjectivele erau cât se poate de sugestive şi chiar am râs de unul singur la glumiţele care cu numai un sfert de oră înainte mi se păruseră – ce prostie! – răsuflate. După încă cinci minute, în faţa mea stăteau două sticle goale de bere şi un articol genial, pe care ar fi fost un adevărat sacrilegiu să-l rescriu!

Prin urmare, l-am publicat în forma iniţială, în care a rămas până în ziua de astăzi pe undeva prin arhivă, deşi, evident că încă de pe-atunci, după câteva ore de somn, mi s-a părut la fel de prost ca-n prima clipă! L-am păstrat numai ca să-mi fie învăţătură de minte că, în cazul meu, metoda marilor artişti şi a fostului meu amic nu dă nici pe departe randamentul scontat.

NIŞTE GOGOMANI

Nu ştiu după ce mic manual pentru retardaţi începători în ale manipulării se ghidează politicienii din arcul guvernamental, dar, de câte ori e (sur)prins vreunul într-o companie… inadecvată, cum ar fi – să luăm la întâmplare un caz ipotetic foarte recent – într-un restaurant, la aceeaşi masă cu şefii SRI-ului local, al Finanţelor Publice şi al Poliţiei Economice, taman cu puţin timp înainte ca un adversar politic să fie arestat într-un mod dubios, apare fie respectivul, fie vreun coleg de partid la fel de gogoman, să-l întrebe, chipurile retoric, pe ziaristul care-l acuză ceva de genul: “Vreţi să spuneţi că dacă eu m-aş întâlni cu dumneavoastră să luăm masa împreună ar însemna că…?”.

Păi, bine măi, găgăuţă, bineînţeles că ar însemna că… Sau, în orice caz, ar fi foarte probabil că… Respectiv, în exemplul invocat de tine, găgăuţă, că tocmai acordai un interviu ziaristului sau pregăteaţi o emisiune, ceea ce nici nu e aşa grav. Sigur, s-ar fi putut şi doar să fiţi vechi amici şi să mâncaţi. Dar dacă – să luăm un alt exemplu, de data asta cu adevărat ipotetic – tu, găgăuţă, ai fi văzut luând masa cu Bin Laden, nu crezi că multă lume s-ar gândi că poate puneţi la cale un atentat terorist? Ba, mă tem pentru tine că da. Uite de-aia zic eu că ar fi o dovadă de înţelepciune (care, la drept vorbind, nu te caracterizează) din partea ta să te ţii departe de el, chiar dacă s-ar întâmpla să vă cunoaşteţi.

SCUMPIRI MARI, DAR DESE

Cică (abia) de astăzi se scumpesc alimentele. Întrebarea este: faţă de când? Fiindcă nu e ca şi cum, de pildă, ieri s-ar fi ieftinit şi astăzi doar revin la preţul de alaltăieri. Ştiu sigur, pentru că în weekend s-a nimerit să mă duc şi eu într-un hipermarket, după aproape o lună şi jumătate de pauză, şi ce-am văzut acolo…

Trebuie să spun că mă număr printre cei despre care, invariabil, cu ocazia fiecărui Crăciun şi Paşte, iritat de nebunia din magazine, Mircea Badea se întreabă, în cel puţin câte două-trei emisiuni înainte, una-două în timpul şi încă două-trei după, dacă mănâncă numai de două ori pe an, respectiv, desigur, de Crăciun şi Paşte. De fapt, lucrurile nu sunt chiar atât de misterioase şi le-ar putea pătrunde taina chiar şi cunoscutul realizator: bietul român de rând, cu salariu mai mic de câteva (zeci de) mii de euro, cât sunt prin televiziuni, vrea şi el ca, într-adevăr măcar de două ori pe an, să aibă o masă îmbelşugată, pe care să se găsească şi altceva în afară de mămăliga, cartofii sau fasolea de zi cu zi.

În cazul meu particular mai este vorba şi de o spaimă, soră cu fobia, poate uşor patologică, de a nu rămâne fără vreun produs necesar chiar în zilele cu pricina, când magazinele sunt fie închise cu desăvârşire, fie încă şi mai aglomerate decât cu două-trei săptămâni înainte, când încerc să închei aprovizionarea, una cu certitudine în exces pentru că se întâmplă, de pildă, să mai cumpăr o sticlă de ulei chiar dacă aia de-acasă e pe jumătate plină, şi se dovedeşte că-mi ajunge până mult după sărbători; la fel cu sarea, muştarul, ba şi cu detergentul de vase, ori cel de rufe.

Consecinţa firească şi plăcută e că timp de o lună după sărbători nu mai trebuie să mă deplasez până în marile magazine, aflate, nu ştiu cum naiba, aproape toate aproape aproape de mine, dar aproape niciunul cu adevărat aproape, în sensul că locuiesc la nici mai mult, da’ din nefericire nici mai puţin, decât fix vreun sfert de oră de mers cu maşina de două magazine Cora, trei, ba chiar patru, dacă-l punem şi pe-ăla de la Unirea, Carrefour-uri, un Real, două Metro-uri şi-un Selgros, şi doar de un Kaufland, care nu mă interesează, la zece minute de mers pe jos. (Asta e şi un fel de şaradă: ghici unde stau!)

Consecinţa nefirească şi neplăcută este că după luna asta şi mai bine de pauză constat cu stupoare, cum am făcut sâmbătă, că toate cele, nu doar alimentele, s-au scumpit semnificativ: o cutie cu nici nu contează ce – că de fapt nici nu-mi trebuia, fiindcă mai am din rezerva de luna trecută, dar mi-a sărit în ochi –, care era doişpe lei, s-a făcut şaişpe; un odorizant de şapte lei şi ceva e aproape zece; laptele, care era cinci lei şi-un pic, acum e cinci lei şi mult etc.

O altă chestie nefirească, deşi nu-i o consecinţă a pauzei mele de cumpărături, e că la fiecare început de lună, când citesc datele despre inflaţie, reiese, conform Băncii Naţionale, conduse de eternul şi “unanim apreciatul” de alţii guvernator Mugur Isărescu, că scumpirile astea sunt de numai 0,1%, 0,2%…