NIMIC DESPRE FOTBAL…

La fel cum în cinematografele sau chiar teatrele noastre, indiferent cât de goală ar fi sala sau de rafinat spectacolul, este imposibil să nu dai fie peste perechea de fete bătrâne care-şi povestesc neîncetat una alteia, în şoapte stridente, mai degrabă visele despre decât adevăratele aventuri cu bărbaţi, de obicei însuraţi, şi se opresc doar ca să chicotească zgomotos de câte ori apare pe ecran vreun Brad Pitt sau George Clooney într-o ipostază mai macho, fie peste golănaşii care la scenele fierbinţi nu se pot abţine să nu lanseze îndemnuri obscene, pe stadioanele româneşti, cu tribune şi-aşa dezolant de pustii, uneori chiar şi la “marile derby-uri”, aproape că nu trec două-trei etape să nu se întâmple câte un incident dacă nu la fel de grav precum cel de aseară de la Ploieşti, când un spectator descreierat a pătruns nestingherit pe terenul de joc încăierându-se cu jucătorii oaspeţi, oricum similare.

Ce vreau să spun e că trebuie să fim o naţie cu totul şi cu totul… aparte, cel puţin între cele europene, ca din zece spectatori la un film bun sau la o piesă de teatru măcar trei-patru să fie turbulenţi, iar din câteva sute, hai mii, la un meci de fotbal să nu lipsească nişte huligani care să provoace scene de o violenţă rar întâlnită până şi pe arenele unde la fiecare partidă asistă ZECI de mii de suporteri înfocaţi – şi încă ai unor echipe adevărate, nu ai unor surogate ca ale noastre –, astfel încât te-ai gândi că “baza de selecţie” pentru tot felul de degeneraţi e cu mult mai mare. Sigur că la noi poate fi şi o chestiune de legislaţie sau una de organizare, dar mie tot mi se pare că în primul rând e una de (lipsă de) civilizaţie.

(Şi când mă gândesc că astăzi intenţionam să scriu despre fabulosul Chelsea-Arsenal 3-5, din Premier League!)