Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 29 aprilie 2013

AŞTEPT SĂ NU SUNE TELEFONUL

Există pe lumea astea nenumărate lucruri mărunte care – aşa mărunte cum sunt ele – depăşesc cu mult capacitatea mea de înţelegere (în ambele sensuri de dicţionar ale termenului). Undeva în fruntea, dacă nu chiar în capul listei, se află atitudinea oamenilor care promit că te sună la un moment dat la telefon şi n-o fac nici la momentul dat, şi nici la unul ulterior, cel puţin într-un interval de timp rezonabil, cum ar fi în decursul aceluiaşi mileniu. Şi da, oricât de puţin tânăr aş fi deja, şi cu oricâte situaţii de genul acesta m-aş fi confruntat de-a lungul vieţii, mă refer inclusiv, sau mai cu seamă, la vremurile recente, de după inventarea şi răspândirea telefoniei mobile pe scară largă, când nu mai există nici măcar scuza că n-ai putut să suni din cauza cuplajului care a vorbit o zi şi-o noapte încontinuu cu vărul Frăsel din Bojocu Mic sau n-ai găsit pe drum nicio cabină telefonică (funcţională), iar când ai găsit n-aveai fisă. (Minitehnicuşii ăştia sub 20 de ani nici n-au habar despre ce vorbesc, că şi dacă ar fi putut afla din cărţi sau filme, n-au cum să se informeze din jocurile oligofrene de pe Facebook. În fine.)

Fireşte că, iscoditor din fire cum sunt, am încercat să găsesc tot felul de explicaţii raţionale, mergând până în pânzele albe cu empatia, dar în afară de cazurile, din fericire rarisime, în care protagoniştii trecuseră fix în intervalul respectiv prin încercări dramatice, cum ar fi, de pildă, contractarea unei afecţiuni grave, pierderea unui membru al familiei sau măcar a telefonului (mobil) însuşi, n-am găsit decât una singură: nesimţirea. Până şi amnezia, dacă nu poate fi încadrată la capitolul “afecţiuni grave” (cum ar fi în Alzheimer), intră tot aici.

Şi mai de neînţeles, mai ales după criteriile lumii noastre supermaterialiste, cu indivizi ahtiaţi după profit, este împrejurarea – poate cea mai frecventă, de altfel – în care nesimţiţii sunt reprezentanţii unor firme care prin telefonul ăla nedat, sau prin vizita contramandată fără a se anunţa printr-un astfel (sau mai curând altfel, adică dat) de telefon, riscă să-şi piardă un client altminteri dispus să plătească o căciulă de bani, în vremuri de criză, pe ceva ce oricum nu valorează nici jumătate din preţ. Spun doar “riscă”, pentru că, la drept vorbind, într-o ţară în care situaţiile amintite sunt mai degrabă regula decât rara şi regretabila excepţie, probabil că marii majorităţi a clienţilor nu li se pare nimic în neregulă, de vreme ce tot aşa procedează şi ei în profesiile lor sau în viaţa particulară. Pe mine, în schimb, mă pierd automat.

Asta voiam, de altfel, să-i transmit şi pe această cale dobitocului de la firma de termopane, care, după ce m-am conversat de vreo zece ori cu el, să mă copleşească cu oferte, preţuri şi aşa mai departe, când a trebuit să vină să ia şi dimensiunile exacte ale ferestrelor şi să semnăm ce era de semnat – contract, înţelegere etc. – ieri, duminică, de Florii (zi oricum nepotrivită şi care nu-mi convenea, dar am acceptat-o la propunerea lui disperată, fiindcă săptămâna asta nu ştiu unde mă-sa pe gheaţă trebuia să plece), bineînţeles că nici n-a venit şi nici n-a sunat să explice de ce, eventual să-şi ceară scuze şi astfel să se asigure că o să mai am chef să-i văd mecla vreodată şi, poate, dacă era convingător, chiar să încheiem nenorocita de “afacere” împreună.

Culmea e că, scos din sărite de tărăşenia asta, azi-dimineaţă am făcut un mic studiu de piaţă şi nu doar că am găsit o ofertă mult mai bună, dar am rezolvat şi cu măsurătorile, contractul şi avansul. Deja mâine aştept să sune muncitorii ca să vină pentru montaj. Sau, desigur, să NU sune.

Niciun comentariu: