LA PRIMIRE

Acum, dacă tot m-am stârnit cu tenisul, am să continui, chiar dacă, de pildă, Wimbledonul s-a încheiat deja, cu surprinzătoarea victorie a favoritului meu numărul 1, britanicul Andy Murray, şi chiar în detrimentul antipaticului meu numărul 1, Novak Djokovici.

Deoarece, aşa cum am mai tot spus-o, multă vreme n-am mai urmărit competiţiile de profil, am constat că, oarecum între timp, au apărut ceva reglementări noi, cum ar fi dreptul jucătorilor la un anumit număr de “challenge-uri” (pe set), adică de a contesta decizia arbitrilor şi a o confrunta cu o probă video. Până aici toate bune şi frumoase, pe undeva chiar o măsură înţeleaptă, prezentă şi în alte sporturi, printre care hocheiul pe gheaţă, favoritul meu (ca s-o ţinem pe linia asta), şi care poate că ar trebui introdusă cât de curând şi în altele, în frunte cu fotbalul. Ce mi se pare însă de un absurd desăvârşit este următoarea regulă: dacă un jucător aflat la serviciu îl trimite pe primul în fileu sau în aut, iar la cel de-al doilea arbitrii apreciază că mingea a fost din nou în afara careului, iar jucătorul face contestaţie şi are câştig de cauză, acesta obţine nu dreptul firesc, de a repeta cel de-al doilea serviciu, aflat în litigiu, ci de a-l relua pe primul (şi implicit pe al doilea, dacă îl ratează iarăşi pe primul)! (În paranteză fie spus, am descoperit bizareria asta chiar la Wimbledonul recent încheiat, dar, culmea, odată cu Maria Sharapova, aflată la primire şi care se arăta nedumerită până la revoltă de ea, deşi am înţeles de la comentatori că nu e chiar o chestiune de ultimă oră!)

Bun, presupun că ideea de la care s-a pornit a fost aceea de a i se acorda un soi de compensaţie (morală, dar şi… materială) jucătorului obligat de eroarea de arbitraj să treacă prin mari emoţii, ca săvârşind o dublă greşeală, soldată cu pierderea punctului, când în realitate mingea fusese în teren. Ca în multe alte situaţii din tot felul de domenii şi, iată, de pe mai toate meleagurile însă, problema e privită aparent în profunzime, dar cu ochelari de cal, respectiv unilateral, deoarece “compensarea” jucătorului aflat la serviciu se face, de fapt, pe spinarea celui aflat la primire şi care este, ca să zic aşa, cel puţin la fel de nevinovat de greşeala arbitrilor ca şi adversarul său, în schimb e de două ori defavorizat. Iată de ce.

Una la mână: Ratarea primului serviciu rămâne practic incontestabilă. Fie că mingea a fost trimisă direct în fileu, fie că autul a fost atât de clar încât autorul lui n-a avut nimic de obiectat, faptul e deja consumat.

Doi la mână: Se ştie că îndeobşte cel de-al doilea serviciu e executat cu mai multă precauţie decât primul, e (relativ) slab, prilejuind adesea celui aflat la primire un retur de foarte bună calitate, poate chiar câştigător. Prin urmare, atunci când la al doilea serviciu arbitrii strigă din toţi rărunchii şi complet aiurea “aut!!!”, jucătorul aflat la primire se opreşte şi lasă mingea să treacă sau dă în ea de formă, deşi e foarte probabil că ar fi putut-o lovi cu toată forţa, eventual imparabil. Contestaţia (îndreptăţită şi soluţionată favorabil) celui care a servit se prea poate aşadar să demonstreze în cele din urmă că jucătorul văduvit de un punct ca şi sigur a fost de fapt tocmai cel aflat la primire şi care acum, colac peste pupăză, mai are de înfruntat şi DOUĂ servicii, aşadar inclusiv, hodoronc-tronc, pe cel dintâi, executat cu dezinvoltura dată de siguranţa că mai există unul “de rezervă”. Aberant.

FOAIE VERDE IARBĂ RARĂ

Cu toată simpatia mea faţă de Anglia, englezi şi cam tot ce este englezesc, în general, şi pentru Wimbledon, aflat, la ora când scriu aceste multe rânduri, în plină desfăşurare, în particular, ca favorit printre turneele de tenis (de Mare Şlem) (în măsura – încă destul de mică, deşi, uşor paradoxal, în semnificativă creştere în ultima vreme – în care mă (mai) interesează acest sport) şi în ciuda riscului – perfect conştientizat şi bărbăteşte asumat – de a relua, fie şi pentru un singur articol, după o lungă perioadă de pauză (asupra căreia voi reveni probabil la un moment dat pentru a o explica), activitatea pe blog cu o – să-i spunem – teorie poate încă şi mai trăsnit-scandaloasă decât cele cu care mi-oi fi obişnuit deja fostul cititor, trebuie să spun că tenisul pe iarbă mi se pare o chestiune (ramură/disciplină/activitate etc.) cu desăvârşire desuetă, (cam) singura lui justificare rămânând tradiţia. De altfel, am impresia (dar se prea poate să mă înşel) că în afară de Wimbledon nici nu mai există decât vreo alte două sau trei turnee (semnificative) pe această suprafaţă, toate (cu excepţia celui din Germania, de la Halle) desfăşurate în Anglia şi exclusiv ca pregătire a jucătorilor pentru cel dintâi.

Sigur, dincolo de faptul că în ultimii ani nici nu prea l-am urmărit, probabil că în timpul unei ediţii (mai) liniştite, fără atâtea abandonuri, accidentări şi eliminări, fireşte surprinzătoare, ale marilor favoriţi încă de prin primele tururi (încât la un moment dat mă şi întrebam dacă nu cumva asistăm la un boicot mascat al capilor de serie sau măcar la un preambul al unuia transparent declarat în anii ce vin), nu mi-ar fi trecut nici mie o asemenea idee prin cap. Aşa însă, mă uitam, de pildă, cum, încă de prin runda a treia, denumirea de “turneu pe iarbă” este una mai degrabă eufemistică şi profund măgulitoare la adresa organizatorilor, pentru că gazonul a dispărut deja de pe aproape jumătate din suprafaţa terenului, lăsând loc pământului. Un pământ de altminteri fascinant de bine îngrijit, pentru că întotdeauna m-am întrebat cum poate fi – eu ştiu? – bătătorit cu atâta migală şi, aş zice, artă, încât mingea să nu capete la impactul cu el (ca şi cu iarba, câtă încă mai e şi câtă NU va mai rămâne până la finală) tot soiul de traiectorii browniene.

Pe de altă parte, e drept că dispariţia ierbii are şi unele aspecte pozitive, pentru că altfel, mai ales după câte o repriză oricât de scurtă de ploaie (care în Londra îşi face apariţia cam de două ori pe set), jucătorii (şi jucătoarele, desigur) păreau să aibă mare nevoie de ghete cu crampoane, ca ale fotbaliştilor, crampoane de a căror utilitate eu însumi m-am îndoit de-a lungul întregii copilării şi a celei mai mari părţi din mai lunga decât în mod obişnuit mea adolescenţă, socotindu-le mai curând un moft sau un accesoriu utilizat doar pentru maltratarea cât mai severă a adversarilor, până când, cu prilejul pregătirii examenului de la IEFS, am încercat prima oară să joc fotbal pe un gazon adevărat încălţat în adidaşii mei de zi cu zi, similari – în cam a zecea paranteză fie spus – cu ai tenismenilor de-acum.

Cât despre elementul ecologist – care-mi venise şi el în gând drept argument, având în vedere că mă preocupă într-o oarecare măsură domeniul –, la o analiză mai profundă ezit să-l invoc, în sensul că la prima vedere ar părea mai benefic pentru sănătatea planetei ca jucătorii să se zbănţuie pe un teren fabricat din orice (alt) material, mai mult sau mai puţin chimic şi sintetic, decât să morfolească şi ei până la anihilare un petic de vegetaţie. Şi asta (la ezitarea mea mă refer acum), de când am înţeles – în urma lecturării rezultatelor nu ştiu cărui sau căror studiu sau studii (efectuat/e, bănuiesc, tot de o echipă de cercetători de la o prestigioasă universitate din Marea Britanie sau SUA) – în ce eroare criminală mă aflasem ani de zile preferând ca de Crăciun să folosesc un (acelaşi) brad artificial, de plastic, pare-se mult mai dăunător pentru mediul înconjurător decât sacrificarea an de an a câte unuia (fiindcă vorbesc strict de necesităţile mele) natural. Moment de la care am şi hotărât să folosesc numai brazi vii, cu rădăcini cu tot, în ghivece, pe care după Sărbători să-i replantez undeva în mijlocul naturii, sau măcar a unei curţi, dar asta e deja cu totul şi cu totul altă poveste, asupra căreia nici nu am de ce să mai revin (prea curând).