“DOCTORUL” ŞI (IM)PACIENTUL

Pe undeva, acci/incidentul de duminică, din MotoGP, dintre, pe de-o parte, multiplul campion mondial şi actualul (încă) lider al clasamentului general, Valentino Rossi şi, pe de alta, Marc Márquez, care mi-a fost dintotdeauna profund antipatic, doar că până acum mai degrabă fără vreun motiv anume, decât, poate, că e la fel de spaniol ca prea mulţi alţii din competiţia pe care vreo doi ani a dominat-o cu atâta autoritate încât a ucis spectacolul, amintindu-mi de cel puţin la fel de nesuferiţii, la vremea lor (de glorie), Vettel şi Schumacher (căruia fireşte că-i doresc multă sănătate!) din Formula 1, şi făcându-mă să (re)încep să mă uit (şi-aşa cam pe sărite) la curse abia odată cu revenirea la cel mai înalt nivel a “Doctorului”, cu care simpatizez (strict acum!) din simplul motiv profund subiectiv că e mai apropiat de mine ca vârstă (adică n-are decât vreo duzină de ani mai puţin!) şi mi-e cunoscut încă din aproximativ tinereţe, când, în schimb, îmi era aproape la fel de antipatic precum celălalt în ziua de azi şi, mutatis mutandis, cam pe aceleaşi considerente, a luat caimacul evenimentelor sportive din weekend, aruncând, în ceea ce mă priveşte, într-un oarecare con de umbră victoria cu adevărat grandioasă a Simonei Halep în faţa Flaviei Pennetta, ca urmare a unei evoluţii pe care dacă o va repeta, fie şi pe trei sferturi, pâna la finalul turneului, nu are cum să nu-şi spulbere toate adversarele, în frunte cu perfecta Sharapova, care ar merita azi, în partida directă, o bătăiţă cruntă, oricât de mare ar fi slăbiciunea mea pentru ea, de uneori sufăr la meciurile sale mai tare decât la ale Simonei, dar (revenind la evoluţiile acesteia din urmă) bineînţeles că n-aş risca să pariez nici ultima ceapă degerată rămasă pe fundul sertarului de jos din frigiderul scos din uz al bunică-mii moarte de treizeci de ani că nu se va da, iarăşi, de trei ori peste cap, transformându-se în versiunea ei Mr. Hyde, cum s-a mai întâmplat de atâtea ori; cea a lui Arsenal [(despre victorie vorbesc, în caz că aţi pierdut firul gândurilor sau şirul cuvintelor (mele)], cam chinuită, pe teren propriu, în faţa lui Everton, graţie căreia “tunarii” au (re)devenit, fie şi după (cică) douăzeci de luni şi pentru mai puţin de douăzeci şi patru de ore, lideri în Premier League sau triumful lui Lewis Hamilton de la Austin, care i-a adus cel de-al treilea titlu de campion mondial în Formula 1 (al doilea consecutiv, din păcate cu Mercedes), altminteri întru totul meritat şi care continuă să mă bucure, cel puţin până când rivalii lui vor fi alţii decât coechipierul actual, Nico Rosberg, cam indiferent cine (şi cu atât mai puţin Vettel) de la Ferrari, şi chiar vreun alt pilot decât unul englez (că americani sau canadieni slabe şanse, iar despre români ce să mai vorbim) de la un Williams sau McLaren renăscut.

Revenind la (şi încheind cu) duelul Rossi-Márquez, aş vrea să remarc diferenţa de maturitate – ca să nu spun de-a dreptul inteligenţă, având în vedere că nici măcar nu e o chestiune de vârstă – dintre piloţii de motociclete, care întotdeauna mi-au lăsat impresia că ar avea ceva la (şi nimic în) cap, chiar şi după ce-şi dau jos căştile, şi cei, adeseori, cum spuneam, încă şi mai tineri, de monoposturi de Formula 1, pentru că nu-mi amintesc ca vreunul dintre aceştia din urmă, în anii (multişori) de când mă uit eu la curse, să fi avut o atitudine (absolut mizerabilă!) similară cu a lui Márquez, şicanându-şi făţiş un adversar pe pistă doar pentru a-l împiedica să devină campion mondial, însă nu în favoarea lui însuşi (că de-astea s-au întâmplat destule şi în F1), ci a unui alt pilot, nici măcar coechipier, ci doar, întâmplător, conaţional, fiindcă ceea ce a făcut spaniolul duminică a fost evident pentru oricine înţelege indiferent cât de puţin din sporturile cu motor – minus, desigur, fanii lui înflăcăraţi şi decerebraţi (cumulativ, pentru că şi cei doar înflăcăraţi au văzut şi recunosc) –, mai întâi dându-se pur şi simplu la o parte din calea rivalului la titlu al lui Rossi, Jorge Lorenzo, de parcă venea spre el cu tancul, apoi făcând tot felul de giumbuşlucuri în jurul italianului – pe care efectiv l-a aşteptat… la cotitură –, încât la un moment dat, când Rossi i-a strigat ceva peste umăr, am avut convingerea că nu doar îl înjură de vaffanculo pe mama lui de mucos obraznic şi răsfăţat, ci îşi ia angajamentul solemn să-l şi trântească la pământ cu prima ocazie (şi motocicleta), lucru care s-a şi întâmplat după vreo două tururi, chiar dacă nu cu piciorul l-a împrăştiat “Il Dottore” pe nesimţit pe caldarâm, cum ar fi meritat-o, ci doar printr-o manevră de vulpoi bătrân, dar, la urma urmelor permisă în curse, blocându-i trasa nici măcar ideală, ci (prea) exterioară, pe care spaniolul s-a încăpăţânat prosteşte să încerce să se înscrie chiar şi după ce lăţimea benzii de astfalt se dovedise neîncăpătoare în acel punct pentru amândoi, aşa încât nu i-ar mai fi rămas la dispoziţie decât gazonul bine tuns al circuitului de la Sepang, concluzia fiind că nici Rossi n-o fi fost chiar un sfânt care să se lase martirizat pe altarul gloriei altora fără niciun fel de replică, şi poate merita o oareşce pedeapsă, dar care să nu-i ruineze, practic, şansele la titlu, pentru că, în fond, nu pe nota la purtare se fac departajările în competiţiile motorizate, dar e inadmisibil ca… (ar urma o lungă listă de calificative de neroprodus pe un blog cu pretenţii de onorabilitate) de Márquez să scape cu faţa lui de pui de viezure curată după o întreagă cursă în care nu a avut altă preocupare decât să-i blocheze italianului drumul (la propriu!) spre un al zecelea titlu (al şaptelea la clasa mare), cu speranţa, desigur, că astfel va avea ocazia la un moment dat, măcar spre finalul carierei (cu condiţia să fie una foarte lungă!) de a depăşi palmaresul impresionant al acestuia, ceea ce-i doresc din tot sufletul să NU reuşească.



ACTUALIZARE: Presupunând – altminteri cu destul temei, zic eu – că jucătoarele de tenis au, pe lângă multe alte visuri, şi vise în care se face că joacă perfect şi câştigă lejer câte un meci, am convingerea că de cel puţin doi ani încoace Maria Sharapova n-a mai evoluat nici măcar într-unul de genul ăsta cum a făcut-o aievea, azi, cu biata noastră Simona, care, la rândul ei, a făcut şi ea ce a putut, deloc puţin, dar nici pe departe suficient.

Judecând în termenii unora din textele mele mai vechi, rusoaica a fost la vreo 95% din capacitatea ei maximă din vremurile bune (şi cam 140% din cea obişnuită de-acum!), iar constănţeanca la vreo 80% din a ei, în condiţiile în care exact un raport invers i-ar fi dat ceva şanse, aşa cum sper să se întâmple într-o eventuală (şi foarte posibilă) finală… de vis (că tot veni vorba), cel puţin pentru mine, disputată, desigur, tot între ele.

ANGAJAMENT SOLEMN

Cu toate că mă uit doar sporadic la talk-show-urile pe teme sportive, şi numai în preajma sau după meciurile internaţionale, nu ştiu cum se face, dar mă nimeresc de fiecare dată pe recepţie fix în partea aia de emisiune în care câte un moderator, de obicei Radu Naum de la Digi Sport, se văicăreşte de mama focului pe marginea prestaţiilor într-adevăr penibile ale naţionalei de fotbal, însă de aşa manieră încât ai zice că tricolorii joacă prost dinadins, de-ai dracului ce sunt, ca să-l enerveze în primul rând pe el şi, colateral, pe mi(l)i(oane)le de (tele)spectatori, sau din masochism, de dragul de a fi înjuraţi de o ţară întreagă de mamă, şi nu pentru că atât le permit lor puterile şi (anti)talentul, fiindcă nu sunt în stare să încerce un dribling fără să calce pe minge, să dea o pasă în careul advers fără să-şi pericliteze propria poartă, să tragă un şut sănătos fără să spargă vreun geam de la casele din vecinătatea stadionului sau măcar să alerge cum se cuvine, fără să rişte să moară sufocaţi. 

Culmea ridicolului a fost însă atinsă la un moment dat, când domnul Naum, aflat în dialog prin telefon cu căpitanul echipei, Răzvan Raţ, l-a pus pe acesta – cu un aer cât se poate de serios, chiar dacă părea o glumă proastă – să-şi ia angajamentul solemn că, indiferent de halul în care vor obţine calificarea, fie şi chinuindu-se până în ultimul minut al meciului cu Insulele Feroe, la turneul final de anul viitor, din Franţa, “băieţii să joace, în sfârşit, fotbal”, bătându-se de la egal la egal cu marile forţe ale Europei ca să şteargă impresia urâtă lăsată (şi) în preliminariile astea,  de parcă în cele câteva luni de până atunci există absolut toate şansele ca alde Sânmărtean, Marica sau Raţ însuşi să mai întinerească şi să se transfere la Real Madrid sau Bayern München, campionatul intern să ajungă să rivalizeze cu Bundesliga şi Premier League, sau măcar să fie descoperiţi subit câţiva tineri de perspectivă, pe sistemul “peste doi-trei ani... sunt buni şi-acum”.

Pentru ca domnul Naum să priceapă întreaga enormitate a demersului său, îi transmit pe această cale că asta e ca şi cum i-aş spune eu dumnealui ceva de genul: “măi, Naume; Radule, băiete, până acum, de ani şi ani de zile, ai făcut nişte emisiuni de toată jena (ca să mă exprim elegant!), plictisitoare şi pe teme stupide, ai vorbit întotdeauna prea mult şi pe lângă subiect, întrerupându-ţi aiurea invitaţii, dar, uite, sunt dispus să uit de toate astea, dacă începând de anul viitor, eventual chiar odată cu deschiderea oficială a EURO 2016, promiţi să devii simpatic, inteligent, sau, şi mai bine, de-a dreptul sclipitor, cu adevărat profesionist şi să prestezi asemenea celor mai buni moderatori ai marilor canale de sport din lume. De acord?”.

Hai, România!