DE LA “NEA” LA “NEA”

Având în vedere că pronosticurile mele pentru meciurile României de la EURO 2016 erau 0-4 cu Franţa, 0-2 cu Elveţia şi 1-1 cu Albania, nu pot spune că sunt cu adevărat dezamăgit pentru ceea ce s-a petrecut (şi) în realitate, mai cu seamă că, spre deosebire de nenumăraţii comentatori pe care am avut masochismul de a-i asculta în această perioadă, relativul optimism căpătat după prestaţia rezonabilă a tricolorilor din meciul inaugural, pierdut cu doar 1-2 în faţa gazdelor competiţiei, mi s-a spulberat definitiv nu atât după chinuitul 1-1 norocos cu Elveţia, cât după acel Franţa-Albania 2-0, cu ambele goluri marcate după minutul 88, când m-am dumirit că numitorul comun pentru impresia bună lăsată şi de noi şi de albanezi în compania “cocoşilor” a fost de fapt evoluţia jalnică (de până acum) a celor din urmă.

De altfel, luările de poziţie ale chibiţilor de tot felul din mass-media, în frunte cu marii noştri “specialişti” în a da sfaturi pe care n-au fost în stare să le pună în practică atunci când au avut ocazia (că de-aia s-au şi făcut comentatori), m-au scos din sărite chiar mai rău decât jocul naţionalei şi atitudinea staffului ei tehnic. Aşa, de pildă, mi s-au părut de cel mai desăvârşit prost gust criticile vehemente aduse de componenţii “Generaţiei de Aur” (pentru care, în paranteză fie spus, am un respect deosebit, fie şi numai fiindcă suntem leat) după meciul încheiat, totuşi, la egalitate, cu o reprezentativă a Elveţiei mult mai bine cotată, la ora actuală, decât a noastră, în condiţiile în care ei au capotat lamentabil la Mondialele din 1994 în faţa unei Elveţii mai modeste şi decât Albania de-acum. Când vine vorba despre (semi)eşecurile cu Elveţia, în particular, ar face bine să se abţină şi să-i lase pe alţii să comenteze.

În plus, toate discuţiile despre schimbările, chipurile prea numeroase, pe care le-ar fi operat Iordănescu după primul meci (la urma urmelor PIERDUT!) mi s-au părut de-a dreptul stupide, mai cu seamă după ce din patru ele au devenit practic şase la sfârşitul primei reprize cu Elveţia, când (alţi) doi tricolori au clacat fizic, înainte de a o face, încă de prin minutul 60, întreaga echipă, semn că “nea Puiu” înţelesese destul de bine cu cine şi cu ce material uman deficitar are de-a face, o primenire a primului “11” fiind mai mult decât necesară chiar şi dincolo de prestaţiile neconvingătoare ale unora dintre titularii din meciul cu Franţa, gen Adi Popa, Chipciu sau Florin Andone, pe care fix aceiaşi comentatori îi cereau înlocuiţi.

În ceea ce mă priveşte, singurele greşeli (majore?) pe care i le-aş imputa strict antrenorului ar fi, pe de-o parte, faptul că l-a lăsat acasă pe Maxim, unul din prea puţinii jucători români care, măcar din când în când, ştiu ce au de făcut cu o minge de fotbal atunci când întâmplător ajunge în posesia lor, iar, pe de alta, că nu l-a introdus pe Sânmărtean în repriza a doua a partidei cu Elveţia, când se vedea de la o poştă că avem nevoie de cineva în stare “să ţină de minge” baremi cinci secunde în loc de mai puţin de una cât (nu) ţinea oricare altul. Cum, însă, mai mult decât la egalul care era deja înscris pe tabela de marcaj nu puteam spera nici cu şapte Sânmărteni, pe cea din urmă aproape că i-am iertat-o.

Ciudat lucru, chiar şi oamenii mai lucizi, care porneau de la premisa (şi, uneori, chiar încheiau cu concluzia) corectă că, în fond şi la urma urmelor, actuala generaţie de fotbalişti e lipsită de valoare, iar calificarea la EURO reprezintă un miracol datorat mai degrabă UEFA, care a umflat numărul participantelor la turneul final şi norocului de a nimeri într-o grupă preliminară cu unii şi mai amărâţi ca noi, ajungeau mai devreme sau mai târziu să le ceară socoteală antrenorului şi diriguitorilor FRF că nu jucăm ca Spania, Brazilia sau măcar Barcelona. De parcă se poate face bici din orice!

Ca de obicei, cea mai bună glumă proastă din aceste zile triste a fost făcută de Radu Naum, de la Digi Sport, care nu contenea să atragă atenţia, plin de importanţă, tuturor celor care socoteau cum ne-am putea califica şi cu două puncte, de pe locul trei, că într-o atare situaţie am fi ca şi condamnaţi, pentru că vom întâlni în optimi o echipă câştigătoare de grupă, gen Anglia sau Germania. Ei bine, iată că, din punctul lui de vedere, după înfrângerea cu Albania am scăpat de o grijă, ca şi de cele mai mari, ulterioare, de a da piept în sferturi, semifinale şi finală cu echipe din ce în ce mai periculoase!

Sigur, după un asemenea eşec, va urma cuvenita perioadă de “analiză profundă”, în urma căreia, probabil, va fi numit “noul” antrenor al naţionalei în persoana celuilalt etern, “nea Piți”, acest Traian Băsescu al fotbalului românesc, care, alături de “nea Puiu”, un fel de Ion Iliescu, mi-au mâncat, dracului, juma de viață. Spun asta bazându-mă şi pe declaraţia lui Ştefan Iovan – care părea mai înţelept pe vremea când abia lega un “ăăă” de un “îîî” – conform căreia e bine ca selecţionata să fie condusă în continuare de un român, pentru că “avem antrenori de valoare, care cunosc bine situaţia fotbalului nostru”. Adică fix ce ne-a lipsit până acum!

Una peste alta, când vine vorba despre fotbal, ceea ce se întâmplă de o bună bucată de vreme e doar o revenire la normalitate, după momentul de glorie neaşteptat al “Generaţiei de Aur”. “Dezastrul” trâmbiţat de presă nu e nici pe departe la fel de teribil precum cele petrecute, de pildă, în handbalul şi tenisul masculin, în gimnastica feminină sau în canotaj, discipline în care, de-a lungul timpului, am avut performanţe incomparabil mai mari, culminând cu titluri mondiale sau olimpice. 

De altfel, apropo de acestea din urmă, ceva îmi spune că după Rio vom avea şi mai multe “analize” de făcut!

DE PE MARGINE

Ca să fie treaba oablă din capul locului, trebuie să spun că (nici) la alegerile locale de anul ăsta nu am votat. Cum ar veni, deloc. Spre deosebire însă de ăla din banc, care n-a tras clopotele, eu aş spicui nu unul, ci două dintre nenumăratele mele motive: mai întâi, desigur, pentru că n-am avut cu cine, şi, apoi, pentru că am cam început să mă apropii de vârsta aceea la care, în urmă cu vreun sfert de veac, pe la începutul anilor ‘90, oamenii votau cu mare entuziasm, încă de la primele ore ale dimineţii, dar îl alegeau (mai) mereu pe Ion Iliescu, şi, ca să nu cad şi eu într-un păcat similar, prefer să-i las pe cei tineri să-şi desemneze reprezentanţii după cum îi taie pe ei capul. Dar asupra acestui aspect poate voi mai reveni cândva, la fel ca şi asupra teoriei (unor dobitoci) conform căreia dacă n-ai votat, nu ai nici dreptul să-ţi dai cu părerea, aşa cum o voi face eu în cele ce urmează.

Am să încep (sau, mă rog, continui) prin a spune că, spre deosebire de (mulţi) alţii, actualul sistemul de alegere a primarilor, într-un singur tur de scrutin – despre care mărturisesc că am aflat abia cu o zi înainte de vot, din întâmplare şi mai degrabă ca urmare a unui lung şir de confuzii – nu mi se pare chiar atât de malefic. Cu toate că, pe vremea când eram un alegător fervent, iar sistemul prevedea două tururi, am beneficiat adesea de spectaculoasele răsturnări de situaţie în care candidatul clasat pe locul secund, uneori cu numai 30-35%, îl devansa în turul doi pe cel care în primul obţinuse peste 45%, mi se pare că sistemul de-acum e, cumva, mai cinstit, pe de-o parte pentru că în cel dinainte nu aveai cum să nu te întrebi ce compromisuri şi alianţe (mizerabile) făcea candidatul acela cu 30-35 % ca să ajungă deodată la peste 50%, iar, pe de alta, e limpede că în turul al doilea votul era preponderent negativ, alegătorii “optând” doar pentru “răul mai mic” (sau, mai bine spus, ÎMPOTRIVA răului mai mare), de vreme ce preferinţele lor iniţiale fuseseră altele. Astfel, câştigătorul era un soi de ciorbă reîncălzită sau (ca) o maşină la mâna a doua. Plus că mă săturasem de cei care, după o asemenea mare ispravă, se băteau cu cărămida în piept că au obţinut cincizeci şi… la sută din voturi. Măcar acum ştie toată lumea care a fost potenţialul lor real, unii câştigând, teoretic, şi cu 15%, dacă cel de pe locul doi are 14,5. Asta e.

Cât priveşte rezultatele, şi, în primul rând, cele din Bucureşti, e de remarcat că, poate pentru prima oară în istoria postdecembristă, un partid a căpătat fix ceea ce merita. Astfel, după ce PNL şi-a bătut pur şi simplu joc de alegători, făcând nu mai puţin de patru propuneri de candidaţi – în frunte cu a sinistrului Marian Munteanu – în cam tot atâtea săptămâni, alegătorii şi-au bătut şi ei joc de el, aruncându-l pe locul trei, cu mai puţine procente decât strângea în cei mai de restrişte ani (‘90), şi jumătate din cele obţinute de un partid-fantomă condus de un personaj caricatural, Nicuşor Dan (viabil ca o alternativă la Gabriela Firea în aceeaşi măsură în care un bolnav psihic paşnic e preferabil unui criminal în serie), care, la rândul lui, l-a devansat pe ditamai premierul închipuit al dreptei, Cătălin Predoiu, cu un scor de trei ori mai mare. 

Apropo de acesta din urmă, trag nădejde că, după o asemenea ruşine (din punctul meu de vedere meritată şi în absolut, pentru el însuşi, nu doar ca palmă dată întregului partid), nu va mai emite pretenţii să fie numit prim-ministru (vreodată, în viaţa lui), chiar dacă aseară am văzut tot soiul de mari analişti politici ai neamului, printre care CTP, plângându-i de milă şi socotindu-l cam picat ca musca în lapte, un fel de biată victimă colaterală, de parcă nu el ar fi fost – pe lângă candidat (de avarie) – preşedintele filialei care a făcut toate tâmpeniile sinucigaşe din ultimul timp. Asta dacă nu cumva la PNL, apologetul descentralizărilor de orice fel, candidaturile sunt stabilite de la centru, caz în care demisia de-acum a lui Predoiu e şi tardivă. 

Altfel, judecând după apetenţa românilor de a-şi vota (la nesfârşit) primarii aflaţi în funcţie, ai zice că oraşele ţării sunt care mai de care mai înfloritoare şi cu toate problemele deja rezolvate. Sigur, n-am mai fost de multă vreme prin Braşov, Timişoara, Cluj, Craiova etc. şi chiar dacă aş fi fost doar în trecere nu mi-aş fi putut face o imagine completă, în schimb, ca locuitor al sectorului 2 al Capitalei – unde numai graţie unor chichiţe juridice care nu i-au îngăduit să candideze, fie şi din penitenciar, Onţanu nu a fost reales pentru al cinşpelea mandat –, pot spune cu mâna pe inimă (dar şi la ochi) că o asemenea concluzie este cât se poate de greşită. (I)logica pentru care se întâmplă asta îmi scapă. Probabil se votează de teamă ca un altul să nu se dovedească şi mai nefast, pe sistemul “rău cu rău, dar mai rău fără rău”.

Pe de altă parte, faptul că se (re)votează cu mare entuziasm edili condamnaţi sau de-a dreptul aflaţi în puşcărie nu mi se pare atât de ciudat. Eu însumi propovăduiam, încă de pe vremea când Dinu Patriciu candida la Primăria Capitalei, un soi de teorie conform căreia prefer să aleg pe cineva care face treabă cât trei şi fură cât doi, decât pe unul “sărac şi cinstit”, care nu fură deloc, dar – din pură prostie şi/sau incompetenţă – face treabă pe jumătate. Chestie de aritmetică. Iar dacă, să zicem, cetăţenii dintr-un oraş plătesc, la întreţinere, iarna (care nici nu le ia prin surprindere autorităţile în ianuarie!), 100 de lei pe lună, în timp ce eu plătesc 4-500; dacă nu-şi rup, ca mine, maşinile prin gropile din asfalt; dacă mijloacele de transport în comun din localitate vin la interval de două minute, nu la peste zece cum vine uneori până şi metroul; dacă li se întrerupe curentul poate o dată la doi ani, nu de două ori pe lună cum mi se întrerupe mie, iar apa caldă numai când şi când, nu la fiecare două zile etc. etc., nu văd de ce i-ar deranja din cale-afară că Justiţia, care, din păcate, de-a lungul timpului, NU şi-a dobândit renumele de a fi absolut infailibilă şi perfect independentă, îl declară pe primar vinovat de cine ştie ce potlogărie.

Pentru că, la urma urmelor, un astfel de fenomen demonstrează, în primul rând, nu nepăsarea oamenilor şi cu atât mai puţin complicitatea lor cu cei care (chipurile) (îi) fură, cum decretau unii, ci lipsa lor de încredere în instituţiile (centrale ale) statului.