Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 27 februarie 2017

(TRA) LA LA (LA CAP) sau DIN LACUL OSCARURILOR ÎN PUŢUL EUROVISIONULUI

Dincolo de monumentala gafă din finalul ceremoniei pentru decernarea Premiilor Oscar, când, la cea mai importantă categorie, filmul “La La Land” a fost anunţat, iniţial, drept câştigător în locul lui “Moonlight”, şi care poate suscita o serie (nesfârşită) de întrebări despre culisele jurizării de anul acesta, “opţiunea” membrilor Academiei Americane de Film pentru o peliculă extrem de (dacă nu cumva de-a dreptul cea mai, alături de “Fences”) slabă, plictisitoare şi plină de clişee, dar cu, de şi despre cetăţeni aparţinând unei anumite minorităţi pare-se în continuare oprimate, le oferă scuza (penibilă) de a fi fost, practic, obligaţi să meargă (până la capăt) în trendul (rasist) (auto)impus, şi îi scuteşte astfel de ruşinea încă şi mai mare de a premia un film aproape la fel de prost, dar incredibil (spre patologic!) de supraestimat, atât de către o parte (consistentă) a publicului, cât şi de una (pe măsură) a criticii, eronat pomenitul “La La Land”, şi-aşa câştigător la o sumedenie de (alte) categorii. [Probabil că mult mai reuşitul şi, la urma urmelor, pilduitorul “Hidden Figures” – tot cu (mai puţini, ce-i drept) şi despre… – oferea o prea exagerată “diversitate” (cuvânt la modă zilele astea) (coloristică) pentru a satisface pe deplin setea de revanşă a celor care s-au socotit nedreptăţiţi anul trecut.)]

Cu Ryan Gosling în cel mai neinspirat rol în care l-am văzut vreodată, străduindu-se, la fel ca şi partenera sa, din păcate laureata Emma Stone, să-şi disimuleze afonia şi desăvârşitul antitalent de dansator, cu o povestioară insipidă şi o coloană muzicală (sub)mediocră, “La La Land” – un soi de omagiu adus filmelor muzicale de odinioară, aşa cum alt rebut răsunător, “The Artist”, intenţiona, în urmă cu câţiva ani, să onoreze glorioasa epocă a filmului mut – este o dovadă irefutabilă a decăderii cinematografiei (americane) (de la an la an), comparaţiile cu clasicul “West Side Story”, genialul “Moulin Rouge!” şi chiar mai recentul (şi modestul) “Les Misérables”, alte producţii de gen nominalizate de-a lungul vremii la aceeaşi categorie, sunt în copleşitor de jenanta defavoare a primului.

Lăsând (cât mai) la o parte cele petrecute azi-dimineaţă în America şi revenind la oile noastre muzicale, o bizară coincidenţă face ca şi în semifinala Selecţiei Naţionale a Eurovision, desfăşurată cu doar câteva ore mai devreme, să fi asistat la o gafă de aceeaşi natură (dar, fireşte, de proporţii mai meschine, c-aşa-i la noi), atunci când concurenta mea favorită, Ana Maria Mirică (pe care – spre ruşinea-mi remediată, cât de cât, acum, prin scuzele de rigoare şi îndreptarea netacită a erorii în postarea cu pricina – o botezasem ieri “Mitrică”), a fost anunţată prematur şi cam împotriva evidenţelor clasamentului afişat pe ecran că s-a calificat în finală, la egalitate de puncte cu primul perdant, dar graţie “golaverajului” (respectiv sistemului de departajare pe bază de puncte) mai bun. Câteva minute mai târziu, zăpăcita prezentatoare TVR, căreia personal îi recomand un control medical amănunţit, pentru a îndepărta orice suspiciune de Alzheimer timpuriu, avea impresia că ne ţine în suspans amânând, chipurile, momentul “dezvăluirii” numelui unuia dintre ultimii finalişti, recte aceeaşi Ana Maria Mirică, de data asta mai încrezătoare şi ea că nu s-a produs o regretabilă încurcătură.

Altfel, nu am cum să nu remarc faptul bătător la ochi că alţi sau, mai precis, CEILalţi doi favoriţi ai mei – Tudor Turcu şi Zanga – au fost puşi pe scurta, dar select(iv)a listă neagră de (doar) cinci eliminaţi, duduia Mirică trecând, după cum s-a văzut, de bine, de rău, ca prin urechile acului, în finală. Ce-i drept, atât ea cât şi Tudor Turcu au avut evoluţii (de fapt, involuţii!) mult mai slabe decât cele din cadrul preselecţiei, dar chiar şi aşa nu aveau cum să fie mai slabi decât cei mai slabi dintre cei slabi, unii propulsaţi mai departe de către juriul care, din punctul meu de vedere, a ţinut morţiş să se facă de râs în bloc, după ce membrii lui avuseseră comentarii (foarte) critice de bun-simţ la adresa celor cărora mai târziu le-au acordat punctaje generoase, probabil pe sistemul “să nu ne supărăm prietenii, mai bine îi căsăpim pe alţii”. Cum ar fi, de pildă, Zanga, prospăţică, frumuşică, originală, cu un show chiar îmbunătăţit (în ciuda “sfatului” meu de a nu schimba nimic), dar încă neintegrată, pesemne, în găştile corespunzătoare.

În ceea ce o priveşte pe Ana Maria Mirică, cea care a recunoscut că s-a conformat (orbeşte) poveţelor juriului, în frunte cu aceea complet idioată de a cânta melodia ŞI în limba engleză, adică fifty-fifty... one, ca să iasă o varză dezavuată pare-se inclusiv de către acelaşi juriu care, poate şi din acest motiv, era să o pice, şi, pe de altă parte, a renunţat la vestimentaţia pe care i-o remarcasem şi i-o lăudasem, sper să revină la o prestaţie şi o ţinută mai apropiate de cele iniţiale, acum, când va trebui să obţină voturile publicului, nu ale unui juriu cu gusturi şi criterii de selecţie misterioase. Nu e că mi-aş mai face iluzii, dar încă nu sunt pregătit sufleteşte să-i urez baftă la Kiev vreunei/unui Ramona Nerra sau Eduard Santha (brrrr!), în comparaţie cu care Mihai (Trăistariu) – vinovat doar de masacrarea unei piese cu potenţial – aproape că ar merita SMS-ul ăla intrat automat în tragerea la sorţi pentru o maşină.

Niciun comentariu: