HOLDE PÂRJOLITE ȘI FÂNTÂNI OTRĂVITE: OFENSIVI DIN MOȘI-STRĂMOȘI

La fel ca şi în politică, situaţia fotbalului românesc este cu atât mai dezolantă, practic fără nici cea mai mică rază de speranţă că se va mai ieşi vreodată la liman, cu cât “opoziţia”, respectiv alternativele la cei care se ocupă actualmente de “guvernarea” lui, la toate nivelurile, sunt cel puţin tot atât de, dacă nu chiar şi mai sinistre, dovadă stând, printre nenumărate altele, reacţiile şi aşa-zisele “analize ale specialiştilor” ce au urmat partidei Suedia-România (2-1) de sâmbătă, din preliminariile EURO 2020.

Trebuie să spun că, încă din prima repriză, până la marcarea golurilor, însă după ce suedezii rataseră deja cel puţin o imensă ocazie în urma unei faze de… contraatac, când patru jucători de-ai lor scăpaseră (“singuri”) împotriva a (numai) trei fundaşi de-ai noştri, în timp ce restul tricolorilor bălteau, altminteri bine organizaţi, grupat, undeva pe la patruzeci de metri de poarta lui Tătăruşanu după (încă) o tentativă ofensivă eşuată lamentabil din pricina unei puerile greşeli individuale, gen călcat pe minge sau preluare din patru atingeri şi pasă de jumătate de metru greşită, mă gândeam că sunt, totuşi, puţine echipe – de club sau naţionale – în lume capabile să realizeze cu succes, în acelaşi timp (recte meci), atât faza de apărare cât şi pe cea de atac, asta pentru că jocul României mi se părea unul neaşteptat de “curajos” şi “avântat”, mai ales în condiţii de deplasare şi cu un adversar superior inclusiv “pe hârtie”, conform clasamentelor FIFA, lucru pe care îl puneam (sub formă de critică acerbă!) pe seama faptului că selecţionerul Cosmin Contra s-o fi săturat ca toţi “oamenii de fotbal” să-i reproşeze (ca şi predecesorului său, Daum) la nesfârşit că evoluăm (prea) defensiv. Totuşi, în adâncul sufletului, cu un optimism care altfel nu prea mă caracterizează, speram să mă dovedesc doar eu prea cârcotaş, iar România să dea marea lovitură, ieşind de-a dreptul biruitoare la Stockholm şi debutând astfel en fanfare în noua campanie de calificare. Apoi s-a făcut 0-2.

Al doilea moment (decisiv) în care, deşi l-am înţeles la nivel uman, empatic, pe Contra (probabil aflat sub influenţa recentei calificări din UCL a lui Manchester United în faţa lui PSG printr-un gol marcat în ultimele secunde ale partidei, după ce până atunci englezii se apăraseră cu înverşunare, deşi aveau nevoie de golul acela, gândindu-se că dacă vine prea devreme le dau francezilor ocazia să mai înscrie o dată), nu i-am apreciat deloc decizia din punct de vedere tactic a fost în repriza a doua, când, imediat după marcarea golului de 1-2, l-a scos pe unul dintre cei care au contribuit la el, Puşcaş, înlocuindu-l cu un jucător de profil uşor mai… defensiv, fapt care m-a făcut să rostesc un laconic, dar sfâşietor (pentru nevastă-mea, aflată alături) “DE CEEEE?!”.

Ei bine, după toate astea, nu mică mi-a fost mirarea când i-am auzit pe absolut toţi “specialiştii” sus-amintiţi, la unison, deplângând (IARĂŞI???!!!) jocul… “timid”, “lipsit de curaj”, “la aşteptare” din prima repriză, când, în viziunea lor, ar fi trebuit să fim mai “incisivi”, mai “determinaţi”…, adicătelea să-i fi călărit dracului pe suedezi (că doar nu sunt brazilieni sau nemţi!), masându-i în propriul careu şi sufocându-i cu şuturi la poartă din toate poziţiile, centrări, cornere, combinaţii spectaculoase în careu etc., aşa cum… NU a făcut România nici măcar pe vremea “Generaţiei de Aur”, când nu era în stare să călărească decât (tot) Malta şi Feroe, în timp ce cu Argentina, Columbia (exemplele celebre), dar şi cu Elveţia sau… Suedia (care tot nu erau Brazilia sau Germania!), îmi sărea inima din piept în fiecare minut al partidei, fiindcă pericolul la poarta noastră părea întruna iminent, cu toate că, acum, la zeci de ani după războaiele de-atunci, tocmai viteji ca Gabi Balint şi Ilie Dumitrescu sunt principalii propovăduitori ai jocului “ofensiv”, influenţaţi (ca să nu spun prostiţi), probabil, de meciurile văzute prin Champions League, care îi fac să confunde în minţile lor România cu Real Madrid, Barcelona, Manchester City, Bayern, PSG şi, parţial, Liverpool, cam singurele echipe cu adevărat “ofensive”, cu menţiunea că unele dintre ele de-aia nici nu au ajuns prea departe în competiţie, iar mai toate celelalte (la care pot s-o adaug pe Arsenal, al cărei fan înfocat sunt, aşa că ştiu multe despre echipele care “joacă frumos”, “produc fotbal”, dar care sunt absolut penibile în apărare) au probleme (defensive) majore când întâlnesc o rivală cu profil similar.

Pe lângă faptul că, după o viaţă întreagă dedicată fotbalului, inclusiv la nivel înalt, oamenii aceştia pur şi simplu nu sunt în stare să distingă între ceea ce îşi propune să joace o echipă şi ceea ce poate ea cu adevărat (chestie care îmi aminteşte de bancul cu ceferistul care nu înţelesese până în pragul pensiei ce rost avusese să ciocănească în roţile vagoanelor), unii dintre ei se arată încă şi mai schizoizi atunci când, pe de-o parte, recunosc – cu pretenţia de a fi “vocile raţiunii” – mijloacele de exprimare modeste, limitate ale jucătorilor din actuala generaţie a naţionalei, dar, pe de alta, tot vor ca şi aşa, rudimentari cum sunt, să mizeze totul pe cartea atacului, în minţile lor aici greşind, pesemne, echipele mici, gen Liechtenstein sau Gibraltar (cu care semănăm tot mai mult), fiindcă atunci când dau de vreo Germanie sau Franţă se baricadează în apărare [şi (tot) iau o căruţă de goluri], în loc să se năpustească peste adversarii doar teoretic mai valoroşi. Atunci, bine.

În aceste condiţii, îmi reiterez convingerea că România nu va mai pupa calificare la vreun turneu final (fie şi cu 48 de echipe) din următoarele (încă) două decenii până când la cârma ei nu va ajunge Dan Petrescu.

P.S. Sigur, (tot) ca în dezbaterile pe teme politice, când interlocutorii se arată incapabili să înţeleagă ceea ce lor li se pare “inconsecvenţa”… celorlalţi, nu mi-ar fi de ajuns nici zece pagini să le explic unora (dintre prieteni) de ce mi-aş fi dorit să jucăm “defensiv” la 0-0, dar să începem sau, în condiţiile de sâmbătă, practic să continuăm s-o facem ofensiv nu doar la 0-2, ci şi la 1-2. Pe foarte scurt, cam din aceleaşi considerente (variabile) pentru care, de sucit ce sunt, ba mă înfofolesc cu pulover şi palton (iarna), ba mă îmbrac în tricou şi cu pantaloni scurţi (vara).