ALTĂ MIZERIE

Nicio surpriză: iar n-am fost în „trend”. În ciuda nu apelurilor (disperate), şi nici doar îndemnurilor, ci de-a dreptul somaţiilor de a merge la vot, care, de pildă, m-au ajuns chiar şi pe canalul meu preferat de sport (!), unde un fel de cetăţean chipurile jurnalist (carevasăzică sportiv) îmi interzicea să mă mai plâng vreodată că îmi cresc ratele la bănci, dacă nu votez (cam cu relaţia cauzală reieşită din eventuala absenţă a virgulei), de parcă eu aş fi la fel de prost ca el să iau credite împovărătoare şi confundându-mă cu bunică-sa, pe care probabil că aşa o minte s-o scoată la urne până află cu cine vrea să voteze, după care nu mai ştie cum s-o mintă ca s-o facă să rămână dracului acasă, şi de unde am aflat cum CTP l-a „desfiinţat” pe bietul Gică Hagi (care, în paranteză fie spus, a făcut infinit mai multe în general şi cu siguranţă mai multe lucruri bune pentru România decât individul respectiv chiar şi când a pierdut meciuri), punând pe seama neimplicării lui personale, nominale, cu buletin ștampilat, în scrutin(e), toate necazurile sportului românesc, inclusiv, se (sub)înţelege, absenţa echipelor româneşti de fotbal din grupele Ligii Campionilor (mai noua obsesie, nici ea tocmai sănătoasă, a „Regelui”), în condiţiile în care, iată, se pare că implicarea consecventă a lui CTP singur n-a fost de-ajuns ca ţara, cu tot cu domeniul sportiv, să prospere, aşadar, în ciuda tuturor acestora, nu am fost spălat pe creier cât să cred că descopăr subit că am cu cine vota sau să ajung să dau măcar o ceapă degerată pe un referendum despre nimic şi să îngroş rândurile participanţilor. Aşa cum, dacă i-ai întreba, indivizii de mai sus ar recunoaşte (pe alocuri cu scârbă şi revoltă la un asemenea gând) că nu ar vota în ruptul capului cu, să zicem, (celelalte) 10 formaţiuni din cele angrenate în alegeri, eu nu aş face-o cu 11, adică nici cu a lor. Ce mama lor (mereu gravidă) de cretini e aşa greu de înţeles?!

Sincer, n-aș fi avut (mai) nimic de obiectat dacă aceste somaţii – oricum de sorginte bolşevică, stalinistă, pe bine cunoscutul sistem de perpetuă tristă amintire vie şi actualitate „dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră” şi plecate de la convingerea lăuntrică a celor care le lansează că destinatarii nu pot avea decât aceleaşi opţiuni (de vot) cu ale lor, fiindcă dacă ar afla că nu, ar începe (sau, mai degrabă, continua) să tune şi să fulgere încă şi mai dihai – ar fi venit (doar) de la reprezentanţi ai tinerei generaţii, oameni care, având (ne)şansa de a se fi născut într-o perioadă relativ liniştită a istoriei (nu tu războaie, nu tu măcar o Revoluţie…), într-o ţară integrată în structurile democratice occidentale şi cu o economie aproximativ stabilă (nu la nivelul Germaniei, fireşte, unde nici n-o să ajungă vreodată, dar nici al statelor bananiere, ca în anii nouăzeci, cu inflaţie de trei cifre), e firesc să-şi caute cu lumânarea „cauze” pentru care să lupte, acţiuni (de amploare) la care să ia parte, bucurându-se în sinea lor, la nivel sub- sau inconştient, să li se pară că descoperă pericole majore care le ameninţă viitorul şi de care trebuie să (ne) salveze ţărişoara din care oricum abia aşteaptă să plece ca să stea la cozi în faţa ambasadelor ca să voteze pentru binele ei.

Ce mi se pare însă mult dincolo de limita bunului-simţ este atunci când ele vin de la oameni de vârsta mea, inclusiv membri (mai îndepărtaţi) de familie şi (foşti) prieteni buni care, în amintiţii ani (o mie nouă sute) nouăzeci, infinit mai tulburi decât aceştia, când riscul de a râmâne în afara lumii civilizate, arondaţi unei sfere de influenţă (post)sovietice era mai mult decât real, practic iminent, aveau o (condamnabilă) atitudine cel puţin… dubitativă, răspunzând la îndemnurile mele – oricum mai puţin agresive decât cele făcute de ei azi – de a participa la diversele scrutine care, de pildă, să ne scape de FSN şi Ion Iliescu, să blocheze ascensiunea PRM şi a lui Vadim Tudor, să aducă la conducere forţe (la vremea respectivă cu adevărat noi, încă necompromise în actul guvernării, cum din păcate aveau să fie) favorabile integrării în NATO şi UE etc. cu replici de genul „ei, şi crezi că dacă vin alţii o să fie mai bine?” sau „crezi că le pasă lor de votul meu/tău?” sau „tu nu vezi că sunt/fură toţi la fel?”, adică, în linii mari, cam ce le pot şi chiar le răspund eu astăzi, când, însă – şi nu pot repeta sau sublinia îndeajuns –, vremurile sunt cu totul altele, mai senine, în schimb politicienii sunt cam aceiaşi, trecuţi de colo-colo (da, da, şi sau mai ales Cioloş!), prin toate partidele, şi perindaţi, în diferite configuraţii, pe la putere, unde chiar au furat la fel.

Dar, desigur, e mult mai comod şi de bonton să te lupţi astăzi cu „ciuma roșie” şi cu „comunismul” mort şi îngropat de vreo două decenii, decât atunci când reprezenta(u) cu adevărat o ameninţare, acest donquijotism de paradă fiind, poate, şi o formă de manifestare prin care cei de vârsta mea vor să (supra)compenseze neimplicarea de atunci, când nu mă loveam prin Piaţa Universităţii de sute de mii de tineri (într-o vreme în care nici măcar nu exista scuza că sunt deja prin străinătăţile la care nu aveau acces) cum te loveşti astăzi în Piaţa Victoriei, ci de încă şi mai puţine zeci.

Cât priveşte rezultatul propriu-zis al votului de ieri, el este, paradoxal, pe cât de greu de anticipat, pe atât de uşor de explicat: pe de-o parte, un sinistru cuplu Dragnea & Dăncilă care nu avea cum să nu ducă PSD-ul, măcar într-un foarte târziu, la cam acelaşi procent (minim) unde l-a dus Ion Iliescu & Comp. prin 2005-2006; pe de alta, un aproape la fel de sinistru personaj ca Rareş Bogdan, implantat artificial în PNL, asemenea lui Stolojan în 2000, să atragă (cu succes, iată) voturile unor cu totul alte categorii de alegători decât cei tradiţionali (printre care mă număram) şi, în fine, o „a treia forţă”, USRBlaBlaBla, care, mutatis mutandis (dar nu prea mult/e), joacă rolul PRM-ului de odinioară sau al partidului care n-a dansat decât o vară (electorală), al lui Teodor Meleşcanu, entităţi efemere şi recurente care doar pentru cei cu ţinere de minte scurtă pot reprezenta surpriza de a capitaliza, de pildă sau printre altele, mai degrabă din spirit de frondă, pentru că „PSD=PNL=aceeaşi mizerie”, voturile tinerilor, ale intelectualilor şi ale bucureştenilor.

Partea (cea mai) bună (care, ca de obicei în România, se întâmplă din motive greşite) în toată această poveste este că prezența mare la votul pentru alegerile... europarlamentare (lumea tinde să uite acest amănunt minor!) poate fi interpretată de către observatorii străini, nefamiliarizaţi cu subtilitățile luptelor politice interne, drept un sprijin acordat forurilor europene în contextul Brexit. Chestie pentru care cei responsabili (indiferent de adevăratele lor intenții meschine) se pot pupa singuri şi între ei pe frunţi (sau unde simt ei nevoile).