BĂBĂCIUNEA LOVEȘTE DIN NOU! (EPISODUL CXIV)

Fără îndoială că finalul cursei de Formula 1 de duminică, din Canada, a fost alterat (unii ar spune chiar „stricat”, „ruinat”) prin decizia oficialilor de a-l penaliza pe Sebastian Vettel cu cinci secunde pentru un incident petrecut în turul 48, când germanul, aflat în frunte, a pierdut controlul monopostului, a tăiat o şicană şi a revenit pe circuit (tot) în faţa lui Lewis Hamilton, aflat la mai puțin de o secundă în spatele său, obligându-l să frâneze pentru a evita o coliziune, astfel încât, cu toate că germanul a trecut primul linia de sosire, învingător a fost declarat britanicul, care a încheiat al doilea, (tot) la mai puţin o secundă.

Personal, în timp ce aşteptam verdictul – venit după (alte) vreo zece tururi –, mă gândeam că, deşi manevra lui Vettel trebuia sancționată, ar fi (fost) păcat să i se ia şansa lui Hamilton de a-şi depăşi rivalul în luptă dreaptă, pe pistă, aşa cum eram convins că avea să se întâmple până la urmă, dat fiind că pilotul de la Mercedes era evident mai rapid, pe când, din cauza celor cinci secunde, exista, pe de-o parte, riscul ca britanicul (altminteri favoritul meu, aşa cum cititorul fidel ştie deja) să se facă rău de râs, în cazul în care n-ar mai fi putut menţine ritmul în ultimele cincisprezece tururi şi ar fi rămas în urmă la un interval mai mare, iar, pe de alta, indiferent dacă ar fi depăşit sau nu, manevra sau, dimpotrivă, absenţa ei ar fi fost pusă pe seama unei decizii „tactice” din partea echipelor sau piloţilor: la fel de bine Vettel îl putea „lăsa”, măcar în ultimele tururi, pentru ca ordinea pe pistă să corespundă celei stabilite de oficiali, sau (aşa cum probabil s-a şi întâmplat) Hamilton nu s-ar mai fi hazardat, doar din orgoliu şi spirit de „racer adevărat”, să treacă de rival (şi) pe pistă (în clasament trecuse deja), riscând inclusiv vreo mitocănie din partea acestuia (că-i stă în caracter!), doar din răzbunare sau cu speranţa de a fi amendat şi el (Lewis), pentru a se ajunge la o situaţie de… paritate.

În privinţa penalizării în sine, dincolo de cuantumul ei (la urma urmelor, minim), stabilit (mai mult sau mai puţin limpede) prin regulamente (nu întotdeauna perfecte), şi de situaţia (în clasamente şi în preferinţele mele) celor doi protagonişti, ea mi se pare perfect justificată dintr-o serie întreagă de motive/argumente, pe care le voi înşira pe puncte:

1. Trebuie mai întâi să recunosc că, în primul moment, dat fiind că transmisiunea în direct tocmai se făcea cu camera aflată la bordul maşinii lui Hamilton – regizorul mutând apoi brusc, înainte ca incidentul să se fi consumat până la capăt, la una panoramică –, am avut convingerea (exprimată printr-un strigăt cu care am şi speriat-o pe nevastă-mea) că britanicul a percutat monopostul Ferrari, care pur şi simplu măturase pista dintr-o parte în alta prin ceea ce părea să fi fost o manevră deliberată a lui Vettel, „favorizată” de împrejurarea că acesta pierduse iniţial controlul volanului, dar ar fi putut reintra pe circuit ţinând… stânga şi – conform regulamentului – lăsându-i adversarului suficient spaţiu pentru depăşire, dat fiind faptul că acesta din urmă, luând virajul corect, în deplin control, avea o viteză (net) superioară. Părea, deci, să fi fost o obtrucţionare intenţionată a adversarului din partea lui Vettel, absolut penalizabilă.

2. Reluările au părut să arate, totuşi, că, de fapt, Vettel nu reintrase în controlul propriului monopost nici în primele fracţiuni de secundă după revenirea pe asfalt, astfel încât „măturarea” aceea fusese involuntară, accidentală, iar neamţul, aşa cum s-a tot scuzat acuzând (decizia comisarilor), nu avea ce să facă şi unde să se ducă. OK. De când, însă, faptul că un accident este… accident(al), adică fără premeditare, îl absolvă de vină pe cel care îl produce, pe sistemul „Onorată Instanţă, după ce am lovit bordura/refugiul de tramvai din cauza vitezei neadaptate la condiţiile de trafic, nu am mai avut ce face, pierzând controlul maşinii, şi am urcat pe trotuar/refugiu, unde am lovit mortal cei doi pietoni, aşa că vă cer să mă declaraţi absolut nevinovat”?! Aşa cum înţelege orice om de bun-simţ şi cu o fărâmă de creier, la fel ca şi 95% din faulturile de la fotbal, probabil 100% din incidentele din F1 sunt neintenţionate, chiar şi când consecinţele sunt dramatice (pentru vinovat sau victimă sau ambii), asta neînsemnând, însă, că trebuie să rămână nesancţionate.

3. La urma urmelor, măcar un lucru este cert pentru absolut oricine (cu acel minim de bun-simţ şi baremi o fărâmă de creier): Vettel a tăiat o şicană, creându-şi un avantaj, lucru care se penalizează chiar şi atunci când piloţii nu au încotro şi, practic, scurtează trasa, (dar) evitând vreo coliziune în lanţ, când pista e blocată (aşa cum se întâmplă frecvent pe circuitele mai înghesuite, gen Monaco sau Baku). Or, acum, Vettel pur şi simplu a comis o greşeală, nu a luat-o pe-acolo din motive obiective. De când erorile de pilotaj trebuie recompensate în detrimentul unui pilotaj curat?! Din fericire, vremurile când Michael Schumacher (alt ferrarist!) își permitea să obţină titluri mondiale intrând intenţionat în rivalii care l-ar fi putut depăşi în clasamentul general au apus, astăzi fiind, totuşi, preferată siguranţa piloţilor şi lupta dreaptă, dar pe circuit, nu prin afara lui.

4. Apropo de punctul anterior. Cum ar fi fost dacă incidentul de ieri s-ar fi petrecut în ultima etapă a campionatului, cu Hamilton având un avans de 5 puncte? Britanicul ar fi trebuit să prefere să intre în Vettel, astfel încât să abandoneze amândoi, iar el să-şi păstreze avansul şi să câştige titlul, în loc să evite absolut genial coliziunea (aşa cum nici acum nu ştiu cum a reuşit!), dar să terminte după german, care ar fi obţinut cu şapte puncte mai mult şi l-ar fi devansat în clasamentul general. Încă o dată, ar fi fost recompensată (printr-un titlu mondial!) o eroare de pilotaj şi penalizat un reflex de mare campion.

5. Aşa cum am mai scris şi cu alte prilejuri, genul de şicane precum cea unde s-a petrecut incidentul de ieri sunt nişte construcţii artificiale, menite fie să-i oblige pe piloţi să reducă viteza, din raţiuni de siguranţă (precum aceea de la Monaco, de la ieşirea din tunel, care frânge ceea ce ar putea fi o minunată linie dreaptă, mai lungă decât oricare din cele existente, dar a cărei scurt-circuitare se penalizează instantaneu), fie pentru sporirea spectacolului. Ele sunt un fel de convenții, pentru că, „în lumea reală”, acolo ar fi un zid, sau o prăpastie, sau un parapet/gard, sau un pâlc de copaci, sau un şanţ, sau – cum propuneam eu în glumă – un covor de cuie, adică nişte elemente care, dacă nu ar exista considerentele de siguranţă amintite, odată percutate ar produce pagube însemnate monoposturilor, obligându-i pe piloţi să abandoneze. Cazul de ieri este cu atât mai elocvent cu cât, în timp ce Vettel a tăiat o şicană (doar) cu iarbă, inofensivă, Hamilton era să fie aruncat într-un parapet cât se poate de solid, unde şi-ar fi avariat fatal Mercedesul; dacă în locul lui ar fi fost doar un vibrator şi un spaţiu generos de eşapare, britanicul ar fi depăşit fără probleme, chiar şi păstrând cele două roţi regulamentare pe pistă. O dată în plus: de ce să fie recompensat norocul unui pilot care greşeşte şi penalizat ghinionul unuia care nu are nicio vină?

6. Să luăm situaţia inversă. Dacă Hamilton, aflat atunci la sub o secundă în urma lui Vettel, ar fi fost cel care ar fi greşit şi, intrând (cum a făcut neamţul) prea tare în virajul precedent, ar fi pierdut controlul, ar fi tăiat şicana şi, dată fiind „scurtătura” neregulamentară, ar fi ieşit în faţa lui Vettel, ar fi fost OK să-şi păstreze poziţia (întâi)?! Ar fi fost mai fericiţi toţi cei (precum altminteri simpaticul Jenson Button, un fost campion mondial cam de mucava, expert acum pentru Sky Sports F1) care acum urlă că se omoară spectacolul (slavă Domnului că, în schimb, spre deosebire de alte vremuri, rămân în viaţă piloţii!), că se descurajează „racingul” adevărat, că ierarhia nu e stabilită exclusiv pe pistă (deci oricum nu şi pe iarbă!) şi aşa mai departe?

7. În privinţa „erorilor neforţate” făcute – oarecum paradoxal, dar cam ca şi la tenis – (de fapt) sub presiune, Vettel este deja multirecidivist, şi numai faptul că acum n-a intrat de-a dreptul într-un zid, ca anul trecut la Hockenheim, sau nu s-a răsucit de unul singur pe pistă pierzând locuri bune după start, adică situaţii lipsite de orice echivoc chiar şi pentru fanii lui cu mai puţin creier, îl face să aibă tupeul de a glăsui acum şi a-şi clama (ne)dreptatea.

8. În condiţiile în care cam toată lumea, inclusiv cei care sunt acum de partea lui Vettel, se plâng(e) că în Formula 1 de azi este atât de greu de executat o depășire chiar și atunci când pilotul din spate este în mod vizibil mai rapid, ultima măsură pentru „salvarea spectacolului” ar fi ca astfel de manevre să NU poată fi realizate nici măcar când pilotul din faţă greșește (prostește) în mod flagrant, dar are noroc (sau grijă!) să o facă în așa fel încât să-și obstrucţioneze adversarul, dându-i un „test de frână” (conform terminologiei folosite chiar de către Vettel, cu altă ocazie în care a fost penibil).

În încheiere, ţin să subliniez că, în ceea ce mă priveşte, eventualul subiectivism de care aş putea fi suspectat nici nu e în legătură directă cu Vettel, decât în măsura în care mi-a antipatic pur şi simplu, în general, fiindcă anul acesta nu-l văd ca pe o ameninţare la adresa celui de-al şaselea titlu mondial al lui Hamilton (important, pentru că s-ar apropia de cele şapte, mai mult sau mai puţin meritate, ale lui Schumacher), adevăratul pericol venind din partea lui Bottas sau – dacă Ferrari îşi va reveni în timp util pentru ei și nu-i vor pune beţe în roate – a lui Leclerc. Așa că-mi permit luxul de a trata cele de mai sus la nivel de principii general valabile (inclusiv dacă apelul lui Vettel va avea succes!).