RETARDATUL ÎN PANDEMIE

Dincolo de orice comentariu pe tema mineriadei din 13-15 iunie 1990, nu ştiu dacă se (mai) întreabă cineva ce s-a întâmplat între timp, de atunci şi până în zilele noastre, nu atât cu înşişi minerii şi/sau „minerii” care au participat, ci cu… masele largi populare de bucureşteni care îi aplaudau; şi cu cele şi mai largi care doar îi simpatizau, fără să aibă măcar curajul să şi iasă pe stradă să-i susţină activ; şi cu jurnaliştii şi „liderii de opinie” care nu doar că rezonau cu ei, ci chiar îi încurajau şi le dădeau indicaţii pe unde să mai caute „droguri” şi „banii falşi” cu care era, chipurile, finanţată „lovitura de stat” a ţărăniştilor şi liberalilor; şi, în fine, cu cei peste 12 milioane de români care abia ce votaseră cu Iliescu, Roman şi compania, adevăraţii autori, cel puţin morali, ai acelor evenimente.

Ei bine, probabil că unii au murit (carevasăzică de bătrâneţe, că deh, treij’ de ani sunt o viaţă de om); alţii or fi îngroşat rândurile diasporei (tot ei!), poate scârbiţi de direcţia – greşită din punctul lor de vedere – pe care părea uneori să o ia ţara, atunci când mai ratau (de puţin) câte o rundă de alegeri Iliescu, feseniştii şi toţi urmaşii lor; alţii – în special din rândul jurnaliştilor şi „liderilor de opinie”, gen CTP – s-au dat de trei ori peste cap şi s-au făcut „de dreapta”, odată cu mulţi dintre idolii lor politici de atunci, pe care de fapt au continuat şi continuă, cu un soi de stranie consecvenţă, să-i pupe în cur, păstrând totodată o adâncă tăcere la momentele solemne de genul acesta şi rumegându-şi în forurile lăuntrice convingerea că şi atunci tot ei au avut dreptate; alţii pur şi simplu au îmbătrânit şi au făcut copii cărora le-au trecut drept moştenire şi genele, dar mai ales educaţia, iar roadele nu încetează să se tot vadă.

De fapt, despre un astfel de specimen voiam să vorbesc: retardatul perfect, aparţinând (sub)speciei larg majoritare în România, care mi-a futut, practic, întreaga viaţă, şi din cauza căruia o să-mi dau, probabil, mai devreme sau mai târziu, obștescul sfârşit, dacă nu ca o consecinţă directă a interacţiunii cu el, poate prin propria-mi voinţă, odată ce voi ajunge la capătul răbdării să-l tot întâlnesc.

Întâmplarea pilduitoare a avut loc zilele trecute şi – poate uşor straniu, având în vedere lunga introducere – n-are nicio legătură vădită cu politica, dar este cel mai elocvent exemplu despre comportamentul dihaniei în orice împrejurare, deci, la o adică, nu doar în pandemie, ci și la mineriade, la alegeri...

Mă aflam, aşadar, pe holul blocului meu, din aproximativ semicentrul buricului ţării, aşteptând liftul, care, în paranteză fie spus, întotdeauna se află la parter când vreau să cobor şi la etajul zece când trebuie să urc. Numai ce pun mâna pe uşă s-o deschid, când unul dintre vecini, un personaj absolut insignifiant şi reprezentativ pentru grupa de vârstă 8-88, nici prea-prea, nici foarte-foarte, apare dând colţul dinspre intrarea imobilului (e un hol în L) şi începe să grăbească pasul, devenit alergător, strigându-mi, aproape cu disperare, să-l aştept, de parcă risca să piardă ultima cursă pe ziua aceea, ca la metrou, sau chiar din săptămână, ca la zborurile internaţionale spre Antananarivo, şi ar fi fost nevoit să înnopteze pe hol sau să tragă la un hotel, altfel nejustificându-se, câtuşi de puţin, gestul de a te înghesui cu un străin într-o cuşcă de fier de nici un metru pătrat în plină pandemie de coronavirus.

În timp ce acţionez, chiar o idee mai zorit decât în mod natural, uşa în ambele sensuri şi mă străduiesc, din răsputeri, să-mi păstrez un ton cât mai civilizat, însoţit, eventual (nu sunt sigur că mi-a ieşit), de un zâmbet oarecum şugubăţ când îi spun să-l aştepte, totuşi, pe următorul, mai apuc să văd cu ce faţă stupefiat-revoltată mă priveşte, nevenindu-i să-şi creadă ochilor că nu-l iau şi pe el.

Din păcate, cu imaginaţia mea prea vie pentru binele meu, mai ales când e vorba de chestii nasoale, cu potenţial deprimant-suicidar, în timp ce-i povesteam nevesti-mii întâmplarea şi ne minunam amândoi ce oameni cretini populează planeta şi mai cu seamă colţul acesta de rai al ei din păcate locuit, întrebându-ne ce coeficient (negativ) de (non)inteligenţă poate să aibă unul care nu face legătura dintre pandemie, distanţarea socială şi un lift în care nici în condiţii obişnuite şi singur în el nu eşti sigur că supravieţuieşti unei călătorii de câteva etaje fără să contractezi vreo boală infecţioasă, mă gândeam că o scenă perfect similară se petrece şi în apartamentul idiotului, ajuns, în cele din urmă, cu doar câteva minute de întârziere, acasă, unde la fel de scandalizat îi povestea şi el consoartei (care, ca a mea pe mine, îl aproba întru totul) peste ce oameni aşa şi pe dincolo (idioţi, retardaţi, nesimţiţi, români…) e blestemat să dea la fiecare pas, făcând şi el o paralelă de paregzamplu peste ani, convins că doar nişte stupizi desăvârşiţi (ca mine, bunăoară) n-au fost de partea minerilor în 13-15 iunie; au votat cu altcineva decât cu Iliescu în ’90, ’92, ’96 şi 2000; n-au înţeles ce reformator genial al Justiţiei a fost Băsescu şi ce neînfricată luptătoare anticorupţie Kovesi şi aşa mai departe. După care, aşezându-se la televizor, continuă să se minuneze şi el cât de proşti sunt toţi cei care, în plină pandemie… se înghesuie la terase, în magazine, pe plajă, în autobuze, dau petreceri cu zeci de invitaţi etc. (cu lifturi nu se fac reportaje, ce-i drept, retardatul perfect fiind cel care uneori poate să înţeleagă foarte bine, când îi demonstrezi empiric, că un măr plus un măr egal două mere, dar nu îi e deloc clar, nici după aceea, cât înseamnă o pară plus o pară), deoarece – iar asta este cel mai înspăimântător – cu un astfel de personaj se poate întâmpla ca, în anumite condiţii, pe anumite chestiuni, preţ de câteva minute, să ai impresia că te afli pe aceeaşi lungime de undă, că împărtăşeşti aceleași valori… După care…