GOGOMĂNIA CU ANTICIPATELE

Ca de fiecare dată când vine vorba de politicieni și, de cele mai multe ori, (și) de jurnaliști sau „analiști”, nu (mi-)e deloc limpede dacă îndârjirea cu care unii dintre ei propovăduiesc ideea alegerilor anticipate drept soluție de ieșire din actuala criză e o dovadă de simplă naivitate soră cu imbecilitatea (în cazul în care chiar cred ce spun), ori de autentică ticăloșie politicianist-demagogică (dacă spun doar ce cred ei că vor să le audă alegătorii, respectiv cei care-i urmăresc). Sau care e proporția mixturii între cele două. Asta chiar și dincolo de faptul că fix cei care-i acuzau anul trecut, cu deplin temei, de maximă iresponsabilitate pe liberali și pe președintele Iohannis că doresc anticipate în plină pandemie, cu mii de cazuri și sute de morți de covid pe zi, vor să le organizeze acum, când e și mai rău!

Dacă într-o țară cu adevărat democratică, aflată într-o situație similară, o asemenea procedură ar putea reprezenta cheia deblocării, în România, în actualele condiții, alegerile anticipate sunt, pe de-o parte, practic imposibil de realizat, iar, pe de alta, perfect inutile și chiar dăunătoare.

În primul și-n primul rând, conform Constituției noastre, pentru a se crea premisele declanșării lor, o parte consistentă, recte majoritară, a parlamentarilor ar trebui să atingă fix nivelul de responsabilitate pe care, dacă l-ar fi atins până acum... n-am mai fi ajuns aici, fiindcă ar trebui să-și asume, prin trântirea a două propuneri de guvern succesive, pierderea locurilor călduțe din Legislativ, pentru a-l dizolva, chestiune care, dacă ar fi vorba de câteva luni rămase din mandat, ar mai fi cum ar mai fi, dar când e vorba de trei ani întregi... Sunt sigur că inclusiv nevestele, soacrele, copiii și nepoții fiecăruia din ei le-ar băga – cum ar veni – mințile-n cap, convingându-i să nu dea vrabia celor trei sferturi de mandat rămase din mână pe iluzoria cioară a unui nou mandat întreg de pe gard. Ce-i în mână nu-i minciună și nimeni nu poate fi sigur de locul lui pe viitoarea listă sau de faptul că, și dacă partidul stă fabulos în sondajele de moment, nu se poate întâmpla vreo nenorocire, gen președintele formațiunii prins beat la volan, care să dea toate socotelile peste cap și peste noapte în campania electorală.

În al doilea rând, presupunând că, totuși, parlamentarii se întrec pe ei înșiși, respingând două propuneri de guvern, se ajunge la mâna președintelui Iohannis și la litera Constituției, conform căreia președintele „poate” dizolva (deci nu e obligat!)..., la respingerea a „cel puțin două” solicitări de învestitură (deci și șapte!). Cum (I)responsabilitatea președintelui s-a dovedit cu vârf și-ndesat în nenumărate alte situații chiar și mai ambigue, din punct de vedere constituțional, decât aceasta, și cunoscând poziția lui, e clar ce ne așteaptă: scandal, Curtea Constituțională (care e în stare să vină cu vreo gogomănie gen nu mai mult de trei sau cinci învestituri respinse) etc.

Făcând însă un pas mai departe și admițând că, măcar într-un al paișpelea ceas, renunță și Iohannis la „țâfne” și „orgolii” și dizolvă Parlamentul, după câteva săptămâni spre luni bune, incluzând o campanie electorală desfășurată, desigur, „în plină pandemie” și înecați de tsunamicul val patru al ei (cum ar fi să avem și o participare masivă la alegeri, cu cozi, înghesuială, măști sub nas sau lipsă...?), cheltuieli cu organizarea și așa mai departe, cam la ce scoruri electorale ne putem aștepta? Păi, la un AUR crescut, foarte probabil, măcar spre 15-20%, ceea ce n-are cum să fie bine pentru cineva, respectiv pentru nimeni; cu un PSD poate spre 40% de la actualul 30; poate cu un PNL la 15% (ca să nu spun 12) de la 25 și un USR pe la 10% (de la 15); cu UDMR unde e dintotdeauna...

Pe scurt, actorii politici ar fi exact aceiași care au produs blocajul, doar cu cifre întrucâtva diferite, amănunt ce ar putea fi, într-adevăr, semnificativ, numai că – și aici probabil va veni ca o mare surpriză pentru propovăduitorii anticipatelor – președinte va fi tot Iohannis, cel cu „guvernul meu”, care e în stare să dea foc la țară doar să pună un premier liberal (poate chiar pe Cîțu!) indiferent de scor, fix în maniera în care făcea Băsescu odinioară cu... Livache, că efectiv nu mai știu cum îl chema pe insul acela care trebuia, chipurile, să alcătuiască un guvern ÎMPOTRIVA unei majorități sudate și consfințite prin tot soiul de documente de 70% din Parlament.

În concluzie, departe de a rezolva ceva, anticipatele (altfel OK în teorie) n-ar face decât să adâncească actualele crize de tot felul – politică, economică, sanitară, de încredere... –, doar pentru ca într-un final apoteotic și nefast să ne întoarcem de unde am plecat, însă cu câteva mii de morți de covid mai mult pe conștiința... celor care demonstrează în fiecare clipă că n-o au.