PAPA BUN ȘI PAPA RĂU

Ca să citez un foarte mic deja clasic încă în viață: „nu mai pot cu...”, respectiv „... criza cerealelor din Ucraina”.

Ce nu s-a spus foarte multă vreme și abia se pomenește din când în când și cu glas șoptit chiar și acum e că toată această nebunie a pornit de la faptul că, alături de nu știu mai care europeni de care mă sinchisesc extrem de puțin spre absolut deloc, românii consumă, de când cu izbucnirea războiului și măsurile de susținere a (exporturilor) Ucrainei, niște cereale, respectiv alimente, mai ieftine (mă rog, eventual și mai puțin sănătoase, dacă normele de toate felurile de-acolo sunt sub standardele celor din UE) decât ar merita dacă „am încuraja” sau „sprijini” sau mai știu eu ce amărâții de fermieri autohtoni care, din diverse motive mai obiectiv-cinstite sau mai subiectiv-hoțești practică, la aceleași produse (primare sau finite), prețuri de câteva ori mai mari, astfel încât acum au dat de greu din cauza „concurenței neloiale”, nu fiindcă sunt obligați să țină producția prin silozuri, ci pentru că fac asta ca să n-o vândă în pierdere sau – că nu m-aș mira – cu profituri mai mici decât trăgeau ei nădejde.

Fix așa stând lucrurile, din punctul meu de vedere o soluție corectă ar fi ca respectivele cereale etc. din Ucraina să continue să fie importate și comercializate, la prețurile acestea relativ (mai) mici, scutite de taxe și așa mai departe, iar producătorii să fie compensați de UE și guverne pe întreaga durată a războiului, altminteri toate bubele spărgându-se (IARĂȘI) în capul consumatorului (respectiv cetățeanului) de rând, asta dincolo de absurdul subiectului conex, cu „tranzitarea” și „sigilarea transporturilor”, de parcă până acum cerealele care ajungeau pe piața noastră cădeau pur și simplu de prin trenuri sau tiruri, ori erau deturnate de te miri ce intermediari dubioși (probabil de-ăia care ne fac antireclamă pentru Schengen), cam în genul produselor „căzute de pe vapor” din glumele cu marfă de contrabandă.

MEREU CODAȘI

Nu știu care va fi soarta bietului nostru reprezentant la concursul Eurovision, Theodor Andrei, și a piesei sale „D.G.T. (Off and On)”, oricum cotat/ți la casele de pariuri cu penultima șansă, însă un lucru este absolut cert: cu doar două săptămâni și un pic înaintea semifinalei în care a fost repartizată, dintre cele 37 de țări participante, România este una din cele maximum două sau trei care nu s-au învrednicit să producă un amărât de videoclip cât de cât profesionist, varianta oficială a piesei fiind cea mai degrabă improvizată și interpretată live din finala națională, în condițiile în care, de pildă, frații noștri de peste Prut au fost în stare să facă un clip superb (chiar dacă, paradoxal, interpretarea strict muzicală e, cumva, sub cea din finala lor națională) și cu subtitrare în engleză pe YouTube (altminteri moldovenii nesfiindu-se nici anul acesta să cânte piesa integral în română, parcă în ciuda și disprețul snobilor de pe la noi care pretind că așa ceva e câh și că doar cu o cântare într-o limbă de largă circulație internațională avem șanse să facem vreo brânză, deși tot moldovenii le demonstrează, bătându-ne an de an, că asta e o imbecilitate), iar Polonia efectiv (mi-)a luat fața cu un clip în care solista, drăguță și nostimă, aducând izbitor cu actrița Jessica Alba, apare adesea într-un costumaș de baie sumar și interpretează, relativ bine, sau măcar corect, un cântecel antrenant, deși când am avut curiozitatea s-o văd în prestația live din finala lor națională falsa îngrozitor și arăta complet nesemnificativ, însă sute de mii de oameni (câte vizualizări are clipul) probabil sunt deciși deja s-o voteze.

Așa stând (degeaba) lucrurile, n-ar fi nicio surpriză ca, spre marea satisfacție a urâtorilor care și-așa l-au contestat îndelung pe Theodor Andrei și votul publicului autohton, să nu trecem NICI anul acesta de semifinală, fără vreo consecință drastică pentru cei din TVR, care firește că-și vor lua liniștiți toate salariile și primele din bani inclusiv (sau mai ales) publici.

PRAGUL PROSTIEI

Fără să mă fi pronunțat până acum pe această speță, în care, de altfel, n-am niciun fel de expertiză (juridică) în afara bunului-simț comun, mă gândeam zilele trecute, când a apărut în spațiul public știrea conform căreia niște polițiști din București i-au cerut unui bărbat care anunțase, prin telefon la 112, că a găsit un dispozitiv exploziv improvizat sub mașină să-l aducă, pur și simplu, la secție pe bancheta din față a autoturismului personal, că, mai cu seamă dacă, așa cum e de presupus, „oamenii legii” i-au pretins acest lucru pe un ton hotărât, gen „vă rugăm să vă prezentați de îndată cu dispozitivul la secție!”, prevalându-se de calitatea lor de „reprezentanți ai autorităților statului”, atitudinea lor s-ar putea încadra foarte bine la infracțiunea de abuz în serviciu, doar că, „paguba” fiind greu de estimat (ca să nu spun „inestimabilă”) câtă vreme, efectiv slavă Domnului, bomba n-a explodat, așa încât niciun „prag”, fie el de 250.000 de lei, de 9000, de nu știu câte salarii medii sau minime pe economie ori, vorba unui politician mai cu moț pe creier, „simbolic”, de 5 lei, n-a fost atins, siniștrii caraghioși de la secția cu pricina pot scăpa chiar și basma curată, cel puțin din acest punct de vedere, ei fiind acum cercetați, dacă am înțeles bine, (doar) pentru „nerespectarea regimului armelor și munițiilor” sau ceva.

Concluzia ar cam fi că legătura dintre abuzul în serviciu și „prag” e precum cea dintre sulă și prefectură, indiferent chiar și de băsnirile CCR.