AMNEZIE, SPORURI ȘI PENSII SPECIALE

Sigur că există în presă și în politică, la fel ca oriunde, oameni tineri, care, din (ne)fericire pentru ei sau noi, prin forța împrejurărilor, n-au prins în direct, conștienți, și vremurile mai vechi, cum ar fi anii nouăzeci sau chiar începutul anilor două mii, însă uneori am senzația că mai toată societatea românească este alcătuită din indivizi care, la fel ca în unele filme SF, se trezesc în fiecare dimineață de parcă atunci s-ar fi născut, cu toate amintirile șterse peste noapte, în timpul somnului.

Cel mai recent episod care mi-a evocat această imagine este cel al cardurilor „pentru dezvoltare profesională” sau „susținerea activităților didactice”, propuse de guvern sindicaliștilor din învățământ, o formă de plată foarte asemănătoare „sporurilor” de tot felul și cu denumiri dintre cele mai bizare – „de praf”, „de calculator”, „de ventilator”, „de neon”... – pe care politicienii le ofereau odinioară pentru aplanarea unor greve altminteri legitime, fiindcă le era mult mai ușor decât să mărească salariile cu sume ce trebuiau impozitate în fel și chip, intrau la calculul pensiilor, deschideau apetitul altor categorii sociale de a cere și ele „tratament egal” etc., dar care sporuri, acum, după 25-30 de ani, sunt obiect de ironii și miștouri din partea „analiștilor”, inclusiv a celor care trăiau și activau și pe atunci, dar care se arată acum revoltați de existența lor și (se fac că) nu le (mai) înțeleg sensul, fenomen similar cu discuțiile despre pensiile „speciale” sau salariile mari din, de pildă, magistratură, care, și mai paradoxal, erau pe atunci oferite, practic la cererea Occidentului, ca o măsură de stopare a corupției generalizate, când sentințele în justiție erau date pe baza unor mite derizorii, gen trei găini și patru ouă, astfel încât s-a încercat stimularea judecătorilor, punerea lor la adăpost de asemenea „tentații”, dar acum aceiași oficiali europeni se arată revoltați de existența lor, la fel ca și o parte însemnată a românilor, nu doar amnezici, ci și, presupun, atinși de un soi de complex al săracului (inclusiv cu duhul), care îi face să-și închipuie că toate neajunsurile lor, în special de natură financiară, faptul că nu sunt plătiți, vezi Doamne, cât ar merita, sunt cauzate de existența în lume a „bogătanilor”, așa încât sunt scandalizați, de pildă, că un fost procuror general al României sau un președinte al Curții Constituționale (funcții care, oricât de prost au fost îndeplinite de respectivii – iar eu sunt primul care să spun că au fost îndeplinite catastrofal și, spre deosebire de mulți care la vremurile respective, pe durata mandatelor, îi pupau în cur, iar acum i-ar scuipa în față, m-am și exprimat, cu puterile mele modeste, în acest sens –, nu înseamnă că nu sunt importante și, cumva, puține și rare într-un stat, astfel încât trebuie răsplătite pe măsură) au nu știu ce pensii „nesimțite”, în loc să se mulțumească și ei cu câteva sute de lei, acolo, ca tot românul, fir-ar ea de capră rumenă și vie a vecinului!