O VIAȚĂ MINUNATĂ

Spre deosebire de situația din bancul acela cu „mi se pare mie sau tu nu ești porcul de anul trecut?!”, la Digi24 pupincuriștii băsiști invitați să „analizeze” știrile zilei sunt tot aceiași, în păr, la fel de incisivi și sentențioși, încă din vremurile de glorie ale idolului lor cu dos(ar) (de Securitate) (ne)curat, și doar opiniile ferme, principiile călăuzitoare și convingerile de-o viață li se schimbă întruna în funcție de împrejurări.

Așa, de pildă, văzându-i cum plângeau de săreau cămășile de pe ei de mila „dascălilor noștri dragi” cu prilejul grevei din învățământ, tocmai suspendată, îmi zugrăveam aievea în minte, fără să fac un efort de imaginație deosebit, ci mai degrabă un vag apel la memorie, din vremurile când bieții nerespectați de astăzi tăceau mâlc după ce li se TĂIASERĂ, nu le crescuseră, salariile cu 25%, cam ce poziție ar fi adoptat față de o asemenea manifestare de protest dacă guvernul n-ar fi fost unul de coaliție, care să cuprindă ȘI pesediști din „ciuma roșie”, ci unul monocolor, alcătuit doar din „adevărații liberali”, recte pedisto-pedeliștii de tip Boc-Blaga-Flutur-Turcan, în frunte cu vreun Orban sau Cîțu (invitat și el, acum, frecvent, pe post să-și dea cu neprețuita părere), iar pretențiile profesorilor, ca – nu-i așa? – niște bugetari îmbuibați ce sunt, urcați în cârca și hrăniți din sudoarea celor care trudesc la privat, ar fi fost, n-am nicio îndoială, socotite drepte exagerate, aberante și așa mai departe, în timp ce reținerile executivului în a le satisface ar fi fost văzute ca dovezi de maximă responsabilitate, pentru a nu da peste cap bugetul și economia României; sau, dimpotrivă, dacă guvernul ar fi fost unul exclusiv „de stânga”, iar cedările în fața greviștilor ar fi fost catalogate drept o incontestabilă demonstrație de populism cu vădit iz electoral, în perspectiva scrutinelor de anul viitor.

NIMIC DESPRE POMPIERI

Dacă aș (mai) fi nu neapărat jurnalist – pentru că asta, în principiu, prin prisma studiilor (inclusiv superioare), (încă) sunt, doar că... retras, așa încât nu (mai) e de datoria mea să-mi pierd vremea cercetând, deși, spre deosebire de majoritatea celor aflați încă în activitate, aș putea s-o și fac –, ci reporter de teren, eventual la una din (prea) multele televiziuni unde se vorbește despre greva profesorilor, aș întreba, nu tendențios sau ceva, ci din pură curiozitate, deoarece chiar nu știu, în ce (alte) țări profesorii la început de carieră, debutanți, intră în sistem, din prima zi de lucru, cu salariul mediu pe economiile respective, adică, de niște eventuale pilde, ale SUA, Germaniei sau Suediei, așa cum cer sindicaliștii de la noi, în condițiile în care, dacă nu mă înșel amarnic, „mediu pe economie” înseamnă că sunt luați în, efectiv, calcul și toți salariații din IT, bănci, multinaționale de mare anvergură etc., cu tot cu directorii lor de toate felurile, și având în vedere că, din ce mai văd și eu pe ici, pe colo, în special prin filme, salariile din învățământul de pretutindeni cam sunt subiect de glume și bancuri, pe de-o parte, și/sau compătimire, pe de alta, în schimb, firește, se face și acolo apel la „devotament”, „dăruire”, „vocație” și așa mai departe.

Cât privește treaba cu „respectul”... măsurat în bani și salarii „decente”, care ar trebui acordat profesorilor, categorie socioprofesională mai cu nu știu ce moț (că de pompieri nu prea mai are nimeni nevoie), mă întreb cum ar arăta, dacă n-ar fi absurdă și, din păcate, oarecum caraghioasă, câtă vreme în România ideea de sindicate e strict legată de salariații la stat, bugetari, în timp ce la privat s-a dezvoltat un soi de exploatare a muncii (ne)demnă de secolul XIX (o să scriu mai pe larg cu altă ocazie), o grevă a, să zicem, scriitorilor din România, care sunt la fel de îndreptățiți să invoce noțiunea de „respect”, fiindcă, la urma urmelor, sunt reprezentanții culturii unei întregi națiuni sau ceva, iar ei, la fel ca și profesorii, sunt care mai buni, care mai slabi, care mai geniali, care mai mediocri sau chiar catastrofali, unii descurcându-se financiar într-un fel sau altul, poate chiar din roadele creației lor literare (vreo doi sau trei), dar mai degrabă din tot soiul de „meditații”, gen scris prin reviste sau apariții la televiziunile comerciale, dacă nu cumva chiar prestând cu totul și cu totul alte activități, iar dacă ar fi să etalăm „salariile” lor (sau orice altă formă de venit, cu tot cu sporuri... „de solicitare neuropsihică” (?!) sau „de dirigenție” și tichete de vacanțe, cum au, totuși, profesorii) pe la talk-show-uri, ar râde lumea în hohote înainte să izbucnească în plâns, dar vocația e vocație și nu cred că scriu neapărat mai bine cei care sunt plătiți mai mult (ci doar în cazurile fericite sunt plătiți mai mult cei care scriu mai bine). 

SUPERSUPERLIGA

Personal, ca unul care, asemenea multora loviți acum de o stranie amnezie selectivă, eram viu, în putere și chiar interesat de fenomen (și) pe vremea când România avea, „la fel ca marile campionate de fotbal din Europa”, un sistem clasic, cu 18 echipe, dar cel puțin o treime din meciurile unei etape îl reprezentau blaturile, iar de pe la jumătatea returului, când deja se cunoșteau echipele retrogradate și, pe de altă parte, cele care urmau să joace în cupele europene, măcar șapte-opt, dacă nu spre zece formații, cele dintre locurile, să zicem, 5 și 15, bălteau, din lipsă de obiectiv, sau vindeau meciurile cui dădea o valiză cu bani mai îndesată, sunt un susținător fervent al actualului sistem cu doar 16 (era și mai bine când erau 14) echipe, cu play-off și play-out, înjumătățire de puncte și baraje pentru cupele europene, inclusiv între o echipă de play-off și una de play-out.

Cu toate astea, și dincolo de schizoidia celor care, pe de-o parte, criticau cu vehemență, de pildă, existența barajului dintre locurile 7 și 8 (1 și 2 din play-out), dar, pe de alta, la fel de absurd, se arătau revoltați că unele echipe nu au licență pentru Europa [ca și cum, de exemplu, femeile de serviciu din instituțiile lor (de media) ar trebui să aibă studii (superioare) cu care să poată ocupa oricând și funcția de director, altfel n-au ce căuta la muncă], astfel încât unele meciuri care ar fi fost decisive pentru ocuparea respectivelor locuri cu miză deveniseră... fără, mai degrabă amicale, mă amuzam zilele trecute amintindu-mi de vremurile când DNA căuta tot felul de noduri în papură politicienilor pentru a-i scoate de corupți, iar la un moment dat, un ministru era cercetat pentru că nu angajase „cu contract” muncitorii care-i renovaseră apartamentul, făcându-mă să-mi imaginez cât de în admirația noastră or fi fost cei de prin Germania și Suedia, închipuindu-și că marile cazuri de corupție fuseseră demult rezolvate și stârpite în România, de vreme ce se trecuse deja la chestii de o asemenea finețe, cam la fel cum acum, dacă CS U Craiova, locul 7 din campionat, i-ar învinge azi la baraj pe cei de la CFR Cluj și ar ajunge în Conference League (cazul fiind unul fericit, pentru că, în lipsa licențelor, putea să ajungă acolo ocupanta locului 9 sau 10!), niște europeni mai naivi ar trage concluzia, caraghios de eronată, că România are un campionat intern mai tare decât cele din Anglia, Germania sau Spania, de unde, chiar și în tot felul de situații speciale (ne)fericite, se califică în cupele europene doar cel mult locurile 5 și/sau 6.