VREMURI BUNE... PENTRU CRIMINALI

Sigur că poate să fie doar o impresie subiectivă datorată sau cauzată de inevitabila mea înaintare în vârstă și că e foarte posibil ca, în orice moment istoric, toți cei ajunși la o anumită etate (ca mine, recte a mea) să fi trăit cu această vie senzație, dar chiar mi se pare că lumea a înnebunit cu totul și îmi vine tot mai greu s-o înțeleg și să țin pasul cu ea, unul dintre exemplele cele mai pregnante și des manifestate fiind în materie de drepturi și libertăți ale suspecților de crimă (adică omor) și alte delicte (majore), cum a fost, de pildă, în „cazul Pantelimon”, în care, inclusiv după ce un (fel de) judecător, în asentimentul procurorilor, a decis arestarea preventivă a doctorițelor suspectate de uciderea unor pacienți, o altă instanță (superioară?) a decis punerea lor în libertate, fără măcar vreo prevedere prin care să fie împiedicate să se mai apropie de un spital și să mai pună mâna pe noradrenalină într-un salon ATI, deși, chiar și pornind de la premisa, aproape rațională, că și dacă nu sunt periculoase pentru societate cât să căsăpească oameni pe stradă cu toporul, există măcar o suspiciune că sunt letale cu amintita substanță, în anumite condiții favorizante (spital, pacient muribund, adrenalină oprită), însă altă perspectivă ce nu putea fi exclusă de judecători era că respectivele ar fi omorât oameni în orice fel de circumstanțe, iar faptul că a fost într-un spital și așa mai departe e doar o nimereală, deci pot ajunge și la topor, în fine, asta în timp ce, de-o altă pildă, puștiul acela bezmetic care a intrat cu mașina în oameni la 2 Mai în mod evident NU e suspect de crimă CU PREMEDITARE, pentru că a fost, totuși, vorba de un accident (sigur, în niște circumstanțe grave, la care voi reveni), rămâne în arest „preventiv” și la vreun an de zile de la faptă, deși încă n-a fost condamnat (iar la cum merge justiția noastră poate nici n-o să fie vreodată și se va fi dovedind că a stat atâta amar de vreme în pușcărie degeaba, din punct de vedere juridic), iar periculos cu adevărat e la fel de limpede că a fost doar la volan (și nici nu prea are ce probe să șteargă sau martori să influențeze, cum au doctorițele), dar chiar și dincolo de toate astea, văd că e tot mai răspândită măsura „arestului la domiciliu” (ca să nu mai spun de cea a „controlului judiciar”, care nu înseamnă nici atât), chiar și în cazuri deosebit de grave, cu interlopi, crime și alte nenorociri, ceea ce pentru unul ca mine, care trăiesc, într-un fel, în acest tip de detenție de când mă știu, dat fiind că nu ies din casă cu zilele, iar când o fac, e pentru câte cel mult o oră, prin jurul blocului (da, „domiciliul” meu e un apartament de bloc de la etajul 10, nu o vilă cât toate zilele făcută din crimele alea pentru care unii sunt judecați în timp ce stau în arest în ele, pe un domeniu cât un orășel), dar mă simt excelent la biroul meu de lucru, în fața televizorului, a telefonului mobil sau doar zăcând pe canapea sau în pat, e absolut de neînțeles ce fel de exemplu îngrozitor pentru cei predispuși la infracțiuni poate fi o asemenea perspectivă, așa că n-am cum să mă arăt uimit din cale-afară de creșterea exponențială a criminalității. Păi cu așa condiții de detenție, să tot calci rahatul de lege!

Revenind, cum am promis, la cazul tânărului de vreo 19 ani, pare-mi-se, care a omorât doi oameni după ce s-a urcat drogat la volan, n-am văzut pe nimeni să deplângă vârsta lui fragedă și să manifeste înțelegere deplină față de el, în ciuda faptului că e major și, prin urmare, teoretic are deplin discernământ, pentru a i se acorda o a doua șansă sau ceva, așa cum se manifestă față de bietele fete abuzate sexual de tot felul de profesori, invocându-se tocmai faptul că erau prea tinere, necoapte și naive ca să-și dea seama ce li se întâmplă, astfel încât au trebuit să treacă (zeci de) ani ca să realizeze și să se simtă traumatizate.

Iar pentru că între timp, de când am creionat inițial acest text, după care m-am luat cu altele (nu texte!), mult mai importante, și am uitat de el aproape o lună întreagă, echivalentul a vreun deceniu de pe vremea tinereților mele în termeni de lucruri (rele) întâmplate și reflectate pe larg în mass-media, au mai apărut și cazul Pantelimon II (fără vreo legătură cu primul, în afară de locul unora dintre fapte); și cel al (auto?)intitulatului „Șacalul”, care a ucis sau – conform prezumției de nevinovăție – nu două femei (de moravuri cam ușoare) ca să le fure autoturismele de lux; și cel al „incendiatorului din Parlament”, am tot mai pregnantă în minte imaginea tuturor acestora cerând și, măcar, fiind la un pas de a obține, dacă n-o vor și face cu adevărat, niște „măsuri preventive” mai blânde, cum ar fi deja amintita cercetare în stare de libertate, eventual (dar nu neapărat) cu cea suplimentară de „control judiciar”, după care, mai ales în cazul din urmă, aproape că n-am nicio îndoială că, după ce a ținut, dacă nu neapărat o țară întreagă, cu siguranță toate posturile de știri cu sufletul la gură vreo două zile – cea în care a fost căutat cu filtre de poliție inclusiv prin tramvaie, cu apeluri la ajutor din partea populației etc., și cea de după, că mai încolo (sau încoace) oricum au apărut subiecte mai „ofertante” și nu mai știe nimeni ce mai e cu el –, va primi nu pedeapsa aia „de până la șapte ani închisoare” propovăduită prin jurnalele de știri, ci numai vreo doi (sigur, tehnic vorbind, înseamnă tot „de până la...”), și ăia cu suspendare, adică liber ca pasărea cerului, să-i mai inspire și pe alți „protestatari”, la fel cum și „bombardierii” (aka „cocalarii”, cum se zicea odinioară, adicătelea tot pe vremea mea) ăia din comuna și, ulterior, spitalul Pantelimon (unde au intrat să-și facă dreptate cu macete, săbii și alte ustensile de bucătărie papuașă) nici nu înțeleg de ce s-au tot ascuns, în loc să se predea din prima clipă, fiindcă aș fi în stare să pariez că vor fi cât de curând eliberați, doar ca să ne mirăm noi, proștii care nu înțeleg cum e cu drepturile și libertățile fundamentale ale suspecților de crime, ca în al treilea caz, al „Șacalului”, cum de mai era liber să ucidă din nou, în ciuda cazierului aceluia kilometric înșirat de reporteri la fiecare intervenție despre el. Păi fix cum spuneam anterior!

 

P.S. Nu știu cum am uitat și prima oară când am scris, și iată că era s-o fac și acum, de interlopul acela parcă deja condamnat (pentru fapte grave), lăsat de o instanță să plece fix în Grecia aia de unde nu-l mai recuperăm pe Sorin Oprescu, pentru că a avut (interlopul cestălalt, nu Oprescu)... „un eveniment în familie”, respectiv, desigur, nu vreo înmormântare a cuiva apropiat, ci nunta (sau logodna?!) fetei (sau chiar nepoatei?!). Înfloritoare vremuri pentru infractori! (Sigur, cu condiția să nu fie acuzați de „rasism” și/sau „hărțuire sexuală”, ori chiar „corupție”, ci doar de omor, viol, tâlhărie...)

EPOPEEA CARDULUI RĂTĂCITOR

Extraordinar de modernă modalitatea de livrare a cardurilor reînnoite de la una dintre băncile de mare anvergură și cu nesimțit de colosal profit din România: cu nu mai puțin de două luni înaintea expirării celui vechi, am fost înștiințat, prin intermediul unui SMS trimis pe numărul de telefon cu care sunt înregistrat la ea și pe care primesc toate aceste și tot felul de alte comunicări, inclusiv cu iz de reclamă, că după data de 10 a lunii în care va expira voi primi noul card prin curier, la adresa declarată, după care, în luna cu pricina, sunt informat și reasigurat că respectivul card, emis deja în urmă cu două luni, va fi într-adevăr trimis la aceeași adresă declarată, după care... nu se mai întâmplă nimic până în luna următoare, când, ușor impacientat, mă simt nevoit să intru în acțiune, astfel încât, mai întâi, iau legătura, pe site-ul băncii, cu o mostră a Inteligenței Artificiale în stadiu incipient, made in Romania, care izbutește, de pildă, să mă autentifice cu ajutorul vechiului card, practic expirat de vreo două săptămâni, dar nu mă poate ajuta mai departe și mă transferă la ceea ce pretinde că e, iar eu sper să fie cu adevărat, un operator uman, chiar dacă nu neapărat cu mult mai competent și inteligent, care, după verificări intense, mă anunță că nu a fost emis niciun nou card, deoarece nu am realizat operațiuni cu cel vechi (amănunt oarecum adevărat, fiindcă doar l-am băgat, din când în când, în vreun bancomat, să-mi verific soldul), așa că va trebui să fac, practic, cerere pentru unul cu adevărat nou-nouț, contra unei taxe corespunzătoare (în principiu, reînnoirea nu se taxează nicăieri, după cum pot să depun mărturie personală în legătură cu alte două bănci de soi cu care am de-a face), însă funcționara nu a reușit să mă lămurească de unde și până unde mesajele acelea liniștitoare din care eu nu aveam cum să înțeleg altceva decât că trebuie să aștept să-mi apară la ușă curierul cu cardul reînnoit deja de două luni, situație în care am zis că poate e cazul să sap mai adânc și m-am deplasat în persoană la cea mai apropiată sucursală, unde au început de fapt marile surprize.

Mai întâi și-întâi de toate, până să apuc să mă enervez și, eventual, să fiu eu însumi așa cum sunt când o fac, adică ironic și răutăcios, abia ținut în frâu de soția pe care o iau cu mine tocmai în acest scop, fătuca abia majoră de la ghișeu a etalat un aer înțepat și superior, cu o privire de tip bovin a unor ochi mari și albaștri de android încă mai robotizat decât cea/cele de pe site (în sensul că androizii ar trebui, în principiu, și conform puținelor mele lecturi de literatură SF, dar oleacă mai vastelor cunoștințe în materie de cinematografie de profil, să aibă și o cât de vagă componentă oarecum umană), fără vreun zâmbet oricât de artificial și vădit strict profesional, cerându-mi să-mi actualizez datele personale, lucru care a decurs fără incidente până la capitolul „loc de muncă”, unde îmi pretindea, în mod insistent, imperios și repetitiv, fix ca roboții de la (de)serviciile de relații cu clienții ai feluritelor companii (de telefonie mobilă, de pildă), CUI-ul firmei la care sunt angajat, în condițiile în care stabiliserăm deja că la profesie figurez ca „scriitor”, chestie care pe mine, nu știu de ce, poate pentru că am și vârsta corespunzătoare, m-a dus cu gândul la vremurile dinainte de 1989, când poate vreun milițian troglodit ar fi încercat aceeași dificultate de a corela noțiunea de scriitor cu cea de, eventual, liber-profesionist și nicidecum „angajat în câmpul muncii” la vreo întreprindere socialistă fruntașă pe cine știe ce ramură, eventual cultură (de cartofi, vreau să spun), iar singura alternativă pe care androida mi-o oferea era să mă treacă „întreprinzător”, moment de la care mi-am cam pierdut și eu cumpătul, explicându-i că, așa cum ea pretindea, cu oarecare îndreptățire, că se pricepe mai bine ca mine la treburi bancare, deși e angajată doar de trei ani, iar eu sunt clientul băncii ei de vreo 25 (avuseserăm un mic schimb de replici în sensul ăsta, dar într-un punct al discuției în care eu încă încercam să fiu simpatic și glumeț, pentru a destinde atmosfera și a-i scoate coada de mătură din fund), eu am pretenția că sunt mai familiarizat decât ea cu termenii din limba română, iar „întreprinzător” înseamnă un fel de afacerist, ceea ce n-are nici cea mai vagă legătură cu cel de scriitor, astfel încât, după ce a dispărut preț de câteva minute bune într-un ceva birou, probabil pentru a cere sfaturi de la un superior ierarhic cu vechime, adică angajat de trei ani jumate, a venit cu propunerea de a trece „neîncadrat” sau ceva, iar eu am acceptat doar ca să trecem la chestiunea propriu-zisă, a cardului, aflând, astfel, că am fost identificat în sistemele informatice ale băncii ca deținând un altul decât cel expirat (pe care îl aveam la mine și i l-am arătat, așa cum i-am arătat și cele două SMS-uri care mă anunțau că urmează să-l primesc pe cel nou), dar care a fost anulat, sau ceva, (tot) din lipsă de tranzacții sau activități sau pur și simplu pe motiv de (NE)intrare în posesie, pentru că nu am fost găsit de curier, alt moment de cumpănă, în care eu i-am explicat pe îndelete că nu aveam cum să nu fiu găsit de vreme ce nici n-am fost căutat, după cum stau drept dovezi incontestabile istoricul apelurilor și cel al mesajelor primite, din telefon, unde verificasem deja și văzusem că nu exista niciun apel sau SMS nu doar de la niciun curier, ci de la niciun număr necunoscut de mine în general (am aici avantajul decisiv că nu sunt sunat, cu lunile, practic de nimeni altcineva decât de soție, deci nu e de parcurs cine știe ce desfășurător stufos), dar firește că n-am convins-o, în schimb m-a asigurat că rezolvăm imediat situația prin emiterea altuia, la preț de reînnoire, adică achitând doar costul curierului prin care îmi va fi trimis, moment la care, tot mai degrabă pe un ton glumeț, dar care deja nu prea mai avea cum s-o păcălească în legătură cu adevărata mea stare de spirit, am întrebat-o ce se întâmplă dacă, vezi Doamne, nici de data asta „nu mă găsește” curierul, iar ea a avut nețărmurita amabilitate de a-mi explica, pe un ton chiar calm, ca pentru un gogoman deja bătrân și expirat precum cardul în cauză, ca mine, nefamiliarizat cu metodele moderne de livrare a coletelor de mare importanță, că respectivul card rămâne timp de cinci zile la firma de curierat, după care se întoarce la bancă, unde... e distrus, așa, hodoronc-tronc, în loc să fie păstrat, iar clientul – întâmplător, în cazul de față, eu însumi – anunțat (printr-un SMS de-ăla de care au știut să-mi trimită degeaba) să vină să-l ia dintr-un sediu, așa cum se întâmpla pe stil vechi, în vremurile apuse de înapoiere a societății, când încă nu evoluaserăm până la genunchiul broaștei în materie de informatizare și proliferare a firmelor de curierat, catering și alte chestii pentru putori prea leneșe să facă doi pași, până la birtul sau pizzeria din colț, nici măcar ca să-și ia de mâncare să nu crape de foame în propria bucătărie „open space” cu rol exclusiv decorativ (scuze pentru scurta divagație).

Acum, sigur că există foarte marea spre aproape certa posibilitate ca măcar una dintre cele două funcționare oarecum în carne și oase (în sensul că una era, totuși, doar online) să mă fi mințit cu nerușinare, sau să fie doar pur și simplu incompetent de proastă/e, ori să se fi făcut diverse erori în sistemele informatice ale băncii, inclusiv când mi s-au trimis (automat?) acele SMS-uri, dar eu tot nu m-am lămurit dacă, pe de-o parte, așa cum zicea prima, nici nu mi-a fost reînnoit vechiul card, pentru că nu l-am folosit (ipoteză altminteri logică, așa cum am și recunoscut mai devreme), dar atunci nu se explică de ce a doua a găsit ca figurând pe numele meu un altul decât cel vechi, expirat, reieșind clar că a mințit prima, ori, pe de alta, a fost emis, dar nu mi-a parvenit, ceea ce ridică alte mari nedumeriri și chiar îngrijorări din partea mea, pentru că se poate întâmpla la fel și cu următorul, și cu următorul etc., încât nu știu dacă să încadrez toată această schemă la escrocherie, în sensul că banca are tot interesul să nu-mi parvină cardurile ca să le declare pierdute și să-mi emită unele noi contra cost, ori la prostie/neglijență, în sensul că procedura e chiar cea descrisă de androidă, iar cardurile neajunse la destinatar se tot distrug și sunt emise altele în loc, gratis, deși eu am întrebat-o și pe ea ce siguranță am că s-a distrus cu adevărat și că nu plutește pe undeva prin neant, în posesia cine știe cui, așa cum mă tot întreb și în legătură cu soarta nenumăratelor facturi de la Digi, despre care cei de-acolo pretindeau că le-au emis și le-au trimis prin curier, dar n-au ajuns niciodată (și doar într-un caz am avut norocul de a o recupera pe-a mea dintr-un teanc lăsat de imbecilul de curier înfipt în grilajul exterior al ușii de intrare în bloc, unde le pusese pentru că, probabil, nu-i deschisese nimeni la interfon, așa că am cam înțeles cum decurg lucrurile!), doar că acum, totuși, e vorba de un card bancar și mi se pare absurd ca „procedura”, inclusiv a firmei de curierat, să nu prevadă nici măcar atâtea măsuri de siguranță și, mai ales, bun-simț câte sunt luate în cazul expedierii coletelor de... 12 lei (că abia ce-am scris) de la eMAG, când curierul îmi trimite un SMS, cu un PIN, apoi mă sună, mă întreabă dacă sunt acasă etc., încât până la urmă n-am cum să nu intru în posesia lui sau măcar să-i știu de soartă, inclusiv „urmărind starea livrării”, sau ceva, pe site-ul firmei.

Ideea e că, așa cum spuneam din capul locului, modalitatea aceasta de livrare o fi ea foarte ultramodernă, dar nu știu cum dracului se face că sfârșește prin a mă pune tot pe mine pe jar, pe telefoane sau conversații pe chat cu roboți adevărați ori falși (la funcționare mă refer în cazul din urmă) și pe nenumărate drumuri.

 

P.S. Între timp, noul card mi-a parvenit, dar conform procedurii cunoscute (și pe care am descris-o mai sus) din cazul coletelor de la eMAG, respectiv cu SMS trimis de firma de curierat în care să mă anunțe intervalul orar în care să fiu acasă, cu băiatul sunând la telefon și, ulterior, după ce i-am confirmat că sunt la domiciliu, apărând la ușă (întâmplător cu vreo trei ore înainte de cea mai mică a intervalului menționat în SMS, dar nu ne mai luăm dintr-atât, mai ales că pentru mine s-a nimerit perfect), cu PIN și tot tacâmul, dovadă deja irefutabilă că NU așa s-a întâmplat de prima oară și că oricum am fost mințit și/sau indus în eroare, într-un fel sau altul, de bancă prin cele două roboate (și cu cea de pe site, trei) și că nu am cum să aflu vreodată dacă a mai existat sau chiar mai există un card pe numele meu, care fie, Doamne ajută!, a fost distrus, fie, Doamne ferește!, rătăcește și acum cine știe pe unde.

LIGA CAMPIONILOR: UN (NOU) FORMAT... DE SCHIMBAT

N-ar fi nici pe departe pentru prima oară când mă înșel (amarnic) asupra unui subiect, și cu atât mai puțin când se va fi dovedind că gusturile mele în materie de... orice n-au nicio legătură cu ale covârșitoarei majorități a populației de pe întregul glob, însă predicția mea este că noul format de desfășurare al Ligii Campionilor la fotbal va fi cât de curând schimbat iarăși, dacă nu începând chiar cu sezonul viitor, măcar de când va debuta următorul ciclu pentru comercializarea drepturile de televizare, peste doi sau trei ani, argumentele mele fiind, în linii mari, următoarele.

1. Indiferent ce s-a urmărit prin mărirea numărului de echipe din faza... grupei, cu sporirea nu chiar direct proporțională a celui de meciuri (în sensul că se puteau înmulți meciurile și dacă se împuținau echipele, dar le puneau să joace de enșpe ori între ele), mie mi se pare că, pe undeva, competiția s-a diluat, chiar și dincolo de acest 9-2 dintre Bayern și Dinamo Zagreb, fiindcă, de pildă, o echipă ca Arsenal (doar întâmplător favorita mea, cum fostul meu cititor imaginar fidel știe deja prea bine), care, după ce n-a obținut titlul în Premier League de peste două decenii, iar în ultimele două sezoane a fost la un pas, cred că e mai interesată de competiția internă decât să ajungă (iarăși) (doar) prin sferturile UCL, așa încât, dat fiind că duminică va întâlni în campionat pe Manchester City, nu cred să fie foarte pasionată de meciul de mâine cu Atalanta și sunt șanse mari să alinieze o formulă de start mai... așa și-așa, cu alterarea corespunzătoare a nivelului întregii partide, având în vedere că în Europa mai are încă șapte jocuri în care poate să recupereze, măcar ca să se situeze în primele 24 din 36, cât să continue într-un fel sau altul cursa pentru calificare, pe când în PL chiar nu-și permite să rămână deja la vreo cinci puncte de o echipă care abia dacă pierde atâtea într-un sezon întreg. Ce vreau să spun e că opt meciuri pentru fiecare echipă în prima fază a competiției sunt cam multe, mai ales pentru cele de top, cărora le ajung vreo cinci sau șase din ele, pe care să le câștige fără probleme, făcând figurație în celelalte, interesul lor sporind, dimpotrivă, atunci când au de jucat mai puține, astfel încât, cum se spune, „să nu-și poată permite pași greșiți”.

2. Numărul acesta mărit de meciuri nu face decât să sporească și frustrarea telespectatorilor, care se văd nevoiți să... rateze mai multe, pentru că nu prea există televiziuni care să-și permită să le transmită pe toate pe canalele principale, iar în cel mai bun caz le dau online (eventual fără comentariu, că nici crainicii nu abundă), unde... nu e același lucru. Chiar și eu, care – ca un caz fericit, dar oarecum izolat, din câte constat inclusiv în raport cu comentatori și analiști de la talk-show-urile sportive puși în situația de a mărturisi că n-au văzut decât un singur meci – am două televizoare în dormitor, plus, la nevoie, un laptop și unul până la vreo trei telefoane mobile pe care să pot proiecta simultan o mulțime de meciuri, nu mă pot împărți între atâtea, presupunând că aș avea trei-patru favorite care să evolueze la aceeași oră, inclusiv în sensul că m-ar interesa chiar și un Barcelona-PSG, între două formații pe care le detest, dar meciul s-ar anunța, totuși, interesant, la concurență cu vreun Arsenal-Oricine și, eventual, când o fi, unul al unei echipe românești. (În acest context, ca să nu fac un punct separat, vreau să remarc că ieri, cu toate că Prima Sport are la dispoziție cinci canale, transmitea, seara, doar trei meciuri din cele patru care se desfășurau în paralel în UCL, pe celelalte două canale fiind... reluări. La Digi, cel puțin, al patrulea canal din patru era dedicat unui meci, în direct și, cred, exclusivitate, din Cupa Ligii Angliei.)

3. Primele semne de frustrare le aștept, însă, chiar de la comentatori, care vor fi puși în situația de a nu avea de analizat decât efectiv meciurile în sine, fără atât de pasionantele „șanse matematice”, dat fiind că într-o asemenea ligă-mamut, cu 36 de echipe, aceste calcule sunt, practic, imposibil de făcut, soarta unei echipe, în special spre finalul primei faze, depinzând de câte vreo zece meciuri ale altora fără nicio legătură cu ea, cu care n-a jucat și nici n-o să joace, astfel încât n-o să mai auzim observații de genul „la acest scor în celălalt meci al grupei (desfășurat, eventual, la aceeași oră – nota mea), echipa cutare este eliminată/calificată”, deoarece „jocul rezultatelor” este imposibil de anticipat sau măcar urmărit. Sigur că, de-o pildă... favorabilă, asta obligă echipele să joace doar la victorie, însă pentru telespectatori și, cum spuneam, analiști se pierde o mare parte din plăcerea de „a face calcule”.

4. Clasamentele intermediare, care aveau o relevanță sporită în cazul vechilor grupe de câte patru (așa cum au în continuare în preliminariile CE sau CM sau din Liga Națiunilor) nu mai prezintă, practic, niciun interes, în special în primele două-trei, poate chiar patru-cinci etape, când vezi acolo un pomelnic de echipe departajate nu prea se știe cum, pentru că multe au același punctaj, dar un număr diferit de meciuri etc., mai ales că o etapă întreagă se desfășoară, iată, pe parcursul a vreo trei săptămâni, acum, de pildă, după trei zile de meciuri, intrând în competiție doar jumătate dintre participante, după care urmează o săptămână de Europa League și abia peste încă una intră și cealaltă jumătate, după care putem avea un prim clasament, dar din acela ca după prima etapă din Superliga, cu o mulțime de echipe cu trei puncte, o mulțime cu un punct și o altă mulțime cu zero puncte, încât de fapt nu spune (mai) nimic, fiindcă se pot întâmpla încă multe.

5. Ca o observație la punctul anterior (dar și la... următoarele), dacă nu mă înșală pe mine memoria, chiar și în NHL, unde există un sistem care unora li se pare similar, cu două „conferințe” de câte... multe echipe (în prezent 16), la un moment dat s-a simțit nevoia ca ele să fie (sub)împărțite într-un număr de „divizii”, fiecare cu un număr mai mic de formații, iar criteriile de calificare în play-off s-au schimbat, devenind mai important clasamentul în cadrul fiecărei divizii, decât în al conferințelor. Iar acolo oricum nu exista (decât la modul teoretic, ca un clasament fără nicio relevanță în privința criteriilor de calificare) o SINGURĂ ligă cu, repet, 36 de echipe!

6. Mi se pare sinistră perspectiva ca ultima etapă din această fază a grupei să programeze nu mai puțin de 18 partide (în care joacă, deci, TOATE echipele) la aceeași oră, pentru păstrarea echității, desigur, dar întru înnebunirea completă a telespectatorilor, care nu doar că n-au cum să rămână la curent cu „evoluția scorului” în toate, dar nici nu prea au cum să înțeleagă ce înseamnă un anumit scor dintr-un anumit (sau oarecare) meci pentru șansele de calificare ale echipei/echipelor favorite. Abia după ce se va încheia și ultimul, iar un, presupun, supercalculator va stabili clasamentul final, se va putea face un bilanț, cam cum ne spun autoritățile, iarna, că nu pot interveni pentru deszăpezire decât de-abia după ce se opresc ninsorile și se contabilizează pagubele.

7. Chiar nu știu (în sensul că nici n-am găsit pe undeva, dar poate trebuia să caut mai cu îndârjire) care sunt criteriile de departajare între echipe, la finalul acestei prime faze, pentru a se stabili ierarhia finală, respectiv locurile 1-8 (care merg mai departe direct, în optimi) și 9-24, care joacă între ele (nu știu dacă 9 cu 24, 10 cu 23 etc. sau se trage iarăși la sorți), în dublă manșă (parcă), pentru a rămâne încă opt, dar mă gândesc ce interesant va fi dacă între locurile 20 și 28 (sau 6 și 10) vom avea echipe cu același număr de puncte și, eventual, același golaveraj, număr de goluri înscrise etc., mai ales că, în mod sigur, dispare criteriul „meciuri directe”, deoarece unele n-au jucat între ele. Și ce frustrant va fi ca echipa de pe locul 25, 26... etc. să fie eliminată din competiție deși are același număr de puncte, golaveraj etc. cu cea de pe locul 24 sau chiar 22, 21... Sigur că existau situații frustrante și în vechiul sistem, când o echipă dintr-o grupă nu se califica, să zicem, cu 10 puncte, dar se califica, din altă grupă, una cu 8 sau 7, dar parcă era altceva, mai ales că și acum tragerea la sorți a avantajat unele echipe și le-a dezavantajat pe altele (mă refer la noroc, nu la vreun aranjament), și o să vedem unele care au acumulat un număr de puncte cu adversari redutabili devansate de altele care au tot atâtea sau mai multe, dar cu adversari mai slabi.

Una peste alta însă, dacă o să mă sucesc și o să sfârșesc prin a fi fascinat și acaparat cu totul de noul format, n-o să ezit s-o recunosc.