PE CULMILE PUPINCURISMULUI

Cred sincer că Mircea Cărtărescu este o mare personalitate a culturii românești contemporane, scriitor apreciat, nominalizat în numeroase rânduri la prestigiosul premiu Nobel pentru literatură etc. și, în (și cu) această această calitate, are tot dreptul, dacă cu chiar datoria cetățenească, să-și exprime opiniile în materie de... orice, inclusiv politică, și să fie considerat un adevărat lider și formator de opinie, influencer, un om de a cărui părere oamenii obișnuiți, simpli muritori de rând, ca mine, de pildă, trebuie să țină cont cu sfințenie.

În același timp, Mircea Cărtărescu este cel care, în accepțiunea mea, s-a erijat ani de zile într-un pupincurist cu bale la gură și susținător fervent al unuia dintre cele mai sinistre și abjecte personaje ale politicii românești ante și postdecembriste, care mi-a mâncat aproape douăzeci de ani din viață – zece ca președinte și alți vreo patru ca principal furnizor de scandaluri politice (cu consecințele, inclusiv economice, aferente) în guvernarea CDR-USD, plus alți patru cât a mai fost primar al Bucureștiului meu natal și de reședință  – și care, doar ca fapt divers, într-un mult prea târziu, după încheierea tuturor mandatelor, a fost condamnat definitiv, în justiție, ca informator al Securității ceaușiste (lucru știut și înțeles cu ani de zile mai devreme, încă de când se afla în plină ascensiune pe firmamentul politicii dâmbovițene, de către orice om din România cu doi neuroni funcționali), Traian Băsescu, pe lângă alți acoliți ai acestuia, gen Kovesi, Monica Macovei, Daniel Morar, Emil Boc, Răzvan Ungureanu...

În aceste condiții, faptul că Mircea Cărtărescu propovăduiește, zilele astea, cu privire la alegerile prezidențiale, nu o diatribă, altminteri legitimă și de înțeles, ÎMPOTRIVA lui Călin Georgescu, ci o pledoarie fierbinte, tot de tip pupincurist, ÎN FAVOAREA Elenei Lasconi, pe care o consideră, printre altele, „un om curat”, mă face să mă abțin cu eforturi supraomenești să mă duc duminică la vot doar pentru a pune ștampila pe numele celui dintâi și să rămân la decizia mea inițială de a nu vota cu nimeni în turul doi (mai ales că n-am votat nici în primul), chiar și cu riscul de a mi se mai distruge și următorii cinci sau zece ani din viață (dacă mi-or mai fi rămas atâția!), dar măcar nu cu contribuția mea sinucigașă nemijlocită, ci tot de către alții ca Cărtărescu (pardon de expresie), care ne-au adus în situația de a trebui să alegem între dracu și mă-sa (metaforic vorbind, firește).

P.S. Și totuși, cât e de drăguț cum toți lătrăii useriști și – ceea ce e și mai mizerabil – pedeliști, aflați în coaliția de guvernare, bașca jurnaliștii și „analiștii” de toate felurile, inclusiv economici, care urlau în campania electorală, și nu numai, ca din gură de șarpe că „vechea clasă politică”, în frunte cu ciuma roșie PE-SE-DE, care cică ar conduce țara neîntrerupt de 35 de ani, dacă nu încă de după Al Doilea Război Mondial, au dus-o la dezastru, au nenorocit milioane și milioane de oameni mărindu-le pensiile și salariile etc., au descoperit brusc ce bine e de fapt în România, ce șantiere de autostrăzi s-au deschis măcar în ultimii trei ani, ce liberă circulație în lume avem, cum suntem noi pe primul loc în Europa la producția de biciclete (pe bune!) și cel mai grozav producător de gaze din UE (nici pe-asta n-o știam!) etc. etc., numai ca să salveze ei de Georgescu firava noastră democrație ajunsă pe buza prăpastiei și în mare pericol de a fi furată de Putin sau sugrumată de tiktokii din China... fix din cauza văicărelilor, aolelilor și huiduielilor ălora asurzitoare de până mai duminica trecută. Hai sictir!