FĂRĂ MOTIVARE

Iată că a trecut mai bine de o săptămână de când Curtea Constituţională s-a pronunţat în privinţa Legii educaţiei, iar motivarea deciziei încă nu a apărut.

Sincer – dacă nu cumva judecătorii CCR iau într-adevăr hotărârile pe bază de dat cu banul, la capătul unor lungi şi obositoare şedinţe în care joacă table, caz în care se explică de ce le trebuie atâta timp ca să caute ulterior prin toate tratatele de specialitate cum să se justifice, mai ales dacă banul a căzut pe partea greşită – eu nu înţeleg ce mare scofală să redactezi o astfel de motivare. Presupunând că dezbaterile au loc pe bune, iar, în cel mai rău caz, patru judecători au o părere, bine argumentată, iar alţi cinci o alta, care deci prevalează, la fel de bine argumentată, cu articole, paragrafe şi alineate de legi, aş zice că, fie şi numai pe baza stenogramelor de şedinţă, orice funcţionar poate pune într-o formă adecvată documentul final în câteva ore; cu corecturi şi verificări, hai să zicem două-trei zile. Sau mai întâi domnii judecători trebuie să se pună de acord că albul poate fi negru şi cu factorii politici, precum – să luăm un exemplu la-ntâmplare – Traian Băsescu, ca să nu-i mai facă penibili cum sunt?

ACTUALIZARE (ora 11:20): Cu siguranţă NU în urma articolului meu – pentru că spre deosebire de mulţi alţii eu mai cred şi în coincidenţe – motivarea tocmai a apărut. Ambiguă, cum era de aşteptat. Fiecare va înţelege ce vrea din ea.

PORIME, LUPIME, MORĂRIME… ÎNTR-UN CUVÂNT: PROSTIME

De câte ori scoate Traian Băsescu din pălărie vreo iniţiativă de-asta gen “moratoriul” între putere şi opoziţie, apar imediat o droaie de analişti, printre care negreşit şi Bogdan Chirieac, să ne explice, cu un soi de fascinaţie în faţa geniului rău de care dă dovadă o dată în plus preşedintele-jucător, resorturile intime ale demersului său, capcana întinsă adversarilor politici şi mai ales alegătorilor, capcană în care ar cădea, fără doar şi poate, cu toţii ca nişte nătăfleţi, dacă nu s-ar găsi cine să le deschidă ochii. Acum de pildă, ar fi vorba de o şmecherie prin care opoziţia va fi scoasă vinovată de neadoptarea importantelor legi aflate în Parlament, printre care şi cea a Bugetului, şi eventuala rupere a acordului cu FMI, urmată de imposibilitatea plătirii pensiilor şi salariilor.

Fireşte că Traian Băsescu unelteşte şi când doarme, numai că el e de multă vreme crezut doar de porime, lupime, morărime… într-un cuvânt prostime, adică de nişte oameni atât de idioţi, încât e superfluu să le explici manevrele lui alambicate, care mai degrabă ar putea să-i deruteze, când le e oricum suficient, din partea idolului, un simplu: “Opoziţia e de vină!”.

CNA ŞI UN PROTEST MAI DEGRABĂ RATAT

Mă tem că singurul ţel raţional pentru care, în opinia mea, s-ar organiza un protest stradal nu de către cineva care n-are acces la alte mijloace de exprimare, mai penetrante, ci de o persoană care îşi spune zilnic păsurile în direct şi la ore de vârf pe cel puţin două posturi de televiziune şi unul de radio, cum este Mircea Badea, – şi anume acela de a demonstra susţinerea nemijlocită de care se bucură din partea cetăţenilor de rând – nu a fost pe deplin atins, câtă vreme chiar şi după cele mai optimiste aprecieri ale iniţiatorului însuşi nu s-au adunat mai mult de 2000 de oameni de toate vârstele înaintate, şi asta în condiţiile în care – e drept, în pofida zilei şi orei nefavorabile, dar pe care nimeni nu i le-a impus – în nenumăratele sale apeluri ipocrite către telespectatori de a NU veni la ceea ce de fapt, chipurile, nici nu trebuia să fie un miting (doar făcutul complice cu ochiul mai lipsea), realizatorul TV dădea de înţeles că o să vedem noi ce puhoi de lume va fi acolo, dacă odinioară, (tot) la chemarea lui, s-au adunat 5000 de oameni doar ca să alerge într-un parc!

Cât despre motivul propriu-zis al protestului, sigur că Mircea Badea are în proporţie de 99% dreptate. Restul de 1% este dat, în aprecierea mea, de diferenţa dintre amenzile pe care le primesc televiziunile, în special Realitatea TV, în urma unor campanii de presă bine documentate, dar apreciate cu premeditare de către membrii CNA drept “defăimătoare” la adresa unor personaje politice, mai ales de la putere, şi amenzile aplicate de aceiaşi membri CNA, care colac peste pupăză sunt oricum şi nişte zevzeci, pentru limbajul, poate mai colorat, bazat pe jocuri de cuvinte, dar socotit, adesea în mod absolut abuziv, drept “violent” sau “injurios” (deşi, pe de altă parte, de ce să nu recunoaştem?, uneori, atunci când un realizator spune pe un post TV, fie şi ca răspuns la o ameninţare, ceva de genul “ba tu eşti ăla care o să moară!”, e greu să demonstrezi că n-ar fi aşa), limbaj la care, la o adică, s-ar putea renunţa relativ uşor, fără alterarea mesajului critic, chiar dur, la adresa puterii, dacă, desigur (ceea ce în general nu e cazul) nu reprezintă singurul “argument”.

RUŞINE!

Oricât mi-am propus să evit subiectul, nu pot să nu remarc, măcar în trecere, apariţia, nădăjduiesc – date fiind şi circumstanţele – meteorică, a unor pupincurişti ai pupincuristului ceauşist recent trecut la cele veşnice, Adrian Păunescu, veniţi dintr-o direcţie neaşteptată pentru mine şi care, din păcate, nu s-au mărginit la a-i sublinia acestuia, fie şi exagerând grotesc, dimensiunea artistică, descrisă în vorbe mari, precum “geniu” sau “demiurg”, cu care l-au propulsat în galeria poeţilor neamului tocmai deasupra lui Eminescu (iar, dacă tot venise vorba, pe D.R. Popescu deasupra lui Caragiale în galeria dramaturgilor!), ci, în loc să păstreze măcar în această privinţă o tăcere de bun-simţ şi foarte de înţeles în context, s-au chinuit, patetic şi zadarnic pentru orice om cu mintea întreagă şi care a trăit măcar o parte din vremurile acelea, să-l scoată şi ditamai disidentul anticomunist, în baza unor poezii, şi-aşa cam puerile, dar recitate cu mult aplomb, scrise chipurile înainte de Revoluţie, dar publicate, vitejeşte, la câţiva ani după! Să le fie ruşine!

NIMIC ALTCEVA

Nu ştiu şi nici nu prea mă interesează câtă audienţă au făcut Realitatea TV şi Antena 3 cu transmisiunile omagial-comemorative legate de moartea şi înhumarea lui Adrian Păunescu. Eu unul pur şi simplu nu suport să mă uit la aşa ceva, indiferent cât de mult sau de puţin apreciez personajul în cauză şi indiferent dacă a murit tragic, în floarea vârstei, sau liniştit, de bătrâneţe. În plus, nici nu cred să existe cineva care să merite brusc atâta atenţie publică doar pentru simplul fapt de a-şi fi dat obştescul sfârşit.

Mă întreb însă dacă, după cele trei zile şi trei nopţi în care pentru posturile amintite practic nu s-a mai întâmplat nimic altceva în lume demn de a fi menţionat, nu vor fi destui dintre telespectatorii până acum fideli care să realizeze (aşa, ca mine) că se poate trăi la fel de bine (sau de rău) şi fără televiziunile cică de “ştiri” (deci la plural). Cu consecinţe corespunzătoare asupra ratingurilor de-acum încolo.

ALB ŞI NEGRU

N-ar fi pentru prima oară când motivarea unei decizii a Curţii Constituţionale e în contradicţie cu însăşi decizia respectivă, în sensul că, după ce s-a consemnat cât se poate de limpede şi concis verdictul “e alb” – prilej de breaking news-uri cu titluri de o şchioapă, gen “Guvernul a fost înfrânt”, “CCR dă dreptate Opoziţiei” ş.a.m.d. –, când toată lumea e pe cale să şi uite episodul, apare motivarea, în care pe zeci de pagini se spune, în esenţă, “dar poate fi la fel de bine şi negru”.

Asta a avut în minte Traian Băsescu ieri când, folosind toate mijloacele de comunicare în masă şi, sunt convins, pe cele private, le-a transmis judecătorilor ce au de făcut ca să “îndrepte lucrurile”. Prin urmare, nu m-ar mira câtuşi de puţin ca din motivarea Curţii să rezulte fie că decizia se va aplica doar de-acum înainte, neprivind deci şi angajarea răspunderii guvernului deja consumată săptămâna trecută, fie că onorata Curte nu are dreptul să întrerupă o procedură parlamentară aflată în desfăşurare, aşa încât până la urmă să ne întoarcem fix de unde am plecat, la momentul depunerii moţiunii de cenzură care, evident, nu va trece, iar Legea educaţiei se va considera adoptată, spre bucuria udemeriştilor care vor rămâne în barca puterii.

ZERO

Iată că de data aceasta banul cu care dau judecătorii Curţii Constituţionale (după care, invariabil, consemnează un rezultat al “votului” la limită, de 5-4) a căzut pe partea care trebuia, astfel încât decizia privitoare la angajarea răspunderii guvernului pe Legea educaţiei a fost una corectă, nu ştiu dacă neapărat pe fond, dar măcar în concordanţă cu precedenta dată pe aceeaşi speţă.

Dintre multele învăţăminte care se pot trage din faptul că pentru a enşpea oară constituţionalistul Boc dă cu mucii în fasole pe chestiuni legate nu de Codul Rutier, ci fix de Legea fundamentală, pe care se presupune că ar trebui s-o cunoască mai bine decât oricine, cel mai cutremurător este acela că implicarea în politică poate compromite definitiv un om din punct de vedere profesional, reducându-l la zero. Sigur, actualul premier e oricum o lighioană ieşită din comun, ale cărei cusururi pot fi cu greu egalate de vreun alt personaj politic din trecut, prezent şi foarte probabil viitor, însă oricât de incompetent ar fi în meseria pe care şi-a ales-o, şi o vreme a şi practicat-o, de profesor de drept constituţional, ar fi statistic imposibil ca din când în când să nu mai şi nimerească, din postura de premier, câte o ordonanţă de urgenţă sau o hotărâre de guvern care să respecte regulile şi normele în vigoare, dacă n-ar pune interesele politice mai presus de orice, inclusiv de bun-simţ. Şi ne mai mirăm că oamenii cu coloană vertebrală nici nu vor să audă de politică!

ŞUTURI ÎN FUND ŞI PALME DUPĂ CEAFĂ

De necrezut, dar după, şi, mai ales, în ciuda modului în care s-a desfăşurat votul la moţiunea de cenzură de săptămâna trecută, tot mai apare câte un gogoman din arcul puterii, cum ar fi, de pildă, chiar ieri, un udemerist de frunte, care să spună că opoziţia nu şi-a dorit cu adevărat să răstoarne minunăţia de guvernboczero, pentru că altfel ar fi găsit neîndoielnic şi mijloacele s-o facă.

Acum, dincolo de ipoteza, altminteri perfect plauzibilă, în care astfel de indivizi sunt pur şi simplu proşti de bubuie – pentru că (dez)avantajul (în funcţie de tabăra din care priveşti) găselniţei pedeliste de a transforma parlamentarii puterii în nişte huse ale propriilor scaune este faptul că s-a putut demonstra, pe de altă parte, că absolut toţi reprezentanţii opoziţiei au votat în favoarea moţiunii, nerămânând loc pentru obişnuitele speculaţii pe tema asta – o aserţiune precum cea de mai sus mi se pare o incitare voalată la violenţă, fiindcă nu văd ce altceva ar fi putut face liberalii şi social-democraţii pentru a-şi determina adversarii politici să li se alăture în demersul lor, decât să-i ia la şuturi în fund şi la palme după ceafă, obligându-i nu doar să se ridice şi să bage dracului bilele alea în urne, dar să o facă şi cum trebuie. Procedeu ce ar putea fi avut în vedere la următoarea moţiune.

DORMIŢI LINIŞTIŢI, AUTORITĂŢILE VEGHEAZĂ PENTRU VOI!

Unul dintre cele mai sinistre personaje politice ale ultimilor ani, şi cu siguranţă cel mai nesimţit, fostul ministrul al Finanţelor, Sebastian Vlădescu, care în loc să se ascundă în gaură de şarpe după mandatu-i scurt, dar dezastruos, se perindă pe la televiziuni pentru a-i convinge pe ultimii proşti dispuşi să-l mai creadă ce mare bine ne-a făcut şi continuă să ne facă împotriva înţelegerii şi voinţei noastre guvernuboc şi ce rău ne vor toţi ceilalţi, spunea ieri un lucru pe care-l califica el însuşi drept “amuzant”, şi anume că, pentru a ieşi din criză, românii nu au altceva de făcut decât să stea liniştiţi şi să nu se mai lase agitaţi de presă şi de politicienii din opoziţie, fiindcă n-au de ce.

Aşadar, după mintea lui bolnavă, de plezirist îmbuibat din bani publici, faptul că oamenii şi-au pierdut aproape jumătate din venituri nu constituie nici pe departe un motiv întemeiat de nelinişte, ultimele luni fiind doar un simplu coşmar din somnul liniştit al naţiunii pentru care veghează, asemenea FNI-ului de odinioară, autorităţile.

SPORT SÂNGEROS

Abia începuse de trei secunde (!) meciul de hochei din NHL de la Pittsburgh, dintre Penguins şi Philadelphia Flyers – pentru care m-am trezit special în toiul nopţii, fiindcă oaspeţii sunt echipa mea americană favorită (altfel eu fiind fan al celor canadiene) – când a izbucnit prima încăierare. Practic, cei doi combatanţi şi-au aruncat crosele şi mănuşile, trecând la box, în clipa când arbitrul a fluierat startul, înainte ca pucul să fi atins gheaţa. Probabil poliţe rămase dintr-un meci anterior. După nici zece secunde de la reluarea jocului – a doua bătaie, de data asta efectiv cu vărsare de sânge! A treia a avut şi ea loc tot în primul minut, la un moment dat băncile de pedepse fiind mai aglomerate decât cele de rezerve.

Dar lucrul cel mai de neînţeles după asemenea episoade, nici măcar foarte rare peste Ocean, este că bătăuşii se aleg, pe lângă aplauzele frenetice ale spectatorilor (!), cel mult cu câte cinci minute de penalizare, cu drept de înlocuire, deşi nu doar că ar merita, dar în cam orice sport (inclusiv hochei!) practicat în restul lumii chiar ar fi suspendaţi luni de zile, dacă nu pe viaţă. Ce să-i faci?; altă... "cultură”!

DIARY OF EVIL

DIN CAUZĂ CĂ DE-AIA

Printre numeroasele cauze care au dus la căderea moţiunii de cenzură împotriva guvernuluiboczero, şi a căror analiză post factum nici nu prea îşi mai are rostul, fiindcă e prea puţin probabil ca la următoarea condiţiile să fie într-atât de asemănătoare încât învăţămintele trase să poată fi de vreun folos, cu siguranţă NU se numără şi aceea, invocată de unii, că liderii opoziţiei au petrecut prea mult timp la televizor în loc să discute mai serios între ei pentru a veni cu – evident! – “o alternativă viabilă” la actuala putere.

Păi, chiar şi admiţând că de luni de zile domnii Ponta şi Antonescu ar fi apărut zilnic (ceea ce, totuşi, nu e cazul, deşi mărturisesc că de primul m-am săturat şi eu până peste cap) câte două, trei, hai şi patru ore, la unul sau altul dintre posturi, cred că tot le-ar fi ajuns restul de 20-22, minus, eventual, din când în când, pauzele fireşti pentru somn, ca să pună şi moţiunea, temeinic, la cale. Asta ca să nu mai spun că există şi un contraexemplu de-a dreptul înspăimântător, şi anume miniştrii în exerciţiu, care, din nefericire, în loc să stea şi ei mai mult pe la televizor, se ocupă toată ziua, cu maximă conştiinciozitate, să ducă ţara de râpă.

ACUM ORI NICIODATĂ!

ALTERNATIVE

Principalul reproş pe care nu doar adversarii naturali, ci şi unii dintre susţinătorii declaraţi îl aduc iniţiatorilor moţiunii de cenzură de mâine este acela că n-au propus şi o alternativă în privinţa viitorului premier. Pe lângă faptul că, din punctul meu de vedere, absolut orice alternativă este în acest moment mai bună – inclusiv un (alt) retardat, un pacient scăpat de la balamuc sau chiar Elena Udrea – cel mai bun contraargument l-a adus, culmea, un fost pedelist, actualmente pesedist, care sugera că, dacă problema s-ar fi pus în aceşti termeni şi în decembrie 1989, Ceauşescu ar fi fost poate şi astăzi în funcţie.

Pe de altă parte, liberalii au perfectă dreptate să le ceară pesediştilor un acord prealabil ferm în legătură cu paşii de urmat în eventualitatea trecerii moţiunii, dar nu pentru a le oferi scepticilor “alternativa”, care şi aşa nu-i preocupă cu adevărat, fiind numai o chestiune propagandistică, ci de a i-o pune urgent pe masă lui Traian Băsescu, înainte ca acesta să vină cu una proprie.

SENTIMENTE CONTRADICTORII

De câte ori văd câte un pedelist invitat la Realitatea TV sau Antena 3, sunt cuprins de două sentimente contradictorii: pe de-o parte, unul de aproape milă, când îl văd încolţit de toţi ceilalţi interlocutori, care încearcă (fără niciun succes, de altfel) să scoată de la el răspunsuri cât de cât coerente şi de un minim bun-simţ la întrebări cât se poate de simple şi de legitime, iar pe de alta, unul de revoltă, atunci când constat – de fiecare dată cu un soi de stupefacţie, ceea ce, pe undeva, trădează şi din partea mea o oarece candoare – că respectivul, departe de a sesiza ipostaza penibilă în care se află, şi de a manifesta măcar o brumă de jenă, aşa cum te-ai aştepta de la un om normal, se poartă cu o aroganţă frizând obrăznicia. În final, invariabil, prevalează sentimenul din urmă.

TIME WILL TELL

ERORI, GREŞELI, AUSTERITATE ŞI CRETINI

Pe lângă cretinii deja consacraţi, PD-L continuă să fie o pepinieră foarte productivă de asemenea indivizi, pe care în orice dezbatere, fie ea şi fără nicio legătură cu politica, îi recunoşti din prima, chiar dacă nu i-ai mai văzut vreodată, pentru că sunt cei care, spre deosebire de toţi interlocutorii, îşi exprimă vehement îndoieli argumentate abracadabrant că, de pildă, iarba e în general verde, cerul albastru sau apa udă. O lighioană de genul ăsta explica ieri că votul unanim al grupului parlamentar pedelist în favoarea scăderii TVA pentru alimentele de bază şi a neimpozitării pensiilor mai mici de 2000 de lei nu a fost nici pe departe o eroare, cum vehicula presa controlată de moguli, ci, dimpotrivă… o greşeală.

În condiţiile în care eu am îndoieli serioase asupra capacităţii lor nu de a vota în cunoştinţă de cauză legi în Parlamentul României, ci de a-şi lega singuri şireturile la pantofi sau de a-şi încheia fără ajutorul vreunui asistent personal nasturii la cămaşă, ne mai surprinde faptul că Emil Boc a avut nevoie de 35 de însoţitori ca să se deplaseze tocmai până în SUA? Cred că se miră şi el de ce face presa atâta scandal, când lista iniţială cuprindea probabil încă 150 de nume, la care însă a renunţat pe motiv de austeritate, păstrând numai strictul necesar, o echipă compactă din care totuşi nu aveau cum să lipsească doi consilieri pe probleme de tras apa la closet şi de acţionare cu succes a robinetelor de la chiuvete, unul pentru deschis uşa liftului, altul pe chestiuni de securitate la traversarea străzii şi cel puţin trei pentru asistenţă la urcarea şi coborârea din vehicule.

DOI MINIŞTRI ŞI-UN CĂŢEL

De fiecare dată când guvernuboc o dă în bară atât de vădit, încât până şi cel mai lipsit de simţul ridicolului pupincurist portocaliu se jenează s-o ţină gaia-maţu că ceea ce vede o ţară întreagă e o iluzie optică sau un trucaj ordinar ticluit de moguli, se aruncă vina pe “o eroare de comunicare”. Sigur, e suficient să revezi scena aceea demnă de Stan şi Bran, cu ministrul Finanţelor şi cel al Muncii (pe care eu continuu să-i confund între ei, şi pe fiecare cu şeful de la ANAF) invitându-se, ca grecii la puşcărie, să răspundă la o întrebare banală, ca să dai credit unei asemenea explicaţii.

Problema este însă că nişte reprezentanţi ai statului care fac zilnic mai multe erori de comunicare decât căţelul meu din copilărie, pe care atunci când îl vedeam cu urechile pleoştite şi o figură vinovată nu puteam şti cu precizie dacă a făcut pipi pe covor sau doar şi-a vărsat castronul cu lapte, şi în a cărui gamă – altminteri foarte largă – de tonalităţi ale lătratului, corespunzătoare diferitelor sale doleanţe, mă mai încurcam uneori, par să nu aparţină nici ei pe deplin speciei umane, care se deosebeşte de celelalte în special prin darul vorbirii. Pe care, evident, nu-l au.

DERBY DE…

Duminică seară m-am uitat la Dinamo-Steaua, pe Digi Sport. De când am ajuns să detest în mod absolut egal cele trei echipe de fotbal bucureştene “mari”, pot urmări meciurile dintre ele cu maximă detaşare. Din păcate însă, pe lângă faptul că “spectacolul” din teren n-a durat mai mult de o jumătate de oră, după care s-a intrat în obişnuitul ritm anost al partidelor din campionatul intern, încât per ansamblu se poate spune că a fost un derby de rahat, pe toată durata transmisiei am fost stresat de un comentator care prin timbrul glasului şi tembelismul relatării mi-a amintit de Ilie Dobre (cu menţiunea că, dacă odinioară un astfel de specimen trebuia să facă greva foamei ca să fie angajat la un post de radio, azi e numai bun pentru unul de televiziune) şi care de-a lungul celor două reprize a rostit, dacă nu de o sută de ori, că poate aş exagera, dar de nouăzeci şi cinci sigur, ridicola sintagmă “Derby de România”, pe care din când în când o mai alterna cu una aproape la fel de ridicolă, şi anume “Clasicul României”. Să mori de râs, nu alta.

FILOSOFIA STIMULENTELOR

După greva “fără precedent” de la Ministerul Finanţelor, urmată de aprige şi îndelungate negocieri între autorităţi şi reprezentanţi mai mult sau mai puţin legitimi, dar care cu siguranţă nu sunt în stare să se înţeleagă nici măcar între ei, ai protestatarilor, se pare că s-au creat două tabere cu viziuni divergente în ceea ce priveşte modul cum se vor împărţi aşa-numitele stimulente: în timp ce unii cred că ele vor fi primite numai de cei care le merită, ceilalţi sunt convinşi că numai cine nu le merită nu le va primi. Diferenţă de nuanţă mult mai profundă decât ar putea părea la prima vedere…