CINE SUNT PELEDIŞTII?

Fără îndoială, una dintre cele mai mari surprize de la alegerile europarlamentare din 25 noiembrie a fost scorul foarte bun obţinut de PLD. Deşi mai toţi analiştii sunt de părere că el se datorează în principal migrării unei părţi a electoratului PD către formaţiunea relativ proaspăt înfiinţată, Sever Voinescu, într-un articol publicat în “Cotidianul”, susţine o altă ipoteză. Invocând inclusiv elemente de experienţă personală – cinci apropiaţi ai domniei sale, foşti votanţi PNL, care au optat acum pentru liberal-democraţi – domnul Voinescu conchide că “cele 7 procente pierdute de PNL din 2004 încoace sunt exact acelea pe care le-a câştigat acum PLD”. Asta cu atât mai mult cu cât “PD a câştigat procente faţă de 2004, nu a pierdut”.

La prima vedere, demonstraţia pare fără cusur, numai că la a doua ea se dovedeşte a fi mai degrabă un sofism. Dincolo de faptul că PNL nu a avut 20% decât în sondaje de opinie ca acelea în care PD avea până mai ieri peste 40%, raportarea la momentul 2004 este nejustificată. Desigur că odată cu ruptura (firească, dacă e să mă întrebaţi pe mine) survenită între PNL şi Traian Băsescu, o parte a efemerilor simpatizanţi liberali de conjunctură, aduşi de “grefa” numită Theodor Stolojan, au revenit la mai sincerele şi adâncile lor convingeri feseniste, orientându-se, logic, către Partidul Democrat, până mai acum opt-nouă luni singurul unit în cuget şi-n simţiri cu domnul Preşedinte. Abia odată cu înfiinţarea PLD a apărut noua sciziune şi migraţia aferentă, aceea la care se refereau de fapt analiştii caracterizaţi de domnul Voinescu drept “uimitor de simpli în gândire”. Într-un fel cu toţii au dreptate, şi cu toţii se înşală: PLD a luat o parte a electoratului (cel “artificial” după părerea mea, repet) PNL din 2004, devenit însă deja de prin 2005-2006 al PD!

Însă domnul Voinescu mai comite o eroare flagrantă de logică. După ce, aşa cum am văzut, opinează că cele 7 procente ale PLD sunt exact cele smulse din “marele” PNL, câteva rânduri mai la vale adaugă, pornind tot de la “simplitatea” gândirii celorlalţi analişti: “Se pleacă de la ideea că, acum 8 luni, când a apărut PLD, întregul electorat era împărţit, riguros, pe partide. Nimeni nu era pe dinafară, nimeni nu dezerta. Aşadar, PLD nu putea prospera electoral decât luând de la alţii. Mie mi se pare că PLD a putut convinge şi o parte dintre nehotărâţii care au convingeri de dreapta, simpatizează oarecum cu dl Băsescu, dar nu se regăsesc nici în PD, din cauza istoriei sale, nici in PNL, din cauza prezentului său.” Păi.. ori... ori...? Ambele sale ipoteze sunt plauzibile, dar au marele defect că nu merg puse în aceeaşi demonstraţie!

SFIDAREA ELECTORATULUI

În ciuda faptului că referendumul de duminică abia dacă a strâns jumătate din numărul de voturi necesar validării, Traian Băsescu se încăpăţânează să-i interpreteze rezultatul drept un mesaj că sistemul de uninominal propus de domnia sa reprezintă voinţa poporului, bazându-se pe cei 82% din 26% care au răspuns cu “DA”. Deşi, aşa cum am mai spus-o, personal găsesc într-adevăr nefirească prevederea conform căreia un astfel de scrutin nu poate fi validat decât dacă se prezintă jumătate plus unu din cetăţenii înscrişi pe listele electorale, până una alta Legea referendumului este limpede şi, dacă am înţeles eu bine, corespunde normelor europene în materie. Practic, neprezentarea echivalează cu un răspuns negativ la întrebarea de pe buletin.

În aceste condiţii, se poate spune că Partidul Democrat – care s-a grăbit să introducă în Parlament al nu ştiu câtelea proiect de vot uninominal, similar celui tocmai respins –, la fel ca şi Preşedintele, care o ţine gaia-maţu pe-a domniei sale, sfidează de fapt electoratul, încercând să-i bage pe gât cu de-a sila un lucru de care s-a arătat cel puţin neinteresat. Mă întreb atunci ce rost mai are orice fel de referendum, dacă până la urmă politicienii fac tot cum îi taie capul?!

MOBILIZAŢI, DA’ (DIN CE ÎN CE MAI) PUŢINI

Când, după referendumul din 19 mai, Traian Băsescu extindea rezultatele acestuia pretinzând că toate partidele din “coaliţia antiprezidenţială” a celor 322 nu însumează decât 25% din intenţiile de vot ale românilor, restul de 75% fiind ale PD şi PLD, m-am numărat printre cei care n-au fost de acord cu această socoteală. Se poate să mă fi înşelat eu. Vestea bună este că în numai jumătate de an cele două formaţiuni portocalii au pierdut împreună aproape 40 de procente, ajungând la numai 35-36%. Un trend spectaculos, într-adevăr!

Pe de altă parte, democraţii susţin acum că rezultatele sub aşteptări de la alegerile europarlamentare s-ar explica prin absenteismul masiv al propriului electorat – care, nu se ştie de ce, dar abia aştept să aflu, nu s-ar fi mobilizat îndeajuns – coroborat cu mobilizarea peste medie a adversarilor. Părerea mea este exact opusă. Graţie intervenţiei divine în campanie a lui Traian Băsescu, mai logic ar fi să credem că tocmai simpatizanţii PD şi PLD au ieşit la vot într-o proporţie mai mare decât ceilalţi, atraşi fiind de referendumul personal al Preşedintelui, menit să “reformeze clasa politică”. Exemplul cel mai elocvent este rezultatul din Bucureşti, unde, conform celor spuse de domnul Blaga, se pare că PD a obţinut 40% din voturi, în condiţiile unei prezenţe la urne de vreo 20%. Aşadar nu susţinătorii lor sunt cei care au lipsit, doar dacă nu ne imaginăm că peste jumătate dintre bucureştenii păstoriţi de Adriean Videanu nutresc în secret sentimente favorabile democraţilor, ceea ce ar însemna masochism curat!

OCHI PENTRU OCHI

Mulţi analişti au criticat vehement atitudinea câtorva lideri politici importanţi, în frunte cu foştii preşedinţi ai României Emil Constantinescu şi Ion Iliescu, premierul în funcţie, Călin Popescu-Tăriceanu şi fostul prim-ministru Adrian Năstase (alăturări foarte nefericite, orice s-ar zice!), de a boicota referendumul iniţiat de Traian Băsescu pentru introducerea propriului sistem de vot uninominal, considerând-o profund dăunătoare într-o democraţie în care ar trebui încurajată participarea cât mai masivă a cetăţenilor la orice fel de scrutin. Problema este că aceiaşi analişti au recunoscut în nenumărate rânduri “şmecheria” făcută de domnul Băsescu prin convocarea unui referendum cel puţin inutil şi aprioric perdant numai pentru a se putea implica oarecum legal în campania electorală de partea favoriţilor săi PD şi PLD, care de altfel au şi profitat din plin, după cum o arată primele rezultate.

Nu este pentru prima oară când observ această poziţie duplicitară. Adică Preşedintelui i se tolerează orice tertip, mergând până la limita încălcării Constituţiei, dacă nu şi dincolo de ea, pornind de la ideea că “aşa e el, n-ai ce-i face”, în timp ce adversarilor săi li se pretinde un comportament impecabil din punct de vedere civic, democratic ş.a.m.d. Dimpotrivă, eu cred că, aşa cum, în orice democraţie, infractorilor şi tuturor celor care încalcă regulile li se răspunde cu represalii care în sine par nedemocratice (lipsirea de libertate, îngrădirea unor drepturi cetăţeneşti etc.) şi domnului Băsescu trebuie să i se răspundă cu aceeaşi monedă. Altminteri va crede că numai domniei sale totul îi este permis.

PRONOSTICURILE MELE PENTRU SCRUTINELE DIN 25 NOIEMBRIE

(în paranteză, rezultatele finale)

REFERENDUM

Prezenţă 27% (26,51%)

Voturi DA 73% (81,36%)
Voturi NU 24% (16,17%)
Voturi anulate 3% (2,46%)

ALEGERI PENTRU PARLAMENTUL EUROPEAN

Prezenţă 25% (29,46%)

PD 27,6% (28,81%)
PSD 22,8% (23,11%)
PNL 10,3% (13,44%)
UDMR 6,2% (5,52%)
PRM 5,6% (4,15%)

PNG 4,7% (4,85%)
PLD 3,8% (7,78%)
PC 2,7% (2,93%)
PNŢCD 2,2% (1,38%)
PIN 1,9% (2,43%)

ÎNFRÂNGERILE PREŞEDINTELUI

Pentru Traian Băsescu singura variantă câştigătoare la referendumul de duminică este ca acesta să fie validat, printr-o participare de peste jumătate din corpul electoral, iar majoritatea să voteze “DA”. Orice alt rezultat poate fi socotit drept un eşec, de diferite proporţii.

Realist vorbind, validarea scrutinului este aproape la fel de improbabilă ca şi posibilitatea de a se răspunde în majoritate prin “NU”, indiferent de prezenţă, ceea ce ar reprezenta înfrângerea cea mai ruşinoasă. Prin urmare, la fel ca odinioară în unele sporturi, “nota” cea mai mare şi cea mai mică pot fi eliminate aprioric din calcule.

O înfrângere onorabilă, “la limită”, ar fi o participare apropiată de 50%, dublată de un procent de peste 75-80% din voturi în favoarea sistemului uninominal propus de Preşedinte, situaţie care i-ar mai da, cu siguranţă, ceva apă la moară. De aici încolo lucrurile devin dramatice pentru domnia sa.

Indiferent de justificări şi de ţapii ispăşitori pe care i-ar găsi (Guvern, TVR), o prezenţă la urne sub 35-40% ar da rău de tot în ochii adversarilor şi chiar ai poporului. Ce să mai zic de un 20-25%?! Însă după părerea mea un eşec absolut jenant l-ar reprezenta o rată de participare la referendum situată sub aceea de la europarlamentare, indiferent de cifre, câtă vreme unul dintre cele mai “raţionale” şi mai “puternice” argumente invocate de domnul Băsescu pentru convocarea simultană a celor două evenimente a fost tocmai presupusa mobilizare mai mare a electoratului la referendumul care ar fi avut chipurile o miză mai concretă decât alegerile. Am asista astfel la cel mai vădit calcul politic eronat al infailibilului Jucător.

DAŢI-NE BANII ŞI TIMPUL ŞI NERVII ÎNAPOI!

Aseară, pe B1TV, la “Naşul”, am văzut doi cetăţeni bătuţi în, şi la cap unul pe altul. Celălalt era invitatul, un parlamentar cu care nu mi l-am mai bătut şi eu pe-al meu să-i ţin minte numele. Oricum, lupta se purta de la egal la egal şi era de fapt o continuare a serialului “Daţi banii înapoi sau măcar demisia!”, având ca temă foloasele uneori nu tocmai cuvenite încasate de senatori şi deputaţi.

După ce alesul a demonstrat negru pe alb că nu locuieşte în, ci pe Bucureşti, care – spre marea uimire a jurnaliştilor foarte buni profesionişti şi cică de investigaţie – e o stradă în altă parte, aşa că la o adică ar avea dreptul să stea pe banii statului şi la, care mai e şi un hotel, înclinam să-i dau dreptate, dar când a început să ne explice cum cuantumul veniturilor lui din dividende poate fi dedus, logic şi simplu, din nivelul cheltuielilor făcute de-a lungul mandatului, indiferent cât de mari ar fi ele, m-am lămurit câte parale face cu adevărat.

Pe de altă parte, dar într-o ordine de idei asemănătoare, i-aş face o sugestie şi amfitrionului emisiunii, care plânge cu lacrimi mari şi amare de mila oamenilor de rând, săraci şi batjocoriţi de toată lumea. Dacă tot e de părere că parlamentarii plini de bani ar trebui să nu se mai calicească pentru tot felul de sporuri plătite inevitabil de contribuabili, mă gândesc că şi domnia sa ar putea renunţa la o parte din salariu pentru a asigura un mic spor de confort “milioanelor” de telespectatori care-l urmăresc seară de seară. Respectiv, dacă primeşte, să zicem, vreo 2000 de euro pe lună, eu zic că i-ar fi suficienţi şi 1500 (în condiţiile unui salariu minim pe economie de numai 500 de lei, al unor pensii ca vai de ele etc.) scutindu-ne în schimb, la fiecare ediţie a emisiunii, de câteva minute de publicitate, ştiut fiind că pentru mulţi privitori pauzele astea sunt foarte enervante. Nu că n-aş înţelege diferenţa dintre banii publici încasaţi de parlamentari şi cei privaţi ai domnului Naşul, dar ar fi totuşi un gest frumos şi pilduitor.

LE-A TRECUT?

Deşi în general nu prea citesc editorialele sau alte articole de opinie din ziare, şi cu atât mai puţin pe cele din Evenimentul Zilei, săptămâna trecută excepţia care confirmă regula a fost unul, altminteri destul de interesant, semnat de Mircea Cărtărescu şi intitulat “Ţiganii, o problemă românească”. La un moment dat, autorul încearcă să explice cauzele obiective, cu rădăcini istorice, pentru care “Cu timpul, ţiganii au devenit o masă amorfă, degradată [...]. Au devenit laşi, clevetitori, beţivi, arţăgoşi, plini de boli şi de păcate”.

Sincer, nu cred că domnul Cărtărescu are mai multe porniri rasiste decât oricare alt român de rând – în frunte, poate, cu gafeurul nostru ministru de Externe, dacă tot veni vorba – totuşi, ce n-am înţeles până la urmă este dacă şi când, în opinia domniei sale, au scăpat ţiganii de toate aceste tare, care altfel ar reieşi că-i caracterizează şi îi deosebesc până în ziua de azi de restul cetăţenilor.

SATISFACŢIE ŞI REGRET

Deşi nu sunt câtuşi de puţin vreun xenofob, rasist, extremist ş.a.m.d., văzând felul în care se desfăşoară prelungita “criză italiană”, încerc două sentimente diferite şi cam “incorecte politiceşte”, ca să spun aşa.

Mai întâi, o mică, dar neaoşă satisfacţie la gândul că vecinul de peste mări şi ţări înţelege şi el, în sfârşit, cum e să-ţi moară capra din propria ogradă, după ce ani de zile ne-a ţinut prelegeri despre toleranţă şi democraţie autentică, acuzându-ne pe noi de discriminare la adresa minorităţilor conlocuitoare.

În schimb, aproape că regret vremurile de mult apuse amintite mai sus. Mă gândesc că dacă acum Uniunea Europeană ar fi fost revoltată în continuare de nerespectarea drepturilor ţiganilor pe teritoriul României, cutremurată de abuzurile şi eventual violenţele la care sunt supuşi, şi ne-ar fi copleşit – mai prompt decât în cazul Italiei, n-am nicio îndoială – cu atenţionări publice, rezoluţii, sancţiuni, embargouri etc., cel puţin nimeni, nicăieri, n-ar mai fi pus semnul egalităţii între romi şi români. NOI am fi fost pentru toată lumea agresorii nemiloşi, iar EI victimele nevinovate. O distincţie cât se poate de clară, nu-i aşa?

GREA E VIAŢA DE PARLAMENTAR!

Din când în când, nu prea des, mi se întâmplă să fiu cuprins de un creştinesc sentiment de milă la adresa bieţilor noştri parlamentari. Aşa de pildă, săptămâna trecută, cu ocazia declaraţiilor ambasadorului SUA Nicholas Taubman, care au stârnit atâtea patimi, acesta se întreba retoric, la un moment dat, dacă “este oare logic să se legifereze o limită de 6 luni pentru anchetele penale?”, sugerând că măsura are drept scop favorizarea infractorilor periculoşi, câtă vreme “foarte puţini capi ai mafiei ar fi fost vreodată condamnaţi sau arestaţi pe o astfel de bază juridică”.

Multă lume i-a dat perfectă dreptate, socotind că într-adevăr noile modificări aduse de Legislativ Codului penal şi celui de procedură penală sunt proaste. Însă exact aceiaşi critici s-au arătat de-a lungul timpului nemulţumiţi că la noi toate procesele “marilor rechini” se prelungesc nepermis de mult, riscând să se ajungă la prescrierea faptelor şi practic îngroparea cazurilor. De aceea, tot ei propuneau căutarea unor soluţii radicale pentru urgentarea anchetelor. Or, cam asta încerca să facă respectiva prevedere, care acum e văzută ca încă o formă de solidarizare a aleşilor cu ticăloşii de toate felurile. Uneori viaţa de parlamentar e totuşi nedreaptă...

GÂLCEAVA LICURICILOR

Fiind eu, dintotdeauna, un înrăit filoamerican şi încă şi mai înrăit filobritanic, ani de zile m-am certat cu mulţi prieteni şi cunoscuţi, susţinând atitudinile intervenţioniste ale celor două superputeri militare, începând de la primul război din Irak, continuând cu cel din Iugoslavia (ţară care, culmea, îmi era şi ea simpatică) şi până în zilele noastre, în noul conflict cu Irakul şi cel din Afghanistan. Spre marea mea surprindere, când a apărut scandalul “retragerii trupelor româneşti din Irak”, măsură propusă de liberali, am ajuns să mă cert din nou cu respectivii, fiindcă au socotit-o drept o iniţiativă pripită, iresponsabilă, laşă etc., mai ales din cauza modului în care aceştia au anunţat-o (într-o conferinţă de presă a partidului, fără să ceară voie de la stăpânire ş.a.m.d.), în timp ce mie nu mi s-a părut decât proastă în sine şi populistă, deşi la urma urmelor legitimă. Vreau să spun că m-aş fi aşteptat ca gestul PNL să fie, dimpotrivă, salutat de toţi aceşti cunoscuţi ai mei pacifişti şi adversari ai “imperialismului” american. Da’ de unde! Probabil că-i urau pe liberali mai mult decât pe americani.

Pe de altă parte, tot ani de zile şi, în general, tot cu aceiaşi oameni m-am încontrat în privinţa “sacrificiilor” pe care România le făcea pentru a fi pe placul Europei şi al SUA în tentativa de a intra în NATO şi UE. Dacă vă amintiţi, era vremea când acerbii critici ai guvernelor, cederiste mai ales, înfierau atitudinea noastră “umilă” faţă de marile puteri, faptul că negociem “în genunchi” integrarea în structurile euroatlantice. Replica mea era, de fiecare dată, că n-am nimic împotrivă să ne zbatem pentru a intra indiferent cum, în genunchi, târâş, cu şuturi în fund, traşi de păr şi urechi, pupând tălpi şi poale în stânga şi-n dreapta, numai să ne vedem odată membri, după care – adăugam – nu numai că vom putea, dar chiar se va impune să ne facem glasul auzit şi să ne comportăm cât de demn vom pofti, de pe poziţii de egalitate cu oricare dintre noii parteneri.

La toate astea mă gândeam văzând furia revărsată în mass-media împotriva declaraţiilor făcute de preşedintele Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu, care a îndrăznit să-i atragă atenţia – pe un ton cam de mahala e drept – ambasadorului SUA, Nicholas Taubman, că, prin criticile aduse Parlamentului României, şi-a cam depăşit atribuţiile de diplomat al unei ţări prietene, semănând puţintel, din profil, cu un comisar sovietic din anii ‘40. E limpede că domnul Olteanu n-ar fi deloc un ministru de Externe mai abil decât Adrian Cioroianu, iar pe cât de voalata pe atât de gratuita acuzaţie de corupţie adresată domnului Taubman fiindcă şi-ar fi obţinut postul având unicul merit de finanţator al campaniei electorale a lui George W. Bush, vine, presupun, dintr-o frustrare partinică, imaginându-şi probabil cam ce-ar fi fost la gura jurnaliştilor autohtoni dacă, după alegerile din 2004, ambasadorul României în SUA ar fi devenit Dinu Patriciu (indiferent cine le-ar fi câştigat, câtă vreme a sponsorizat frăţeşte şi PNL şi PSD!), dar, la drept vorbind, ceva adevăruri s-au rostit ieri, şi de-o parte şi de alta. Până la urmă, dincolo de tradiţionalele noastre complexe de băştinaşi ai unei ţărişoare mici şi amărâte, aruncată în calea marilor licurici, domnii Taubman şi Olteanu sunt acum chit.

CLASA POLITICĂ ŞI “CLASA JURNALISTICĂ”

Scandalul iscat în jurul afacerilor lui Bogdan Chirieac poate fi socotit drept o demonstraţie destul de convingătoare a faptului că, la urma urmelor, jurnaliştii nu sunt cu mult mai breji decât politicienii pe care adesea îi judecă de pe nişte autoatribuite poziţii de superioritate morală. Încolţit de doi dintre confraţi, la Realitatea TV, domnul Chirieac a înţeles probabil cum e să te afli de partea cealaltă a mesei dintr-un studio de televiziune.

Întâmplarea aceasta mi-a amintit de o alta, petrecută nu cu mult timp în urmă. Încercând să aducă argumente în favoarea ideii că politicienii sunt încă şi mai ticăloşi decât îi percepe publicul larg, un gazetar – pe care altfel îl apreciez – a relatat următorul episod: întorcându-se dintr-o delegaţie în care-l însoţise pe Traian Băsescu, actualul preşedinte i-a cerut adresa de acasă pentru a-i trimite în semn de preţuire un tort de îngheţată provenit din faimoasa lui fabrică. Zis şi făcut, numai că, două zile mai târziu, în loc de promisa delicatesă, ziaristul s-a pomenit în cutia poştală cu o citaţie la un proces intentat de domnul Băsescu în legătură cu un articol mai vechi.

Desigur, povestea spune multe despre caracterul Întâistătătorului ţării, însă, în ceea ce-l priveşte pe ziarist, parcă pe undeva aduce şi a tentativă de primire de... îngheţate necuvenite. E drept că un tort de îngheţată nu înseamnă cine ştie ce “mită”, dar mie asemenea relaţii între jurnalişti şi politicieni nu mi se par deloc fireşti. Fiindcă de-aici înainte o să mă tot întreb: oare dacă eroul nostru ar fi primit într-adevăr tortul în loc de citaţie, ar fi scris numai de bine despre domnul preşedinte? Sau, invers: oare acum scrie de rău numai pentru a se răzbuna pentru farsa aceea?

O MĂSURĂ RECIPROC AVANTAJOASĂ

Ca să fiu sincer, mie decizia Ministerului Afacerilor Externe de a trece Italia pe lista... galbenă a ţărilor care prezintă riscuri pentru turiştii români mi se pare cool, în ciuda scandalului pe care cu siguranţă îl va provoca, cel puţin în presa autohtonă. Că aşa e la noi: dacă politicienii nu fac nimic, se cheamă că ne confruntăm cu “disoluţia autorităţii statului”, iar dacă devin şi ei cocoşi înseamnă că gafează şi supără Înaltele Porţi.

Adevărul e că, în condiţiile în care zilnic vin din “Cizmă” ştiri despre concetăţeni agresaţi, expulzaţi sau chiar ucişi, nu ştiu cui îi mai ardea de vizite pe-acolo. În plus, cu excepţia amorului-propriu, nu văd niciun motiv pentru care autorităţile italiene ar avea ceva de obiectat. La urma urmelor, e exact ce şi-au dorit: cât mai puţini români prin până mai răsalăltăieri nepângărita lor ţărişoară. Asta numesc eu măsură reciproc avantajoasă!

PREA MULŢI BANI PENTRU O ARMATĂ AŞA SĂRACĂ!

În urmă cu vreo două săptămâni, după ultima şedinţă a CSAT, Traian Băsescu şi Călin Popescu-Tăriceanu s-au contrat pe tema bugetului alocat Ministerului Apărării. Premierul era de părere că acesta nu ar trebui mărit, deoarece chiar şi aşa banii pentru investiţii prisosesc, neputând fi cheltuiţi în totalitate!

N-am niciun motiv să mă îndoiesc că lucrurile stau aşa, însă în condiţiile în care, pe de altă parte, toată lumea se plânge că biata noastră Armată cu cai de lemn e dotată ca vai de ea, cu tehnică “depăşită din punct de vedere moral”, mult sub standardele NATO, dovadă fiind TAB-urile din Irak care se fac varză la cel mai mic atac, ARO-urile antediluviene care nu pornesc nici împinse, ori elicopterele care tot cad... din senin de pe cerul patriei, mă întreb cam ce treabă are domnul ministru Teodor Meleşcanu în/cu povestea asta?!

PARADOXURILE VOTULUI UNINOMINAL

Cel mai puternic argument împotriva sistemului de vot uninominal propus de Traian Băsescu este, pe bună dreptate, că se poate ajunge la situaţii paradoxale, în care o mare parte a electoratului votează practic degeaba. Exemplul extrem este acela al unui partid care ar câştiga TOATE locurile din Parlament (100%!), candidaţii săi obţinând în fiecare colegiu uninominal doar 50% plus unu din sufragii – din primul sau al doilea tur – în timp ce un alt partid s-ar vedea nereprezentat în Legislativ, cu toate că la nivel naţional ar avea 50% minus unu din opţiuni.

Iată însă că sistemul “Pro Democraţia” poate duce la o situaţie la fel de nefirească. Teoretic, candidaţii unei formaţiuni politice pot învinge în absolut toate colegiile din ţară, însă cu procente de numai 20%, restul până la 100% fiind împărţit fie între nenumărate partide cu scoruri foarte mici, fie între alte 3-4 cu procente apropiate de învingători (18-19%). În principiu, pentru a nu avea în Parlament un partid unic, deşi la nivel naţional n-a obţinut decât 20% din voturi, ar urma compensări şi redistribuiri, numai că asta ar însemna ca o bună parte (cam 80%?!) dintre câştigători să nu-şi ocupe locul de senator sau deputat obţinut în luptă directă, lucru inadmisibil.

L-am văzut pe domnul Pîrvulescu, “părintele” sistemului “uninominal cu compensare” de la noi, explicând că în Germania soluţia găsită este aceea de a mări proporţional numărul de mandate de parlamentar stabilit iniţial, pe care să intre şi candidaţi de pe locurile doi, trei etc. Totul ar fi în regulă, însă, pe de-o parte, nu ştiu dacă în proiectul adoptat de Guvernul Tăriceanu există o astfel de prevedere, iar pe de alta, chiar şi dacă ar exista, ar însemna, în cazul nostru, că numărul lor ar trebui crescut de 5 (cinci) ori, astfel încât ceea ce însemna iniţial 100% (să zicem 200 de locuri), să devină doar 20%, ajungându-se aşadar la... 1000 de locuri. Foarte, foarte bizar!

ÎNCĂ O FRECŢIE...

Puţine iniţiative legislative se potrivesc mai bine comparaţiei clasice cu o frecţie la un picior de lemn precum aceea a Partidului Conservator de a se acorda un “bonus” la pedepsele pentru infracţiunile grave – omor, viol, tâlhărie etc. – constând în interdicţia de a părăsi teritoriul ţării pe o perioadă de zece ani. Chiar şi dacă nu ar contraveni normelor europene privind libera circulaţie a persoanelor, ea nu ar avea efect decât într-o perspectivă foarte îndepărtată de timp, câtă vreme oricum respectivele delicte sunt sancţionate cu ani grei de puşcărie, iar o asemenea lege n-ar putea fi aplicată retroactiv.

Ar fi poate mai eficientă dacă i-ar viza, dimpotrivă, pe micii găinari, care în mod obişnuit nu se aleg decât cu câte un an-doi de închisoare, însă odată eliberaţi o şterg... englezeşte din România şi devin spaima Europei, uneori transformându-se – din motive pe care sociologii şi psihologii rămâne să le explice – în infractori mult mai agresivi şi periculoşi decât fuseseră pe meleagurile natale. Mailat este exemplul cel mai elocvent (iar preconizata lege a PC nu l-ar fi atins nicicum!), desigur dacă în cele din urmă se va dovedi că a făcut ceea ce deocamdată doar se presupune că a făcut.

FRÂNĂRIŢA REFORMEI

Aseară, la Realitatea TV, am revăzut-o, preţ de câteva minute, pe Monica Macovei. Tocmai se lăuda cu mulţimea de avize de legalitate negative pe care le-a dat în timpul mandatului dumneaei de ministru al Justiţiei, adăugând că “în România se fură prin hotărâri de Guvern, prin legi, prin ordonanţe de urgenţă”. Se subînţelegea desigur şi cât de vinovat este actualul ministru, Tudor Chiuariu, pentru amestecul în povestea cu Poşta, deoarece s-a făcut părtaş la înstrăinarea unui teren aflat în proprietatea publică a statului, care ar fi oarecum inalienabilă.

Prefer să nu mă pronunţ în legătură cu meritele doamnei Macovei în reformarea Justiţiei. Auzind-o însă vorbind despre “proprietatea inalienabilă a statului”, am rămas cu senzaţia că domnia sa a fost o permanentă frână în realizarea celorlalte reforme şi mai ales în privinţa privatizărilor! De 17 ani trăiesc cu speranţa că interminabila noastră tranziţie are drept scop tocmai scoaterea cât mai multor proprietăţi, de orice fel, din mâna statului şi privatizarea lor, chiar dacă, pe de altă parte, am şi eu convingerea că s-au făcut şi se vor mai face o droaie de mişmaşuri în acest proces.

Concluzia? Poate că, la urma urmelor, locul doamnei Macovei chiar nu era într-un guvern de dreapta.

ALT (D)OS DE ROS

Sătul pesemne să tot scuipe – şi nu numai – împotriva Vântului, domnul analist Valentin Stan a executat o foarte (diz)graţioasă mişcare de pivotare. De la o vreme, răul absolut în materie de politică autohtonă nu mai este Traian Băsescu, ci dimpotrivă, Guvernul Tăriceanu, în ansamblu şi pe bucăţi. Chiar dacă, pe ici pe colo, prin părţile mai documentate şi mai ilustrate cu file-uri audio elocvente, pot să-i dau şi dreptate, nu am să înţeleg niciodată nevoia multor comentatori şi jurnalişti de a găsi de fiecare dată câte un dos de politician numai bun pentru a servi drept suport al unor manifestări de afecţiune pupăcioasă.

După ce odinioară domnul Stan putea argumenta câte o emisiune întreagă de ce şeful statului trebuie negreşit şi neîntârziat să-şi prezinte demisia, din nenumărate motive, dar mai cu seamă pentru că-i stă strâmb nodul de la cravată (încât celelalte, cu adevărat întemeiate, treceau adesea neobservate de publicul telespectator), acum nu doar că cei cu ţinuta necorespunzătoare sunt liberalii, dar Traian Băsescu a devenit dintr-o dată “Preşedintele Meu”, felicitat călduros fiindcă a catalogat drept “prostie” ideea de a interzice accesul românilor cu condamnări penale peste hotare, care idee nici măcar nu aparţine Guvernului, ci Partidului Conservator, de unde probabil şi figurile descumpănite ale gazdelor emisiunii Sinteza Zilei de la Antena 3 de aseară!

Desigur, posed şi eu inerenta mea doză de subiectivitate, însă pentru cei tentaţi să mă acuze că nu-l mai apreciez la justa sa valoare pe domnul Stan doar fiindcă a schimbat taberele, am dovada că am amendat şi excesele sale de admiraţie faţă de personajele din partea ceva mai puţin întunecată a spectrului politic (în opinia mea), aici.

DEMOCRAŢIE ŞI IPOCRIZIE

Fie vorba-ntre noi, da’ tare multă ipocrizie mai implică şi democraţia asta! Să luăm, de pildă, recentele declaraţii ale domnului Cioroianu, în care sugera că n-ar fi tocmai o idee rea dacă i-am aduna pe toţi infractorii şi i-am deporta undeva printr-un deşert egiptean. Toată lumea s-a grăbit să-i sară în cap, catalogându-l drept “legionar”, “fascist”, “nazist”, ba chiar mai rău, “profesor de istorie”! Acum, nu-i mai puţin adevărat că domniei sale i se poate contesta cu greu statutul de cel mai slab ministru de Externe al României din ultimii ani, fiind cam a zecea oară în mai puţin de tot atâtea luni de mandat când îl ia gura pe dinainte, însă în fond şi la urma urmelor remarca sa n-a avut nimic rasist, vizându-i deopotrivă pe toţi răufăcătorii, indiferent de apartenenţa lor etnică. Un avocat dibaci ar putea-o chiar interpreta drept o nevinovată iniţiativă de a înfiinţa un penitenciar de mari dimensiuni, pe un teren degrevat de sarcini imobiliare, cunoscute fiind criza spaţiilor de detenţie din ţară şi dificultăţile în a identifica locuri pentru amplasarea unora noi.

Unul dintre cei care au profitat de ocazie pentru a-i cere demisia a fost însuşi Traian Băsescu. Trec peste faptul că în conformitate cu standardele impuse chiar de Preşedinte am putea socoti că domnul ministru şi-a şi dat-o şi anume în primele cinci minute de la declaraţiile incriminate. I-aş sugera însă domnului Băsescu, dacă tot ţine atât de mult la voinţa poporului, al cărui unic reprezentant legitim se consideră, să convoace de urgenţă un nou referendum având ca temă propunerea lui Cioroianu. Ceva, poate anumite sondaje de opinie, făcute şi pe la noi şi prin alte părţi, inclusiv, de curând, în Italia, unde întâmplător erau pomeniţi şi românii, mă face să cred că am putea asista la oareşice surprize. C-aşa-i în democraţie!

UN ROM(ÂN) LA ROMA

Eu unul m-am săturat până peste cap de toată această poveste cu crima românului Romulus Mailat din Roma. Cum bine spuneau unii comentatori, la urma urmelor nu avem de-a face decât cu un fapt divers, regretabil, într-adevăr, însă căruia deja i s-a dat, inclusiv de către autorităţi şi mass-media, o amploare complet absurdă. Numai decretarea doliului naţional pentru victimă mai lipsea, de parcă ar fi vorba despre consecinţele unui atac terorist gen 11 septembrie!

Asta ca să nu mai spun că, după cum decurge ancheta, n-ar fi exclus să aflăm în cele din urmă că “monstrul” Mailat nu e nici violator, nici asasin, ci doar un ciorditor de poşete! Deocamdată, urmărind tonul declaraţiilor politice şi al presei din cele două ţări ai crede că existenţa puternicei comunităţi de români din peninsulă este singura piedică reală în calea desfiinţării organelor de poliţie, carabinieri etc. din Italia, care după ce au rezolvat problema Mafiei, nici n-ar mai avea de lucru fără infractorii noştri de export!

ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI

Miercuri seara, la emisiunea “Naşul”, de pe B1TV, Traian Băsescu pur şi simplu s-a întrecut pe sine! Ciudat lucru, însă urmărindu-l am fost cuprins de plăcutul sentiment că asist la începutul sfârşitului excesivei sale popularităţi. Cel puţin trei sferturi dintre acuzaţiile aduse de domnia sa deopotrivă la adresa adversarilor tradiţionali, dar şi a unui jurnalist echilibrat, precum Bogdan Chirieac, ori chiar a lui Cristian Pîrvulescu de la Asociaţia Pro Democraţia, care până mai ieri îi fusese un aliat de nădejde, erau atât de gogonate, cu ochi atât de mari şi sprâncene atât de groase, încât în multe momente până şi docilul amfitrion Radu Moraru părea cam jenat.

Dacă un asemenea delir a putut avea succes în campania dinaintea referendumului pentru suspendare, când preşedintele era văzut ca o biată victimă nevinovată a celor 322 de parlamentari ticăloşiţi, el va prinde din ce în ce mai puţin pe măsură ce aria inamicilor închipuiţi ai domnului Băsescu se va extinde, iar domnia sa va fi perceput tot mai limpede drept un agresor excentric împotriva unora care deja încep să nici nu prea-l mai bage în seamă. Sau cel puţin aşa îmi place să cred.

MAI DEŞTEPT CA DÂNCU

Ieri am avut, în sfârşit, confirmarea oficială a unui fapt pe care-l bănuiam de multă vreme: nu sunt cel mai prost om din România! Există în minunata noastră patrie cel puţin un cetăţean, pre numele său Vasile Dâncu, faţă de care mă pot considera mai deştept nu cu cinci minute, ci cu vreo 17 ani. Aproape un geniu!

Demonstraţia e simplă: concluziile la care domnia sa a ajuns abia zilele astea, în legătură cu... unii şi cu alţii din PSD, care ar fi... aşa şi pe dincolo, eu le trăsesem deja de pe la începutul anilor 90. Domnul Dâncu a trebuit mai întâi să înfrunte vicisitudinile vieţii de ministru şi parlamentar, funcţii unde a fost propulsat cu largul concurs al celor ale căror mâini le muşcă acum de (a)zor, pentru a înţelege crudul adevăr. Q.E.D.


P.S. Oare marele reformist Dâncu de astăzi este acelaşi Dâncu despre care presa din urmă cu 3-4 ani, din vremea guvernării Năstase, scria că se află la originea tuturor acelor documente interne secrete ale PSD care conţineau tot felul de strategii de intoxicare a mass-media, ori de reducere la tăcere a opoziţiei?!