BECALI, MANELELE ŞI... INTELECTUALII

În vremurile de glorie ale manelelor – care nu sunt nici prea îndepărtate, nici tocmai apuse – la mai toate dezbaterile pe marginea subiectului apărea câte un cetăţean (de obicei Mădălin Voicu) care după ce deplângea pervertirea gusturilor muzicale ale românilor şi critica vehement expansiunea acestui gen subcultural etc., adăuga că totuşi maneaua are extraordinara calitate de a te face să nu poţi rămâne pe scaun când o auzi – de pildă la o nuntă. Nu în sensul că te-ai ridica şi ai fugi unde vezi cu ochii, numai să scapi dracului de ea, ci că te-ai apuca să dansezi cu frenezie pe ritmurile ei!

Aseară, într-o emisiune la Realitatea TV, Gigi Becali s-a referit la Ludovic Orban, numindu-l “chitarist şi alcoolist”, moment în care onorabilii analişti prezenţi în studio, în frunte cu Sorin Roşca Stănescu şi Iosif Boda, profitând de faptul că nu apăreau în imagine (dar se auzeau perfect) au izbucnit în râs, dimpreună cu moderatoarea Melania Medeleanu, care, ce-i drept, printre hohote, cu maximă deontologie, îi cerea castelanului din Pipera să-şi probeze “acuzaţiile” – cu referire, desigur, în special la cea de-a doua.

Iată cum, la fel ca şi “manelizarea”, “(im)becalizarea” este un fenomen pe care chiar mulţi dintre aceia care tună şi fulgeră împotriva lui, socotindu-l (pe bună dreptate) nociv şi reflectând o stare de confuzie a valorilor şi decădere a societăţii româneşti, nu doar că atunci când le vine la socoteală îl tolerează cu seninătate, dar îl şi legitimează, oferind totodată – involuntar – o explicaţie perfectă a ascensiunii sale: aşa cum în viziunea “criticilor” maneaua e ceva îngrozitor, dar numai bună pentru dans, şi Gigi Becali e un personaj grobian, dar teribil de amuzant! Semn că decăderea şi confuzia sunt de fapt mult mai profunde şi mai răspândite decât se vede cu ochiul liber...