O POVESTE PE ALOCURI ADEVĂRATĂ

Când eram eu mic, ai mei, ca să mă ţină departe de nu mai ştiu care loc socotit de ei periculos, sau în orice caz nepotrivit pentru mine, mi-au spus că pe acolo bântuie un ţigan (asta e!, iar pe atunci termenul de rrom încă nici nu apăruse) care fură copii.

Ameninţarea asta a funcţionat o vreme şi m-a ţinut departe de locul cu pricina, până când, din motive care îmi scapă, probabil îngrijoraţi că spaima mea s-ar fi putut domoli cu timpul, dragii mei părinţi s-au gândit să dea o formă şi mai terifiantă maleficului personaj şi i-au adăugat o descriere, altfel destul de amănunţită, în care elementele-cheie erau un al treilea ochi în frunte şi nişte dinţi “uite-aşa de mari” (circa jumătate de metru).

Acum... nu ştiu. Poate mă făcusem eu mai mare decât li se părea lor, dar chestia asta cu ochiul şi dinţii mi s-a părut atât de gogonată, încât brusc n-am mai crezut deloc în existenţa ţiganului; aveam o mare bănuială că, de vreme ce evident exagerau în descrierea lui, se prea putea să-l fi inventat din capul locului cu totul.

Cam la asta mă gândeam ieri, când vedeam proporţiile epice pe care tinde să le ia scandalul legat de Mircea Băsescu, acuzat mai nou nu doar de implicare într-o firmă “dubioasă”, ce ar fi putut face afaceri de natură militară cu statul condus de fratele său, ci de-a dreptul de trafic cu arme destinate organizaţiilor teroriste! Nu că n-ar putea fi adevărat, dar mă tem că mulţi nu vor mai crede nici informaţiile mai plauzibile.

De altminteri, revenind la povestea mea, trebuie să adaug că în perioada aceea chiar au existat câteva cazuri neelucidate de dispariţii de copii!