MIN-CI-NOA-SA, MIN-CI-NOA-SA!

Un fel de motto, fără mare legătură: “Nu este criză politică. Criză politică este atunci când avem un guvern de coaliţie care nu funcţionează.” (Sebastian Lăzăroiu, înţelept consilier prezidenţial, aseară, la o emisiune, despre situaţia actuală din România.)


Deşi mă cam număr printre cei care nu apreciază în mod deosebit apetenţa televiziunilor de a difuza imagini cu politicieni aţipiţi prin Parlament sau la diverse şedinţe, un şir de întâmplări având-o şi la propriu şi la figurat în prim-plan pe Ecaterina Andronescu mi-a schimbat puţin perspectiva.

Astfel, după ce, urmare a unui filmuleţ în care se vedea cât se poate de clar şi fără echivoc cum doamnei ministru i se închideau ochii în timpul unui discurs plicticos ca de obicei al şefului PSD, Mircea Geoană, dânsa numai că nu se jura în faţa reporterului şi a camerei de luat vederi că nici pomeneală de aşa ceva şi că poate fusese surprinsă în timp ce scria un SMS (!?), două zile mai târziu, cu exact aceeaşi expresie vinovat-neconvingătoare pe chip, dezminţea vehement declaraţiile liberalei Mariana Câmpeanu, care o acuzase că a schimbat cu pixul niscai prevederi din Legea învăţământului abia asumată de Guvern. Alte comentarii sunt de prisos.

LUPTA ÎNTRE ŞERPI ŞI SEMNIFICATIVUL PROCENT NESEMNIFICATIV

Nu, n-am să scriu nimic despre conflictul PSD-PDL, care îmi trezeşte exact aceleaşi senzaţii ca o luptă între şerpi: foarte multă repulsie şi nicio curiozitate.

În schimb, îi auzeam aseară pe câţiva politicieni şi analişti declarând că nu înţeleg de unde toată această agitaţie legată de Ministerul de Interne şi de posibilele fraude electorale, de vreme ce, indiferent de metoda folosită, rezultatul alegerilor nu poate fi influenţat decât “într-un procent nesemnificativ”.

Realitatea este însă că şi dacă acest “procent nesemnificativ” s-ar reduce fie şi la numai câteva (mii/sute/zeci de) voturi, în condiţiile unei competiţii strânse ele ar fi suficiente, de pildă, pentru a stabili partidul învingător în legislative – care partid, conform cutumelor, desemnează premierul, iar apoi poate proceda inclusiv la manevra aplicată în 2007 de liberali şi pare-se acum de Boc – sau candidatul la alegerile prezidenţiale care, să spunem, cu un 19,31 faţă de 19,30 poate prinde locul doi care să-l propulseze în finala unde orice este posibil!

ADIO, SALARII DE... ORICE FEL!

Nu cred să fi fost cinism, ci mai degrabă caracteristica-i lipsă de simţ al ridicolului, transformată în umor involuntar, când săptămâna trecută, la dezbaterea moţiunii de cenzură, Emil Boc striga din rărunchi, cu o satisfaţie tâmpă, către Tăriceanu şi Vosganian, “adio, salarii de 30.000 de euro!”, de parcă a reduce nişte venituri, fie ele şi ale unor “bugetari de lux”, este cine ştie ce dovadă de competenţă guvernamentală, şi asta într-un moment când, după mai puţin de un an de înţeleaptă cârmuire neofesenistă, câteva sute de mii de oameni şi-au luat adio şi de la salariile de 300 de euro, îngroşând rândurile şomerilor.

BĂSESCU, UNICAMERALU’ ŞI CRETINII

Astăzi, două chestii foarte scurte:

1. Traian Băsescu este un personaj mult prea abject şi lipsit de scrupule ca să nu câştige lejer încă un mandat de preşedinte al unei ţări din păcate populate. Cu nişte cetăţeni atât de aşa şi pe dincolo încât, de exemplu, au fost în stare să-l aleagă de trei ori pe Ion Iliescu, pe vremea când acesta nici măcar nu era atât de bătrân, inofensiv şi aproape înţelept ca acum.

2. Personal respect dreptul la opinie al celor care susţin ideea parlamentului unicameral şi nu-i consider nişte cretini iremediabili decât pe aceia dintre ei care o fac din convingerea că avantajele lui sunt, pe de-o parte eliminarea unui număr însemnat de parlamentari, ceea ce ar duce la importante economii bugetare şi la diminuarea corupţiei, iar pe de alta simplificarea şi eficientizarea procesului legislativ. Alte argumente pot fi discutate (dar n-am prea văzut).

INFAILIBILII

Există o categorie, destul de numeroasă, de analişti, finanţişti, consultanţi, realizatori TV, bancheri etc. care practic nu au cum să se înşele în previziunile lor economice. Sunt cei care, de pildă, atunci când în două zile leul se depreciază, să spunem, de la 4,2 lei pentru un euro la 4,25, anticipează ceea ce niciun muritor de rând nu şi-ar putea imagina, şi anume că e posibil ca în scurtă vreme să se ajungă la 4,3, 4,5 sau chiar 5 lei, găsind şi cauze obiective, cum ar fi intenţia ticăloasă a guvernului de a calcula accizele pentru anul viitor la un nivel cât mai înalt, iar atunci când – uneori chiar în următoarele zile – cursul revine la fel de spectaculos de la alarmantul 4,25 spre iniţialul 4,2, prevăd ceea ce, din nou, nimănui altcuiva nu i-ar trece măcar prin cap, şi anume că s-ar putea să urce chiar până la 4, tot din cauze perfect logice şi întemeiate, precum cine ştie ce manevră legată de FMI. Bineînţeles că dacă leul va ajunge, cândva, fie spre 4, fie spre 5, respectivii vor avea grijă să ne amintească la nesfârşit faptul că ei ne-au avertizat cu mult timp înainte că aşa se va întâmpla. Ceea ce e perfect adevărat!


P.S. În categoria asta sunt cei care nu doar că ne repetă de câte trei-patru ori la fiecare apariţie că ei au anticipat criza economică (chit că în viziunea lor ar fi trebuit să apară în alt moment, şi să aibă alte cauze!), dar nici nu-şi mai încap în piele de bucurie că ea s-a produs, aurindu-le astfel gura şi transformându-i în mari nostradamuşi de Dâmboviţa.

A RĂMAS CA-N PORT

Eu chiar nu înţeleg logica celor care au impresia că înţeleg logica subtilă şi parşivă a lui Traian Băsescu. Adică li se pare lor că preşedintele a lansat tâmpeniile astea cu legalizarea prostituţiei şi a consumului de droguri uşoare din disperare, ca să se bucure de voturile curvelor, drogaţilor şi ale celor care le folosesc pe primele sau, după caz, aspiră să devină ori una ori alta.

Disperare o fi, dar subtilitatea e mai degrabă gafă gigantică, fiindcă nu e greu de intuit că mai mulţi potenţiali alegători ţin la părerea Bisericii, care s-a şi grăbit să condamne propunerile, iar poate şi mai mulţi sunt părinţii cu drept de vot ai puşlamalelor imberbe care l-ar putea idolatriza pe tătucul aducător, pe lângă mai mult circ decât pâine, şi de marijuana.

ANARHIE (ŞI) LA ALŢII...

STUPOARE ÎN IARNĂ

Cum (nici) astăzi nu prea am chef de scris, n-am să fac decât să mă minunez oarecum public, şi fără să mă obosesc să aduc şi argumentele pe care de altfel le am, cum printre relativ puţinii oameni pe care îi cunosc sau doar îi ştiu, şi de la care aveam ceva pretenţii (că pe ăilalţi nici nu-i mai pun la socoteală) sunt atât de mulţi... derutaţi: de la simpatizanţi ţărănişti anticomunişti şi monarhişti care ne îndeamnă cu convingere să-l votăm la preşedinţie pe un fost pesedist cu faţă umană ca Sorin Oprescu, la talibani de-ai lui Crin Antonescu în stare să-ţi dea măcar cu propriul pix, sau, după caz, şi oleacă mai dureros, propria-ţi tastatură în cap dacă îndrăzneşti să-i descoperi idolului uşoare imperfecţiuni pe care tot ei le hiberbolizează de parcă l-ai fi acuzat de nazism şi/sau pedofilie...


P.S. Nu vă străduiţi să găsiţi explicaţia sau înţelesurile ascunse ale titlului! N-are.

PARLAMENT TRICAMERAL

Dintre multele spuse aseară, în interminabilul său discurs, de Traian Băsescu, cea mai mare gogomănie mi s-a părut justificarea preferinţei sale pentru parlament unicameral prin faptul că locul camerei suprimate ar fi luat practic de Parlamentul European. (Carevasăzică, momentan avem un legislativ tricameral!)

Cum ea a fost rostită într-un soi de aparteu, ca o paranteză improvizată la cele citite din fiţuicile scrise de alţii, n-are nici măcar scuza de a-i aparţine vreunui Avramescu picat în vârtejul din creştetul capului.

TOT UN FEL DE MĂGĂRIE MARE

Săptămâna trecută, în două zile l-am văzut de trei ori pe Crin Antonescu vorbind parcă mai de bine despre Sorin Oprescu decât despre propria-i persoană şi candidatură! Asta nu mă va face pe mine, simpatizant liberal vechi şi înrăit, să-l votez vreodată pe actualul primar general, nici să nu-l mai votez, dacă până la urmă chiar va candida, pe liderul PNL, dar tare mă tem că simpatizanţii liberali mai noi şi mai îmbunaţi, ca să nu mai vorbesc despre nehotărâţi, se vor gândi serios dacă Oprescu nu e chiar o variantă de luat în calcul, de vreme ce are referinţe aşa bune din partea ditamai contracandidatului.

Aproape în altă ordine de idei, dar apropo de apariţiile televizate ale domnului Antonescu şi de motivele care la urma urmelor ar putea totuşi să mă determine să îngroş rândurile celor care în ziua alegerilor îşi vor găsi de făcut lucruri mai urgente şi mai importante decât să meargă la vot, l-am văzut exprimându-se cu nonşalanţă despre “măgăriile mari” ce se manifestă în jurnalistica românească. Chit că în calitatea mea de orice în afară de candidat la preşedinţie nu am cum să nu fiu perfect de acord cu el, mă gândesc că un aspirant la funcţia supremă în stat, care se pretinde a fi de cu totul altă factură decât actualul ocupant al postului, ar putea avea decenţa să aştepte mai întâi să fie ales şi abia apoi să propună noi termeni de alint pentru ziariştii care-l scot din pepeni. Asta dacă nu-i ajung deja consacraţii “păsărică”, “ţigancă împuţită”, “găozar”, “caraghios” etc., scorniţi de poate viitorul său predecesor.

CARE DERAPAJ?

Bugetarii, cu poliţişti cu tot (!), ameninţă cu greva generală, magistraţii şi-au suspendat activitatea de zile bune, unele ziare scriu că deşi şomajul oficial e de 6,6% în realitate ar trece de 20%, scăderea economică e de vreo 8-9%, deficitul bugetar şi el tot pe-acolo, leul a-nceput s-o ia la vale, coaliţia de guvernare e pe punctul de a se destrăma...

Numai Traian Băsescu încă mai aşteaptă să vadă dacă nu cumva ţara va intra “în derapaj”, ca să ne anunţe că nu candidează pentru un nou mandat...

ŞI S-A FÂSÂIT...

Deja se cam întâmplă ceea ce anticipam, şi anume că, pe măsură ce spectaculoasele acuzaţii de trafic ilegal de muniţie şi legături cu organizaţii teroriste dispărute de mult aduse fratelui Băsescu încep să se dezumfle, tinde să se uite şi de unde s-a plecat, adică de la firma, recunoscută explicit ca dubioasă, în care celălalt frate s-a pomenit că are un frate implicat într-un mod chipurile inexplicabil pentru amândoi. Păcat.

PARCA-M-AŞ PE EI!

Uite că uneori mă apucă şi pe mine dracului nostalgia vremurilor dinainte de ‘89! Ieri de pildă, când, având bilete la Sala Palatului, a trebuit să-mi las maşina hăăt departe, nu atât fiindcă în parcarea aferentă n-ar mai fi fost locuri libere, ci pentru că pur şi simplu nu aveau acces în ea decât “maşinile cu acreditare”, după cum mi-a spus un ceva jandarm altfel amabil, care m-a şi sfătuit cu deferenţă, după o scurtă dar intensă chibzuinţă, să parchez... “unde găsiţi şi dumneavoastră...”.

Brusc mi-am dat seama de ce odinioară, când mai mergeam cu ai mei acolo la vreun spectacol sau un film, aveam măcar voie să intrăm cu bătrâna noastră Dacie 1100 în parcarea din jurul sălii, unde puteam, sau nu, să găsim loc: pe atunci exista un singur mare tovarăş pentru care s-ar fi făcut un deranj precum cel de ieri; dacă nu-şi anunţa prezenţa (şi din fericire nu era mare amator de evenimente culturale)... liber la program pentru toată lumea. Acum în schimb, poate că vine domnul... sau domnul... sau domnul...

ETERNUL TRIUMF AL MEDIOCRITĂŢII

Cu mine trebuie că e ceva în neregulă, de vreme ce, deşi după primele zile de concurs de la “Cerbul de Aur” chiar îmi spuneam că e cu totul altceva decât “Mamaia” – în sensul că, nu numai datorită sonorizării mult mai bune, foarte mulţi concurenţi păreau să aibă într-adevăr ce căuta pe scena unui festival de muzică –, în cele din urmă ditamai juriul, doldora de experţi din diverse colţuri ale lumii, a hotărât ca în finală să ajungă parcă mai mulţi interpreţi mediocri decât îmi aminteam că văzusem. Respectiv, toţi! În asemenea condiţii, a fost un adevărat miracol că favorita mea, Geta Burlacu din Moldova, s-a strecurat printre finalişti, neobţinând însă, desigur, niciun premiu.

Amintindu-mi şi de povestea aceea cu Charlie Chaplin care la un concurs de imitatori ai lui “Charlot” a ocupat abia locul trei, mă gândeam aseară că dacă Elvis s-ar fi sculat din morţi şi ar fi participat la “Cerbul de Aur” probabil că n-ar fi trecut nici măcar de preselecţie.

O ZI FRUMOASĂ. ŞI LIBERĂ

BILEŢEL DESCHIS CĂTRE TRAIAN BĂSESCU

Domnule Preşedinte, vă conjur să-i daţi dracului odată un post de ceva trepăduş prin echipa dvs. de consilieri sau măcar în cea de grădinari de la Cotroceni lui Cristian Pătrăşconiu, care din disperarea de a nu rămâne mai prejos faţă de foştii săi colegi lingăi de la “Cotidianul”, Traian Ungureanu, Sever Voinescu şi Cătălin Avramescu, căpătuiţi în regimul portocaliu în timp ce dânsul a fost dat afară şi de la ziar, rătăceşte bezmetic prin studiourile Realităţii TV – unde suflete milostive de moderatori îl mai invită în direct la ore de minimă audienţă – şi se dedă la jalnice temenele asezonate cu pupături de condur şi-n cur, spre nemărginitul meu dezgust. Cu mulţumiri anticipate.

ARME, TERORIŞTI ŞI NIŞTE MANELE

Curat neprincipial, ştiu, dar subscriu la ideea că şi dacă nu sunt adevărate toate dezvăluirile spectaculoase, împănate cu trafic de arme şi terorişti, despre familia lui Traian Băsescu, domnia sa merită cu vârf şi-ndesat ce i se întâmplă în ultima vreme. Iar dacă asta e singura modalitate de a-i face să-şi ia de pe el mâna cu ştampila de vot şi pe cei care cu argumente raţionale şi de bun-simţ n-au putut fi convinşi că e un personaj nociv, cu atât mai bine.

Aşa am eu în bloc un vecin care până nu a fost convins de un alt vecin, doctor, că ascultatul manelelor cu volumul combinei dat la maximum provoacă tulburări erectile posibil ireversibile, respectiv impotenţă, n-a renunţat la prostul şi deranjantul obicei. Uneori chiar că scopul scuză mijloacele...