PIRAŢII DIN TVR

Ce-mi place mie la filmele difuzate pe TVR – 1, 2, 3, Cultural… nu contează – e că-mi aduc aminte de tinereţe. Nu atât fiincă sunt vechi, cât pentru că subtitrările lor par a fi făcute de aceiaşi “mutunache”, “dora14”, “vasilix” etc. care traduceau DivX-urile şi CD-urile piratate de prin anii ‘90, pe care – trebuie să mărturisesc, în speranţa că faptele s-au prescris – le vedeam şi eu din când în când pe la prieteni.

Nimic nu lipseşte: greşeli gramaticale şi de ortografie (cu o menţiune specială pentru… TVR Cultural, unde chestiuni mărunte, precum deosebirile dintre “s-au” şi “sau”, “ne-am” şi “neam”, ori acordul dintre subiect şi predicat nu frământă pe nimeni), litere mâncate, altele în plus, dialoguri decalate, nenumărate replici sărite complet sau înlocuite cu unele care par din alt film, ca să nu mai spun de traduceri complet idioate ale unor cuvinte sau expresii din engleză a căror interpretare corectă o ştie astăzi orice preşcolar. Singura diferenţă majoră e că în timp ce furăciunile de odinioară erau gratis, pentru TVR plătim abonament!

UN VETERAN MAI VETERAN DECÂT CEL MAI VETERAN VETERAN

Secţia în limba română a postului de televiziune Eurosport a reuşit o (contra)performanţă greu de imaginat: înlocuirea celui mai catastrofal comentator de schi alpin cu unul… şi mai catastrofal*. N-am ştiut vreodată cum îl chema pe primul şi nu ţin morţiş să aflu cum îl cheamă nici pe ăsta de-acum, care printre altele are o pronunţie atât de originală a numelui legendarului Ingemar Stenmark, încât iniţial m-am îndoit că vorbeşte despre aceeaşi persoană.

Desigur însă că problema lui principală nu e suedeza, ci româna. Nu-mi dau seama ce-şi imaginează el că înseamnă cuvântul “veteran”, dar după ce la un moment dat i-a informat pe telespectatorii avizi de amănunte statistice că pe pârtie evoluează “cel mai veteran dintre concurenţi”, ceva mai… la vale pe parcursul aceleiaşi transmisiuni şi-a dat seama că la start se află adevăratul “cel mai veteran”, aşa că, fără să se corecteze în mod explicit, ne-a comunicat doar că respectivul este chiar mai veteran decât precedentul. Din fericire, până la final n-au mai apărut decât sportivi mai puţin veterani.

* formulare intenţionată, dat fiind contextul.

UN PROST ŞI O PROASTĂ

N-are rost să mă ascund după cei şapte ani de-acasă: Andreea Pora este pur şi simplu o femeie proastă; cu accent pe “proastă”, care întâmplător este femininul de la “prost”, fiindcă altminteri misoginismul meu cred că se încadrează în limite rezonabile. Dar de o prostie atât de mare, încât uneori devine paralizantă pentru interlocutor, dovadă că într-o oră de emisiune în care a criticat guvernarea… PNL din vremea lui Tăriceanu, Crin Antonescu n-a fost în stare să-i spună măcar o dată, clar şi răspicat, că indiferent cât de rău o fi fost predecesorul său, pur şi simplu a plătit cu funcţia, ceea ce nu s-a întâmplat nici în PD-L şi cel puţin deocamdată nici în PSD, cu care cucoana amintită făcea întruna comparaţie, încercând să demonstreze că toate partidele de la noi sunt o apă şi-un pământ.

Şi, fără nicio altă legătură decât că vorbim despre oameni foarte proşti, am să-mi exprim speranţa sinceră, dar cu siguranţă deşartă, ca printre consilierii lui Emil Boc să nu mai existe unul la fel de ca un oarecare domn Lazăr, care săptămâna trecută spunea, tot într-o emisiune televizată, că principala măsură anticriză (şi de altfel cam singura pe care a fost în stare s-o “enumere”) luată de cabinetul şefului său este… menţinerea TVA-ului la 19%!

O URARE SINCERĂ PENTRU PSD: S-AUZIM NUMAI DE RĂU!

Mi se văita un prieten – altminteri vechi simpatizant liberal, ca şi mine – că mişcările astea vangheliene din PSD ne fac rău tuturor, fiindcă au darul de a submina, şi în cele din urmă poate chiar scinda, un partid care de bine de rău reprezintă un fel de alternativă aproape democratică la năpasta politică numită PD-L, în frunte cu conducătorul ei mult iubit şi stimat – de alde Pora – Traian Băsescu.

De aici şi o mică dispută, pentru că părerea mea e oarecum radical diferită. Aşa cum prin 1990, când se punea problema reunificării Germaniei, nu mai ştiu ce francez – pe care de altfel şi în cazul respectiv îl înţelegeam perfect – spunea că atât de dragi îi sunt nemţii încât vrea nu doar una, ci două ţări pline cu ei, zic şi eu că aşa tare iubesc stânga, încât îmi doresc să văd în România cât mai multe (şi mai mici) partide social-democrate şi uniuni pentru progresul lui Gabriel Oprea; iar dacă cel mai solid dintre ele va avea un 10% ar fi tocmai bine.

De altfel, din punctul meu de vedere, chiar şi admiţând teza că “în orice democraţie trebuie să existe un partid de stânga puternic”, deja îl avem, şi ăsta e chiar PD-L. În schimb, e mare nevoie de unul autentic de dreapta, care să fie, dacă nu prima, cel puţin a doua forţă politică, fără teama că mai devreme sau mai târziu, în urma vreunei “reforme electorale”, vom asista neputincioşi la o rotaţie la putere a cadrelor din fostul FSN. Iată de ce le doresc pesediştilor tot răul din lume la viitorul Congres!

LUMEA CIVILIZATĂ, LUMEA A TREIA ŞI LUMEA… CEALALTĂ

Printre tot felul de flăcări violete şi mai ales în contextul nebuniei, de mai scurtă durată, cu cozile de la centrele de vaccinare antigripală, iată o chestiune despre care n-am auzit discutându-se pe nicăieri, deşi m-ar fi interesat teribil: care ar fi explicaţia, fie ea ştiinţifică sau metafizică, pentru care în Franţa, la peste 6,5 milioane (!!) de persoane care se estimează că au fost infectate cu virusul gripei noi de la debutul pandemiei, în august anul trecut, au decedat 269, iar la noi, dintr-un total de 6778 de cazuri, mortale au fost 109?! E ceva legat de raportul dintre lumea civilizată şi lumea a treia, sau ce?

NIMIC

În actualul context politic intern, pe cuvânt că mi-e şi jenă să scriu despre altceva decât despre Flacăra Violetă. M-aş simţi… aşa… stingher… Cum însă tema nu mă pasionează absolut deloc, iată că nu mai scriu nimic!

UN "AVATAR" CA O FLACĂRĂ VIOLETĂ

Aşa cum era de aşteptat, o catastrofă cinematografică precum “Avatar” – compendiu de plagiate nu doar după nu ştiu ce scrieri SF ale fraţilor Strugatsky, cum citeam, ci şi după multe alte filme, de la “Apocalypto” şi “Ultimul samurai” până la “Războiul stelelor” sau “Top Gun” (o scenă de zbor cu păsăroii de-un ridicol scuzabil numai dacă s-o fi vrut o parodie la celebra peliculă, dar am îndoieli serioase) şi trecând prin toate cele cu familii care au modesta căsuţă nefericit plasată, ori pe vreun zăcământ de petrol gata de a fi exploatat, ori într-o zonă unde un antreprenor fără scrupule intenţionează să construiască un modern ansamblu rezidenţial, başca muzica imitând-o jalnic pe aceea din Titanicul aceluiaşi James Cameron (care, în altă paranteză fie spus, ca mare regizor premiat şi el desigur, are talentul rar de a-i ghida pe actori spre cele mai penibile interpretări din carierele lor, dar ce mai contează) – nu putea rata Globul de Aur pentru cel mai bun film. OK, am înţeles, 3D şi tot tacâmul, dar asta e ca şi cum ai premia o carte foarte proastă numai pentru că e tipărită pe hârtie aurită. Norocul că la Oscar măcar există premii dedicate pentru imagine, costume, machiaj sau efecte speciale, pe care n-are decât să le obţină, lăsându-le pe cele importante altora, e doar iluzoriu, mă tem.

Cât despre nebunia astalaltă, de la noi, cu Prostănacul care a aruncat cu Flacăra Violetă în televiziunile pline de comentatori unul mai înţelept ca altul, care se străduiesc s-o păstreze vie cât mai multă vreme pentru tolomacii din partea greşită a ecranului, singura mea curiozitate e următoarea: între timp cozile de la vaccinarea împotriva gripei porcine s-au terminat?

SECRETUL EŞECULUI

Odinioară, ori de câte ori se vorbea despre o nouă iniţiativă legislativă, prima mea spaimă era că înţelepţii noştri parlamentari s-au apucat să inventeze ei apa caldă, mersul pe jos şi gaura de la covrig, aşa încât, în loc să ia o lege gata verificată de ani buni printr-o ţară civilizată, şi-au scremut micile creiere şi au scos cine ştie ce bazaconie originală.

După un timp, m-am prins că lucrurile stau şi mai rău: ce-i drept, de inventat nu inventează nimic, dar se apucă să studieze reglementările similare din mai multe ţări, şi fac o sinteză de coşmar, alegând prevederile cele mai rele. Dacă, să spunem, într-o ţară există un impozit de 2% pe averile mai mari de 500.000 de euro, iar în alta unul de 1% pe averile ce depăşesc 100.000 de euro, Surupăcenii noştri vor face o lege în care se impozitează cu 2% averile mai mari de 100.000 de euro, explicându-ne apoi cu seninătate că aşa este şi în ţara aia (impozitul de 2%) şi în ţara ailaltă (averile de 100.000 de euro). Poţi să-i contrazici?

DIN CE ÎN CE MAI BINE!

O dovadă în plus că sub masca de faţă umană orice pesedist ascunde un comunistoid tâmpit care abia aşteaptă să iasă la iveală este un oarecare domn Surupăceanu, bine deghizat până acum sub înfăţişarea unui tânăr deputat cu apariţii televizate aproape rezonabile, pe care însă tocmai l-am auzit apărându-şi cu un entuziasm dus până la înverşunare absurdul proiect de lege privind impozitarea averilor, în favoarea căruia aducea argumente atent selecţionate din legislaţia unor ţări dintre cele mai diferite, de la Rusia la Danemarca!

Şi poate că nici dracii mei pe el n-ar fi fost atât de mari, dacă o coincidenţă nefericită n-ar fi făcut să citesc tot în dimineaţa asta un titlu de ziar care spunea că în perspectiva alegerilor viitoare PSD şi PNL intenţionează să facă o alianţă înregistrată la tribunal. E taman ce ne mai lipsea!

UN FILM IMBECIL, CU IMBECILI, FĂCUT DE IMBECILI PENTRU IMBECILI

“Poliţist, adjectiv” este titlul său imbecil.

Pentru că este la modă “cronica” de film care îl şi povesteşte, am să vă relatez cu lux de amănunte măcar primele 10 minute, cele menite să capteze atenţia spectatorului: eroul principal merge pe stradă, merge pe stradă, coteşte pe o altă stradă, traversează, intră pe o nouă stradă, merge pe stradă, merge pe stradă…

În rest, pelicula, foarte echilibrat construită, e împărţită astfel: o treime în care eroul merge pe stradă, o treime în care aşteaptă pe stradă (făcând filaj, că doar e poliţist) şi o alta în care mănâncă supă. Din când în când, la intervale de circa jumătate de oră (durata filmului: 115 minute lungi) se rostesc cuvinte, nerelevante însă pentru înţelegerea acţiunii. Sfârşit.


P.S. Ca să n-avem vorbe la proces: mie nu mi-au plăcut nici “A fost sau n-a fost?”, “4 luni, 3 saptămâni şi 2 zile” şi în general filmele româneşti făcute după Revoluţie (excepţii notabile: “California Dreamin’”, “Restul e tăcere”, “Hârtia va fi albastră”.)

MISTERIOASA INFLUENŢĂ A PRESEI

Nu că în general ar mai avea vreo importanţă sau că în fond mie însumi mi-ar mai păsa câtuşi de puţin, dar m-am pomenit, hodoronc-tronc, într-o bună zi de ieri, gândindu-mă aşa, aproape filosofic, ce, şi dacă, ce fel de, influenţă o fi avut presa în rezultatul alegerilor prezidenţiale de anul trecut; şi, în consecinţă sau nu, ce soi de neam bizar suntem şi noi românii.

Adică, dacă după nenumăratele dezvăluiri legate de afacerile familiei Băsescu, de cazul Hayssam şi implicarea dubioasă a preşedintelui, de personajele apropiate Palatului Cotroceni, în frunte cu Elena Udrea şi admiratoarea ei omonimă, după episodul filmuleţului cu copilul lovit etc. etc., Traian Băsescu a (mai) obţinut peste jumătate din voturi, ce trebuie să înţelegem?: că presa nu e credibilă în ochii şi urechile electoratului, iar efectul unor asemenea dezvăluiri e fix invers?; că pur şi simplu nu i se dă nicio atenţie?; sau că înaintea campaniei electorale intenţia reală de vot pentru şeful statului era pe undeva pe la 70%?!