TOTUL DESPRE TVA

Într-unul din multele momente în care se discuta despre o nouă creştere a accizelor la ţigări, câţiva băieţi ce se credeau deştepţi – printre care mă tem că se prea poate să se fi numărat şi ministrul liberal al Sănătăţii de pe atunci – şi trăiau probabil cu impresia că descoperiseră în sfârşit principiul secret de funcţionare al unui perpetuum mobile, modalitatea practică de realizare a unei utopii sau altceva de genul ăsta, încercau să ne convingă că o astfel de măsură va avea un dublu efect benefic, aducând în acelaşi timp şi o căciulă de bani în plus la bugetul statului şi o ameliorare semnificativă a stării de sănătate a populaţiei, prin renunţarea masivă la dăunătorul viciu, fără să priceapă că aveam de fapt de-a face cu o situaţie de ori, ori, nicidecum de şi, şi.

Acum, cam în acelaşi fel am senzaţia că stau lucrurile în privinţa creşterii TVA, cu esenţiala diferenţă că de data asta alternativele sunt toate proaste: fie ne vom confrunta cu o creştere înfiorătoare a preţurilor şi deci a inflaţiei, dacă în mod miraculos vânzările se vor menţine la acelaşi nivel, fie, mult mai probabil, vânzările se vor prăbuşi, iar statul va avea ocazia să verifice pe pielea… noastră teoria care spune că un TVA mărit înseamnă “mai mult” din mult mai puţin spre deloc, fie preţurile vor fi menţinute la acelaşi nivel de agenţii economici care vor accepta, şi mai ales vor mai avea din ce, să-şi diminueze câştigurile, caz în care statul va încasa poate mai mult din TVA, dar mai nimic din impozitul pe profit.

NIMIC DESPRE TVA

Dincolo de golul perfect valabil care nu li s-a acordat, prestaţia englezilor din meciul cu Germania mi-a reamintit dilema pe care o am încă din vremurile imemoriale în care naţionala noastră mai ajungea şi ea pe la turneele finale, şi anume dacă nu cumva e preferabil să fii eliminat la limită, onorabil, încă din faza grupelor (eventual chiar a celor preliminare!), decât să te faci de râsul întregii lumi într-o fază superioară. Cu amărăciune o spun, dar dintre echipele “mari” (şi poate nu numai!), Anglia mi s-a părut de departe cea mai slabă, mai penibilă până şi decât Franţa sau Italia, care n-au ieşit din grupe, iar singurul lucru care mă scoate din sărite, referitor la meciul mai sus menţionat, este să aud ce grozav au jucat chipurile nemţii – alte beţe!

În altă ordine de idei, m-a bucurat revenirea la sistemul prin care golaverajul şi apoi numărul de goluri înscrise sunt principalele criterii de departajare, la egalitate de puncte, înaintea rezultatului direct. Ca şi în cazul campionatelor interne, acesta stimulează echipele să marcheze cât mai multe goluri atunci când au ocazia, în loc să se mulţumească doar cu victorii la limită, pe principiul că tot trei puncte aduc şi că jocurile decisive sunt numai cele cu principalii rivali.

VLĂDESCU ŞTIE TOT!*

Din tot ceea ce s-a întâmplat în ultimele trei zile, cel mai înspăimântător lucru, pe lângă faptul că geamurile de la palatele Cotroceni şi Victoria sunt încă întregi, nu mi s-a părut nici transformarea ministrului de Finanţe, Sebastian Vlădescu, în cel mai fervent susţinător al măsurilor care NU s-au adoptat, precum înlocuirea cotei unice cu un sistem de impozitare diferenţiată (!), nici ferocitatea şi argumentele irefutabile cu care critică măsura ADOPTATĂ şi pe care va trebui să o aplice, de creştere a TVA la 24%, ci faptul că după profunde analize, minuţioase calcule şi nenumărate simulări – efectuate împreună cu experţi de renume internaţional, inclusiv de la BNR – ale efectelor generate de anunţatele schimbări legislative, domnia sa a declarat, cu seninătate şi deplină încredere în sine, în cadrul unei emisiuni televizate, următoarele: “Sigur că preţurile vor creşte; rămâne să vedem cu cât.”!

* (dar nu înţelege nimic)

SEE YOU IN HELL

DIVERSIUNEA PERFECTĂ

Dacă ar fi vorba doar de mine, zilele astea sunt, ca să zic aşa, uşor de manipulat, cea mai eficientă “diversiune” care să mă distragă de la imbecilităţile şi nelegiuirile cotidiene ale puterii portocalii, ca, de pildă, documentul scos de CSAT privitor la presă (pe care, dacă o să mai am libertatea de a o face, îl voi comenta, poate, cândva), fiind Campionatul Mondial de Fotbal.

Ieri, de exemplu, am urmărit, într-o tensiune frizând apoplexia, patru meciuri, câte două simultan (mi-am instalat numărul corespunzător de televizoare într-o cameră), Anglia-Slovenia şi SUA-Algeria, respectiv Germania-Ghana şi Serbia-Australia, încheiate cam aşa şi-aşa, în sensul că favoriţii mei în absolut, englezii, după un joc exasperant de prost, cu accente de-un ridicol grotesc în privinţa (ne)realizărilor tehnice individuale, s-au calificat într-adevăr, însă – cum am realizat abia la câteva clipe după ce zbierasem de unul singur prin casă de fericire că şi favoriţi-mi numărul doi, americanii, au marcat în minutele de prelungire – doar de pe locul secund, în timp ce, din cealaltă grupă, nu numai că nici sârbii, nici australienii nu s-au calificat, dar antipaticii mei cei mai antipatici dintotdeauna, nemţii, au făcut-o, şi încă de pe primul loc, urmând, colac peste pupăză, să dea în optimi fix peste Anglia (ca să nu mai spun că, în sferturi, câştigătoarea va întâlni cel mai probabil Argentina, dacă Mexicul nu va produce o surpriză de proporţii), doar fiindcă au fost ori prea fair-play (felicitări!), ori prea tolomaci (papagalilor!) să se lase egalaţi pentru a-şi croi un culoar lejer până prin semifinale.

Acum, nu că ar fi meritat o soartă mai bună, dar englezii ăştia “ai mei” spart noroc mai au să dea pe la mai toate turneele finale (atunci când ajung în ele!) de vreo Brazilie, Germanie sau Argentină încă din fazele timpurii, unde mai au şi prostul obicei de a pierde la loviturile de departajare, parcă doar pentru a infirma teoria că jucătorii de origine latină ar fi aceia cu psihicul mai labil. În fine. Le ţin pumnii.

Şi, fiindcă oricât de mare fan al Angliei mă dau, tot un românaş neaoş rămân, sper să moară şi ceva capre ale vecinilor şi să mai vedem în optimi, pe lângă Anglia-Germania, un Olanda-Italia şi/sau un Brazilia-Spania (cu menţiunea că şi mai frumos ar fi ca Italia şi Spania să nici nu iasă din grupe!)

NENOROCIREA OAMENILOR, BUCURIA PEDELIŞTILOR

Mai fac uneori chestia asta: deschid în calculator câte o fereastră de Internet Explorer cu Realitatea TV şi una cu Antena 3, uitându-mă, ori mai des doar trăgând cu urechea (eventual în timp ce urmăresc un meci), alternativ sau chiar simultan, la talk-show-uri. Ieri seară, de pildă, invitaţii ambelor posturi vorbeau despre oficial anunţatele dublări ale facturilor la întreţinere suprapuse în mod criminal tăierilor de pensii şi salarii. Dată fiind componenţa celor două echipe “concurente”, aveam sonorul pornit numai pe Antena 3.

Ei bine, nu ştiu cum dracului se făcea, dar, în timp ce absolut toţi cei prezenţi în platouri aveau feţele încruntate, grave, adesea cu accente de furie şi revoltă în priviri, de câte ori apărea în prim-plan, la Realitatea, Raluca Turcan afişa un zâmbet larg, tip botox, expunându-şi toată dantura, până la ultima măsea, cu fălcuţele cele noi aproape lipite de urechi, de parcă se afla la o emisiune de divertisment sau o gâdila întruna cineva pe sub scaun. Pedeliştii ăştia zău că şi-au pierdut uzul raţiunii!

FĂRĂ COMENTARII

Dacă în prima săptămână de turneu final al Campionatului Mondial de Fotbal, aflându-mă pe meleaguri străine, am fost nevoit, din pricina limbii nu doar neinteligibile, ci şi insuportabile pentru mine, în care se făceau transmisiunile, să urmăresc, atât cât am făcut-o, mai mult moţăind sau ocupându-mă cu altele, meciurile (oricum care mai de care mai prost) cu sonorul dat pe “mute”, ferindu-mi cu ocazia asta urechile şi de stresantul zgomot de fond produs de instrumentele acelea de tortură pe care, invariabil, absolut toţi cei care se referă la ele le numesc “celebrelevuvuzele”, încât chiar şi dacă nu asta e titulatura lor exactă probabil că le va rămâne, reîntors pe pământul sfânt al patriei natale am dat peste vajnicii noştri comentatori – aflaţi, am senzaţia, nu la faţa locului, ci în faţa unor monitoare mici şi alb-negru –, care pe lângă faptul că au grijă să vorbească suficient de încet cât să pună în valoare la maximum vuietul sus-amintit, relatează fiecare gol ca şi cum ar fi marcat de dincolo de centrul terenului, sau direct dintr-un aut, întrerupându-se brusc din cine ştie ce divagaţii doar pentru a-l anunţa zbierând, astfel încât eu, care în continuare n-am răbdare să stau cu ochii pironiţi în televizor, şi desfăşor diverse activităţi prin preajmă, acultând doar, în speranţa că voi fi avertizat la timp pentru a vedea în direct măcar intrarea mingii în poartă, nu am decât la reluare prilejul să realizez că faza fusese totuşi una fierbinte şi elaborată.

AŞADAR, MAI E DE UNDE!

N-am sesizat să fi sesizat cineva, dar, pe de altă parte, e adevărat că am şi lipsit câteva zile din ţară, aşa că dacă totuşi a sesizat chiar şi fără să fi sesizat eu că a sesizat e cu atât mai bine, cum, la un moment dat, în timpul unei conferinţe de presă la Palatul Victoria, un jurnalist surprinzător de inspirat l-a întrebat pe Emil Boc în ce fel va compensa guvernul faptul că nu reduce pensiile şi salariile începând cu 1 iunie, aşa cum a tot anunţat şi cum figurează în acordul cu FMI, ci de-abia din momentul adoptării efective a legilor asumate, după respingerea moţiunii de cenzură, după contestarea la Curtea Constituţională etc., adică pe puţin cu trei-patru săptămâni de întârziere, premierul răspunzând în cele din urmă, după câteva clipe de panică şi luând-o pe ocolite ca unul care ar vrea să ajungă din Dristor în Titan prin Rahova şi Dămăroaia, că pentru sumele astfel “pierdute” se va proceda la tăierea corespunzătoare a fondului de achiziţii publice!

O recunoaştere mai clară a faptului că tăierea salariilor şi pensiilor este pentru guvernuboc opţiunea numărul unu, preferabilă reducerii cheltuielilor cu achiziţiile de tot felul de prostii plătite de zece ori cât valorează, care ar însemna îndepărtarea clientelei portocalii de la borcanul cu (tot mai puţină) miere nici că se putea.

MOŢIUNE FERICITĂ!

Eu mi-am luat lumea-n cap! Revin… peste o vreme...

PROFESIA: INVITAT

Tot mai mulţi jurnalişti, analişti şi alţi cetăţeni de profesie “invitat TV”, care n-au nici măcar scuza unor interese politice mai mult sau mai puţin legitime, ca pedeliştii sau simpatizanţii lor sinceri, ori cu simbrie, îmbrăţişează teoria conform căreia, în ciuda discursurilor vehemente şi chiar a moţiunii de cenzură, opoziţia nu urmăreşte cu adevărat să răstoarne guvernul şi să preia conducerea ţării într-un moment atât de dificil, care nu poate aduce nimic bun din punct de vedere electoral, ci preferă să lase regimul portocaliu să se erodeze, eventual până la dispariţia în negura istoriei, teorie care, voluntar din partea unora şi involuntar din partea celor mai degrabă pur şi simplu tâmpiţi decât interesaţi, acreditează ideea că PD-L este de fapt singurul partid responsabil, de vreme ce “îşi asumă răspunderea” de a rămâne la conducerea ţării într-un moment atât de dificil… etc., în loc să dea şi el bir cu fugiţii precum cei din opoziţie.

Şi mai ciudat este că tot cei de mai sus zâmbesc aşa, cu un soi de maliţiozitate, la auzul ideii că Traian Băsescu l-ar putea desemna în această perioadă drept premier pe duşmanul său de moarte, Crin Antonescu, deşi o astfel de ipoteză este perfect compatibilă tocmai cu teoria lor idioată, fiindcă – nu-i aşa? – ar fi metoda cea mai eficientă a preşedintelui de a-i înfunda o dată pentru totdeauna pe liberali!

RELUĂRI DIN VIITOR

Văzând, atât cât m-am uitat, pe sărite şi executând în paralel diverse alte activităţi mai utile, pasajele din discursul lui Emil Boc, de ieri, din Parlament, în care se referea la nenorocirile pe care le-ar aduce creşterea cotei unice şi a TVA-ului în locul tăierilor de pensii şi salarii, m-au trecut sudori reci pentru că am realizat deodată, ca într-un fel de straniu déjà-vu răsturnat, că fix fragmentele acestea voi avea prilejul să le revăd, reluate iar şi iar de Antena 3 şi Realitatea TV, mai pe la toamnă încolo, când, aşa cum prevede multă lume cu care din păcate trebuie să fiu pe deplin de acord, catastrofa asta de guvern va purcede şi la respectivele creşteri de taxe, schimbând, desigur, în mod corespunzător, discursul.

ALO, PA!

Dat fiind faptul că am avut şansa de a veni pe lume într-o locuinţă deja branşată la reţeaua naţională (şi unică pe atunci) de telefonie, nu am trăit decât zeci de ani mai târziu, respectiv în zilele noastre, o dată cu necugetata semnare a unui contract cu firma RCS & RDS, senzaţia unică de a aştepta luni de zile, cu nerăbdare crescândă şi speranţe din ce în ce mai mici, în ciuda nenumăratelor intervenţii la cele mai înalte niveluri, montarea unui amărât de telefon fix.

Sincer vorbind, în clipa de faţă speranţele mele se îndreaptă în sens invers, şi anume să nu-i pună dracu să vină tocmai acum, când mai sunt doar câteva zile până expiră – cu drept de reziliere a contractului – termenul în care se obligau să mi-l instaleze!

FOOLS NEVER DIE

VITEJI LA TELEVIZOR

Cu toate că nu l-am mai văzut în ultima vreme (adică de vreo două-trei zile) şi, cinstit să fiu, nici nu mi-e dor să-l aud iarăşi explicând, de la înălţimea sa de expert fără pereche, cum se face că, deşi România a dus-o bine când toată lumea o ducea bine şi a intrat în criză, culmea, o dată ce toată lumea a intrat în criză, domnia sa ştie sigur că România ar fi intrat în criză chiar şi dacă toată lumea ar fi continuat să prospere – chestie care mie mi se pare că e ca şi cum ai spune despre un cetăţean pe care îl ştiai rotofei, vioi şi roşu în obraji, care a murit într-un cutremur devastator cu mii de victime, că oricum ar fi murit în acelaşi moment şi dacă n-ar fi fost niciun cutremur –, îmi amintesc că acum câteva săptămâni domnul Ilie Şerbănescu (despre el e vorba, ştiu că deveniserăţi curioşi) ne spunea, în contextul discuţiilor despre eventuala demisie a guvernuluiboc şi înlocuirea lui cu un cabinet de tehnocraţi condus de un specialist în economie, că niciun astfel de specialist nu este atât de nebun încât, conştient fiind – nu ca jalnicii politicieni – de situaţia cumplită în care ne aflăm, să-şi asume responsabilitatea de a prelua frâiele ţării. OK, atunci nu ne rămâne decât să aşteptăm ca situaţia economică să redevină înfloritoare de la sine pentru a chema un mare economist de-ăsta plin de vitejie să ne deschidă ochii şi să ne călăuzească paşii!

GUVERNUL CA UN ŞOMER…

În condiţiile în care, ajuns la fundul sacului, guvernuboc a purces voios la ciopârţirea pensiilor şi salariilor, fără însă a veni şi cu vreo măsură concretă, dacă nu chiar de relansare economică, măcar de îndreptare a greşelilor care ne-au adus aici, cum ar fi să renunţe la catastrofalul impozit forfetar, comparaţia care îmi vine în minte este aceea cu un şomer disperat, nevoit să-şi reducă până şi porţia de hrană pentru a o mai duce o vreme de azi pe mâine, dar care nu se apucă dracului să-şi caute o slujbă, aşteptând nu se ştie ce. (Bine, o comparaţie şi mai exactă ar fi cu un şomer care de fapt reduce raţiile de mâncare ale copiilor şi nevestei, păstrându-şi în schimb maşina de lux, telefonul mobil şi abonamentul la sala de sport, dar acum altceva am vrut să subliniez…)

GREVA GREVELOR

După ziua de ieri, în care nici măcar spiritul senzaţionalist al televiziunilor de ştiri n-a izbutit să mai creeze cel puţin iluzia că ne-am afla în faţa “celui mai amplu protest sindical din istoria… bla-bla…”, harnicul bugetar român fiind, iată, în stare să tragă chiulul până şi de la greva cică generală, chiar că încep să-i dau dreptate lui Boc atunci când spune că Tăriceanu a mărit în mod “artificial şi nejustificat” salariile angajaţilor de la stat, fiindcă, pe de-o parte, nişte legume ca astea chiar nu meritau majorările respective, iar pe de alta, e limpede că nici n-aveau nevoie de ele dacă pot asista acum cu atâta nepăsare la reducerea propriilor venituri cu 25%!