FĂRĂ COMENTARII

Dacă în prima săptămână de turneu final al Campionatului Mondial de Fotbal, aflându-mă pe meleaguri străine, am fost nevoit, din pricina limbii nu doar neinteligibile, ci şi insuportabile pentru mine, în care se făceau transmisiunile, să urmăresc, atât cât am făcut-o, mai mult moţăind sau ocupându-mă cu altele, meciurile (oricum care mai de care mai prost) cu sonorul dat pe “mute”, ferindu-mi cu ocazia asta urechile şi de stresantul zgomot de fond produs de instrumentele acelea de tortură pe care, invariabil, absolut toţi cei care se referă la ele le numesc “celebrelevuvuzele”, încât chiar şi dacă nu asta e titulatura lor exactă probabil că le va rămâne, reîntors pe pământul sfânt al patriei natale am dat peste vajnicii noştri comentatori – aflaţi, am senzaţia, nu la faţa locului, ci în faţa unor monitoare mici şi alb-negru –, care pe lângă faptul că au grijă să vorbească suficient de încet cât să pună în valoare la maximum vuietul sus-amintit, relatează fiecare gol ca şi cum ar fi marcat de dincolo de centrul terenului, sau direct dintr-un aut, întrerupându-se brusc din cine ştie ce divagaţii doar pentru a-l anunţa zbierând, astfel încât eu, care în continuare n-am răbdare să stau cu ochii pironiţi în televizor, şi desfăşor diverse activităţi prin preajmă, acultând doar, în speranţa că voi fi avertizat la timp pentru a vedea în direct măcar intrarea mingii în poartă, nu am decât la reluare prilejul să realizez că faza fusese totuşi una fierbinte şi elaborată.